Divorce jurisdiction where both parties reside abroad: requirement for express agreement on forum under Article 915(2) of the Civil Procedure Code

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Gura Humorului, la data de 25.10.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., ca instanţa să dispună desfacerea căsătoriei încheiate la data de 25 februarie 2017 din culpa exclusivă a pârâtului, exercitarea autorităţii părinteşti asupra minorilor C., născută la data de 21 martie 2016 şi D., născut la data de 11.05.2017, în mod exclusiv de către mamă, stabilirea domiciliului minorilor la mamă, obligarea pârâtului la plata unei pensii de întreţinere în favoarea minorilor raportat la venitul pe care acesta îl realizează în Anglia şi revenirea reclamantei la numele purtat anterior căsătoriei, acela de E.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că s-a căsătorit cu pârâtul la F., la data de 25.07.2014, conform certificatului de căsătorie ataşat la dosarul cauzei, iar ultimul domiciliu comun al acestora a fost în F., nr. 212, jud. Suceava. A mai susţinut, printre altele, şi că pârâtul a plecat în Anglia, la muncă, unde a fost însoţit de aceasta.

S-a mai precizat că a decis să vină în România, iar din data de 7 august 2017 locuieşte împreună cu cei doi copii minori la locuinţa părinţilor săi din G., str. x A.

La termenul de judecată din data 06.02.2018, constatând că sunt necesare lămuriri în ceea ce priveşte stabilirea competenţei, în baza art. 131 alin. (2) C. proc. civ., instanţa a dispus acordarea unui termen şi emiterea unei adrese către pârât în scopul de a preciza, în mod expres, dacă solicită ca judecarea pricinii să se realizeze de către Judecătoria Gura Humorului.

Cum acesta nu şi-a precizat poziţia cu privire la competenţă, la termenul din data de 20 martie 2018, a fost invocată excepţia de necompetenţă teritorială a acestei instanţe.

Prin Sentinţa civilă nr. 250 din 20 martie 2018, Judecătoria Gura Humorului a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.

Pentru a decide astfel, instanţa a avut în vedere împrejurarea că pârâtul are reşedinţa în Anglia la adresa indicată în cererea introductivă de instanţă, fila x, astfel cum reiese din susţinerile reprezentantului convenţional al acestuia, confirmate de către reclamantă.

Potrivit anchetei sociale întocmită de către Primăria G., reclamanta este plecată în străinătate, iar copii minori au rămas în grija bunicii materne.

În raport de probele administrate în cauză şi de susţinerile părţilor, s-a reţinut că nicio parte nu are locuinţa în ţară.

În soluţionarea excepţiei de necompetenţă teritorială, instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 915 C. proc. civ. ce prevăd: "(1) Cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor. Dacă soţii nu au avut locuinţă comună sau dacă niciunul dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cea din urmă locuinţă comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul, iar când pârâtul nu are locuinţa în ţară şi instanţele române sunt competente internaţional, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are locuinţa reclamantul. (2) Dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorţ este de competenţa Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului Bucureşti."

S-a reţinut că, în cauză, reclamanta şi-a exprimat în mod expres poziţia ca acţiunea de divorţ să fie soluţionată de către Judecătoria Gura Humorului.

În raport de Decizia nr. 20/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 915 alin. (2) din C. proc. civ., cu privire la înţelesul noţiunii de "acord" al părţilor din cuprinsul tezei a doua a acestui text de lege, respectiv condiţiile de formă pe care trebuie să le îndeplinească convenţia părţilor cu privire la alegerea instanţei care ar urma să soluţioneze acţiunea de divorţ, în situaţia în care nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa pe teritoriul României, i s-a solicitat pârâtului să-şi exprime poziţia în legătură cu judecarea acţiunii de divorţ de către Judecătoria Gura Humorului.

Pârâtul nu a răspuns acestei solicitări.

În aceste împrejurări, faţă de lipsa acordului expres al părţilor cu privire la alegerea Judecătoriei Gura Humorului ca instanţă competentă să soluţioneze acţiunea de divorţ, a fost admisă excepţia de necompetenţă teritorială a instanţei, cauza fiind declinată la Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti.

La rândul său, această instanţă, prin Sentinţa civilă nr. 7874 din 5 noiembrie 2018 a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, a declinat competenţa soluţionării acţiunii de divorţ în favoarea Judecătoriei Gura Humorului, a constatat ivit conflict negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

În considerentele hotărârii, s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 915 C. proc. civ. evocate anterior, având în vedere că, la data la data sesizării instanţei, ambele părţi nu mai aveau domiciliul în România.

În aplicarea acestor dispoziţii, a fost avută în vedere Decizia nr. 20/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii, privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 915 alin. (2) din C. proc. civ., cu privire la înţelesul noţiunii de "acord" al părţilor din cuprinsul tezei a doua a acestui text de lege, respectiv condiţiile de formă pe care trebuie să le îndeplinească convenţia părţilor cu privire la alegerea instanţei care ar urma să soluţioneze acţiunea de divorţ în situaţia în care nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa pe teritoriul României, s-a stabilit că acordul părţilor cu privire la alegerea instanţei care urmează să soluţioneze acţiunea de divorţ trebuie să fie exprimat expres. Astfel cum rezultă din statuările acestei decizii, "Este necesar ca acordul părţilor, prevăzut de art. 915 alin. (2) din C. proc. civ., cu privire la alegerea instanţei care urmează a soluţiona acţiunea de divorţ să fie exprimat expres, în formă scrisă iar, în situaţia în care litigiul este pendinte, şi verbal în faţa instanţei. În ambele cazuri, manifestarea de voinţă a părţilor în sensul opţiunii pentru o anumită instanţă trebuie să rezulte explicit fie din cuprinsul convenţiei, fie din susţinerile formulate în scris sau oral în faţa instanţei de judecată."

S-a mai reţinut că Judecătoria Gura Humorului nu putea invoca din oficiu excepţia necompetenţei sale teritoriale în raport de art. 915 alin. (2) C. proc. civ. în condiţiile inexistenţei unui acord exprimat expres de către pârât, în scris sau verbal înaintea instanţei, în sensul Deciziei nr. 20/2016 şi a lipsei unui mandat expres dat avocatului acestuia, în sensul alegerii instanţei ce urmează a soluţiona acţiunea de divorţ.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă cu a cărui judecată a fost legal sesizată în condiţiile 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Obiectul prezentului dosar îl reprezintă cererea de divorţ formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., precum şi soluţionarea capetelor de cerere accesorii acesteia.

Înalta Curte constată că, aşa cum s-a reţinut de către ambele instanţe aflate în conflict, atât reclamantul, cât şi pârâta nu mai aveau domiciliul sau reşedinţa în România la data introducerii acţiunii de divorţ. Prin urmare, în stabilirea competenţei, sunt incidente dispoziţiile art. 915 alin. (2) C. proc. civ. ce prevăd: "Dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorţ este de competenţa Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului Bucureşti."

La data înregistrării acţiunii de divorţ, 25.10.2017, prevederile legale evocate au fost interpretate prin Decizia nr. 20/2016, pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, publicată în M. Of. nr. 1049/27.12.2016, statuările acesteia impunându-se cu forţă obligatorie în virtutea art. 517 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a decis că acordul părţilor prevăzut de textul art. 915 alin. (2) C. proc. civ., cu privire la alegerea instanţei care urmează a soluţiona acţiunea de divorţ trebuie să fie unul exprimat expres.

Se constată că odată cu introducerea acţiunii de divorţ pe rolul Judecătoriei Gura Humorului nu a fost depus un acord ferm şi expres al părţilor privind instanţa din România, competentă să soluţioneze acţiunea, în considerarea faptului că ambele părţi au domiciliul în străinătate, respectiv Germania şi Anglia.

Totodată, Înalta Curte observă că nici pe parcursul procesului şi nici prin actele de procedură întocmite, acestea nu şi-au manifestat expres voinţa cu privire la instanţa competentă să judece cauza având ca obiect divorţ.

Astfel, prin cererea de divorţ, cât şi la termenul de judecată din 6 februarie 2018 la care a fost prezentă personal, reclamanta nu a afirmat expres că doreşte ca litigiul să fie soluţionat de Judecătoria Gura Humorului, în a cărei rază teritorială s-a aflat ultimul domiciliu comun al soţilor din România.

Pârâtul, la rândul său, prin întâmpinarea şi cererea reconvenţională depuse la data de 23 noiembrie 2017, nu şi-a manifestat expres acordul în sensul ca divorţul să fie soluţionat de Judecătoria Gura Humorului, solicitând numai respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată şi admiterea reconvenţionalei.

De asemenea, la solicitarea instanţei de a preciza în mod expres dacă solicită ca judecarea divorţului să se realizeze de Judecătoria Gura Humorului, pârâtul nu a dat niciun răspuns.

Prin Decizia nr. 20/2016, s-a reţinut că manifestarea de voinţă a părţilor cu privire la alegerea unei anumite instanţe nu poate fi dedusă din conduita lor procesuală constând în neinvocarea excepţiei necompetenţei teritoriale de către pârât prin întâmpinare, investirea aceleiaşi instanţe de către pârât cu soluţionarea cererii reconvenţionale sau exprimarea acordului de către pârât în cuprinsul contractului de asistenţă juridică acordat reprezentantului convenţional.

Nu poate fi reţinută teza îmbrăţişată de a doua instanţă aflată în conflict, care a stat la baza declinării de competenţă, întrucât tocmai dispoziţiile art. 915 alin. (2) C. proc. civ. astfel cum au fost interpretate prin decizia în recurs în interesul legii obligă judecătorul la invocarea excepţiei de necompetenţă teritorială.

Prin urmare, constatând că, în cauză, părţile nu şi-au exprimat în mod expres acordul cu privire la alegerea instanţei în soluţionarea acţiunii de divorţ, în lumina prevederilor art. 915 alin. (2) C. proc. civ. ce reglementează o competenţă teritorială subsidiară, dar exclusivă pentru ipoteza în care manifestarea de voinţă nu se realizează, revine Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti competenţa teritorială de judecare a pricinii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B., în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 februarie 2019.

Procesat de GGC - GV