Restitution claim for nationalized property quashed and remanded for contract-by-contract assessment of state title and good faith.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 3.03.2000, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, solicitând instanţei să dispună retrocedarea imobilului situat în Bucureşti, str. x A, compus din două corpuri de casă şi teren în suprafaţă de 336 mp.

La 26.10.2000, reclamantul a formulat cerere completatoare, prin care a solicitat constatarea nulităţii absolute a mai multor contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, în contradictoriu cu pârâţii B., C., D., E., F., G., H. şi SC I. SA.

La 8.03.2001, reclamantul a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza aceleiaşi legi, în contradictoriu cu pârâţii J., K. şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.

Pe parcursul procesului s-a dispus introducerea în cauză a pârâţilor L., moştenitor al pârâtei E., decedată anterior sesizării instanţei şi M., moştenitor al pârâtului D., decedat anterior sesizării instanţei.

Prin Sentinţa civilă nr. 1945/20.12.2001, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondată, acţiunea reclamantului A..

Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut că reclamantul nu a făcut dovada că, la data naţionalizării, autorul său era exceptat de la naţionalizare în baza art. II din Decretul nr. 92/1950.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamantul A. şi pârâţii B., C., F., G., N. (moştenitorul lui J., alături de K.), K. şi L.

Prin Decizia civilă nr. 523 A/19.12.2002, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis apelul declarat de pârâţi şi a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul A.; a dispus obligarea acestuia din urmă la plata sumei de 17.000.000 RON (ROL) cheltuieli de judecată către pârâţi.

În pronunţarea acestei decizii, Curtea a reţinut că imobilul în litigiu cade sub incidenţa Legii nr. 10/2001, care vizează şi imobilele preluate fără titlu valabil, astfel încât analiza respectării condiţiilor prevăzute de Decretul nr. 92/1950, în prezentul litigiu, este nerelevantă, preluarea bunului în temeiul acestui act normativ fiind, oricum, caracterizată ca fiind "abuzivă" din perspectiva legii de reparaţie.

Cât priveşte acţiunea în nulitate, aceasta este neîntemeiată, deoarece noţiunea de "titlu", din perspectiva H.G. nr. 20/1996, republicată, în vigoare la data încheierii contractelor, viza doar existenţa unui act normativ în baza căruia să fi operat preluarea, iar nu conformitatea măsurii naţionalizării cu prevederile legale în vigoare la data respectivă. Prin urmare, imobilele înstrăinate puteau face obiectul Legii nr. 112/1995, iar, în favoarea pârâţilor, operează prezumţia de bună credinţă la perfectarea actelor juridice în discuţie.

Apelul declarat de pârâţi a fost admis sub aspectul acordării, în favoarea acestora, a cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanţă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin Decizia civilă nr. 7234/27.09.2005, a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile sus-menţionate, a casat această hotărâre şi a trimis cauza, spre rejudecare, instanţei de apel.

În pronunţarea acestei decizii, instanţa de recurs a reţinut că acţiunea a fost înregistrată la 3.03.2000, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, şi a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. dispoziţiile legii speciale nu sunt incidente în cauză, nefiind relevant că, la data soluţionării litigiului în apel, acestea intraseră în vigoare. Aplicarea Legii nr. 10/2001 ar fi devenit posibilă dacă exista opţiunea reclamantului în acest sens, faţă de dispoziţiile art. 47 din actul normativ în discuţie. Or, reclamantul a înţeles să continue acţiunea potrivit dreptului comun.

În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 354/A din 30.05.2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii-pârâţi C., O. (moştenitorul pârâtului B.), N., K., F., G., L., P. (moştenitoarea pârâtului H.) şi M. împotriva Sentinţei civile nr. 1945 din 20.12.2001 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă; a admis apelul declarat de apelantul reclamant A. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o, în sensul că a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de stat cu pârâţii D., B. şi C., E., F. şi G. şi, respectiv, H.

I-a obligat pe pârâţi să lase, în deplină proprietate şi liniştită posesie, reclamantului imobilul situat în Bucureşti, str. x A, compus din teren în suprafaţă de 336 mp şi două corpuri de clădire, mai puţin apartamentele ocupate de J. şi K. cu contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1997, Q. şi R. cu contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1997 şi S. şi T. cu contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1999.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale active este nefondată, reclamantul depunând, la dosarul cauzei, toate actele de stare civilă din care rezultă că este moştenitorul autorului U.

Pe fondul litigiului, faţă de dispoziţiile obligatorii ale deciziei de casare în legătură cu respectarea temeiului juridic invocat de reclamant, instanţa de apel a reţinut că nu poate proceda la aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ci doar a dispoziţiilor dreptului comun, respectiv art. 480 şi art. 948 C. civ.

În ceea ce priveşte apelul reclamantului, Curtea a constatat că statul nu a preluat, cu titlu, imobilul aflat proprietatea autorului U., deoarece acesta era medic la data naţionalizării, fiind exceptat de la luarea acestei măsuri în condiţiile art. II din Decretul nr. 92/1950.

Nu s-a făcut dovada că autorul reclamantului ar fi fost exploatator de locuinţe şi, chiar dacă acesta ar fi avut, în proprietate, mai multe locuinţe închiriate, nu i s-ar fi putut aplica sancţiunea naţionalizării, atâta vreme cât contractele de închiriere erau recunoscute de către legiuitor ca acte juridice legale, iar, pentru eventualele venituri realizate de proprietar din chirii, statul percepea impozit.

Independent de aceste consideraţii, Decretul nr. 92/1950 nu poate fi considerat titlu valabil al statului, întrucât contravenea atât Constituţiei din 1948, cât şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, pe care România o ratificase.

În ceea ce priveşte Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea a constatat că Decretul nr. 92/1950 contravine art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei. Prin actul naţionalizării, Statul Român a exercitat o ingerinţă în dreptul de proprietate al autorului reclamantului, care a fost lipsită de bază legală şi, prin urmare, imobilul s-a aflat, de la naţionalizare şi până în momentul vânzării către chiriaşii cumpărători, în posesia statului de facto, fără un titlu valabil.

Trecând la analiza valabilităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între stat şi chiriaşii cumpărători pârâţi, se constată că acestea s-au perfectat sub imperiul Legii nr. 112/1995.

Curtea a constatat că Legea nr. 112/1995 nu se aplică decât în situaţia bunurilor, imobile cu destinaţia de locuinţe, faţă de care statul deţinea un titlu de proprietate valabil.

Întrucât, în speţă, aşa cum s-a arătat mai sus, statul nu a deţinut imobilul cu titlu valabil, nu putea să aibă loc înstrăinarea apartamentelor ocupate de chiriaşii cumpărători, în temeiul art. 9 din Lege.

Plecând de la faptul că statul nu a avut niciodată, în proprietate, imobilul în litigiu, acesta nici nu-l putea înstrăina chiriaşilor cumpărători, potrivit principiului "nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet", critica apelantului reclamant pe acest aspect fiind fondată.

Curtea a constatat că vânzarea către chiriaşii cumpărători apelanţi-pârâţi a apartamentelor din imobil, în temeiul unei legi inaplicabile, este lipsită de cauză licită, ceea ce atrage admiterea capătului de acţiune vizând nulitatea celor cinci contracte de vânzare-cumpărare.

În ceea ce priveşte revendicarea imobilului, s-a constatat că reclamantul are un titlu valabil de proprietate, dobândit prin succesiune de la adevăratul proprietar, în timp ce nici statul şi nici pârâţii persoane fizice nu pot opune titluri valabile, împrejurare care duce, în baza art. 480 C. civ., la admiterea acestui capăt de acţiune.

Curtea a constatat, însă, că, în afara contractelor de vânzare-cumpărare în litigiu, statul a mai înstrăinat o parte din apartamentele din imobil unor chiriaşi cumpărători care nu au fost parte în prezenta cauză, respectiv s-au încheiat următoarele contracte de vânzare-cumpărare: nr. x/1997 cu J. şi K. (apartamentul nr. x, parter), nr. 528/1/1997 cu Q. şi R. (apartamentul nr. x) şi nr. 1006/1/1999 cu S. şi T. (apartamentul nr. x, mansardă).

Cum aceste apartamente au ieşit din posesia statului prin încheierea acestor contracte şi cum cumpărătorii posesori nu sunt părţi în prezenta cauză, Curtea a admis, în parte, acţiunea în revendicare, doar pentru partea de imobil în litigiu, nu şi pentru aceste apartamente.

Având în vedere că pârâţii apelanţi au căzut în pretenţii prin admiterea acţiunii, nu a fost primită critica lor vizând cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs C., O., F., G., L., P., M., SC I. SA şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.

Prin Decizia civilă nr. 9689 din 26.11.2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursurile şi a casat decizia atacată, dispunând trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

A reţinut instanţa de recurs că sunt fondate criticile comune ale tuturor pârâţilor cu privire la cele cinci contracte de înstrăinare, deoarece:

- toate contractele menţionate au fost încheiate conform Legii nr. 112/1995, dar nu simultan, ci la date diferite, în perioada 13.11.1996-22.03.2000;

- actul normativ precitat viza doar imobilele cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului sau altor persoane juridice după 6 martie 1945, "cu titlu", noţiune al cărei înţeles era stabilit prin art. 1 din Normele metodologice de aplicare a aceleiaşi legi;

- normele metodologice în discuţie, aprobate, iniţial, prin H.G. nr. 20/1996, au fost, ulterior, radical modificate şi completate prin H.G. nr. 11/1997, în privinţa textului referitor la înţelesul sintagmei "cu titlu"

- prin urmare, analiza îndeplinirii condiţiilor de validitate a celor cinci contracte trebuia realizată diferenţiat, potrivit art. 1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, în vigoare la data încheierii fiecărui act de înstrăinare.

Instanţa de apel a analizat, global, validitatea actelor de înstrăinare contestate de reclamant, pornind de la înţelesul atribuit sintagmei "cu titlu" prin art. 1 alin. (2) şi (4) din H.G. nr. 11/1997, precum şi de la noţiunea "titlu valabil", introdusă prin art. 6 al Legii nr. 213/1998.

A fost apreciată ca fiind fondată şi critica întemeiată pe art. 304 pct. 6 C. proc. civ., de către recurenţii persoane fizice, deoarece, deşi au fost chemaţi în judecată numai pentru constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor încheiate conform prevederilor Legii nr. 112/1995, instanţa de apel i-a obligat pe pârâţi, fără nicio diferenţiere, să lase reclamantului, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul revendicat.

Aşa fiind, conform art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., au fost admise toate recursurile, s-a casat decizia atacată şi s-a trimis cauza, spre rejudecare, instanţei de apel, cu dispoziţia obligatorie de a analiza îndeplinirea condiţiilor de validitate a actelor de înstrăinare contestate în raport de cadrul juridic existent la data încheierii lor şi, în ipoteza admiterii capătului de cerere referitor la revendicare, se va stabili obligaţia de restituire doar în limitele învestirii.

În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 457 A/28.04.2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-au admis apelurile declarate de pârâţii C. şi O., F. şi G., N. (moştenitorul lui J. şi K.), V. (moştenitoarea lui J. şi K.), P. (moştenitor al defunctului H.), M. (moştenitorul lui D.), L. (moştenitorul lui E.), s-a schimbat, în tot, sentinţa atacată, în sensul că a fost respinsă acţiunea formulată de reclamant, astfel cum a fost completată, ca nefondată. A fost respins apelul declarat de reclamant împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

În pronunţarea deciziei, Curtea a constatat, pentru fiecare contract în parte, inclusiv pentru cel încheiat de J. şi K., actele normative sub imperiul cărora au fost perfectate (Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 şi, pentru unele dintre actele juridice, Legea nr. 213/1998) şi că aceste dispoziţii legale au fost respectate la momentul încheierii.

Prin acţiunea principală, reclamantul a solicitat retrocedarea imobilului în litigiu, pentru ca, printr-o cerere completatoare, să solicite şi constatarea nulităţii absolute a cinci contracte de vânzare-cumpărare. Prin notele scrise, a solicitat constatarea nulităţii absolute a şase contracte de vânzare-cumpărare, în plus fiind cel încheiat de J. şi K.

Referitor la numiţii J. şi K. (care nu au fost părţi în dosarul de fond), instanţa nu poate fi învestită, nici în apel, nici în recurs, dacă aceasta nu s-a realizat în dosarul instanţei de fond.

Curtea a constatat, astfel, că urmează a se pronunţa asupra nulităţii numai în ceea ce priveşte cele cinci contracte de vânzare-cumpărare pentru care s-a formulat acţiune în dosarul instanţei de fond şi care, evident, sunt corecte.

Instanţa de apel a redat conţinutul art. 6 din Legea nr. 213/1998, a interpretat decizia de casare anterioară, în sensul că nu este incidentă Legea nr. 10/2001, întrucât nu a fost formulată o notificare în temeiul Legii nr. 112/1995, a considerat că discuţia referitoare la Decretul nr. 92/1950 este nerelevantă, de vreme ce textul de lege menţionat califică preluarea imobilelor în temeiul Decretului ca fiind abuzivă, în condiţiile aplicării şi a Normelor metodologice adoptate prin H.G. nr. 20/1996 şi H.G. nr. 11/1997.

În concluzie, apartamentele în litigiu au fost vândute cu respectarea actelor normative, astfel încât acţiunea formulată de reclamant este neîntemeiată, ceea ce a condus la admiterea apelurilor declarate de pârâţi, la schimbarea sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii, ca nefondate, şi la respingerea apelului declarat de reclamant.

Apelantul reclamant a formulat cerere de lămurire a dispozitivului Deciziei civile nr. 457 A/28.04.2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în temeiul art. 2811 C. proc. civ., menţionând că, în ipoteza în care acţiunea formulată de acesta a fost respinsă de prima instanţă, nu rezultă din decizie în ce sens a fost schimbată, în tot, sentinţa atacată.

Prin încheierea pronunţată la 22.09.2011, de către aceeaşi instanţă, s-a respins cererea de lămurire a dispozitivului deciziei sus-menţionate, formulată de reclamant, ca nefondată.

Instanţa de apel a considerat că nu se justifică lămurirea dispozitivului Deciziei nr. 457 A/28.04.2011, deoarece Curtea a indicat, în mod expres, că, urmare a admiterii apelului pârâţilor, a schimbat, în tot, sentinţa atacată, în sensul că a respins acţiunea principală. Ca atare, nu există nicio îndoială rezonabilă asupra înţelesului neechivoc al dispoziţiei instanţei, referitor la ceea ce vizează schimbarea, în tot, a hotărârii Tribunalului, dispoziţia acesteia, astfel cum a fost schimbată, fiind prevăzută în teza finală a alineatului al doilea din dispozitivul deciziei.

Împotriva Deciziei nr. 457 A/28.04.2011 şi a încheierii din 22.09.2011 a declarat recurs reclamantul.

Prin Decizia civilă nr. 7227/26.11.2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 457 A/28.04.2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă; a admis recursul declarat de reclamant împotriva încheierii din 22.09.2011, a modificat încheierea, în sensul că a respins cererea de lămurire a dispozitivului deciziei civile sus-menţionate, ca rămasă fără obiect.

Înalta Curte, analizând recursul declarat împotriva deciziei instanţei de apel în temeiul art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., a constatat că este fondat, pentru următoarele considerente:

Primul motiv de recurs se referă la încălcarea Deciziei de casare nr. 9689/26.11.2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală în ceea ce priveşte obligaţia stabilită prin această hotărâre în sarcina instanţei de rejudecare, de a motiva soluţia ce o va pronunţa asupra acţiunii în nulitate cu referire la fiecare contract de vânzare-cumpărare în parte, în raport de actele normative în vigoare la data perfectării fiecărui contract.

Prin urmare, se invocă încălcarea dispoziţiilor obligatorii din decizia de casare în legătură cu modalitatea în care a fost motivată hotărârea instanţei de apel, critici care se circumscriu motivului de casare reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., referitor la încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) din acelaşi cod.

Astfel cum, în mod corect, a susţinut şi recurentul, instanţa de apel, în rejudecare, s-a limitat să menţioneze contractele de vânzare-cumpărare încheiate pentru diferite părţi din imobilul în litigiu, să redea actele normative în vigoare la data perfectării lor (în cazul unora dintre contracte, actele normative fiind indicate greşit - Legea nr. 213/1998 pentru contracte încheiate în anul 1997) şi să arate că aceste acte juridice respectă textele de lege relevante din actele normative respective, concluzionând că apartamentele dobândite de cumpărătorii chiriaşi au fost vândute în mod corect.

De asemenea, Curtea a considerat că este nerelevantă examinarea modalităţii de preluare a imobilului din perspectiva cerinţelor legale prevăzute de Decretul nr. 92/1950, deşi o asemenea analiză era fundamentală în soluţionarea cauzei, atât în ceea ce priveşte acţiunea în nulitate, cât şi în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare.

Referitor la acţiunea în nulitate, verificarea preluării raportat la Decretul nr. 92/1950 era importantă tocmai determinat de împrejurarea că noţiunea "cu titlu" din Legea nr. 112/1995, fundamentală în stabilirea legalităţii înstrăinărilor care au avut loc pentru imobilul în litigiu, a comportat diferite interpretări în normele metodologice adoptate în aplicarea acestei legi, modificate şi completate în timp (H.G. nr. 20/1996 în forma iniţială, H.G. nr. 11/1997 de modificare şi completare a H.G. nr. 20/1996) şi prin Legea nr. 213/1998.

Or, prin decizia de casare anterioară, s-a stabilit tocmai obligaţia instanţei de a verifica valabilitatea fiecăruia dintre contracte în raport de actul normativ sub imperiul căruia s-a încheiat.

În cauză, actele juridice contestate de reclamant au fost încheiate la momente diferite, fie sub imperiul H.G. nr. 20/1996 în forma nemodificată, fie sub cel al H.G. nr. 11/1997, respectiv sub imperiul Legi nr. 213/1998, aspect în raport de care stabilirea caracterului legal sau nu al fiecăreia dintre vânzări implica analiza modalităţii de preluare a imobilului de către stat, împrejurarea că trecerea bunului la stat a avut loc în temeiul unui act normativ, respectiv Decretul nr. 92/1950, nefiind suficientă pentru ca preluarea să fie considerată cu titlu valabil (aceasta pentru contractele de vânzare-cumpărare încheiate sub imperiul H.G. nr. 11/1997 şi al Legii nr. 213/1998).

Şi din perspectiva acţiunii în revendicare era importantă analiza modalităţii de preluare a imobilului, deoarece, nefiind incidentă Legea nr. 10/2001 în speţă, astfel cum s-a stabilit, în mod irevocabil, prin prima decizie de casare, nr. 7234/27.09.2005, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, obligatorie pentru instanţa de rejudecare conform art. 315 C. proc. civ., soluţionarea acestei acţiuni se realizează în raport de regulile prevăzute de dreptul comun, respectiv art. 480 C. civ., care constituie şi temeiul juridic invocat de reclamant pentru acţiunea în revendicare. Or, din perspectiva acestor reguli, premisa importantă în soluţionarea acţiunii în revendicare o reprezintă stabilirea modalităţii de preluare a imobilului de către stat, în raport de acest aspect urmând a se da câştig de cauză celui care a dobândit de la adevăratul proprietar al bunului.

În concluzie, cum instanţa de apel nu a procedat în sensul arătat mai sus, rezumându-se la indicarea contractelor perfectate în cauză, la indicarea actelor normative sub imperiul cărora acestea au fost încheiate şi la concluzionarea, nefundamentată legal, că înstrăinările au fost corecte, decizia pronunţată de această instanţă a fost casată, în urma admiterii recursului declarat de reclamant, şi s-a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel, pentru motivarea soluţiei pe care o va pronunţa cu respectarea tuturor exigenţelor prevăzute în art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Şi cel de-al doilea motiv de recurs, referitor la greşita apreciere asupra relevanţei discutării valabilităţii titlului statului din perspectiva Decretului nr. 92/1950, raportat la art. 6 din Legea nr. 213/1998, a fost considerat de Înalta Curte ca fiind fondat.

Instanţa de apel a considerat, în mod greşit, ca fiind nerelevantă analiza modalităţii de preluare din perspectiva Decretului nr. 92/1950, deoarece legea ar declara preluarea realizată în baza acestui act normativ ca având caracter abuziv. Legea nr. 10/2001 este actul normativ care defineşte ca fiind "abuzivă" preluarea imobilelor în temeiul Decretului nr. 92/1950 [art. 2 alin. (1) lit. a)]. Dar, pentru considerentele precedente, legea actuală de reparaţie nu este incidentă în cauză, fiind fundamentală analiza preluării din perspectiva Decretului nr. 92/1950, în condiţiile în care, cum s-a arătat deja, actele normative în raport de care trebuie verificate vânzările în litigiu au comportat o evoluţie în timp în legătură cu interpretarea noţiunii de preluare "cu titlu", menţionată în art. 1 din Legea nr. 112/1995.

Criticile din cadrul celui de-al treilea motiv de recurs, în legătură cu calitatea de părţi a cumpărătorilor J. şi K. în dosarul primei instanţe, sunt corecte, dar nu vor determina schimbarea soluţiei instanţei de apel în legătură cu necercetarea valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat de aceste persoane, soluţie care este legală pentru următoarele considerente:

Este adevărat că reclamantul a solicitat, în dosarul primei instanţe, la 8.03.2001, constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1997 încheiat de J. şi K., aceste persoane fiind citate în cauză, în calitate de pârâţi, ulterior fiind introdus în cauză, în calitate de moştenitor de pe urma lor, N..

Cu toate acestea, cererea în nulitate în legătură cu contractul de vânzare-cumpărare încheiat de J. şi K. nu mai putea fi analizată de instanţa de apel şi, în mod evident, nu poate fi examinată nici în rejudecare, întrucât, printr-o decizie anterioară pronunţată în apel, respectiv Decizia nr. 354 A/30.05.2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a constatat nulitatea absolută a cinci contracte de vânzare-cumpărare încheiate pentru părţi din imobilul în litigiu, printre aceste contracte neregăsindu-se şi actul juridic încheiat de J. şi K., iar acţiunea în revendicare a fost admisă, mai puţin, printre altele, pentru apartamentul ocupat de J. şi K.

Reclamantul nu a formulat recurs împotriva acestei decizii, ceea ce înseamnă că hotărârea sus-menţionată a intrat în puterea de lucru judecat sub aspectul soluţiei pronunţate în legătură cu contractul de vânzare-cumpărare încheiat de J. şi K., în temeiul art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) C. civ., nemaiputând fi reformată ca urmare a declarării prezentului recurs.

În consecinţă, în mod corect, instanţa de apel a considerat că nu se poate verifica, în rejudecare, acţiunea reclamantului pentru imobilul dobândit de J. şi K. prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1997, dar nu pentru considerentele arătate în decizia recurată, ci pentru argumentele arătate mai sus, care le înlocuiesc pe cele ale Curţii de Apel.

Şi criticile referitoare la nemotivarea soluţiei instanţei de apel, în legătură cu acţiunea în revendicare formulată de reclamant, sunt, pe deplin, corecte.

Astfel, hotărârea Curţii de Apel nu conţine niciun argument în legătură cu soluţia pronunţată în revendicare, fiind încălcate, în consecinţă, dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., care vizează necesitatea enunţării motivelor de fapt şi de drept care au fundamentat convingerea instanţei în pronunţarea soluţiei, precum şi a celor pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.

Nefiind prezentate argumentele pentru care s-a respins acţiunea în revendicare, prin decizia recurată, nu se poate considera că instanţa de apel a intrat în cercetarea fondului cauzei şi nici nu se poate exercita controlul judiciar asupra modalităţii de aplicare a legii la situaţia de fapt ce ar fi trebuit stabilită de instanţa anterioară, fiind întrunite cerinţele motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Înalta Curte a analizat aceste critici din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ., iar nu a art. 304 pct. 5, deoarece, chiar dacă se face referire la aceeaşi Decizie de casare nr. 9689/26.11.2009, care ar fi dezlegat problema motivării acţiunii în revendicare, nu se poate constata încălcarea dispoziţiilor obligatorii ale deciziei respective în legătură cu aspectul în discuţie.

Astfel, ceea ce s-a reţinut, prin decizia de casare sus-menţionată, a fost împrejurarea că pârâţii persoane fizice au fost chemaţi în judecată doar pentru constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de aceştia, că pârâţii au fost obligaţi, în mod nediferenţiat, să lase, în deplină proprietate şi posesie, imobilul în litigiu reclamantului şi că, în caz de admitere a acţiunii în revendicare, instanţa va stabili obligaţia de restituire doar în limitele învestirii.

Or, cum instanţa de apel a respins, în întregime, acţiunea formulată de reclamant, astfel cum a fost completată, deci, şi acţiunea în revendicare, nu se poate reţine că s-ar fi încălcat dispoziţiile obligatorii ale deciziei de casare, care vizau respectarea limitelor de învestire stabilite de reclamant în primă instanţă, în caz de admitere a acţiunii în revendicare.

Instanţa de rejudecare va ţine seama, însă, de cele stabilite prin decizia de casare nr. 9689/26.11.2009, în legătură cu limitele învestirii primei instanţe în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare formulată de reclamant, urmând a motiva soluţia ce o va pronunţa în revendicare raportat şi la aspectul dezlegat de Înalta Curte, prin decizia menţionată.

Printr-un alt motiv al căii de atac, recurentul susţine că statul trebuie să-i restituie şi acele părţi din imobil, apartamente şi terenul aferent acestora, nevândute şi care fac sau au făcut obiectul unor contracte de închiriere (et. 1 - W.; parter - X., ap. liber prin deces; parter - Y.; parter - Z.).

Într-adevăr, solicitând, prin acţiunea introductivă de instanţă, obligarea pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti să-i retrocedeze întreg imobilul situat în Bucureşti, str. x A, format din două corpuri de clădire şi terenul aferent, în suprafaţă de 336 mp, este fără dubiu că reclamantul a înţeles să pretindă, în dosarul primei instanţe, şi acele părţi din imobil care nu au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, rămânând, astfel, în proprietatea pârâtului. În plus, reclamantul nu a renunţat, pe parcursul procesului, la această cerere; în consecinţă, prima instanţă a rămas învestită cu aceasta.

Curtea de Apel nu a motivat, în niciun fel, soluţia pronunţată în legătură cu imobilul revendicat şi care a rămas în proprietatea statului, încălcând, şi sub acest aspect, dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.. Ca atare, recursul a fost admis şi pentru acest motiv, în baza art. 304 pct. 7 din Cod.

Înalta Curte a stabilit că, în rejudecare, instanţa de apel urmează să analizeze fiecare dintre contractele de vânzare-cumpărare pentru care s-a formulat acţiunea în nulitate absolută în raport de actele normative sub imperiul cărora au fost încheiate, mai puţin pe cel încheiat de J. şi K., să motiveze soluţia cu respectarea dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., să soluţioneze motivat acţiunea în revendicare, în limitele de învestire stabilite conform deciziei de casare nr. 9689/26.11.2009 şi prezentei decizii.

Prin Decizia nr. 753 A/19.07.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III- a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelurile formulate de apelantul reclamant A. şi de apelanţii pârâţi C. şi O., F. şi G., N., V., P., M. şi L. împotriva Sentinţei civile nr. 1945/20.12.2001 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi SC I. SA.

A schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a admis, în parte, acţiunea completată; a dispus obligarea pârâţilor Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi SC I. SA să restituie reclamantului, din imobilul situat în Bucureşti, strada x nr. 43 A, un număr de patru apartamente, aşa cum au fost individualizate în expertiza efectuată de expertul tehnic AA., respectiv:

- corp C1: parter - apartament liber cu o suprafaţă utilă de 34,84 mp şi terenul de sub construcţie aferent - 12,85 mp - anexa 5 la expertiză; etaj 1 - apartament ocupat de familia chiriaşei BB., cu o suprafaţă utilă de 37,14 mp şi terenul de sub construcţie aferent - 13,70 mp - releveul apartamentului fiind anexa 6 la expertiză; apartament liber cu o suprafaţă utilă de 33,65 mp şi terenul de sub construcţie aferent - 12, 41 mp - anexa 7 la expertiză;

- corp C2: - apartament ocupat de familia chiriaşului Z., cu o suprafaţă utilă măsurată de 41,34 mp şi terenul de sub construcţie aferent - 42,66 mp - releveul apartamentului fiind anexa 15 la expertiză.

A respins cererea de revendicare privind restul imobilului şi terenului situate în Bucureşti, strada x, nr. 43 A.

A respins capătul de cerere referitor la constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995: nr. 251/112/13.11.1996 - B. şi C.; nr. 565/112/9.07.1997 - D.; nr. 616/112/14.05.1997 - E.; nr. 754/112/1.07.1997 - F. şi G. şi nr. 42/112/22.03.2000 - H.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

A respins, în condiţiile art. 276 C. proc. civ., capătul de cerere referitor la plata cheltuielilor de judecată, formulat de apelantul reclamant.

Analizând contextul juridic în care au fost încheiate contractele obiect al cererii de constatare a nulităţii, Curtea a reţinut că, la momentul încheierii contractului nr. x/112/13.11.1996, erau valabile dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 112/1995, care prevedeau că foştii proprietari - persoane fizice - ai imobilelor cu destinaţia de locuinţe, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, cu titlu, şi care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la 22 decembrie 1989, beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de prezenta lege. De prevederile alin. (1) beneficiază şi moştenitorii foştilor proprietari, potrivit legii.

Totodată, art. 2 menţiona că persoanele prevăzute la art. 1 beneficiază de restituirea în natură, prin redobândirea dreptului de proprietate numai asupra apartamentelor în care locuiesc în calitate de chiriaşi sau a celor care sunt libere, iar, pentru celelalte apartamente, primesc despăgubiri în condiţiile art. 12. În cazul apartamentelor trecute în proprietatea statului pentru care s-au primit despăgubiri, dacă sunt ocupate de foştii proprietari sau sunt libere, ele se restituie în natură. Redobândirea dreptului de proprietate este condiţionată de restituirea sumei primite cu titlu de despăgubire, actualizată în condiţiile prevederilor art. 13.

Potrivit art. 1 din H.G. nr. 20/1996, "beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 112/1995 numai foştii proprietari, persoane fizice, ai imobilelor cu destinaţia de locuinţă, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, cu titlu, şi care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22.12.1989, precum şi moştenitorii acestora, potrivit legii. Imobilele cu destinaţia de locuinţă trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care erau folosite ca locuinţe şi care au fost preluate în proprietatea statului cu respectarea legilor şi decretelor în vigoare la data respectivă, cum sunt: Decretul nr. 92/1950, Decretul nr. 111/1951, Decretul nr. 142/1952, Legea nr. 4/1973 şi Decretul nr. 223/1974".

Aceste prevederi legale erau în vigoare la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/13.11.1996 şi acesta era contextul juridic în care a fost înstrăinat imobilul către pârâţii B. şi C.

Ulterior, prin H.G. nr. 11/1997 s-a modificat H.G. nr. 20/1996, cuprinzând norme de interpretare, norme ce nu retroactivează.

La momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/9.07.1997 - cumpărător D., nr. 616/112/14.05.1997 - cumpărătoare E., nr. 754/112/1.07.1997 - cumpărători F. şi G., erau în vigoare dispoziţiile art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 11/1997, care prevedeau că "imobilele cu destinaţia de locuinţe trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care erau folosite ca locuinţă şi care au fost preluate în proprietatea statului, cu respectarea legilor şi decretelor în vigoare la data respectivă, cum sunt: Decretul nr. 92/1950, Decretul nr. 111/1951, Decretul nr. 142/1952, Legea nr. 4/1973 şi Decretul nr. 223/1974". Totodată, alin. (4) prevedea că "locuinţele care au fost preluate de stat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data respectivă sau care au intrat în posesia acestuia în condiţiile inexistenţei unei reglementări legale care să reprezinte temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului sunt considerate ca fiind trecute fără titlu în posesia acestuia şi nu intră sub incidenţa Legii nr. 112/1995".

Prin art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 a fost introdus textul care validează instanţele judecătoreşti să stabilească valabilitatea titlului, menţinerea sau, după caz, anularea actului translativ de proprietate fiind condiţionată de dovedirea bunei credinţe a subdobânditorului, la momentul înstrăinării.

Instanţele au obligaţia, în aplicarea acestor norme juridice, să dea valoare principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis coroborat cu principiul de drept comun reglementat de art. 1198 C. civ., potrivit căruia bona fides praesumitur - buna-credinţă se prezumă.

Este adevărat că imobilul obiect al prezentei cereri a fost proprietatea autorului reclamantului - U., care era exceptat, în condiţiile art. II din Decretul nr. 92/1950, de la măsura naţionalizării, fiind medic pensionar la data preluării imobilului.

Pe lângă necesitatea aplicării principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, ca urmare a constatării nelegalei treceri în proprietatea statului a imobilului litigios, trebuie să se procedeze la analizarea bunei credinţe ca prezumţie instituită de către legiuitor în favoarea subdobânditorilor, atât prin jurisprudenţă, prin legile speciale mai sus menţionate, cât şi ca prezumţie consacrată în dreptul comun, în art. 1899 din C. civ.

Pentru efectuarea acestui demers, instanţa a analizat conduita activă sau pasivă a persoanei îndreptăţite şi a subdobânditorilor, la momentul încheierii tuturor celor cinci contracte pentru care se solicită constatarea nulităţii absolute.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 213/1998, respectiv după data de 24.11.1998, ce a permis instanţelor judecătoreşti cenzurarea valabilităţii titlului statului, subdobânditorii aveau posibilitatea să-şi dovedească, prin orice mijloc de probă permis de lege, buna lor credinţă la momentul încheierii contractelor.

Curtea a subliniat că, deşi, în prezenta cauză, nu este aplicabilă Legea nr. 10/2001, după apariţia acestei legi, "înstrăinările efectuate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, şi cu deplina respectare a condiţiilor legii, până la apariţia Legii nr. 213/1998 - 24.11.1998 - au beneficiul deplin al protecţiei Legii nr. 10/2001, cu modificările ulterioare, în sensul că sunt recunoscute şi conservate efectele acestor acte". Se poate concluziona că legiuitorul vorbeşte despre acele acte de înstrăinare încheiate anterior datei de 24.11.1998, pentru care funcţionează buna credinţă a subdobânditorului la momentul încheierii actului juridic, soluţie preluată de legiuitor ca urmare a unei jurisprudenţe constante a instanţelor.

Esenţială pentru justa soluţionare a prezentei cauze este conduita activă sau pasivă avută de către persoana îndreptăţită şi de către subdobânditori la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare.

În prezentul litigiu, s-a făcut dovada că "foştii proprietari ai imobilului au depus pe cale administrativă, la Primăria sectorului 1 Bucureşti, la 23.07.1996, Dosarul nr. x, prin care au solicitat acordarea de despăgubiri" - dosarul de fond.

Cererea foştilor proprietari pentru acordarea de despăgubiri a fost făcută faţă de dispoziţiile exprese ale art. 2 din Legea nr. 112/1995, care prevedeau că beneficiază de restituirea în natură, prin redobândirea dreptului de proprietate, numai persoanele îndreptăţite asupra apartamentelor în care locuiesc în calitate de chiriaşi sau a celor care sunt libere.

Rezultă că pârâţii au făcut demersuri pentru a clarifica situaţia juridică a apartamentelor în care locuiau, făcând dovada unei conduite diligente.

Un alt aspect elocvent pentru stabilirea bunei credinţe a cumpărătorilor din cele cinci contracte îl reprezintă împrejurarea că, la 26.10.2000, reclamantul a formulat cerere completatoare la acţiunea în revendicare, prin care a solicitat constatarea nulităţii absolute a celor cinci contracte încheiate în baza Legii nr. 112/1995. Rezultă că, la momentul încheierii acestor acte juridice, cumpărătorii au făcut dovada că au fost de bună credinţă faţă de cererea formulată de foştii proprietari de acordare de despăgubiri în baza legii speciale. Notificarea invocată de reclamant a fost făcută către SC I. SA la 16.12.1999 - fila x, deci, ulterior încheierii contractelor - 13.11.1996 - 01.07.1997.

Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2000 - cumpărător H. a fost încheiat la 22.03.2000, anterior chemării sale în judecată. Acesta este singurul contract încheiat după notificarea făcută către SC I. SA, la 16.12.1999. În favoarea pârâtului H. operează prezumţia bunei credinţe, aşa cum este reglementată de art. 1198 C. civ., reclamantul fiind obligat să administreze probatorii prin care să răstoarne această prezumţie. Or, conform argumentelor de fapt şi de drept mai sus prezentate, pârâtul H. a devenit parte în dosar la 26.10.2000, ulterior încheierii contractului nr. x/2000, beneficiind de prezumţia bunei credinţe, ce nu a fost răsturnată prin probatoriul administrat în cauză.

Trebuie subliniat că acţiunea în revendicarea imobilului obiect al prezentei cauze a fost promovată la 03.03.2000, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti.

Din analiza normelor juridice incidente în cauză, Curtea a constatat că desfiinţarea actelor juridice încheiate de I. nu ţine de intrarea în vigoare a normelor de aplicare a Legii nr. 112/1995, instanţele fiind obligate să analizeze conduita atât a reclamantului, cât şi a subdobânditorilor, la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, fiind făcută, în condiţiile art. 1169 C. civ., dovada bunei-credinţe, aşa cum este protejată prin dispoziţiile art. 1198 C. civ., a cumpărătorilor la momentul încheierii actelor atacate - fiind înlăturat, astfel, efectul resoluto iure dantis, resolvitur jus accipientis al nulităţii.

Totodată, în pronunţarea acestei hotărâri, Curtea a avut în vedere principiul securităţii raporturilor juridice, care trebuie respectat atât în cazul fostului proprietar, cât şi al cumpărătorului de bună credinţă, şi că oricare dintre aceştia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului.

Instanţa de apel a avut în vedere jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului - cauza Pincova şi Pinc contra Republicii Cehe, în care s-a arătat că:

"Curtea acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecinţele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim; cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporţionate. În acest scop, legislaţia trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanţelor particulare ale fiecărei cauzei, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta responsabilitatea, care aparţine, în mod corect, statului pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri (parag. 58, citat şi în cauza Raicu contra României)".

Faţă de aceste considerente, constatând că, la momentul încheierii celor cinci contracte de vânzare-cumpărare, cumpărătorii au fost de bună credinţă, Curtea a respins capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare.

Cu privire la cea de-a doua dezlegare de drept dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea a constatat că, din expertiza efectuată în cauză de expert tehnic AA. - fila x din vol. II al instanţei de apel, a rezultat că două apartamente sunt libere: corp C1, parter - apartament liber cu o suprafaţă utilă de 34,84 mp şi terenul de sub construcţie aferent - 12,85 mp - anexa 5 la expertiză şi apartament liber cu o suprafaţă utilă de 33,65 mp şi terenul de sub construcţie aferent - 12,41 mp - anexa 7 la expertiză. Totodată, în imobil există două apartamente pentru care sunt întocmite contracte de închiriere: în corpul C1, etaj 1 - apartamentul ocupat de familia chiriaşei BB., cu o suprafaţă utilă de 37,14 mp şi terenul de sub construcţie aferent - 13,70 mp - releveul apartamentului fiind anexa 6 la expertiză şi, în corpul C2 - apartamentul ocupat de familia chiriaşului Z., cu o suprafaţă utilă măsurată de 41,34 mp şi terenul de sub construcţie aferent - 42,66 mp - releveul apartamentului fiind anexa 15 la expertiză.

Cu privire la aceste apartamente, Curtea a constatat că sunt întrunite cerinţele art. 480 - 481 C. civ., pentru admiterea acţiunii în revendicare şi obligarea pârâţilor Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi SC I. SA la restituirea acestora reclamantului.

Prin cererea introductivă de instanţă şi concluziile scrise, reclamantul a solicitat restituirea întregului imobil situat în Bucureşti, strada x, nr. 43 A, dar Curtea a reţinut că, pentru apartamentul nr. x, au fost administrate noi probatorii în rejudecare. Astfel, la fila x din vol. II al dosarului, a fost depusă Sentinţa civilă nr. 9029/2008 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, irevocabilă, prin care a fost admisă acţiunea în revendicare promovată de reclamant şi au fost obligaţi pârâţii R. şi Q. să lase reclamantului, în deplină proprietate şi posesie, imobilul situat în Bucureşti, strada x, nr. 43 A, astfel că cererea privind acest apartament urmează a fi respinsă de instanţă, în condiţiile art. 1200 pct. 4, art. 1201 şi art. 1202 alin. (2) C. civ. coroborat cu art. 166 C. proc. civ.

De asemenea, cu privire la apartamentul ocupat de pârâţii J. şi K., prin decizia de casare s-a reţinut că cererea în nulitate în legătură cu contractul de vânzare-cumpărare încheiat de defuncţii J. şi K. nu mai poate fi analizată în prezenta cauză, întrucât, printr-o decizie anterioară pronunţată în apel, respectiv Decizia nr. 354/2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a constatat nulitatea absolută a cinci contracte de vânzare-cumpărare încheiate pentru părţi din imobilul în litigiu, printre aceste contracte neregăsindu-se şi actul juridic încheiat de J. şi K., iar acţiunea în revendicare a fost admisă, mai puţin, printre altele, pentru apartamentul ocupat de defuncţii J. şi K.. Cum reclamantul nu a formulat recurs împotriva acestei decizii, Decizia nr. 354/2007 a intrat în puterea de lucru judecat sub aspectul soluţiei pronunţate în legătură cu contractul de vânzare-cumpărare încheiat de J. şi K., în temeiul art. 1200 pct. 4, art. 1201 şi art. 1202 alin. (2) C. civ., motiv pentru care, în rejudecare, Curtea nu poate verifica valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1997.

Curtea, în rejudecare, a dispus efectuarea unei expertize tehnice în specialitatea topometrie, concluziile expertului fiind depuse la fila x din vol. II al dosarului de apel.

Expertul tehnic CC. a avut ca obiectiv individualizarea terenului situat în Bucureşti, strada x, nr. 43 A.

Din suprafaţa reală a imobilului - teren de 378 mp, expertul topometrist a identificat un gang în suprafaţă de 15,82 mp şi o suprafaţă liberă de 79,01 mp, afectată de reţele edilitare - apă, canal şi gaze.

În administrarea probelor necesare pentru aflarea adevărului în prezenta cauză, în condiţiile art. 167 - 169 C. proc. civ., Curtea a efectuat adrese către furnizorii de utilităţi, răspunsurile acestora aflându-se la filele x din vol. III al prezentului dosar.

GG. a comunicat instanţei că terenul situat la adresa din Bucureşti, strada x, nr. 43 A, sector 1 este traversat de instalaţii ale unei reţele de joasă tensiune, respectiv de coloane şi nişe ce alimentează cu energie electrică imobilul în cauză, acestea fiind evidenţiate în planul anexat - dosar.

Curtea a constatat că imobilul din Bucureşti, strada x, nr. 43 A, sector 1 este format din două corpuri de clădire, un număr de treisprezece apartamente folosind un gang de 15,82 mp şi un teren de 79,01 mp, pentru care ambii experţi au concluzionat că este afectat de reţele utilitare.

Fiecare proprietar trebuie să beneficieze de terenul necesar bunei utilizări a construcţiei. Din schiţa ataşată de expertul topometrist la dosar rezultă că suprafaţa de 79,01 mp reprezintă teren necesar bunei utilizări pentru fiecare apartament, astfel că a fost menţinută soluţia respingerii acestui capăt de cerere al acţiunii introductive de instanţă.

Cu privire la cheltuielile de judecată, Curtea a constatat că, prin concluziile scrise, reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor la plata onorariilor de expertiză.

Instanţa de apel a procedat la aplicarea dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ., care arată că instanţa va aprecia în ce măsură părţile vor fi obligate la plata cheltuielilor de judecată, când pretenţiile fiecărei părţi au fost încuviinţate numai în parte.

În şedinţa publică din 27.01.2017, instanţa a dispus efectuarea unei expertize în specialitate topometrie, fiind stabilit un onorariu de 1.500 RON în sarcina reclamantului, chitanţa fiind depusă la dosar. Totodată, faţă de concluziile expertului topometrist, în şedinţa publică din 18.03.2017, Curtea a dispus efectuarea unei expertize tehnice pentru evaluarea construcţiilor, onorariul fiind stabilit la suma de 2.000 RON, fiind obligaţi reclamantul şi pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, la plata a câte 1.000 de RON.

Pentru expertiza tehnică pentru evaluarea construcţiilor, reclamantul a făcut dovada că a achitat 1.000 RON cu chitanţa aflată la fila x, pârâtul cu chitanţa aflată la fila x.

Constatând că acţiunea reclamantului a fost admisă în parte şi că pârâtul Municipiul Bucureşti a fost obligat şi a achitat 1.000 RON din onorariu de expertiză, Curtea, în condiţiile art. 276 C. proc. civ., a respins capătul de cerere privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată, formulat de apelantul reclamant, constatând că pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a achitat proporţional cu admiterea acţiunii suma de 1.000 RON, reprezentând onorariul expertului tehnic evaluare construcţii.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs A., criticând-o pentru următoarele motive, întemeiate, în drept, pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.:

I. Prin Decizia civilă nr. 9689/26.11.2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a dispus ca, în rejudecare, să se analizeze îndeplinirea condiţiilor de validitate a contractelor de înstrăinare contestate în raport de cadrul juridic existent la data încheierii lor şi, în ipoteza admiterii capătului de cerere în revendicare, să se stabilească obligaţia de restituire a imobilului doar în limita învestirii. Pentru a dispune astfel, instanţa a apreciat ca fiind fondate criticile aduse deciziei recurate deoarece:

- toate contractele au fost încheiate conform Legii nr. 112/1995, dar nu simultan, ci la date diferite, în perioada 13.11.1996 - 22 martie 2000;

- actul normativ precizat (Legea nr. 112/1995) viza doar imobilele cu destinaţie de locuinţe trecute în proprietatea statului sau a altor persoane juridice după 6 martie 1945 "cu titlu", noţiune al cărei înţeles era stabilit prin art. 1 din Normele metodologice de aplicare a legii;

- Normele metodologice în discuţie, aprobate, iniţial, prin H.G. nr. 20/1996, au fost, ulterior, radical modificate şi completate prin H.G. nr. 11/1997, în privinţa textului referitor la înţelesul sintagmei "cu titlu"

- prin urmare, analiza îndeplinirii condiţiilor de validitate ale contractelor în discuţie trebuia făcută diferenţiat, potrivit art. 1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, în vigoare la data încheierii fiecărui act de înstrăinare.

Prin Decizia nr. 7227/26.11.2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a stabilit că, cu ocazia rejudecării, să se analizeze fiecare contract de vânzare-cumpărare pentru care s-a formulat acţiune în constatarea nulităţii absolute în raport de actele normative sub imperiul cărora a fost încheiat, mai puţin cel încheiat de J. şi K., precum şi să se soluţioneze acţiunea în revendicare în limitele învestirii stabilite atât prin Decizia civilă nr. 9689/26.11.2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât şi prin prezenta decizie.

Această analiză este necesară pentru a se stabili dacă imobilul în discuţie putea sau nu forma obiectul înstrăinării în condiţiile Legii nr. 112/1995.

Instanţa de apel reproduce doar textele legale sub imperiul cărora s-a încheiat fiecare contract (art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 112/1995, art. 1 din H.G. nr. 20/1996, art. 1 alin. (2), (4) din H.G. nr. 11/1997, art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998) şi, ulterior, procedează la analizarea bunei credinţe a chiriaşilor cumpărători, în condiţiile art. 1198 C. civ.

De asemenea, arată că efectele actelor de înstrăinare încheiate anterior datei de 24.11.1998, pentru care funcţionează buna credinţă, sunt conservate.

Art. 1 din Legea nr. 112/1995 stabileşte sfera de aplicabilitate a acesteia, şi anume imobilele cu destinaţie de locuinţe trecute cu titlu în proprietatea statului.

Vânzarea de către stat a unui imobil sau a unor părţi din acesta, ce nu se încadrează în cele prevăzute de dispoziţiile legale mai sus menţionate, nu are temei legal, mai exact actul propriu-zis de vânzare nu are o cauză licită, lipsindu-i un element esenţial cerut de lege pentru validitate (art. 948 C. civ.).

Legea civilă prevede:

"Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect" - art. 966 C. civ.

Cauza este nelicită "când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice" (art. 968 C. civ.).

Imobilul din care fac parte apartamentele ce formează obiectul contractelor de vânzare-cumpărare cu privire la care se solicită constatarea nulităţii absolute nu se încadrează în sfera de aplicabilitate a Legii nr. 112/1995 din perspectiva tuturor actelor normative ce au reglementat, în mod succesiv, noţiunea de "titlu" şi, în consecinţă, nu putea constitui, legal, obiectul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul acestui act normativ.

Contractul nr. x/112/13.11.1996, încheiat între SC I. SA şi B. şi C., sub imperiul Legii nr. 112/1995 şi al H.G. nr. 20/1996 până a fi modificată, are ca obiect o parte dintr-un imobil ce nu a fost preluat cu titlu de către stat. Conform art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 20/1996, "Imobilele cu destinaţia de locuinţe trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care au fost preluate ca locuinţe în proprietatea statului în baza unei prevederi legale în vigoare la data respectivă, cum ar fi Decretul nr. 92/1950, Decretul nr. 142/1952, Decretul nr. 111/1951, Decretul nr. 218/1960, Decretul nr. 712/1966, Legea nr. 4/1973, Decretul nr. 223/1974, precum şi alte asemenea acte normative, inclusiv hotărâri ale fostului Consiliu de Miniştri sau ale Guvernului". Decretul nr. 92/1950 nu era şi nu poate fi considerat nici în prezent o prevedere legală, deoarece contravenea Constituţiei din 1948, în vigoare la acea dată, care prevedea, în art. 10, că "exproprierea trebuie făcută pentru cauză de utilitate publică şi cu plata unei despăgubiri rezonabile", ceea ce nu este cazul în speţă, art. 481 C. civ. şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului pe care România o ratificase.

Contractele nr. x/112/09.07.1997, încheiat între SC I. SA şi D., nr. 616/112/14.05.1997, încheiat între SC I. SA şi E., nr. 754/112/01.07.1997, încheiat între SC I. SA şi F. şi G., sub imperiul Legii nr. 112/1995 şi al H.G. nr. 20/1996, modificată prin H.G. nr. 11/29.01.1997, au ca obiect o parte dintr-un imobil ce nu fusese preluat cu titlu de către stat.

Conform art. 1 alin. (2), (3) din H.G. nr. 20/1996, modificată prin H.G. nr. 11/29.01.1997, "(2) Imobilele cu destinaţia de locuinţe trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care erau folosite ca locuinţe şi care au fost preluate în proprietatea statului cu respectarea legilor şi decretelor în vigoare la data respectivă, cum sunt: Decretul nr. 92/1950, Decretul nr. 111/1951, Decretul nr. 142/1952, Legea nr. 4/1973 şi Decretul nr. 223/1974. (3) Prin imobil trecut în proprietatea statului potrivit Decretului nr. 92/1950 se înţelege imobilul naţionalizat cu respectarea prevederilor art. I pct. 1-5 şi ale art. II din decret, precum şi cu respectarea identităţii dintre persoana menţionată ca proprietar în listele-anexă la decret şi adevăratul proprietar al imobilului la data naţionalizării.".

Spaţiile ce au format obiectul contractelor a căror nulitate se invocă făceau parte din imobilul recurentului reclamant, care fusese naţionalizat fără respectarea prevederilor legale mai sus menţionate, aşa cum s-a dovedit în cauză.

Astfel, la Dosarul de fond nr. x/2000 al Tribunalului Bucureşti, se află dovada că proprietarul imobilului în litigiu era doctor în medicină, iar, la fila x a aceluiaşi dosar, este depus certificatul nr. x din 22.02.1957, în care se arată unde şi-a desfăşurat activitatea de medic şi că, de la 01.12.1943, a fost pensionat pentru limită de vârstă.

Prin aceste înscrisuri s-a făcut, în mod clar, dovada că proprietarul imobilului şi autorul său făcea parte din categoriile exceptate de la naţionalizare, în conformitate cu dispoziţiile art. II din Decretul nr. 92/1950.

Nu erau aplicabile dispoziţiile art. I din Decretul nr. 92/1950, deoarece, în art. II, se instituia o excepţie expresă şi imperativă de la naţionalizare (care este de strictă interpretare), necondiţionată de alte criterii, fapt întărit şi de Decretul nr. 524/1955 care a modificat art. II şi, în care, se dispunea că "nu intră în prevederile decretului de faţă şi nu pot fi naţionalizate imobilele clădite proprietatea muncitorilor şi pensionarilor proveniţi din muncitori, precum şi a funcţionarilor, micilor meseriaşi, intelectualilor profesionişti şi a celorlalţi pensionari, provenite din muncă". Analizând aceste dispoziţii reiese că exceptarea nu era condiţionată de numărul de imobile, ci de statutul social al proprietarului.

Actele depuse la dosar demonstrează statul social avut de autorul său în viaţa activă (medic, doctor în medicină) şi calitatea de pensionar la momentul naţionalizării (era pensionar pentru limită de vârstă din 1943, iar nu din 1957, aşa cum a afirmat instanţa de fond, care a confundat data eliberării dovezii - 1957 cu cea a pensionării) precum şi faptul că, fiind intelectual profesionist, nu-şi câştiga existenţa din exploatarea imobilelor, ci dintr-o activitate permanentă, neputând fi considerat ca făcând parte din categoria acelor persoane care, având mai multe imobile, trăiau exclusiv din exploatarea acestora, persoane pe care le viza art. I din Decretul nr. 92/1950.

De asemenea, din adresa nr. x/25.06.2002 rezultă că, la momentul naţionalizării, în imobil nu mai exista niciun chiriaş, toţi fiind evacuaţi în noiembrie 1949.

Mai mult, s-a făcut dovada că, dintre cele trei imobile cu care autorul recurentului figura în lista anexă a Decretului nr. 92/1950, şi anume DD., nr. 43 A, nr. 11 B şi Şoseaua x, doar cel în litigiu era proprietatea sa (dosar T.B. nr. x/2000 - adresa nr. x/11.04.2001 a SC EE. SA, în care se arată că Şos. x nu a existat şi nu există; fila x acelaşi dosar - adresa nr. x/5.03.2001 a D.I.T.L. - sector 1, în care se precizează că, la adresa din str. x B, nu figurează, ca proprietar, U.). În ceea ce priveşte susţinerea apelanţilor pârâţi că recurentul ar fi arătat, în cererea introductivă de instanţă, că autorul său mai avea un imobil în str. x, aceasta este falsă, neexistând o asemenea precizare.

Contractul nr. x/112/22.03.2000, încheiat între SC I. SA şi H., pe lângă faptul că vizează o parte dintr-un imobil preluat fără titlu, conform Legii nr. 112/1995 coroborată cu H.G. nr. 20/1996, modificată prin H.G. nr. 11/1997, şi Legii nr. 213/1998, este încheiat şi după notificarea nr. x/16.12.1999 făcută către SC I. SA (prin care s-a făcut vânzarea) de a nu vinde şi după introducerea acţiunii la instanţă - 03.03.2000.

Decretul nr. 92/1950 contravine art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, prin care se statuează că orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale şi că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Prin actul naţionalizării, statul a exercitat o ingerinţă în dreptul de proprietate al autorului recurentului reclamant, care a fost lipsită de bază legală şi, în consecinţă, imobilul în discuţie s-a aflat, de la naţionalizare şi până la momentul vânzării către chiriaşii cumpărători, în posesia statului de facto, fără un titlu valabil.

Buna-credinţă a chiriaşilor cumpărători poate avea relevanţă doar în cazul în care imobilul putea face obiectul înstrăinării conform Legii nr. 112/1995, neputând, însă, acoperi nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu încălcarea legii. Instanţa de apel, în mod greşit, a considerat că buna credinţă acoperă încălcarea legii.

II. Instanţa a dispus retrocedarea către reclamant a unui număr de patru apartamente (neînstrăinate) din imobilul situat în Bucureşti, str. x A, individualizate în R.E.T. AA. - anexele 5, 6, 7, 15 şi a respins cererea de revendicare pentru restul din imobil.

Curtea constată că imobilul este compus din două corpuri de clădire şi un număr de treisprezece apartamente. Conform R.E.T. AA., în imobil au fost identificate treisprezece apartamente, cu privire la care se menţionează:

- patru apartamente nu au fost înstrăinate (anexele 5, 6, 7, 15);

- opt apartamente au fost înstrăinate, unul dintre acestea familiei FF. (anexa 10);

- un apartament este retrocedat recurentului reclamant (anexa 11).

Recurentul arată că i-a fost retrocedat un singur apartament, prin Sentinţa civilă nr. 929/27.06.2008 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă - anume apartamentul cumpărat de soţii R. şi Q., prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 528/l/21.03.1997 (anexa 10 R.E.T. AA.).

La dosar nu există nicio dovadă că i-a fost retrocedat şi apartamentul menţionat în anexa 11 a aceluiaşi raport.

În condiţiile în care instanţa de apel nu i-a solicitat expertului să clarifice situaţia acestui apartament din anexa 11, despre care se pretinde a fi restituit (deşi, recurentul a solicitat aceasta la termenul din 22.06.2018) şi şi-a însuşit punctul de vedere al expertului, în sensul că, în imobil, sunt treisprezece apartamente (deşi, autorităţile competente au menţionat douăsprezece apartamente, conform relaţiilor comunicate), rezultă că, în imobil, mai există un apartament liber, cel din anexa 11, care trebuia să fie retrocedat reclamantului pentru aceleaşi considerente pentru care i-au fost retrocedate cele patru apartamente menţionate.

Cu privire la cele patru apartamente retrocedate, suprafaţa de teren aferentă şi cota din părţile comune nu au fost corect calculate (aşa cum recurentul a menţionat în obiecţiunile formulate), fiind mai mici decât cele reale; în consecinţă, nu i-a fost retrocedat întreg terenul aferent acestora şi cotele indivize din părţile comune.

Întrucât expertul şi, implicit, instanţa, prin însuşirea concluziilor R.E.T., au considerat că dreptul de proprietate asupra apartamentelor înstrăinate are o întindere mai mare decât cea prevăzută în contracte (cu o singură excepţie - apartamentul familiei FF., unde s-a micşorat), neţinând seama de cotele indivize din părţile comune şi de suprafeţele de teren aferente menţionate în contractele de vânzare-cumpărare, s-a ajuns la situaţia în care cotele indivize şi terenul aferent apartamentelor neînstrăinate să fie mai mici decât cele existente în realitate. Diferenţa dintre cotele indivize din proprietatea comună şi terenul aferent apartamentelor înstrăinate calculate de expert şi cele prevăzute în contractele de vânzare-cumpărare nu poate fi dobândită de proprietarii apartamentelor înstrăinate şi nici recurentului nu i-a fost retrocedată împreună cu cele patru apartamente neînstrăinate.

Expertul trebuia să scadă, din întregul teren aferent construcţiei şi din partea ce reprezintă proprietate indiviză, suprafaţa ce reprezintă suma suprafeţelor de teren aferent apartamentelor înstrăinate, respectiv suma cotelor indivize, şi ceea ce rămânea să se atribuie apartamentelor neînstrăinate.

În continuare, recurentul redă, sub formă de tabel, diferenţele de cote indivize din imobil şi de teren aferent rezultate în urma calculului propriu efectuat între cele stabilite, în acest sens, prin raportul de expertiză, şi cele rezultate din toate contractele de vânzare-cumpărare încheiate pentru părţi din imobil, vizând ambele corpuri, conchizând că, pentru corpul C1, reiese o diferenţă în plus de 19,73% cotă parte indiviză şi de 11,33 mp teren de sub construcţie, iar, pentru corpul C2, o diferenţă în plus de 3,12% cotă parte indiviză şi de 19,80 mp teren aferent construcţiilor, care ar trebui să-i fie restituite împreună cu apartamentele libere.

Susţine că aceste cote se pot modifica în cazul real în care, în imobil, sunt douăsprezece apartamente, iar nu treisprezece, aşa cum, în mod greşit, s-a stabilit prin raportul de expertiză AA., însuşit de către instanţa de apel.

III. Cu privire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de către reclamant, instanţa de apel a respins, în mod greşit, această cerere, apreciind că Municipiul Bucureşti a suportat 1.000 de RON din onorariul expertului construcţii.

Recurentul reclamant a achitat integral şi onorariul expertului topo, în cuantum de 1.500 RON.

Conform principiului proporţionalităţii invocat, Curtea de Apel ar fi trebuit să dispună obligarea Municipiului Bucureşti la plata unei părţi din acest onorariu.

Recurentul reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea Deciziei civile nr. 753 A/19.07.2018 şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, dată fiind multitudinea situaţiilor de fapt ce trebuie clarificate (numărul de apartamente existente în imobil, cotele indivize şi suprafeţele de teren aferente acestora).

Intimaţii pârâţi nu au depus întâmpinare.

Analizând decizia civilă atacată, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

În primul rând, trebuie menţionat că temeiul de drept invocat de recurent, în susţinerea căii de atac, este doar parţial corect.

Astfel, deşi a făcut referire la motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susţinerile sale nu vizează ipotezele acestui text de lege, privind nemotivarea deciziei, motivarea contradictorie sau străină de natura pricinii. Ca atare, neîncadrându-se în motivul de nelegalitate menţionat, criticile recurentului nu vor fi analizate din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Pe de altă parte, primul motiv de recurs se referă, în cea mai mare parte, la încălcarea unor decizii de casare anterioare din perspectiva modalităţii de examinare a valabilităţii contractelor de vânzare-cumpărare în litigiu în raport de legislaţia sub imperiul căreia au fost încheiate, ceea ce se subscrie art. 304 pct. 5 C. proc. civ., conform căruia se poate obţine casarea deciziei atacate când, prin această hotărâre, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) din acelaşi cod.

În cadrul aceluiaşi motiv, recurentul formulează critici şi în legătură cu relevanţa bunei credinţe a chiriaşilor cumpărători în cazul vânzărilor perfectate pentru imobilul în litigiu, considerând că aceasta nu înlătură nulitatea absolută a contractelor, ci produce efecte doar în ipoteza în care bunul putea face obiectul înstrăinărilor respective, conform Legii nr. 112/1995. Această critică se circumscrie şi va fi analizată din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât se referă la o excepţie de la unul dintre principiile efectelor nulităţii şi cazurile în care operează.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, prin care recurentul contestă soluţia dată acţiunii în revendicare în ceea ce priveşte apartamentul menţionat în anexa 11 la raportul de expertiză întocmit de AA., suprafaţa de teren aferentă construcţiilor restituite şi cotele indivize din părţile comune, ca urmare a însuşirii raportului de expertiză de către instanţa de apel, criticile se încadrează şi vor fi analizate din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Ultimul motiv de recurs, referitor la cheltuielile de judecată, este susceptibil de încadrare în motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 din acelaşi cod, întrucât se invocă încălcarea dispoziţiilor procedurale în această materie.

Stabilind aceste premise de examinare, Înalta Curte constată următoarele:

I. Ambele decizii de casare anterioare, nr. 9689/26.11.2009 şi nr. 7227/26.11.2012 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, au stabilit în sarcina instanţei de rejudecare, cu caracter obligatoriu conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., să procedeze la verificarea acţiunii în nulitate pentru fiecare contract de vânzare-cumpărare în parte, raport la legislaţia în vigoare sub imperiul căreia au fost încheiate actele juridice respective (Legea nr. 112/1995, H.G. nr. 20/1996, H.G. nr. 11/1997, Legea nr. 213/1998, după caz). Dispoziţia instanţelor a fost determinată de împrejurarea că actele juridice nu au fost încheiate simultan, ci la momente diferite, iar noţiunea de "titlu", cuprinsă în Legea ce a permis dobândirea bunurilor în proprietate de către chiriaşi, nr. 112/1995, a comportat interpretări diferite, presupunând verificări mai largi din partea instanţelor de judecată, raportat, deci, la mai multe criterii prevăzute de lege, după cum concepţia legiuitorului în acest sens s-a modificat pe parcursul timpului.

În mod evident, o asemenea analiză a acţiunii în nulitate pentru fiecare contract de vânzare-cumpărare, separat de problema bunei credinţe a cumpărătorilor chiriaşi, presupunea, pentru stabilirea naturii preluării de către stat a imobilului vândut, cu titlu sau fără titlu, nu numai enumerarea textelor de lege sub imperiul cărora au fost încheiate aceste contracte şi redarea conţinutului lor în definirea noţiunii de "titlu", ci şi concluzia instanţei privind modul de preluare pentru fiecare apartament, ca element distinct al raţionamentului juridic expus.

Precizarea modalităţii de preluare pentru fiecare dintre bunurile vândute, raportat la evoluţia legislativă a noţiunii de "titlu" este foarte importantă în soluţionarea acţiunii în nulitate, întrucât vizează condiţia de valabilitate a fiecăruia dintre contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi privind calitatea vânzătorului (statul) de adevărat titular al dreptului de proprietate transmis către cumpărătorul chiriaş, cu consecinţe în ceea ce priveşte transferul dreptului.

Cerinţa este impusă de dispoziţiile art. 1 coroborate cu art. 9 din Legea nr. 112/1995, numai imobilele preluate cu titlu, deci, pentru care statul, ca efect al preluării valabile, a devenit adevăratul titular al dreptului de proprietate, putând face obiectul vânzării către cumpărătorii chiriaşi.

Pe de altă parte, subsidiar stabilirii modalităţii de preluare a imobilului, şi doar în ipoteza unei preluări nevalabile, fără titlu, din partea statului, apare problema şi necesitatea verificării bunei credinţe a cumpărătorilor chiriaşi la data dobândirii bunului, prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

În speţă, Curtea de Apel nu a procedat la verificarea modalităţii de preluare a fiecăruia dintre bunurile vândute conform criteriilor oferite de legislaţia în vigoare la momentul încheierii fiecărui contract de vânzare-cumpărare pentru stabilirea înţelesului noţiunii de " cu titlu", transpunând aceste criterii fiecărui contract şi, în final, concluzionând dacă, pentru fiecare bun, preluarea a fost cu sau fără titlu valabil. Instanţa de apel s-a rezumat, în rejudecare, să enumere actele normative în vigoare la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare din 1996, respectiv a celor încheiate în 1997, să redea conţinutul lor, a făcut referire, ulterior, la art. 6 din Legea nr. 213/1998, considerând că, de la data intrării în vigoare a acestui act normativ, instanţelor li s-a atribuit competenţa de a verifica valabilitatea titlului statului, după care a analizat buna credinţă a cumpărătorilor chiriaşi, dându-i relevanţă în menţinerea contractelor de vânzare-cumpărare atacate.

Cu privire la contractul de vânzare-cumpărare nr. x/22.03.2000, încheiat de H., în calitate de cumpărător, Curtea nu a procedat la nicio verificare a titlului statului, apreciind doar asupra bunei credinţe a pârâtului la momentul perfectării actului juridic.

Or, o asemenea modalitate globală, incompletă şi, pe alocuri, omisivă (pentru contractul din 2000) de abordare a problemelor deduse judecăţii reprezintă o încălcare a deciziilor de casare anterioare menţionate, care au impus instanţei de apel să procedeze la o analiză diferenţiată, pentru fiecare contract de vânzare-cumpărare, a modalităţii de preluare a imobilului vândut în raport de legislaţia în vigoare la data perfectării actelor juridice, cu consecinţe juridice determinante pentru soluţionarea acţiunii în nulitate.

Procedând în acest fel, prin decizia recurată, s-a produs o vătămare recurentului ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, verificările dispuse de instanţele de casare neputându-se efectua de prezenta instanţă, întrucât, într-un asemenea caz, s-ar ajunge la încălcarea dublului grad de jurisdicţie, de care recurentul, ca şi celelalte părţi din proces, trebuie să beneficieze în soluţionarea litigiului.

În sensul celor menţionate, Înalta Curte nu va proceda la analiza, pe fond, a susţinerilor formulate de recurent privind fiecare contract de vânzare-cumpărare, astfel cum au fost expuse în cadrul primului motiv de recurs, fiind obligaţia instanţei de apel, cu respectarea deciziilor de casare, să procedeze la o asemenea analiză, diferenţiată pentru fiecare contract de vânzare-cumpărare, cu precizarea concluziei la care a ajuns în ceea ce priveşte natura preluării şi consecinţele acesteia în soluţionarea acţiunii în nulitate.

De asemenea, în cazul în care va constata, pentru fiecare act juridic în parte, că statul nu a preluat cu titlu imobilul înstrăinat, instanţa de apel va verifica şi aspectele legate de buna credinţă a cumpărătorilor, raportat şi la criticile din recurs formulate de reclamant.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că aserţiunile recurentului, în sensul că buna credinţă nu salvează actul juridic de la desfiinţare pentru un motiv de nulitate absolută şi că prezintă relevanţă doar în cazul în care imobilul putea forma obiectul înstrăinării conform Legii nr. 112/1995, sunt, doar în parte, corecte.

Astfel, este adevărat că buna credinţă a cumpărătorului nu acoperă nulitatea absolută a actului juridic încheiat în condiţiile încălcării dispoziţiilor legale a căror nerespectare atrage o asemenea sancţiune.

În speţă, însă, buna credinţă, în cazul în care se reţine în persoana cumpărătorilor, înlătură desfiinţarea actului, întrucât motivul de nulitate care ar putea fi determinat pentru înstrăinarea unui imobil pentru care statul nu are un titlu valabil nu este unul de nulitate absolută, ci unul de nulitate relativă. Cum s-a arătat deja, în cazul în care statul a dobândit imobilul fără titlu valabil, înseamnă că nu este adevăratul titular al dreptului de proprietate pe care îl transmite chiriaşului cumpărător în temeiul Legii nr. 112/1995. Prin urmare, dacă subdobânditorul bunului este de bună credinţă, încrezându-se în calitatea aparentă de proprietar a vânzătorului, statul, ne aflăm în situaţia unei erori - viciu de consimţământ asupra însuşirii esenţiale a acestuia din urmă, de a fi adevăratul titular al dreptului de proprietate transmis (error in personam). Sancţiunea care intervine este cea a nulităţii relative potrivit art. 954 alin. (2) C. civ. Regimul juridic al nulităţii relative presupune, printre altele, că numai partea contractantă interesată poate invoca motivul de nulitate respectiv, iar nu şi terţii de contract.

Pe de altă parte, în ipoteza dată, modalitatea de preluare nevalabilă a imobilului de către stat are drept consecinţă că şi titlul statului este nul şi, deci, principul aplicabil într-un asemenea caz ar fi cel al anulării actului subsecvent (al cumpărătorului chiriaş, încheiat în baza Legii nr. 112/1995) ca urmare a anulării actului iniţial (al statului) - resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis.

Acest principiu este o consecinţă, printre altele, a unui alt mare principiu de drept, şi anume acela că nimeni nu poate transmite altuia mai multe drepturi decât are el însuşi - nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet.

De la acest principiu există şi excepţii, când, deşi actul iniţial este nul, actul subsecvent se menţine, excepţii fundamentate, la rândul lor, pe alte două principii de drept, respectiv principiul ocrotirii bunei-credinţe a subdobânditorului unui bun cu titlu oneros şi cel al asigurării stabilităţii circuitului civil, la care, în mod corect, a făcut referire şi Curtea de Apel.

Prin urmare, contrar opiniei recurentului, buna credinţă este relevantă în speţă şi, pentru considerentele arătate, în cazul în care s-ar reţine în persoana cumpărătorilor chiriaşi, nu conduce la înlăturarea unui motiv de nulitate absolută a contractului perfectat de ei, întrucât nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului, dacă se va dovedi, nu atrage sancţiunea nulităţii absolute a actului juridic încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Doar în ipoteza în care cumpărătorul nu este de bună credinţă la momentul perfectării contractului, respectiv a cunoscut sau cu minime diligenţe putea să cunoască nevalabilitatea titlului de proprietate al înstrăinătorului, ceea ce, de asemenea, trebuie probat de către reclamant, atunci excepţia în discuţie nu mai operează, iar actul subsecvent este lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită.

Toate aceste aspecte vor fi analizate în rejudecare, subsidiar examinării de către instanţa de apel a modalităţii de preluare pentru fiecare dintre imobilele vândute, care constituie premisa declanşării mecanismului de verificare a atitudinii subiective a cumpărătorilor la momentului încheierii actelor juridice în temeiul Legii nr. 112/1995, din perspectiva cunoaşterii sau nu a eventualelor vicii ale titlului statului.

În final, sub acest aspect, nu poate fi primită critica recurentului în sensul că buna-credinţă prezintă importanţă doar în cazul în care imobilul ar fi putut face obiectul înstrăinării, întrucât, într-o astfel de ipoteză, contractul de vânzare-cumpărare este valabil, evident, dacă nu este afectat de alte cazuri de nulitate, aşa încât verificarea bunei-credinţe nu ar mai prezenta niciun interes.

II. Criticile din cadrul celui de-al doilea motiv de recurs sunt întemeiate şi vor conduce, de asemenea, la admiterea căii de atac, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare.

Recurentul combate, în cadrul acestui motiv de recurs, soluţia dată acţiunii în revendicare sub două aspecte, derivate dintr-o insuficientă stabilire a situaţiei de fapt. Pe de-o parte, susţine că ar fi trebuit să-i fie retrocedat şi apartamentul menţionat în anexa 11 din raportul de expertiză AA., cu privire la care expertul a arătat că i-ar fi fost restituit în urma unui alt litigiu, aspect contestat de parte, în contextul în care reclamantul arată că i-a fost retrocedat doar apartamentul soţilor FF., individualizat separat în acelaşi raport de expertiză. De asemenea, arată că nu s-a lămurit dacă, în imobil, sunt douăsprezece apartamente, astfel cum au comunicat autorităţile competente, sau treisprezece apartamente, cum a consemnat expertul, punct de vedere însuşit de către instanţă. Concluzionează recurentul că, în ipoteza punctului de vedere însuşit de instanţă, rezultă că, în imobil, sunt treisprezece apartamente, deci unul ar fi liber, respectiv cel prezentat în anexa 11 la raport, şi care, în aceste condiţii, trebuie să-i fie retrocedat.

Pe de altă parte menţionează că, în ceea ce priveşte cele patru apartamente retrocedate, suprafeţele de teren aferente şi cotele din părţile comune au fost greşit calculate de expert, care, în efectuarea calculului, nu a ţinut seama de suprafeţele şi cotele din părţile comune aferente apartamentelor înstrăinate, astfel cum au fost indicate în actele de înstrăinare, în final, revenindu-i recurentului o suprafaţă de teren aferentă construcţiilor libere şi o cotă din părţile comune mai mici decât cele care i s-ar fi cuvenit în realitate.

Ambele susţineri sunt corecte şi derivă din greşeli procedurale ale instanţei de apel, care au condus la o insuficientă stabilire a situaţiei de fapt sub aspectele contestate de recurent, cu consecinţa, pentru prezenta instanţă, a imposibilităţii de a verifica legalitatea soluţiei pronunţate de Curte în ceea ce priveşte limitele admiterii acţiunii în revendicare.

Referitor la apartamentul menţionat în anexa 11 din raportul de expertiză întocmit de AA., în suprafaţă utilă de 37,75 mp, situat la etajul 2 al corpului C1, expertul a arătat că acest apartament a fost retrocedat reclamantului, fără să arate actul în baza căruia s-ar fi dispus o asemenea măsură (hotărâre judecătorească sau, eventual, un alt act emis de organele competente).

Totodată, separat de acest apartament, în raportul de expertiză este menţionat apartamentul familiei FF., în suprafaţă utilă de 37,48 mp, situat la acelaşi etaj din C1, înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/21.03.1997, imobil evidenţiat în anexa 10 la raport.

În mod evident, conform raportului de expertiză, cele două apartamente sunt diferite.

Recurentul pretinde că singurul apartament retrocedat este cel care a aparţinut familiei FF., formulând, în acest sens, obiecţiuni la raport şi depunând Sentinţa civilă nr. 9029/27.06.2008 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă, sub aspectul admiterii acţiunii în revendicare, prin Decizia nr. 1377 A/5.11.2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, irevocabilă, conform menţiunilor aplicate pe decizie, prin Decizia civilă nr. 1079/30.06.2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă. Aceste hotărâri judecătoreşti au vizat apartamentul nr. x, situat în Bucureşti, str. x A, dobândit de familia FF. prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/21.03.1997, indicat şi în raportul de expertiză AA..

Prin pct. I din obiecţiuni, recurentul menţionează că singurul apartament retrocedat este cel care a format obiectul admiterii acţiunii în revendicare, conform Sentinţei civile nr. 9029/27.06.2008 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, solicitând ca expertul AA. să fie obligat să depună documentele în baza cărora a stabilit că apartamentul al cărui releveu este în anexa 11 i-a fost retrocedat, iar, în cazul în care nu s-a dispus o asemenea măsură, să comunice persoana care deţine acest apartament la momentul întocmirii releveului.

Curtea de Apel a încuviinţat această obiecţiune, prin încheierea din 16.02.2018, expertul depunând răspuns, în cuprinsul căruia a arătat că obiecţiunea reclamantului nu i-a fost comunicată, dar înţelege că vizează un apartament deja retrocedat. Menţionează că apartamentul a fost identificat la dispoziţia instanţei, care a dispus identificarea întregului imobil, precum şi din necesitatea de a determina suprafaţa utilă a imobilului, care nu rezultă din actele dosarului, în scopul individualizării cotelor părţi de teren aferente fiecărui apartament.

Faţă de relaţiile comunicate, reclamantul a reiterat, la 20.06.2018, obiecţiunile anterioare, arătând că expertul nu a răspuns acestora şi a solicitat instanţei să revină cu adresă către AA. pentru a lămuri situaţia imobilului din anexa 11, considerat retrocedat.

La termenul din 22.06.2018, instanţa de apel a respins cererea apelantului reclamant, constatând că expertul a răspuns obiectivelor instanţei, motivând soluţia prin raportare la expertiza întocmită iniţial, în acest sens făcând referire la dosar, iar nu la răspunsul la obiecţiunea încuviinţată reclamantului, depus la dosar apel, pe care nu l-a verificat.

Ca atare, situaţia apartamentului menţionat în anexa nr. 11 la raport rămâne incertă, în condiţiile în care recurentul contestă că acesta i-ar fi fost retrocedat, aşa cum susţine expertul, şi, totodată partea recunoaşte că i-a fost admisă acţiunea în revendicare pentru apartamentul familiei FF., individualizat distinct în anexa 10 a expertizei.

În plus, prin obiecţiunile formulate iniţial de către recurent, acesta a învederat şi neconcordanţa dintre numărul de apartamente existente în imobil, treisprezece, în opinia expertului, douăsprezece conform relaţiilor comunicate de autorităţi, sub acest aspect instanţa omiţând să se pronunţe la termenul la care s-au dezbătut aceste obiecţiuni.

În egală măsură, o altă obiecţiune a vizat şi modul de calcul al expertului în ceea ce priveşte suprafaţa de teren aferentă construcţiilor înstrăinate şi cota din părţile comune, cu privire la care, de asemenea, Curtea nu s-a pronunţat.

În cea de-a doua cerere depusă de reclamant la 20.06.2018, în legătură cu aspectele rămase nelămurite, acesta a reluat şi aceste obiecţiuni, cu privire la care instanţa de apel nu se pronunţase şi care au fost, încă o dată, ignorate, la termenul din 22.06.2018, când Curtea a respins solicitarea părţii, de revenire către expert.

Consecinţa finală a acestui mod de instrumentare a dosarului de către instanţa de apel, care nu s-a pronunţat asupra tuturor obiecţiunilor formulate de reclamant la raportul de expertiză AA. şi nu a observat că, la singura obiecţiune încuviinţată, expertul nu a dat un răspuns, fiind şi confuz cu privire la aceasta, este că nu a lămurit situaţia apartamentului din anexa 11 şi nici a modului de calcul la care a recurs expertul pentru suprafaţa de teren şi procentul din părţile comune, toate aferente apartamentelor înstrăinate. Însuşindu-şi raportul de expertiză ca atare, Curtea de Apel a pronunţat o soluţie de admitere, în parte, a acţiunii în revendicare (cu excluderea apartamentului din anexa 11 şi pentru o suprafaţă de teren aferentă construcţiilor restituite, respectiv într-un procent din părţile comune, pretinse de către reclamant ca fiind mai mici decât cele care i s-ar cuveni), care este rezultatul unei stabiliri insuficiente a împrejurărilor de fapt ale speţei.

În aceste condiţii, verificarea legalităţii deciziei recurate din perspectiva soluţiei date acţiunii în revendicare cu referire la apartamentul din anexa 11 la raportul de expertiză AA. şi la întinderea suprafeţei de teren şi a procentului din părţile comune cuvenite reclamantului nu poate fi realizată, fiind incidente şi dispoziţiile art. 314 C. proc. civ.

Cum verificările de fapt ale cauzei reprezintă atributul exclusiv al instanţelor de fond, fiind incompatibile cu structura recursului, în cadrul căruia se poate examina doar legalitatea, iar nu şi temeinicia hotărârii, Înalta Curte constată că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., vătămarea produsă recurentului neputând fi înlăturată în alt mod decât prin anularea deciziei pronunţate.

În rejudecare, Curtea de Apel urmează să lămurească toate aspectele sus-discutate, privind situaţia juridică a apartamentului din anexa 11, suprafaţa reală de teren şi cota de drept din părţile comune cuvenite reclamantului, sens în care va reveni cu adresă către expertul AA. pentru a comunica relaţii în acest sens, răspunzând obiecţiunilor formulate de reclamant şi depunând, dacă este cazul, hotărârea judecătorească/actul în baza căruia apartamentul respectiv a fost retrocedat.

III. Cât priveşte cheltuielile de judecată solicitate de recurent în apel şi acordate de către instanţă într-un cuantum mai mic decât cel pretins de parte, prin aplicarea art. 276 C. proc. civ., Înalta Curte nu poate decide la acest moment suma cuvenită, întrucât litigiul, pe fondul pretenţiilor deduse judecăţii, nu este tranşat irevocabil prin decizia de faţă.

În plus, decizia instanţei de apel, urmând a fi casată, nu mai prezintă relevanţă cheltuielile de judecată stabilite printr-o asemenea hotărâre.

În rejudecare, instanţa de apel va ţine seama, în raport de soluţia ce o va pronunţa pe fondul raporturilor juridice dintre părţi şi în limitele câştigării procesului de fiecare dintre acestea, de sumele plătite de ambele părţi şi de dispoziţiile incidente în materia cheltuielilor de judecată.

Având în vedere aceste argumente, în baza art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 5 şi art. 314 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamant, va casa, în parte, decizia atacată şi va trimite cauza, spre rejudecarea apelului declarat de reclamant, la aceeaşi instanţă.

Va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei, privind admiterea apelurilor declarate de pârâţii C., O., F., G., N., V., P., M. şi L., cu privire la care aceştia nu au declarat recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 753 A din 19 iulie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează, în parte, decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecarea apelului declarat de reclamantul A.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate cu privire la admiterea apelurilor formulate de pârâţii C., O., F., G., N., V., P., M. şi L.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2019.

Procesat de GGC - GV