RCA accident compensation: scope of cassation review over moral damages quantification and factual evidence assessment

Analizând recursul în condiţiile dispoziţiilor art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei SC B. SA la plata următoarelor sume: 7.700 RON despăgubiri materiale şi 912,6 RON/lună prestaţie periodică şi 4.500.000 RON daune morale, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 1703 din 9 iunie 2017 a Tribunalului Ilfov, secţia civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2016, a fost admisă în parte acţiunea, fiind obligată pârâta să plătească suma de 404,65 RON cu titlu de daune materiale, precum şi suma de 400.000 RON cu titlu de daune morale, fiind respinse în rest pretenţiile, ca neîntemeiate.

Prin Decizia nr. 546 A din data de 16 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinţei civile nr. 1703 din data de 9 iunie 2017, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia civilă.

A fost schimbată în parte sentinţa atacată, în sensul obligării pârâtei SC B. SA la plata către reclamant a sumei de 2.034,36 RON, reprezentând daune materiale. Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei apelate şi a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta SC B. SA.

Împotriva Deciziei civile nr. 546 A din data de 16 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pârâta SC B. SA a declarat, în termen legal, recurs, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, pârâta a arătat că daunele morale au fost stabilite într-un cuantum exagerat, "neexistând o justificare concretă pentru acordarea lor", atâta timp cât vinovăţia asiguratului nu a putut fi stabilită în mod cert în baza probatoriilor administrate.

Apreciază că suma acordată de către instanţa de apel cu titlu de daune morale, fără raportare la jurisprudenţa în materie, nu este una pertinentă şi proporţională şi care să nu ducă la o îmbogăţire fără justă cauză a reclamantului, solicitându-se în temeiul art. 496 alin. (1) şi (2) şi art. 497 C. proc. civ. admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, iar în cazul admiterii recursului şi desfiinţării titlului executoriu reprezentat de decizia recurată să se dispună întoarcerea executării silite prin restabilirea situaţiei anterioare.

În susţinerea motivelor de recurs, se învederează că instanţa de apel a respins în mod neîntemeiat proba cu expertiza tehnică auto asupra împrejurărilor în care s-a produs accidentul, în condiţiile în care reclamantul a arătat în cuprinsul cererii de chemare în judecată faptul că vinovăţia asiguratului ar fi fost "stabilită" în mod clar, în persoana şoferului - intervenientul forţat C., or în speţă, dosarul penal nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Urziceni a fost soluţionat printr-o ordonanţă de clasare, situaţie în care nu se cunoaşte cu certitudine care a fost desfăşurarea reală a evenimentului rutier, şi, dacă pasagerii vătămaţi în accident printre care şi reclamantul aveau sau nu cuplate centurile de siguranţă.

În acest sens se învederează că singura "probă" a vinovăţiei asiguratului este menţiunea organului de poliţie în sensul că "din dinamica producerii evenimentului rutier apreciem că accidentul rutier s-a produs din culpa exclusivă a conducătorului auto C.", or, reclamantul a avut calitatea de pasager şi avea obligaţia să circule cu centura de siguranţă cuplată (art. 97 din O.U.G. nr. 195/2002 republicată).

În acelaşi sens, recurenta arată că faţă de evidentele dubii în privinţa culpei exclusive a asiguratului sunt incidente dispoziţiile art. 28 din Norma CSA nr. 23/2014, potrivit căruia: "(1) în situaţia în care persoana păgubită a contribuit din culpă la producerea accidentului sau la mărirea prejudiciului, cel chemat să răspundă va fi ţinut răspunzător numai pentru partea din prejudiciu care îi este imputabilă - culpa comună. În astfel de situaţii întinderea răspunderii fiecărei persoane va fi cea constatată prin orice mijloc de probă. (2) În situaţia în care nu se poate stabili întinderea răspunderii fiecărei persoane, aceasta se va stabili în cote egale, în raport cu numărul părţilor implicate în accident, fiecare parte având dreptul la despăgubire în proporţia în care nu s-a făcut răspunzătoare de producerea accidentului."

Prin urmare, recurenta susţine că, în cauză nu au fost elucidate pe deplin condiţiile şi împrejurările producerii accidentului auto pentru a se vedea dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1357 alin. (2) C. civ.

Recurenta mai susţine că atât instanţa de apel ca şi cea de fond au pronunţat practic hotărâri nemotivate, încălcându-se astfel prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În privinţa capătului de cerere privitor la daunele morale se invocă dispoziţiile art. 49 lit. f) din Ordinul CSA nr. 14/2011 modificat potrivit cărora "daunele morale se acordă în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România", susţinându-se că actele noi depuse în apel nu au fost coroborate cu un nou raport de expertiză medico-legală care să aprecieze obiectiv intensitatea leziunilor, efectele acestora, şi repercusiunile asupra vieţii reclamantului.

Sintetizând motivele de recurs, recurenta invocă incidenţa dispoziţiilor art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., considerând că suma acordată de către instanţa de apel cu titlu de daune morale, fără raportare la jurisprudenţa în materie, nu este una proporţională şi care să nu ducă la o îmbogăţire fără justă cauză a reclamantului, arătându-se că într-o decizie de speţă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că: "C.E.D.O. a stabilit, în cauza Tolstoy Miloslovsky c. Regatului Unit, că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii aduse acestora".

S-a mai învederat că în practica sa C.E.D.O. a arătat adesea faptul că important este principiul echităţii în materia daunelor morale, astfel încât pe de o parte fiecare persoană să primească o satisfacţie echitabilă, iar pe de altă parte despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi, nici venituri nejustificate pentru victime. În aceeaşi idee, se învederează că în domeniul asigurărilor Ordonanţa nr. 54/2016 în art. 21 arată în mod mult mai concret care este evaluarea despăgubirilor şi la ce se raportează aceasta, şi anume:

"(5) Stabilirea despăgubirii pe cale amiabilă se realizează pe baza următoarelor criterii generale de evaluare: a) despăgubirile cuvenite persoanelor prejudiciate ca urmare a vătămării integrităţii corporale ori a sănătăţii persoanelor se evaluează pe baza punctajului obţinut prin însumarea punctelor, comunicat de către Institutul Naţional de Medicină Legală şi prevăzut în reglementările A.S.F.; b) evaluarea despăgubirilor are în vedere un nivel mediu prezumat al suferinţei îndurate de persoanele prejudiciate; c) valoarea unui punct traumatic este egală cu dublul salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată de la data producerii accidentului".

Or, susţine recurenta, în litigiul pendinte despăgubirile pentru daunele morale nu răspund acestor cerinţe şi nici criteriului rezonabilităţii, proporţionalităţii şi echităţii lor.

Pentru considerentele expuse, recurenta solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, cu consecinţa desfiinţării titlului executoriu şi întoarcerea executării silite prin restabilirea situaţiei anterioare.

Învestită cu soluţionarea recursului la data de 6 iulie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la comunicarea cererii de recurs, în conformitate cu dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Intimatul-reclamant a depus la dosar întâmpinare, comunicată, invocând excepţia netimbrării, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi judecarea cauzei în lipsă.

La data de 21 august 2018, recurenta-pârâtă a transmis, prin e-mail, răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul-reclamant, arătând că recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru, în conformitate cu prevederile art. 29 lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, apreciind că faţă de practica judiciară în materie suma de 400.000 RON acordată de instanţa de fond şi menţinută de instanţa de apel este prea mare faţă de sumele acordate în cazuri similare de către instanţele de judecată.

La data de 10 septembrie 2018 a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, dispunându-se comunicarea acestuia părţilor din cauză.

Constatându-se încheiată procedura prealabilă, în condiţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., completul de filtru prin încheierea din 18 octombrie 2018 a dispus admisibilitatea în principiu a recursului, stabilind termen de judecată la data de 17 ianuarie 2019, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac. Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele: În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din perspectiva susţinerilor recurentei că hotărârea instanţei de apel este nemotivată, că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că este nefondat pentru considerentele ce succed:

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanţa trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi. Scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă.

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi respectiv art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţa ce are obligaţia legală de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa. Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum şi la susţinerile recurentei legate de nemotivarea hotărârii, Înalta Curte constată că instanţa de apel a argumentat în fapt şi drept atât soluţia de admitere a apelului declarat de reclamant cât şi soluţia de respingere a apelului declarat de pârâta SC B. SA.

În ce priveşte soluţia de respingere a apelului formulat de pârâta SC B. SA., instanţa apel a reţinut că prima critică se referă la cuantumul despăgubirilor morale acordate reclamantului, pe care pârâta l-a apreciat ca exagerat şi echivalent cu o îmbogăţire fără justă cauză.

Această critică a fost apreciată ca neîntemeiată de instanţa de apel din perspectiva următoarelor aspecte de fapt şi de drept dezvoltate în considerentele hotărârii.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că prin prejudiciu moral se înţelege o vătămare a drepturilor nepatrimoniale (dreptul la imagine, la viaţă, de a nu suferi tratamente discriminatorii, lipsirea de sprijin moral, afectiv prin moartea provocata unei persoane apropiate, traumele fizice/psihice cauzate în urma unui accident, etc.) suferită de o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârşite de altă persoană, prejudiciu care trebuie să fie real, efectiv (în sensul de actual, cert), personal (în sensul de a afecta drepturile subiective din patrimoniul celui care se pretinde vătămat), iar nu unul prezumat, potenţial, că în cazul unui accident soldat cu vătămarea unui pasager, prin acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul nepatrimonial suferit, este vizată strict alinarea suferinţei pricinuite prin traumatismele cauzate, şi nu conferirea unui grad de satisfacţie persoanei prejudiciate prin sancţionarea pe latură civilă a persoanei responsabile pentru producerea prejudiciului.

În ceea ce priveşte modul de stabilire al cuantumului despăgubirilor morale, instanţa de apel a constatat că art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014 în vigoare la data producerii accidentului, statuează că se are în vedere legislaţia şi jurisprudenţa din România. Cât priveşte legislaţia în vigoare la data accidentului (Noul C. civ. sau alte acte normative), aceasta nu prevedea criteriile ce ar trebui avute în vedere pentru cuantificarea despăgubirilor în caz de vătămare corporală, acestea fiind dezvoltate prin hotărâri judecătoreşti.

În acest sens, instanţa de apel a avut în vedere că jurisprudenţa a luat în considerare numărul de îngrijiri medicale, vârsta celui vătămat, intensitatea suferinţei cuantificată prin consecinţele suferite (de ex. depresie, traume, alte afecţiuni dobândite ca urmare a evenimentului, etc.), modul în care i-a fost afectată viaţa, dacă s-au produs vătămări permanente.

Din perspectiva acestor criterii ce au fost raportate la situaţia din litigiul pendinte, în condiţiile în care reclamantul a avut nevoie de un număr de 75 - 80 zile de îngrijiri medicale, suferind intervenţii chirurgicale, instanţa de apel a apreciat că suma acordată nu este exagerată în raport de faptul că vătămarea produsă reclamantului (politraumatism coloana toraco-lombară şi cervicală, fractură L3-L4, leziune neurologică incompletă, cu intervenţie chirurgicală în 5 aprilie 2016 pentru reconstrucţie vertebre L3 şi L4 cu ciment, fixare L2-L5 cu şuruburi şi tijă metalică) a cauzat atât suferinţe fizice cât şi psihice.

De asemenea, în motivarea soluţiei pronunţate instanţa de apel a reţinut că din referatul medicului de specialitate neurologică D. din 1 februarie 2018, rezultă că reclamantul nu se poate deplasa decât pe distanţe scurte, având nevoie de ajutor pentru a se îngriji şi gospodari, că prin certificatul nr. x/01.02.2018 emis de Comisia de Evaluare a persoanelor adulte cu handicap se atestă faptul că reclamantul a fost încadrat în grad de handicap accentuat permanent, ceea ce înseamnă că acesta a rămas cu infirmitate în urma accidentului.

Din perspectiva celor expuse, ce rezultă fără posibilitate de echivoc din considerentele hotărârii recurate, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurentei, că instanţa de apel a motivat atât în fapt cât şi în drept hotărârea pronunţată cu atât mai mult cu cât a fost argumentată şi înlăturarea aserţiunii pârâtei legate de faptul că în lipsa unei noi expertize medico-legale, actele medicale emise pe parcursul soluţionării cauzei nu pot fi avute în vedere, sens în care instanţa de apel a reţinut că nici legea generală (C. civ.), nici norma specială (Legea nr. 136/1995 sau Norma SAF nr. 23/2014) nu restricţionează dreptul victimei de a dovedi evoluţia stării de sănătate ulterior accidentului şi, că prin aceste acte noi (referat medical din 1 februarie 2018, certificat pentru persoanele cu handicap), reclamantul tinde să probeze agravarea stării sale de sănătate, care reprezintă un criteriu în determinarea cuantumului daunelor.

În motivarea soluţiei pronunţate, instanţa de apel a subliniat că jurisprudenţa română acordă despăgubiri morale pentru existenţa unei vătămări nepatrimoniale similare cu cea suferită de reclamant. Din această perspectivă s-a constatat că deşi unul din criteriile pentru determinarea valorii despăgubirilor este reprezentat de practica instanţelor, acesta nu poate fi folosit în cauză, întrucât pârâta nu a depus jurisprudenţă în speţe similare din care să rezulte că despăgubirile acordate au fost mult mai mici decât cele din cauză.

De asemenea, Înalta Curte constată că în motivarea soluţiei pronunţate, instanţa de apel a arătat că în ce priveşte invocarea Directivei 2009/103/CE (parag. 20) în sensul ca daunele morale urmează să fie stabilite într-un cuantum comparabil cu cel acordat altor cetăţeni ai statelor membre, nu s-a făcut vreo dovadă de către pârâtă a sumelor oferite victimelor în statele UE, în situaţii similare, că nici criteriile şi modul de cuantificare al prejudiciului stabilit de art. 22 din Legea nr. 132/2017 sau de art. 21 din O.U.G. nr. 54/2016 nu pot fi avute în vedere, deoarece aceste acte normative nu sunt incidente în cauză, fiind adoptate ulterior datei accidentului, neputând fi aplicate retroactiv.

Prin urmare, instanţa de apel a reţinut că, în ceea ce priveşte criteriile de determinare a cuantumului despăgubirilor, acestea sunt stabilite de Noul C. civ. şi de Legea nr. 136/1995 la care se adaugă Norma ASF nr. 23/2014, acte normative în vigoare atât la data încheierii poliţei din 25.03.2016, cât şi la momentul accidentului (28.03.2016).

De asemenea în ceea ce priveşte critica recurentei legată de nemotivarea hotărârii, Înalta Curte mai constată că hotărârea pronunţată de instanţa de apel este motivată şi din perspectiva motivului de apel formulat de pârâtă ce vizează procentul de vinovăţie reţinut în sarcina asiguratului, în condiţiile în care s-a constatat că în materia asigurărilor RCA, societatea de asigurare este obligată să despăgubească victimele unor accidente, în temeiul legii şi a contractului de asigurare încheiat cu asiguratul, răspunderea acestuia fiind una delictuală pentru fapta proprie.

În acest sens, instanţa de apel a arătat în considerentele hotărârii că, art. 1371 alin. (1) Noul C. civ. prevede că, în cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o, însă în speţă, nu există vreun indiciu şi nici vreo probă care să ateste că reclamantul ar fi avut o contribuţie la producerea accidentului. În argumentarea acestei situaţii şi respectiv a soluţiei pronunţate, instanţa de apel a arătat că din actele de urmărire penală (proces-verbal de cercetare la faţa locului din 28 martie 2016 întocmit de Serviciul Rutier Ialomiţa, referatul din 16.08.2016 al IPJ Ialomiţa, rezultă că asiguratul C. conducea autovehiculul (obiect al asigurării RCA) şi, pe fondul neadaptării vitezei, a pierdut controlul asupra maşinii, pătrunzând pe contrasens intrând în impact cu balustrada podului de pe râul Sărata, jud. Ialomiţa, cazând de pe pod, reţinând că în cauză nu a fost probat aspectul că reclamantul nu purta centura de siguranţă.

De asemenea, în motivarea hotărârii instanţa de apel a mai reţinut că toate actele de cercetare penală au stabilit această dinamică a accidentului, că înscrisurile arătate constituie mijloace probatorii în cauză.

Înalta Curte mai constată că nu poate fi primită nici susţinerea recurentei că instanţa de apel a respins în mod neîntemeiat proba cu expertiza tehnică auto în condiţiile în care instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs în condiţiile reglementate de dispoziţiile C. proc. civ. nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate. Cu alte cuvinte, criticile recurentei pe stabilirea situaţiei de fapt nu se convertesc în niciun motiv de nelegalitate, deoarece stabilirea situaţiei de fapt este atributul instanţei de apel din perspectiva caracterului devolutiv al apelului, iar în cauză instanţa de apel şi-a motivat hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situaţiei de fapt reţinute. De asemenea, Înalta Curte constată că susţinerea recurentei legată de nemotivarea hotărârii este nefondată şi din perspectiva soluţiei de admitere a apelului reclamantului în condiţiile în care instanţa de apel şi-a argumentat soluţia de acordare a daunelor materiale prin prisma dispoziţiilor art. 249 C. proc. civ., precum şi a dispoziţiilor art. 50 pct. 1 lit. d) din Norma ASF nr. 23/2014 în vigoare la data producerii accidentului.

Din această perspectivă s-a arătat de către instanţa de apel că pentru acordarea cheltuielilor prilejuite de accident (cheltuieli cu transportul persoanei, cu tratamentul, cu spitalizarea, pentru recuperare, proteze, pentru alimentaţie suplimentară, conform prescripţiilor medicale, alte cheltuieli necesare) este necesară întrunirea a două condiţii, respectiv ca aceste cheltuieli să fie probate cu documente justificative şi să nu fie suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările în vigoare, constatându-se că în speţă reclamantul a probat doar în parte cu documente justificative suportarea anumitor cheltuieli materiale.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte constată în raport de considerentele hotărârii, că instanţa de apel a arătat atât argumentele pro cât şi argumentele contra ce au determinat pronunţarea soluţiei, fiind arătate de altfel şi argumentele pentru care nu au fost acordate cheltuielile de transport în cuantum de 99,94 RON precum şi cheltuielile din bonurile de transport nr. 280/26.08.2016 (157,17 RON) şi nr. 996/26.08.2016 (30 RON) solicitate de reclamant.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reţine că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea greşită a legii în privinţa daunelor morale, ce în opinia recurentei au fost acordate într-un cuantum exagerat, cu referire şi la faptul că "daunele morale se acordă în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România", Înalta Curte reţine că şi acest motiv de recurs este nefondat. Astfel, cu referire la aceste susţineri, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014 în vigoare la data producerii accidentului, prevăd că daunele morale se acordă în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România, însă noţiunea de jurisprudenţă nu se poate rezuma la decizii izolate de speţă, ci era necesar ca recurenta să probeze că, în practica judiciară vizând situaţii comparabile, au fost evidenţiate în mod constant criterii pe baza cărora au fost stabilite într-un anumit cuantum daunele morale.

Distinct de împrejurarea că nu au fost indicate spre exemplificare, asemenea hotărâri judecătoreşti, în privinţa criticilor referitoare la cuantificarea efectivă a despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale, care ar fi trebuit să fie în consonanţă cu practica judiciară din România, Înalta Curte reţine că acestea nu pot forma obiectul controlului judiciar în recurs întrucât reprezintă aspecte care implică evaluarea probatoriului şi a situaţiei de fapt, constituind motive de netemeinicie a hotărârii atacate care exced cazurilor de nelegalitate prevăzute strict şi limitativ în art. 488 C. proc. civ., în limita cărora să poată fi exercitat controlul judiciar.

Din perspectiva celor expuse, cum nici unul din motivele de recurs nu se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâta SC B. SA împotriva Deciziei civile nr. 546 A din data de 16 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâta SC B. SA împotriva Deciziei civile nr. 546 A din data de 16 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 ianuarie 2019.

Procesat de GGC - CL