Appeal admitted, lower ruling quashed: donation nullity and revendication claims remanded for retrial on successor-status issue.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 13.02.2006, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, precizată la data de 06.06.2006, reclamantul Baroul Bucureşti a chemat în judecată, în calitate de pârâtă, D. şi, în calitate de intervenientă forţată, Casa de Asigurări a Avocaţilor - Filiala Bucureşti, solicitând să se pronunţe o hotărâre judecătorească prin care să se constate nulitatea absolută a actului de donaţie autentificat de fostul Notariat de Stat sub nr. x din 17 aprilie 1951 şi să se admită acţiunea în revendicare imobiliară, urmând ca pârâta D. să fie obligată să restituie reclamantului şi intervenientei forţate, în deplină proprietate şi în paşnică şi netulburată folosinţă, imobilul compus din teren şi construcţii, situat în Municipiul Bucureşti, cu faţada pe str. x, iar cu partea din spate pe str. x.

În motivarea cererii de chemare în judecată reclamantul a arătat că actul de donaţie, prin care imobilul a fost înstrăinat fără echivalent din patrimoniul fostului Colegiu al Avocaţilor Ilfov (al cărui succesor este reclamantul) şi al fostei Case Locale de Asigurări a Avocaţilor (care făcea parte din Colegiul Avocaţilor Ilfov) în favoarea Confederaţiei Generale a Muncii din R.P.R., este lovit de nulitate, deoarece nu au existat decizii emise de Adunarea Generală a Avocaţilor şi de Adunarea Generală a fostei Case Locale de Asigurări a Avocaţilor, prin care să se fi încuviinţat această măsură gravă a înstrăinării fără echivalent a bunului. Nici în ceea ce o priveşte pe donatară nu se face referire în actul de donaţie la existenţa vreunei decizii a unui organ legal competent de a accepta donaţia.

S-a mai susţinut că este de notorietate lipsa oricărei legături de interese sau de cooperare între cele două donatoare şi donatară, beneficiară a donaţiei, actul fiind încheiat ca urmare a dispoziţiilor fostului P.C.R. şi ale fostului guvern comunist, ceea ce atrage nulitatea actului juridic, pentru lipsa cauzei, ori pentru cauză falsă sau ilicită.

Prin întâmpinare, pârâta D. a invocat excepţiile privind netimbrarea cererii de chemare în judecată, necompetenţa materială a tribunalului şi lipsa calităţi procesuale active a reclamantului.

Prin încheierea de şedinţă din data de 22.01.2007, instanţa a respins excepţia de netimbrare, precum şi a necompetenţei materiale a tribunalului, iar prin încheierea din data de 12.02.2007 a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, cu motivările cuprinse în aceste încheieri.

La data de 21.05.2007, pârâta a invocat excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată, în raport de prevederile art. 2 pct. 1 lit. c) din Legea nr. 10/2001.

Prin încheierea din 28.05.2007, excepţia a fost respinsă, cu motivarea că, în cauza de faţă, reclamanta solicită tocmai constatarea nulităţii actului de donaţie, adică tinde la realizarea tocmai a ipotezei prevăzute de textul legal invocat de pârâtă, pentru a putea apoi să pretindă restituirea imobilului în cadrul acţiunii în revendicare.

Prin Sentinţa civilă nr. 1354/05.11.2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins acţiunea, ca neîntemeiată, reţinând, în esenţă, că nu s-a făcut dovada lipsei cauzei la momentul încheierii contratului de donaţie autentificat sub nr. 2603 la data de 17.04.1951 sau că această cauză nu ar fi fost licită şi morală.

Simpla prezumţie de notorietate a lipsei unor relaţii între cele două semnatare ale actului de donaţie, necoroborată cu niciun alt mijloc de probă, nu a putut duce la concluzia lipsei cauzei la momentul încheierii actului juridic. Deşi reclamantul a susţinut că în fapt donaţia nu a reprezentat un act liber de voinţă din partea donatorului, cu intenţia de a gratifica pe donatară, ci a fost consecinţa dispoziţiilor guvernului de la acea vreme şi a P.C.R., nu a făcut nicio dovadă în acest sens.

Donaţia a fost încheiată în forma autentică cerută de lege, iar părţile au fost legal reprezentate. În măsura în care reclamantul ar fi contestat valabilitatea delegaţiilor de reprezentare, avea obligaţia să facă dovada celor susţinute.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantul Baroul Bucureşti şi intervenienta Casa de Asigurări a Avocaţilor - Filiala Bucureşti. Prin Decizia civilă nr. 233 A din 13 aprilie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, s-au admis apelurile formulate, a fost schimbată în tot sentinţa apelată, în sensul că a fost admisă acţiunea, s-a constatat nulitatea absolută a actului de donaţie autentificat de fostul Notariat de Stat Bucureşti 1, Biroul nr. 2, sub nr. x/17.04.1951, s-a admis acţiunea în revendicare şi a fost obligată pârâta să lase reclamantului şi intervenientei, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul situat în Bucureşti, cu faţada pe str. x şi cu partea din spate pe str. x.

În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului Baroul Bucureşti, excepţie care a fost reiterată în apel de pârâtă, Curtea a reţinut că această excepţie a fost invocată de pârâtă şi în faţa instanţei de fond care, prin încheierea de şedinţă din data de 12.02.2007, a respins-o cu motivarea că Baroul Bucureşti este continuatorul Colegiului de Avocaţi Ilfov, iar Filiala Bucureşti a Casei de Asigurări a Avocaţilor este continuatorul Casei Locale de Asigurări a Avocaţilor din Colegiul Ilfov.

Chiar dacă excepţia lipsei calităţii procesuale active este o excepţie de ordine publică, ce poate fi invocată în orice fază a procesului, câtă vreme a existat o dezlegare din partea instanţei de fond asupra acestei apărări promovate de pârâtă, pe cale de excepţie, iar soluţia nu a fost atacată cu apel de către pârâtă, invocarea aceleiaşi apărări, în etapa de control judiciar este inadmisibilă, faţă de dispoziţiile art. 294 din C. proc. civ.

Cu privire la aspectele de fond ale litigiului, Curtea a avut în vedere înscrisurile depuse la dosar, precum şi depoziţiile martorilor audiaţi, care au format convingerea instanţei că apelanţii au făcut dovada, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 1169 din C. civ. coroborate cu cele ale art. 967 şi ale art. 813 din C. civ., că actul de donaţie contestat nu întruneşte cerinţele de fond şi de formă pentru încheierea sa valabilă.

Instanţa de apel a reţinut că actul din 16 aprilie 1951 a fost o donaţie formală deoarece, astfel cum rezultă şi din cuprinsul actului, donatara se afla în posesia imobilului anterior îndeplinirii acestei formalităţi de consolidare a modalităţii de dobândire a imobilului de către intimata-pârâtă.

Persoana care a semnat în numele donatorilor era, de asemenea, un membru al fostului Partid Comunist şi nicidecum nu avea funcţia de preşedinte ori de director al Colegiului de Avocaţi, pentru a îndeplini calitatea de reprezentant al donatorului faţă de dispoziţiile art. 23 din Decretul nr. 60/1951 şi ale art. 45 lit. a) din Decretul nr. 39/1950.

Instanţa a mai reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 813 din C. civ., validitatea actului de donaţie este condiţionată de existenţa formei autentice a actului. Această cerinţă, potrivit principiului simetriei actelor juridice, precum şi principiului potrivit căruia forma actelor accesorii este condiţionată de actul principal - accesorium sequitur principale - trebuia îndeplinită şi de delegaţiile primite de reprezentanţii părţilor actului juridic, neexistând, sub acest aspect, nicio dovadă în ce priveşte autenticitatea delegaţiilor pe care le-au primit reprezentanţii donatorilor şi al donatarei.

Curtea a reţinut, de asemenea, că nu a fost îndeplinită o altă condiţie de validitate a actului de donaţie, respectiv, existenţa şi valabilitatea cauzei acestuia. Lipsa cauzei se datorează lipsei intenţiei de a gratifica, sancţiunea aplicabilă fiind aceea a nulităţii absolute.

Actul de donaţie, în speţa de faţă, s-a făcut după instaurarea puterii comuniste, nu cu intenţia de a gratifica intimata, ci pentru schimbarea statutului social şi pentru ca bunul să dobândească un regim juridic agreat, concordant noii ordini sociale în care proprietatea privată, deşi recunoscută prin Constituţie, era în fapt încălcată.

Împotriva menţionatei decizii a declarat recurs pârâta D.

Prin Decizia nr. 1537/21.02.2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor la aceeaşi instanţă.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reţinut următoarele:

«Imobilul în litigiu, situat în Bucureşti, str. x, a făcut obiect al donaţiei autentificate sub nr. x din 17.04.1951 la Notariatul de Stat Bucureşti - Biroul nr. 2, contract încheiat între Colegiul Avocaţilor Ilfov şi Casa Locală de Asigurări a Avocaţilor din Colegiul Ilfov, în calitate de donator, şi Confederaţia Generală a Muncii din R.P.R., în calitate de donatar.

În aceste condiţii, fiind vorba despre un imobil donat unei persoane juridice printr-un contract de donaţie încheiat în formă autentică, potrivit art. 813 C. civ., imobilul intră sub incidenţa art. 2 lit. c) al Legii nr. 10/2001, conform căruia în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înţeleg şi "imobilele donate (...) statului sau altor persoane juridice, încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 din C. civ., în acest din urmă caz dacă s-a admis acţiunea în anulare sau în constatarea nulităţii donaţiei printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă".

În consecinţă, prezenta acţiune intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, în forma de reglementare în vigoare la momentul formulării sale, respectiv 13.02.2006, care nu cerea ca donatarul să fie persoană juridică de drept public. În ceea ce priveşte condiţia ca donaţia să fi fost constatată nulă printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, acest aspect a fost soluţionat irevocabil prin respingerea excepţiei prematurităţii acţiunii, această excepţie nefiind criticată în calea de atac a apelului. În motivarea respingerii acestei excepţii, menţionată în cuprinsul încheierii din 28.05.2007, se arată că, prin prezenta acţiune, reclamanta solicită tocmai pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se constate nulitatea actului de donaţie, etapă cerută de Legea nr. 10/2001, pretinzând apoi restituirea imobilului în cadrul unei acţiuni în revendicare.

Sub aspectul legii aplicabile cauzei, Înalta Curte observă că prima instanţă de fond şi-a motivat soluţia de respingere a excepţiilor netimbrării şi prematurităţii acţiunii şi, pe cale de consecinţă, de respingere a acţiunii, prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în timp ce instanţa de apel a avut în vedere la motivarea soluţiei contrare, de admitere a acţiunii, exclusiv prevederile dreptului comun în materie de revendicare şi de constatare a nulităţii contractului de donaţie, reprezentat de C. civ., fără a pune în discuţie incidenţa în cauză a Legii nr. 10/2001, deşi instanţa a cărei hotărâre o cenzura se raportase la dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, este fondată critica recurentei privind greşita schimbare a temeiului de drept al acţiunii, din Legea nr. 10/2001, ca lege specială care se aplică cu prioritate în raport de dreptul comun, în art. 480 C. civ., schimbare care nu a fost pusă în discuţia părţilor, aspect de natură a aduce atingere dreptului recurentei la apărare.

Reclamanta, deşi în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu a indicat temeiul juridic al capătului de cerere privind revendicarea, a susţinut în mod constant pe parcursul procesului că şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile dreptului comun, însă încadrarea în drept a acţiunii este atributul instanţei, partea neputând să îşi aleagă legea aplicabilă, atunci când raportul juridic dedus judecăţii este reglementat printr-o lege specială, astfel cum s-a motivat anterior, conform principiului "specialia generalibus derogant".

În aceste condiţii, pentru a nu priva părţile de un grad de jurisdicţie, se impune casarea deciziei din apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare acestei instanţe, care urmează a analiza criticile din apel în raport de Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data introducerii acţiunii.

Cu ocazia rejudecării instanţa de apel va completa probatoriul pentru a analiza următoarele aspecte, în ordinea de soluţionare determinată de caracterul lor peremptoriu: excepţia interesului în promovarea prezentei acţiuni, determinat de faptul că notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost respinsă irevocabil, iar o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun este inadmisibilă, câtă vreme procedura administrativă obligatorie pentru restituirea bunului a fost finalizată. Acest mod de soluţionare a notificării lasă fără interes şi primul capăt al cererii, deoarece acţiunea în constatarea nulităţii contractului de donaţie reprezintă o condiţie prealabilă pentru introducerea notificării, astfel cum rezultă din art. 2 lit. c) al Legii nr. 10/2001.

Analiza existenţei interesului în promovarea prezentei acţiuni trebuie însă precedată de verificarea obligaţiei impusă în art. 21 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, în vigoare la data formulării acţiunii, respectiv aceea ca unitatea deţinătoare a imobilului să fie persoană juridică de drept public, aspect hotărâtor în aplicarea sancţiunii impuse de Legea nr. 10/2001 în ceea ce priveşte obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile reglementată de această lege. În raport de această constatare, instanţa va stabili dacă se impune sau nu să fie urmată procedura obligatorie administrativă de formulare a notificării, procedură supusă termenului de decădere menţionat în art. 22 alin. (5), iar, în cazul în care să va constata că o astfel de procedură nu trebuia urmată - deoarece pârâta nu este persoană juridică de drept public - se va constata existenţa interesului în promovarea prezentei acţiuni.

O astfel de analiză se impune datorită neconcordanţei existente între prevederile art. 2 lit. c) şi cele din art. 21 alin. (1) ale Legii nr. 10/2001, în sensul că, deşi art. 2 lit. c) introduce în sfera de reglementare a acestei legi imobilele donate prin act autentic unei persoane juridice, obligaţia de urmare a procedurii administrative reglementată în capitolul III al Legii nr. 10/2001 este stabilită numai pentru situaţia în care beneficiarul donaţiei este "persoană juridică de drept public", noţiune care nu a existat în forma iniţială a legii, ci a fost introdusă la data de 25.07.2005, anterior introducerii prezentei acţiuni.

De asemenea, se va verifica şi calitatea procesuală pasivă în cauză, avându-se în vedere aspectele invocate la cuvântul pe fond în susţinerea recursului, luându-se în considerare şi împrejurarea că, încă de la prima instanţă, la termenul din 20.03.2006, s-a pus în vedere părţilor de către instanţă dovedirea acestui aspect, însă numai în faza procesuală a recursului a fost depus Protocolul din data de 30.03.1992 prin care D. preia în proprietate imobilului în litigiu de la E. (fără a se dovedi că această entitate juridică este continuatoarea în drepturi a Confederaţiei Generale a Muncii din RSR, ca beneficiară a donaţiei).

De asemenea, în cuprinsul Dispoziţiei nr. 1/2002 întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001, se menţionează chiar de către emitenta deciziei, D., că aceasta este administrator al imobilului, iar nu proprietar.

Cu ocazia rejudecării, în măsura în care va trece peste aspectele cu caracter peremptoriu, instanţa de apel va analiza şi celelalte critici invocate în prezentul recurs.

Pentru argumentele expuse şi având în vedere cauza Vişan contra României din data de 24.04.2008, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că faptul că reclamantei i s-a adus la cunoştinţă intervenţia prescripţiei doar în faza recursului soluţionat de instanţa supremă, a lipsit-o, odată pentru totdeauna, de orice posibilitate de a-şi apăra dreptul, Înalta Curte, constatând că instanţa de apel a avut în vedere un alt temei de drept al acţiunii decât cel al legii speciale aplicabile în cauză şi, pentru a nu priva părţile de un grad de jurisdicţie, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecarea apelurilor la aceeaşi instanţă.»

Cauza, trimisă spre rejudecarea apelurilor, a fost înregistrată la data de 08.06.2011 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, sub nr. x/2011.

La data de 29.10.2014, a formulat cerere de intervenţie în interesul apelanţilor Uniunea Generală a Sindicatelor din România, cerere care a fost respinsă prin încheierea pronunţată la data de 14.01.2015, cu motivarea că petenta invocă un drept propriu asupra imobilului, nejustificând interesul intervenţiei accesorii.

Prin Decizia civilă nr. 281 A din 21.03.2018, pronunţată în rejudecarea apelurilor, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul Baroul Bucureşti şi de intervenienta Casa de Asigurări a Avocaţilor - Filiala Bucureşti.

În considerentele acestei decizii, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Cu privire la calitatea procesuală activă a reclamantului şi a intervenientei, s-a reţinut că participarea Colegiului Avocaţilor Ilfov la semnarea actului de donaţie a fost una pur formală, întrucât nu avea calitatea de proprietar al imobilului în cauză, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1939 fiind încheiat doar cu Casa de Pensiuni a Avocaţilor din Baroul Judeţului Ilfov, în calitate de cumpărătoare, entitate cu personalitate juridică, rezultând astfel inexistenţa dreptului de proprietate în patrimoniul Colegiului Avocaţilor Ilfov şi, pe cale de consecinţă, lipsa finalităţii demersurilor juridice efectuate de apelantul-reclamant pentru restituirea bunului imobil, care nu poate fi pretinsă decât de fostul proprietar al acestuia.

Curtea a mai constatat că, prin precizările depuse în faţa primei instanţe la data de 16.10.2006, în virtutea cărora a şi fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active, s-a arătat că actul de donaţie a fost semnat pentru Colegiul Avocaţilor Ilfov, de avocatul A., iar prin Decretul-lege nr. 90/28.02.1990 s-a dispus în art. 12 ca, de la data adoptării decretului, sintagma "colegiu de avocaţi" să fie înlocuită cu "barou", iar "preşedintele colegiului de avocaţi" cu "decanul baroului". Ca atare, calitatea de reclamant a fost invocată de Baroul Bucureşti, în urma intervenirii modificărilor legale.

Cu privire la intervenientă, s-a reţinut că aceasta a susţinut că este continuatoare a Caselor Locale de pe lângă Baroul Ilfov şi Municipiul Bucureşti, invocând în acest sens prevederile cuprinse în Legea nr. 416/1940, pentru organizarea şi funcţionarea Casei Centrale de Asigurări a Avocaţilor din România, Decretul nr. 60/08.03.1951, Decretul nr. 251/1978, Legea nr. 50/1995 şi O.U.G. nr. 221/28.03.2000 şi că, prin încheierea pronunţată de prima instanţă la data de 12.02.2007, a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului Baroul Bucureşti, reţinându-se şi calitatea intervenientei Filiala Bucureşti a Casei de Asigurări a Avocaţilor din România de continuatoare a Casei de Asigurări a Avocaţilor, menţionată în contractul de donaţie în calitate de donatoare, încheiere care nu a fost atacată în cauză, astfel că soluţia pronunţată a devenit definitivă şi irevocabilă.

În privinţa intimatei-pârâte, Curtea a constatat că, deşi au fost efectuate multiple demersuri atât de instanţă, cât şi de părţi, probele administrate nu au dovedit o continuare a personalităţii juridice a donatarei Confederaţia Generală a Muncii din Republica Populară Română de către E., entitate juridică de la care intimata-pârâtă a preluat în proprietate imobilul în litigiu.

Astfel, Curtea a constatat că, prin Sentinţa nr. 43/11.06.1945 pronunţată de Tribunalul Ilfov, fiind îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 7, 8 şi 47 din Legea sindicatelor profesionale nr. 52/1945, s-a acordat personalitate juridică Confederaţiei Generale a Muncii din România.

Prin Sentinţa civilă nr. 2262/26.10.1990 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în temeiul art. 32 din Decretul nr. 31/1954, art. 84 şi următoarele din Legea nr. 21/1924 şi conform Legii nr. 52/1945, a fost admisă cererea de acordare a personalităţii juridice pentru D.

La dosarul de recurs a fost depus Statutul D., în care se arată că aceasta este o organizaţie sindicală, independentă, având un program propriu, precum şi mijloacele proprii pentru realizarea acestuia.

Aşa cum rezultă din Adresa nr. x/03.04.1990, transmisă către Prim-ministrul Guvernului României de la acea dată, înscris depus în dosarul de recurs, prin Sentinţa nr. 732/16.03.1990 s-a înregistrat ca persoană juridică la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti E., iar potrivit statutului său, parte integrantă a documentaţiei de înregistrare ca persoană juridică, Confederaţia a preluat prin absorbţie, ca succesor universal, patrimoniul Consiliului Central al Uniunii Generale a Sindicatelor din România, fără a se face vreo referire la legătura dintre Confederaţia Generală a Muncii din România şi Uniunea Generală a Sindicatelor din România, respectiv cu E.

Totodată se arată că, patrimoniul fostului Consiliu Central al Uniunii Generale a Sindicatelor din România (în care nu se cuprinde şi patrimoniul organizaţiilor sindicale, unităţilor economice, instituţiilor culturale, caselor de ajutor reciproc, cluburilor, asociaţiilor sportive şi a celorlalte unităţi din sistemul sindicatelor în număr de peste 21000, toate titulare de plan economic şi financiar având bugete de venituri şi cheltuieli proprii) totaliza la data de 31 decembrie 1989 aproape 5 miliarde RON, din care circa 4,7 miliarde RON reprezentau disponibilităţile depozitate în conturile deschide la Banca Naţională a României şi la B..

Curtea de apel a mai constatat că, în finalul adresei nr. x/03.04.1990, se transmite informarea potrivit căreia, "o eventuală divizare a patrimoniului fostului Consiliu Central al UGSR - problemă cu implicaţii sociale şi juridice - este de competenţa exclusivă a Congresului sindicatelor din România care va avea loc după finalizarea alegerilor la nivelul sindicatelor, a ligilor profesionale, a federaţiilor şi confederaţiilor sindicale".

La dosarul de recurs a fost depus şi Statutul Convenţiei Naţionale pentru Administrarea Patrimoniului Sindical Comun aprobat în şedinţa Convenţiei din data de 12 noiembrie 1991, constituită din reprezentanţii următoarelor grupări sindicale de tip confederativ: D., E. şi Confederaţia Sindicatelor Independente Frăţia.

Convenţia a avut drept scop administrarea în comun şi în interesul tuturor membrilor de sindicat a patrimoniului sindical comun, care a aparţinut fostului Consiliu Central al Uniunii Generale a Sindicatelor din România.

Prin Protocolul încheiat la data de 30 martie 1992, între E. şi D., în conformitate cu Hotărârea Consiliului de Administraţie a Convenţiei Naţionale de Administrare a Patrimoniului Comun din 19 decembrie 1991, D. a preluat în proprietate C. cu sediul în Bucureşti, str. x, predarea-primirea urmând a se face cu întregul activ şi pasiv pe baza bilanţului contabil încheiat la 31.03.1992.

În cadrul dezbaterilor în faţa instanţei de recurs, la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pârâta a arătat că imobilul în litigiu este deţinut din anul 1990 de D., că în prezent are destinaţia de teatru aflat în proprietatea recurentei-pârâte şi că, raportat la imobilul prevăzut în actul de donaţie, acesta nu mai are configuraţia iniţială, în sensul că în actul de donaţie se face vorbire de un imobil cu un singur nivel, în timp ce imobilul revendicat are 6 etaje.

Curtea de apel a reţinut că Legea nr. 52/1945 asupra sindicatelor profesionale a fost publicată în Monitorul Oficial al României şi a fost în vigoare de la 21 ianuarie 1945 până la 06 august 1991, fiind abrogată prin Legea nr. 54/1991 cu privire la sindicate, publicată în Monitorul Oficial nr. 164 din 7 august 1991, fiind aşadar în vigoare la momentul acordării personalităţii juridice grupărilor sindicale analizate în prezenta decizie.

Raportându-se la dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 52/1945, Decretul nr. 31/1954 şi Legea nr. 21/1924, precum şi la hotărârile judecătoreşti menţionate, Curtea a concluzionat că, atât E., cât şi D. au fost înfiinţate ca persoane juridice de drept privat, contribuind la apărarea drepturilor şi promovarea intereselor profesionale ale salariaţilor, că s-au înregistrat distinct, fiecare, ca persoane juridice la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti şi că au dobândit personalitate juridică de la data rămânerii definitive/irevocabile a hotărârii judecătoreşti de admitere a cererii de înscriere, niciuna dintre aceste entităţi juridice nefiind continuatoare în drepturi ale Confederaţiei Generale a Muncii din RPR, ca beneficiară a donaţiei, nefiind administrate probe din care să rezulte încetarea personalităţii juridice a acestei grupări sindicale, respectiv a persoanei juridice însăşi, prin fuziune, transformare, dizolvare (în acest caz persoana juridică încetând la data încheierii operaţiunilor de lichidare) sau desfiinţare ori printr-un alt mod prevăzut de lege sau de actul constitutiv, şi nici probe din care să rezulte că această persoană juridică a fuzionat prin absorbţie sau contopire cu E.

De asemenea, a constatat că în această cauză a formulat cerere de intervenţie în interesul apelanţilor, Uniunea Generală a Sindicatelor din România, respinsă, în principiu, prin încheierea din data de 14.01.2015, cerere la care a fost ataşată Decizia civilă nr. 474/12.04.2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin care a fost admis recursul formulat de recurenta-petentă Uniunea Generală a Sindicatelor din România împotriva Sentinţei civile nr. 1381 din 23.11.2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2009, a fost modificată sentinţa recurată, în sensul admiterii cererii formulate de petenta Uniunea Generală a Sindicatelor din România (U.G.S.R.) şi acordării personalităţii juridice Uniunii Generale a Sindicatelor din România (U.G.S.R.) - organizaţie de tip confederativ. S-a dispus înregistrarea sa în Registrul Special al Tribunalului Bucureşti.

Prin urmare, rezultă că şi Uniunea Generală a Sindicatelor din România a fost înfiinţată ca persoană juridică de drept privat în anul 2010, că s-a înregistrat ca persoană juridică în Registrul Special al Tribunalului Bucureşti şi că a dobândit personalitate juridică de la data rămânerii definitive/irevocabile a hotărârii judecătoreşti de admitere a cererii de înscriere, nici această entitate juridică nefiind continuatoare în drepturi a Confederaţiei Generale a Muncii din RPR, ca beneficiară a donaţiei.

În ceea ce priveşte demersurile pentru restituirea imobilului, Curtea de apel a reţinut că apelantul - reclamant Baroul Bucureşti, invocând calitatea acestuia de continuator legal al Casei de Pensiuni a Avocaţilor din Baroul Judeţului Ilfov, a formulat notificarea în baza Legii nr. 10/2001, către intimata - pârâtă D., solicitând restituirea în natură a imobilului, iar prin Decizia nr. 1/2002, pârâta din prezenta cauză s-a considerat în măsură să soluţioneze notificarea formulată de reclamantul Baroul Bucureşti, anterior introducerii prezentei cereri de chemare în judecată, avându-se în vedere, printre altele, Hotărârea Biroului Executiv Naţional al D., întrunit la data de 02.04.2002, notificarea fiind respinsă ca urmare a faptului că notificatorul Baroul Bucureşti nu a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra imobilului notificat, nu a făcut dovada că este succesorul Casei de Pensiuni a Avocaţilor din Baroul Judeţului Ilfov, care este parte în contractul de vânzare-cumpărare, iar imobilul nu se încadrează în categoria reglementată de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul că nu s-a făcut dovada că a fost preluat abuziv de către stat.

În decizia menţionată mai sus s-a stabilit că imobilul construcţie din Bucureşti, str. x, sector 3 este şi rămâne în administrarea D. şi că nu se restituie în natură Baroului Bucureşti.

Prin urmare, Curtea a reţinut că, în prezenta cauză, calitatea procesuală pasivă a pârâtei a fost determinată de cele stabilite prin Decizia nr. 1/2002, ca urmare a notificării formulate doar de reclamantul Baroul Bucureşti, însă această împrejurare nu determină concluzia şi a calităţii de continuatoare a E., de la care intimata-pârâtă a preluat în proprietate şi administrare imobilul în cauză, din punct de vedere juridic, a persoanei menţionate în calitate de donatară - Confederaţia Generală a Muncii din Republica Populară.

Prin urmare, Curtea a constatat că niciunul dintre înscrisurile administrate nu a confirmat că entitatea juridică E. este continuatoarea donatarei din actul de donaţie, Confederaţia Generală a Muncii din Republica Populară Română, pentru a se putea reţine în cauză o nevalabilitate a actului de donaţie, conform susţinerilor reclamantului, în raport de pârâta chemată în judecată, persoană juridică nou înfiinţată conform Sentinţei civile nr. 2262/26.10.1990 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Curtea a subliniat că adresa nr. x/03.04.1990, transmisă către Prim-ministrul Guvernului României de la acea dată, conţinând informaţiile expuse mai sus, deşi reprezintă un înscris depus în dosarul de recurs, nu a fost calificat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca reprezentând o dovadă în acest sens.

În ceea ce priveşte solicitarea apelantului reclamant de a se face aplicarea prevederilor art. 172 C. proc. civ. (sub aspectul dovedirii calităţii persoanei juridice E. de continuatoare în drepturi a Confederaţiei Generale a Muncii din RPR cu înscrisuri care se găsesc în posesia intimatei pârâte), Curtea a reţinut că, întrucât nu s-a dovedit că entitatea juridică, E., este continuatoarea în drepturi a Confederaţiei Generale a Muncii din RPR, ca beneficiară a donaţiei şi, cum intimata-pârâtă D. este o cu totul altă persoană juridică, nu se poate reţine că înscrisurile din care să rezulte aspectul invocat sunt în posesia acesteia, întrucât nu o privesc în niciun fel din punct de vedere juridic.

Mai mult, reclamantul fiind cel care porneşte acţiunea, trebuie să justifice atât calitatea procesuală activă, cât şi calitatea procesuală pasivă a persoanei pe care a chemat-o în judecată, cu administrarea de probe care să demonstreze temeinicia motivelor de fapt şi de drept care au determinat atragerea părţii în proces.

Or, în condiţiile în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că prezenta acţiune intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, în forma în vigoare la momentul formulării cererii reclamantului, respectiv 13.02.2006, că nevalabilitatea actului de donaţie a fost solicitată ca etapă cerută de Legea nr. 10/2001, că norma specială, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, este aplicabilă cererii de revendicare a imobilului, şi se aplică cu prioritate în raport de dreptul comun - art. 480 C. civ., iar din probele administrate a rezultat faptul că pârâta chemată în judecată, deşi nu este o persoană juridică de drept public, a preluat imobilul în litigiu de la o entitate juridică faţă de care nu s-a dovedit că este continuatoarea în drepturi a Confederaţiei Generale a Muncii din RPR, ca beneficiară a donaţiei, Curtea a considerat că aceste aspecte reprezintă impedimente legale şi pentru recuperarea imobilului în litigiu de la D., care nu are calitatea de unitate deţinătoare - entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii (minister, primărie, instituţia prefectului sau orice altă instituţie publică), fie entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat bunul care face obiectul legii (regii autonome, societăţi/companii naţionale şi societăţi comerciale cu capital de stat, organizaţii cooperatiste).

Chiar dacă apelantul-reclamant a învestit D. cu soluţionarea notificării nr. x/13.02.2002, aceasta nu poate fi calificată în înţelesul Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, drept entitate învestită cu soluţionarea notificării, respectiv, după caz, unitatea deţinătoare sau persoana juridică abilitată de lege să soluţioneze o notificare cu privire la un bun care nu se află în patrimoniul său (Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, Ministerul Finanţelor Publice, alte autorităţi publice centrale sau locale implicate).

În ceea ce priveşte apărarea intimatei pârâte, referitoare la împrejurarea că imobilul care a făcut obiectul donaţiei are o configuraţie total diferită faţă de imobilul care există în prezent şi analizând astfel temeinicia acestei apărări, Curtea de apel a reţinut, pe baza probatoriului administrat, că, în perioada 1950 - 1951 clădirea parţial distrusă de un incendiu a fost consolidată şi extinsă pe orizontală şi pe verticală, în prezent imobilul din str. x are o suprafaţă totală de 1495 mp şi, pe lângă corpurile A şi B cu suprafeţele rezultate din măsurători, cuprinde şi suprafaţa de 330 mp de la fostele numere poştale 51 şi 49. Curtea a constatat că, raportat la matricola nr. 2 pentru perioada 1942 - 1950, în care se indică explicit construcţie cu subsol + parter + etaj şi pod, configuraţia actuală a imobilului se încadrează în ipoteza reglementată de art. 19 din Legea nr. 10/2001, care se raportează la aria desfăşurată existentă la data preluării, presupunând chiar etajări suplimentare, rezultând fără echivoc că imobilul, care avea ca arie desfăşurată la nivelul anului 1951 subsol, etaj şi pod, în prezent tot ca arie desfăşurată are subsol, parter şi 7 etaje, aşa cum au relevat ambele expertize efectuate în cauză.

Curtea nu a primit susţinerea apelanţilor, în sensul că menţinerea conturului exterior al imobilului din anul 1951 ar determina concluzia potrivit căreia nu este incidentă ipoteza prevăzută de art. 19 din Legea nr. 10/2001. Cu privire la această susţinere, Curtea a arătat că aceasta ar putea fi calificată drept un criteriu pentru individualizarea bunului, dar nu suficient pentru stabilirea împrejurării vizate de legiuitor, în sensul adăugării pe orizontală sau pe verticală a unor corpuri de zidărie sau volume care modifică aria desfăşurată existentă la data preluării, în condiţiile în care la data preluării imobilul avea doar patru niveluri, iar în prezent are 10, cu aceeaşi arie construită la exterior, dar cu o cu totul altă arie desfăşurată pe fiecare etaj în parte.

Aşa fiind, faţă de toate considerentele expuse, Curtea a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamant şi de intervenientă.

Împotriva Deciziei nr. 281A din 21 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au declarat recurs reclamantul Baroul Bucureşti şi intervenienta Casa de Asigurări a Avocaţilor - Filiala Bucureşti, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

Recurenţii solicită, în principal, casarea deciziei recurate cu trimitere cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea deciziei civile recurate, admiterea apelului declarat, schimbarea sentinţei de fond şi admiterea cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurenţii arată următoarele:

- Hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Instanţa de apel a analizat aspectele de ordin peremptoriu stabilite de Înalta Curte şi le-a respins, ceea ce înseamnă că trebuia să analizeze apelul pe fond, raportat şi la motivele de recurs din primul ciclu procesual, aşa cum a dispus Înalta Curte.

Dar instanţa de apel nu se pronunţă cu privire la constatarea nulităţii absolute a actului de donaţie şi nici pe obligarea pârâtei de a restitui imobilul în deplină proprietate şi liniştită posesie, făcând doar o analiză a art. 19 din Legea nr. 10/2001 în vigoare la data introducerii acţiunii.

Procedând la o analiza a cauzei raportat doar la art. 19 din Legea nr. 10/2001, înseamnă că instanţa de apel a considerat nul actul de donaţie.

De asemenea, procedând la analizarea cauzei prin raportare la art. 19 din Legea nr. 10/2001 (considerând ca acesta ar fi aplicabil), instanţa putea să pronunţe următoarele soluţii: admiterea apelului şi restituirea în natură a imobilului, în situaţia în care suprafaţa desfăşurată a corpurilor noi de clădire adăugate pe verticală şi/sau orizontală, în raport cu forma iniţială, însumează sub 100% din aria desfăşurată iniţial; admiterea apelului şi acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în situaţia în care aria desfăşurată a corpurilor noi însumează peste 100% din aria desfăşurata iniţial.

Instanţa de apel putea să respingă apelul doar în situaţia în care considera actul de donaţie valabil. Or, procedând la analizarea cauzei prin prisma art. 19 din Legea nr. 10/2001, rezultă că instanţa de apel a considerat nul contractul de donaţie, faţă de dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 10/2001. Dar soluţia instanţei a fost doar de respingere a apelului ca nefondat, considerentele neavând legătură cu dispozitivul deciziei.

- Hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Deşi instanţa de apel a reţinut ca pârâta intimată D. şi autoarea sa, E., entitate juridică de la care D. a preluat în proprietate imobilul în litigiu, sunt persoane juridice de drept privat şi, prin urmare, nu se aplică procedura de restituire prevăzută de art. 19 raportat la ar. 21 din Legea nr. 10/2001, a respins apelurile pe motivul prevăzut de art. 19 alin. (1) sin 2 din Legea nr. 10/2001, în sensul că raportul dintre aria desfăşurata totală din prezent şi aria desfăşurată existentă înainte de 1951 este de 136,5%.

Or, potrivit Capitolul III "Proceduri de restituire" din Legea nr. 10/2001, art. 21 alin. (1):

"Imobilele - terenuri şi construcţii - preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare."

Prin urmare, atâta timp cât imobilul din litigiu nu este deţinut de o persoană juridică de drept public, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 10/2001, hotărârea cuprinzând motive contradictorii.

De asemenea, instanţa de apel, deşi analizează excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, nu se pronunţa asupra acesteia, reţinând că imobilul în litigiu se află în patrimoniul pârâtei D., fiind preluat de la Uniunea Generală a Sindicatelor din România, dar că nu s-a făcut dovada continuării personalităţii juridice a donatarei Confederaţia Generală a Muncii din Republica Populară Romana de către E.

În orice caz, pârâta D. are calitate procesuală pasivă, aceasta primind imobilul în patrimoniul său de la Uniunea Generală a Sindicatelor din România, care la rândul sau l-a dobândit de la Confederaţia Generală a Muncii din Republica Populară Română, donatara din cadrul contractului de donaţiei.

De altfel, pârâta D. nu a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, recunoscând astfel că deţine imobilul în litigiu.

În cadrul expertizei în construcţii efectuate în apel, deşi instanţa a admis obiecţiunile apelanţilor, recunoscând astfel ca raportul de expertiză nu răspunde obiectivelor stabilite, în decizia pronunţată face trimitere la expertiza efectuată în forma iniţială.

- Hotărârea pronunţata este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a art. 19 din Legea nr. 10/2001- motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 10/2001 se aplică doar imobilelor construcţii care fac obiectul notificărilor pentru imobilele deţinute de persoane juridice de drept public.

Or, imobilul în litigiu nu este deţinut de o persoană juridică de drept public, iar în al doilea rând, nu este format doar dintr-o construcţie, ci din teren în suprafaţa de 865 mp şi construcţia edificată pe acesta.

Incidente speţei sunt dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora:

"(1) În sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege: [...]

c) Imobilele donate statului sau altor persoane juridice în baza Decretului nr. 410/1948 privind donaţiunea unor întreprinderi de arte grafice, a Decretului nr. 478/1954 privind donaţiile făcute statului şi altele asemenea, neîncheiate în formă autentică, precum şi imobilele donate statului sau altor persoane juridice, încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 din C. civ., în acest din urmă caz dacă s-a admis acţiunea în anulare sau în constatarea nulităţii donaţiei printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă."

Legea nr. 10/2001 nu prevede, în Capitolul III, dedicat procedurilor de restituire, o procedură specifică prin care să se facă restituirea în cazul bunurilor prevăzute la art. 2 alin. (1) lit. c), revendicate de la o persoană de drept privat.

În tăcerea legii şi aplicând principiul generalia specialia derogant, în sensul în care, în lipsa unei prevederi speciale, se aplică norma generală, ulterior anulării donaţiei, instanţa trebuie să aplice procedura de drept comun pentru restituirea prestaţiilor şi condiţiile de restituire prevăzute în Capitolul II din Legea nr. 10/2001.

Iar art. 9 din Legea 10/2001, aflat la Capitolul II, dispune:

"Imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini."

Constatând nulitatea absolută a donaţiei, instanţa de apel, făcând aplicarea Legii nr. 10/2001, trebuie să oblige pârâta D. la restituirea Imobilului către Casa de Asigurări a Avocaţilor.

Singura condiţie prealabilă, atunci când cererea de restituire este întemeiată pe art. 2 alin. (1) lit. c), este anularea actului de donaţie prin care s-a pierdut proprietatea asupra bunului.

Prin urmare, restituirea în natură a imobilului se impune prin aplicarea art. 9 din Legea nr. 10/2001.

Această concluzie este fundamentată şi pe raţionamentul juridic potrivit căruia dispoziţiile art. 19 raportate la dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001 se aplica doar persoanelor juridice de drept public, măsurile reparatorii acordându-se de stat prin instituţiile sale (în prezent Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor).

Or, în situaţia în care imobilele sunt deţinute de o persoană de drept privat, cum este cazul în speţă, imobilul trebuie restituit în natură, aşa cum prevede art. 9 din Legea nr. 10/2001.

Chiar dacă am considera că, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 10/2001, hotărârea a fost dată cu aplicarea greşita a acestei dispoziţii legale, pentru că aria desfăşurată a imobilului existent astăzi nu însumează peste 100% faţă de aria desfăşurată a imobilului preluat la data semnării donaţiei. Acest lucru rezultă şi din răspunsul la obiecţiuni depus pentru termenul din 14.09.2017.

Nu se poate accepta concluzia instanţei de apel potrivit căreia imobilul donat avea parter şi etaj, iar în prezent are parter şi şapte etaje (şase etaje şi casa liftului), pentru că imobilul, astfel cum reiese din inventarul încheiat cu ocazia vânzării la 23 februarie 1938, avea două săli de cinema suprapuse, la parter şi etaj, fiecare fiind formată din staluri, loji şi balcon. Înălţimea unei săli de cinema nu poate fi încadrată în 2,5 metri, aşa cum a stabilit expertul pentru înălţimea etajelor.

Din acte rezultă că înălţimea clădirii iniţiale era de 16 metri, aceasta măsurând acum 15 metri. Expertul nu a demonstrat existenţa unor lucrări de modificare a fundaţiei şi infrastructurii clădirii, fără de care ar fi fost fizic imposibilă înălţarea pe care expertul o sugerează, de la o clădire de două etaje la una de şapte etaje.

Iar în ce priveşte extinderea construită ulterior donaţiei, aceasta s-a efectuat pe un teren de 300 mp aparţinând Primăriei şi oferit spre folosinţă sindicatelor. Primăria a păstrat dreptul de proprietate asupra respectivului teren, putând cere demolarea construcţiei adăugate oricând interesul public o va cere. Astfel, nu se poate susţine că prin extindere a fost modificat în mod definitiv imobilul.

Deşi Curtea de apel reţine contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1939 şi Cartea funciară x/940, potrivit cărora imobilul s-ar compune din: "casa cu parter şi etaj din cărămidă acoperită cu tablă", concluzionează greşit, în contradicţie cu contractul de vânzare-cumpărare din 1939, că etajele 2 - 7 ale corpului A au fost construite în anii 1950 - 1951.

Astfel, potrivit inventarului anexă la contractul de vânzare-cumpărare, construcţiile aflate pe teren se compun din: sala de jos, care are 425 scaune pentru teatru, 26 strampontine, 31 lămpi fixate de loji; scena de jos; balconul de jos, care are 82 scaune de teatru; hallul nr. 2; sala de sus, care are 214 scaune de teatru, 13 strampontine; scena de sus; scara spre pod; birou; subsol; uzina; apartamentul de la etaj, compus din 4 saloane mari şi 3 camere de locuit, toate aceste săli, balcoane, scene, etc. fiind extinse pe cele 7 etaje existente şi în prezent.

Acest lucru rezultă şi din adresa către primar, efectuată anterior vânzării (aflata la dosarului), potrivit căreia la parterul imobilului se afla o sală de cinematograf care are "în Staluri 501 locuri, în Loji - 80, în Balcon 85, total 666 locuri", iar " Sala din etaj, teatru: în Staluri 296 locuri, în Loji - 96, în Balcon 110, total 552 locuri."

Prin urmare, până în anul 1951, imobilul avea aceeaşi înălţime ca şi în prezent, nefiind executate lucrări de supraînălţare pentru corpul A, motiv pentru care hotărârea instanţei de apel este greşită.

Nu există niciun document, autorizaţie de construire, planşe foto, care să demonstreze că cele 7 etaje ale corpului A au fost edificate de către autoarea pârâtei după anul 1950 şi niciun expert nu menţionează că în urma cercetării la faţa locului ar rezulta că etajele corpului A ar fi fost adăugate după anul 1950.

Singura extindere a construcţiei este cea efectuată pe orizontală, respectiv scena prevăzută în autorizaţia de construire nr. x/1951, avută în vedere de ambii experţi în efectuarea expertizelor, identificată ca fiind corpul B, compus din subsol, etaje 1 - 4 gol scena, etajul 5 pod.

Din planşele fiecărui etaj, ataşate expertizei topo, rezultă partea revendicată din imobil (o parte din corpul A), fiind marcată cu roz, dar este marcată doar până la etajul 2, inclusiv. Ulterior, începând cu etajul 3, deşi se vede clar că există aceeaşi structură, totuşi, nu este marcată cu roz, ceea ce l-a determinat pe expertul construcţii să considere în mod greşit că toată suprafaţa aferentă etajelor 3 - 7 din corpul A sunt extinderi pe verticală în sensul art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, concluzia instanţei că etajele 2 - 7 ale corpului A ar fi fost construite în anii 1950 - 1951 sunt total eronate şi contravin planşelor foto efectuate la acea dată, cu ocazia construirii corpului B (scena care are deasupra patru etaje goale) şi documentelor depuse la dosar.

În recurs, intimata D. nu a formulat întâmpinare, iar prin concluziile orale reprezentantul acesteia a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând decizia civilă recurată, în raport cu motivele de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Curtea de apel, în rejudecare, a reţinut în mod corect că instanţa a fost învestită cu o cerere prin care să se constate nulitatea absolută a actului de donaţie autentificat sub nr. x/17.04.1951 şi cu o cerere de revendicare imobiliară prin care pârâta D. să fie obligată să restituie, în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul compus din teren şi construcţii situat în Bucureşti, str. x, fostului proprietar, respectiv Casei de Pensiuni a Avocaţilor din Baroul Judeţului Ilfov.

De asemenea, a constatat corect că, potrivit celor statuate prin decizia de casare, cu ocazia rejudecării trebuia să lămurească dacă unitatea deţinătoare a imobilului este persoană juridică de drept public, aspect calificat ca fiind hotărâtor de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din perspectiva art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data formulării acţiunii, în ceea ce priveşte obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile reglementată de această lege şi dacă pârâta chemată în judecată are calitate procesuală pasivă, prin raportare la înscrisul depus în faza procesuală a recursului, respectiv, Protocolul din data de 30.03.1992 prin care D. a preluat în proprietate imobilul în litigiu de la E.

Trecând la rezolvarea celor două probleme, calificate de instanţa de casare ca având caracter peremptoriu, instanţa de rejudecare, după analizarea probatoriului administrat şi a dispoziţiilor legale considerate a fi incidente, a concluzionat în sensul că atât E., cât şi D. au fost înfiinţate ca persoane juridice de drept privat, contribuind la apărarea drepturilor şi promovarea intereselor profesionale ale salariaţilor, că s-au înregistrat distinct, fiecare, ca persoane juridice la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti şi că au dobândit personalitate juridică de la data rămânerii definitive/irevocabile a hotărârii judecătoreşti de admitere a cererii de înscriere, niciuna dintre aceste entităţi juridice nefiind continuatoare în drepturi ale Confederaţiei Generale a Muncii din Republica Populară Română, ca beneficiară a donaţiei, nefiind administrate probe din care să rezulte încetarea personalităţii juridice a acestei grupări sindicale, respectiv a persoanei juridice înseşi, prin fuziune, dizolvare sau desfiinţare ori printr-un alt mod prevăzut de lege.

Prin urmare, instanţa a conchis că, în condiţiile în care nu se poate confirma că entitatea juridică E. (care a transmis imobilul, prin protocolul din 30 martie 1992, pârâtei) este continuatoarea donatarei din actul de donaţie, Confederaţia Generală a Muncii din Republica Populară Română, "nu se poate reţine în cauză o nevalabilitate a actului de donaţie, conform susţinerilor reclamantului, în raport de pârâta chemată în judecată, persoană juridică nou înfiinţată conform Sentinţei civile nr. 2262/26.10.1990 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti".

Aşadar, în ceea ce priveşte capătul de cerere privind nulitatea contractului de donaţie, instanţa de apel, în rejudecare, a reţinut lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei, considerând că nu poate soluţiona acest capăt de cerere în contradictoriu cu o entitate care nu este continuatoarea donatarei din actul de donaţie.

În raport cu modul în care instanţa de apel a rezolvat problema calităţii procesuale pasive a pârâtei în primul capăt al cererii de chemare în judecată, aceasta nu a mai examinat pe fond capătul de cerere privind nulitatea contractului de donaţie, în sensul că nu a analizat motivele de nulitate invocate de reclamant prin cererea de chemare în judecată.

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenţii susţin că în mod greşit instanţa de apel nu a analizat şi nu a răspuns motivat criticilor din apel care vizau fondul capătului de cerere privind nulitatea contractului de donaţie.

Înalta Curte constată că această critică are caracter subsecvent şi nu poate fi examinată independent de critica referitoare la greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, încadrabilă în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece numai în măsura în care se constată că excepţia a fost greşit soluţionată, se ajunge la concluzia că fondul cererii privind nulitatea donaţiei a fost în mod greşit lăsat nesoluţionat. Altfel, dacă se constată că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a fost corect admisă, omisiunea examinării fondului primului petit nu este imputabilă instanţei de apel, deoarece excepţia analizată este o excepţie de fond, absolută şi peremptorie, iar potrivit art. 137 alin. (1) C. proc. civ., admiterea ei face de prisos cercetarea în fond a acelui capăt de cerere.

Examinând soluţia la care a ajuns instanţa de apel în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, Înalta Curte constată că s-au avut în vedere de către instanţa de rejudecare înscrisurile depuse la dosar (Adresa nr. x/03.04.1990 transmisă de E. către Primul Ministru al Guvernului României, Statutul Convenţiei Naţionale pentru Administrarea Patrimoniului Sindical Comun şi Protocolul încheiat la data de 30 martie 1992 între E. şi pârâta din prezenta cauză), al căror conţinut relevă modul în care structurile sindicale înfiinţate după anul 1990 au dispus de "patrimoniul sindical comun".

Instanţa a reţinut că înscrisurile respective nu dovedesc legătura între donatara Confederaţia Generală Muncii din Republica Populară Română şi pârâta din prezenta cauză, iar în privinţa donatarei nu s-a dovedit că aceasta s-ar fi reorganizat sau şi-ar fi pierdut personalitatea juridică în vreunul dintre modurile prevăzute de lege. În acest sens instanţa a avut în vedere prevederile legale referitoare la înfiinţarea, reorganizarea persoanelor juridice şi încetarea personalităţii juridice a acestora, cu referire în speţă la organizaţiilor sindicale. De asemenea, instanţa a redat în considerentele deciziei dispoziţiile legale referitoare la soarta patrimoniului organizaţiei sindicale în cazul reorganizării sau încetării personalităţii juridice, dispoziţii cuprinse în Decretul nr. 31/1954 şi în Legea nr. 21/1924.

Se mai constată că instanţa de apel a reţinut că pârâta a preluat în proprietate imobilul în baza Protocolul din data de 30 martie 1992, încheiat între E. şi D. Nu rezultă din cuprinsul acestui protocol faptul că predarea imobilului s-a efectuat de către E., în calitate de proprietar, ci se face trimitere la Hotărârea din 19 decembrie 1991 a Consiliului de Administraţie al Convenţiei Naţionale pentru Administrarea Patrimoniului Sindical Comun. Deşi acest din urmă înscris ar fi fost relevant sub aspectul temeiului juridic al preluării bunului de către pârâtă, instanţa de apel nu-l analizează şi nu lămureşte care este titlul sub care pârâta deţine imobilul în litigiu şi modul de dobândire.

Instanţa de apel a redat în considerentele deciziei conţinutul unor alineate din adresa nr. x/03.04.1990, transmisă de E. către Primul Ministru al Guvernului României şi a făcut referire la Statutul Convenţiei Naţionale pentru Administrarea Patrimoniului Sindical Comun, însă nu a lămurit dacă imobilul în litigiu a făcut parte din "patrimoniul sindical comun" administrat de această convenţie.

Pentru că, în situaţia în care predarea imobilului de la E. la D. s-a efectuat în considerarea încadrării acestuia în categoria bunurilor vizate de activitatea Convenţiei Naţionale pentru Administrarea Patrimoniului Sindical Comun, rezultă că nu mai pot fi aplicate dispoziţiile legale referitoare la transmiterea patrimoniului persoanei juridice reorganizate sau desfiinţate, ci trebuie avut în vedere caracterul atipic al situaţiei create după anul 1990, prin înfiinţarea noilor structuri sindicale şi împărţirea patrimoniului sindical în temeiul unor hotărâri ale Convenţiei Naţionale pentru Administrarea Patrimoniului Sindical Comun.

Nu se poate imputa reclamantului şi intervenientei din prezenta cauză că nu au reuşit să dovedească modul de transmitere a patrimoniului fostei Confederaţii Generale a Muncii (donatara) către actualele structuri sindicale, în condiţiile dispoziţiilor referitoare la transmiterea patrimoniului persoanei juridice în caz de reorganizare sau încetare a personalităţii juridice, prevăzute de Legile nr. 31/1954 şi nr. 21/1924, întrucât înscrisurile menţionate relevă o altă modalitate, atipică, de transmitere a patrimoniului sindical către noile structuri sindicale înfiinţate după 1990.

Pretinzând reclamantului şi intervenientei să administreze un probatoriu care vizează modul de împărţire a patrimoniului sindical, în condiţiile în care, chiar şi la acest moment, actualele structuri sindicale îşi dispută drepturile asupra patrimoniului respectiv (a se vedea în acest sens, cererea de intervenţie în interesul reclamantului şi a intervenientei, formulată în apel de Uniunea Generală a Sindicatelor din România, care se pretinde continuatoarea în drepturi a UGSR, şi care susţine că fosta Confederaţie Generală a Muncii - donatara din contractul de donaţie în speţă - a fost redenumită în 1966 UGSR, fiind una şi aceeaşi persoană juridică) echivalează cu o sarcină disproporţionată, care poate duce la încălcarea dreptului de acces la justiţie.

În acest sens, Înalta Curte are în vedere, prin similitudine, raţionamentul din Hotărârea pronunţată de Curtea Europeană Drepturilor Omului în cauza Lupas împotriva României, sub aspectul circumstanţelor deosebite ale speţei, în special amploarea transformărilor prin care a trecut domeniul sindical în România, modalitatea atipică de transfer a patrimoniului sindical, incertitudinea cu privire la continuitatea personalităţii juridice în privinţa unor foste structuri sindicale şi dificultatea de a avea acces la înscrisuri care să dovedească aspecte relevante ale cauzei.

În consecinţă, Înalta Curte constată că, în problema calităţii procesuale pasive a pârâtei, situaţia de fapt nu este pe deplin lămurită, deoarece se impun verificări suplimentare cu privire la împrejurarea dacă fosta Confederaţie Generală a Muncii din Republica Populară Română mai fiinţează din punct de vedere juridic, dacă patrimoniul său a intrat în obiectul de activitate al Convenţiei Naţionale pentru Administrarea Patrimoniului Sindical Comun, iar în caz afirmativ, cu ce titlu s-a transmis bunul în patrimoniul pârâtei.

În acest scop, se impun verificări privind menţiunile din registrul special privind sindicatele, precum şi administrarea probei cu înscrisurile care au stat la baza încheierii protocolului din 30 martie 1992, prin solicitarea de informaţii de la entităţile implicate în administrarea patrimoniului sindical, inclusiv de la structura sindicală care a formulat cererea de intervenţie în interesul apelanţilor şi care se pretinde continuatoarea fostei UGSR. Împrejurarea că soluţia de respingere a cererii de intervenţie nu a fost criticată în recurs nu împiedică solicitarea de la petentă, ca terţ faţă de proces, a înscrisurilor pe care le deţine, în vederea lămuririi problemei calităţii procesuale pasive în cauză.

Constatând că situaţia de fapt nu a fost pe deplin lămurită, sub aspectul calităţii procesuale a pârâtei pe primul capăt de cerere, în temeiul art. 312 raportat la art. 304 pct. 9 şi art. 314 C. proc. civ., se impune admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

În situaţia în care, în rejudecare, în urma completării probatoriului, nu se va putea stabili cu certitudine dacă fosta Confederaţie Generală a Muncii (donatara din contractul de donaţie) şi-a încetat personalitatea juridică în condiţiile legii şi nu se va putea stabili care este entitatea sindicală care a preluat patrimoniul acesteia, pentru a nu se încălca dreptul de acces la justiţie al reclamantului şi al intervenientei, instanţa va avea în vedere, în lipsa unor probe contrare, că protocolul din 30 martie 1992, unit cu împrejurarea că pârâta posedă şi foloseşte bunul considerându-se proprietară, fiind înscrisă, ca atare, în evidenţele fiscale, naşte prezumţia simplă că aceasta are calitate de continuatoare a fostei structuri sindicale, cel puţin în ceea ce priveşte imobilul în cauză, urmând ca primul capăt de cerere având ca obiect constatarea nulităţii donaţiei să fie analizat pe fond în contradictoriu cu aceasta.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere al acţiunii, Înalta Curte constată că este fondat motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea recurată cuprinzând motive contradictorii.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că pârâta are calitate procesuală pasivă, "determinată de cele stabilite prin Decizia nr. 01/2002, ca urmare a notificării formulate doar de reclamantul Baroul Bucureşti". De asemenea, a reţinut ca fiind stabilit prin decizia de casare că litigiul este supus prevederilor Legii nr. 10/2001, în vigoare la momentul formulării cererii reclamantului, respectiv 13.02.2006, iar norma specială este aplicabilă cererii de revendicare a imobilului cu prioritate în raport de dreptul comun.

Cu toate acestea, instanţa a apreciat, în mod contradictoriu, că preluarea imobilului în litigiu de la o entitate juridică faţă de care nu s-a dovedit că este continuatoarea în drepturi a Confederaţiei Generale a Muncii din Republica Populară Română, ca beneficiară a donaţiei, reprezintă un impediment legal pentru recuperarea imobilului în litigiu de la D., care nu are calitatea de unitate deţinătoare.

Lipsa calităţii de unitate deţinătoare, în contextul procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, echivalează cu lipsa calităţii procesuale pasive în cadrul cererii de restituire, astfel încât nu se poate susţine, în acelaşi timp, că pârâta are calitate procesuală pasivă, dar nu este unitate deţinătoare şi, deci, din acest motiv, nu poate fi obligată la restituirea imobilului.

De asemenea, instanţa de apel, deşi reţine lipsa calităţii de unitate deţinătoare a pârâtei ca impediment pentru recuperarea imobilului în litigiu de la D., argument care ar fi putut justifica soluţia de respingere a capătului de cerere privind restituirea, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, procedează, în continuare, la analiza condiţiilor de fond privind restituirea, reţinând incidenţa art. 19 din Legea nr. 10/2001.

Este fondat şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., privind aplicarea greşită a prevederilor art. 19 din Legea nr. 10/2001.

Deşi instanţa de apel reţine că pârâta chemată în judecată nu este o persoană juridică de drept public (rezolvând astfel cea de-a doua problemă trasată prin decizia de casare), nu conferă nicio valoare acestei constatări, deşi decizia de casare a calificat acest aspect ca fiind important în ceea ce priveşte obligativitatea urmării procedurii prevăzute de legea specială.

În decizia de casare s-a precizat că "analiza existenţei interesului în promovarea prezentei acţiuni trebuie însă precedată de verificarea obligaţiei impusă în art. 21 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, în vigoare la data formulării acţiunii, respectiv aceea ca unitatea deţinătoare a imobilului să fie persoană juridică de drept public, aspect hotărâtor în aplicarea sancţiunii impuse de Legea nr. 10/2001 în ceea ce priveşte obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile reglementată de această lege. În raport de această constatare, instanţa va stabili dacă se impune sau nu să fie urmată procedura obligatorie administrativă de formulare a notificării, procedură supusă termenului de decădere menţionat în art. 22 alin. (5), iar, în cazul în care să va constata că o astfel de procedură nu trebuia urmată - deoarece pârâta nu este persoană juridică de drept public - se va constata existenţa interesului în promovarea prezentei acţiuni.

O astfel de analiză se impune datorită neconcordanţei existente între prevederile art. 2 lit. c) şi cele din art. 21 alin. (1) ale Legii nr. 10/2001, în sensul că, deşi art. 2 lit. c) introduce în sfera de reglementare a acestei legi imobilele donate prin act autentic unei persoane juridice, obligaţia de urmare a procedurii administrative reglementată în capitolul III al Legii nr. 10/2001 este stabilită numai pentru situaţia în care beneficiarul donaţiei este "persoană juridică de drept public", noţiune care nu a existat în forma iniţială a legii, ci a fost introdusă la data de 25. 07. 2005, anterior introducerii prezentei acţiuni".

Într-adevăr, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001:

"În sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege: [...]

c) imobilele donate statului sau altor persoane juridice în baza Decretului nr. 410/1948 privind donaţiunea unor întreprinderi de arte grafice, a Decretului nr. 478/1954 privind donaţiile făcute statului şi altele asemenea, neîncheiate în formă autentică, precum şi imobilele donate statului sau altor persoane juridice, încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 din C. civ., în acest din urmă caz dacă s-a admis acţiunea în anulare sau în constatarea nulităţii donaţiei printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă."

Art. 21 alin. (1) din aceeaşi lege, în forma în vigoare la momentul cererii de chemare în judecată, prevede că: "Imobilele - terenuri şi construcţii - preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare."

În speţă, instanţa de apel a stabilit că pârâta nu are calitatea de persoană juridică de drept public, aspect care nu a fost contestat de părţile în litigiu. De asemenea, Înalta Curte constată că legea specială nu reglementează o procedură de restituire cu privire la imobilele deţinute de persoanele juridice de drept privat.

În acest context, este fondată critica recurentei privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001, text care prevede expres că se aplică în privinţa imobilelor-construcţii "care fac obiectul notificărilor formulate potrivit procedurilor prevăzute la cap. III".

Cum, imobilul în litigiu nu putea face obiectul unei asemenea notificări (deoarece unitatea deţinătoare nu se regăseşte printre cele enumerate de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001), rezultă că dispoziţiile speciale referitoare la criteriile de restituire, în raport cu modificările constructive aduse imobilului, nu sunt aplicabile. În acelaşi timp, legea specială nu reglementează o procedură de restituire cu privire la imobilele deţinute de persoanele juridice de drept privat, astfel încât, în tăcerea legii speciale, potrivit principiului generalia specialibus non derogant, devin incidente prevederile de drept comun în materie de revendicare imobiliară, deoarece legea specială este incidentă exclusiv în materia raporturilor juridice pe care aceasta le guvernează (exceptio est strictissimae interpretationis).

Această concluzie nu este de natură a intra în conflict cu cele reţinute în decizia de casare anterioară, deoarece, aşa cum se observă din topografia constatărilor şi argumentelor reţinute de instanţa de recurs în faza procesuală anterioară, incidenţa prevederilor legii speciale a fost analizată de instanţa de recurs în contextul admiterii criticii formulate de recurenta pârâtă sub aspectul încălcării dreptului la apărare. S-a reţinut că, în primul ciclu procesual, instanţa de fond şi-a motivat soluţia de respingere a excepţiilor netimbrării şi prematurităţii acţiunii şi, pe cale de consecinţă, de respingere a acţiunii, prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în timp ce instanţa de apel din primul ciclu procesual a avut în vedere la motivarea soluţiei contrare, de admitere a acţiunii, exclusiv prevederile dreptului comun în materie de revendicare şi de constatare a nulităţii contractului de donaţie, reprezentat de C. civ., fără a pune în discuţie incidenţa în cauză a Legii nr. 10/2001, deşi instanţa a cărei hotărâre o cenzura se raportase la dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, fiind găsită fondată critica recurentei privind încălcarea dreptului acesteia la apărare, prin greşita schimbare a temeiului de drept al acţiunii, care nu a fost pusă în discuţia părţilor, s-a casat decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, precizându-se expres că "încadrarea în drept a acţiunii este atributul instanţei".

De asemenea, s-a stabilit că, în rejudecare, se vor efectua verificări cu privire la calitatea pârâtei de persoană juridică de drept public, instanţa de casare considerând că numai în acest caz se impunea formularea unei notificări în temeiul legii speciale.

Ca atare, instanţa de casare nu a tranşat în mod irevocabil aspectul referitor la legea aplicabilă, deoarece motivul casării cu trimitere a fost încălcarea dreptului la apărare, problema legii aplicabile raportului juridic dedus judecăţii fiind lăsată la latitudinea instanţei de rejudecare, în funcţie de rezultatul verificărilor impuse prin decizia de casare.

Prin decizia de casare s-a constatat contradicţia existentă între prevederile art. 2 lit. c) şi cele din art. 21 alin. (1) ale Legii nr. 10/2001, în sensul că, deşi art. 2 lit. c) introduce în sfera de reglementare a acestei legi imobilele donate prin act autentic unei persoane juridice, obligaţia de urmare a procedurii administrative reglementată în capitolul III al Legii nr. 10/2001 este stabilită numai pentru situaţia în care beneficiarul donaţiei este "persoană juridică de drept public".

Această constatare a determinat instanţa de casare să stabilească în sarcina instanţei de rejudecare obligativitatea verificării calităţii pârâtei de persoană juridică de drept public, aspect care are efecte nu numai în privinţa interesului de a acţiona în justiţie, cu privire la care instanţa de casare s-a referit în mod expres, dar şi în privinţa modului de soluţionare pe fond a cererii, din perspectiva incidenţei art. 19 din Legea nr. 10/2001, asupra căruia decizia de casare nu statuează în nici un fel.

Constatându-se în rejudecare că pârâta nu este persoană juridică de drept public şi, deci, că nu se impunea urmarea procedurii administrative prealabile, instanţa de apel trebuia să observe că dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 10/2001 (asupra cărora decizia de casare nu conţine nicio statuare care să se impună cu caracter obligatoriu) nu sunt aplicabile, deoarece, potrivit menţiunii exprese din acest text legal, este incident exclusiv imobilelor care, potrivit legii, pot face obiect al notificărilor.

În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 şi art. 314, raportate la art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este fondat, urmând ca, în rejudecare, să se aibă în vedere aspectele dezlegate prin prezenta decizie, atât în privinţa primului capăt de cerere, referitor la constatarea nulităţii contractului de donaţie, cât şi în privinţa cererii de restituire a imobilului, care va fi analizată din perspectiva dreptului comun, câtă vreme legea specială nu prevede o procedură de restituire pentru imobilele deţinute de persoanele juridice de drept privat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul Baroul Bucureşti şi intervenienta Casa de Asigurări a Avocaţilor - Filiala Bucureşti împotriva Deciziei nr. 281A din 21 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2019.

Procesat de GGC - GV