Patent novelty negated by public use of internal technical documentation despite employee confidentiality

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

Prin cererea înregistrată la data de 20.06.2014 pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. x/2014, reclamanta Societatea Complexul Energetic Oltenia S.A., a chemat în judecată pe pârâţii S.C. A. S.R.L. şi Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, solicitând anularea brevetului de invenţie nr. x B1, cu titlul "B.", pe temeiul dispoziţiilor art. 7 alin. (1), art. 10 alin. (1) şi (2), art. 12 şi 54 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 64/1991 şi al art. 38, 45 şi 47 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/1991.

Prin Sentinţa nr. 988/14.07.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis acţiunea, a dispus anularea brevetului de invenţie nr. 125545B1 cu titlul "B." publicat în BOPI nr. 10/30.12.2012 şi a obligat pârâta S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 4.600 RON reprezentând cheltuieli de judecată (taxă timbru şi onorariul expertului judiciar).

Prin Decizia nr. 22/12.01.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta S.C A. S.R.L. împotriva sentinţei menţionate.

Împotriva deciziei menţionate şi a încheierii de şedinţă din data de 29.11.2017, a declarat recurs pârâta S.C. A. S.R.L., pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:

1. În mod nelegal instanţa de apel a apreciat că nu este nulă expertiza în proprietate industrială efectuată de un expert neabilitat în domeniul invenţiilor mecanice (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.).

Potrivit art. 14 alin. (1) din O.G. nr. 2/2000, "persoana care a dobândit calitatea de expert tehnic judiciar sau de specialist, în condiţiile prezentei ordonanţe, poate efectua expertize tehnice judiciare numai în specialitatea în care a fost atestată", specializări stabilite prin Nomenclatorul specializărilor expertizei tehnice judiciare, aprobat prin ordin al ministrului justiţiei.

Expertul desemnat în cauză, C., are specializarea în domeniul chimie, nu însă şi în cel mecanic, situaţie cunoscută de instanţă prin solicitarea pârâtei de înlocuire a expertului, întemeiată pe dispoziţiile art. 14 din O.G. nr. 2/2000, întrucât nu are această specializare, solicitare ce a fost, însă, respinsă, fără motivare.

Efectuarea expertizei într-o specializare în care expertul nu este atestat constituie o încălcare evidentă a formelor de procedură şi a legii, cu consecinţa nulităţii actului procedural şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Mai mult, nu sunt justificate acuzele aduse pârâtei pentru necunoaşterea la timp a calificării de bază a expertului desemnat şi absenţa unei solicitări pentru efectuarea expertizei de către o comisie formată din 2 experţi, deoarece expertul avea obligaţia deontologică de a comunica instanţei lipsa calificării de bază în domeniul mecanic, sub sancţiunea pedepsei penale, obligaţie a cărei neîndeplinire conduce la nulitatea absolută a expertizei (în acelaşi sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, Decizia nr. 2281/20.10.2015).

Refuzând nejustificat efectuarea unei noi expertize de către un expert abilitat în domeniul invenţiilor mecanice, instanţa a încălcat pârâtei dreptul la apărare şi la un proces echitabil.

2. Hotărârea cuprinde motive contradictorii ori nu cuprinde motivele pe care se întemeiază (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.).

Instanţa de apel a respins critica apelantei privind nemotivarea hotărârii primei instanţe cu motivarea că sentinţa apelată este temeinic motivată în fapt şi în drept, dar această apreciere a fost infirmată în continuare prin constatarea că "este real că sentinţa apelată este sumar motivată asupra problemei activităţii inventive prin raportare la domeniul de referinţă D 13", fiind, însă, posibilă completarea sa în apel.

Totodată, instanţa nu a analizat şi motivat respingerea argumentelor şi probelor prin care apelanta-pârâtă a arătat că documentul intern D 12, chiar dacă ar fi luat în considerare, nu este distructiv de noutate prin raportare la brevetul de invenţie RO 1x B1, întrucât invenţia diferă de desenul de execuţie prin elemente esenţiale: flanşa de fixare a corpului roţii pe arborele de antrenare susţine discurile circulare prin intermediul unor organe de asamblare montate în nişte orificii situate pe toată suprafaţa discurilor; unghiul dintre învelişul interior şi învelişul exterior al corpului roţii este cuprins între 110 şi 130 de grade; traversele de legătură dintre corpurile cilindrice ale structurii portante a roţii sunt dintr-o singură bucată.

Prin aceasta, instanţa nu a ţinut seama că motivarea este o garanţie împotriva arbitrariului, obligând judecătorul să distingă şi să precizeze elementele care îi justifică decizia în mod coerent, clar şi lipsit de ambiguităţi şi de contradicţii pentru a permite urmărirea raţionamentului care a condus-o la pronunţarea hotărârii.

3. Instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 45 alin. (3), ale art. 38 alin. (5) şi (7), precum şi ale art. 47 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/1991 (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.).

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 45 alin. (3) din Regulament, recurenta a susţinut că instanţa de apel a făcut o interpretare extensivă nepermisă, considerând că se poate analiza noutatea prin raportare la mai multe documente din stadiul tehnicii, cu toate că textul prevede clar că se ia în analiză un singur document, cu excluderea celorlalte documente, iar expertul nu ar fi încălcat această dispoziţie, întrucât nu a combinat dispoziţiile documentelor D 12 şi D 13.

De altfel, a fost răstălmăcită critica pârâtei din apel, considerându-se eronat că s-ar fi criticat combinarea documentelor D 12 şi D 13. Pârâta a arătat că, procedural, instanţa de fond "a analizat condiţia noutăţii prin raportare la două documente din stadiul tehnicii - D12 şi D13 - contrar dispoziţiilor art. 45 alin. (3) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/1991. Numai ca excepţie următorul alineat al art. 45 permite analiza în funcţie de două documente dacă unul este primar, iar celălalt este secundar şi cuprins în primul, însa în speţă nu există un asemenea caz".

Recurenta a mai arătat că instanţa de apel, ca şi instanţa de fond, a interpretat greşit dispoziţiile art. 38 alin. (5) şi (7) din acelaşi regulament, aflate în acord cu jurisprudenţa EPO (Decizia T 37/1996) şi cea a Tribunalului Bucureşti (Decizia civilă nr. 6269/2009) referitoare la statutul documentelor interne din cadrul unei entităţi juridice.

Instanţa de apel a considerat că desenul de execuţie cu cartuş de proiectare D 12 este inclus în stadiul tehnicii prin proiectarea modernizării excavatoarelor cu roata cu cupe de către firmei D. şi E. în 1997, fiind cunoscut de persoane care nu erau ţinute de obligaţia de confidenţialitate în baza raporturilor de muncă, deoarece nu s-a probat că exista o clauză în acest sens.

Motivarea instanţei de apel este contrară prezumţiei legale instituite de art. 10 din C. muncii care stabileşte natura contractului de muncă ca fiind de subordonare a salariatului faţă de angajator, cu obligaţia inerentă de confidenţialitate, obligaţie impusă prin contractul colectiv de muncă, regulamentul de ordine interioară şi contractul individual de muncă.

Instanţa consideră că nu există o asemenea prezumţie legală şi că orice documentaţie tehnică face parte din stadiul tehnicii, iar cine are acces la aceasta nu mai poate breveta o soluţie tehnică, iar dacă o face săvârşeşte o faptă ilicită. Prezumţia şi concluzia instanţei sunt eronate, deoarece, aşa cum s-a arătat, pe de o parte, o documentaţie tehnică este un document intern, aşa cum au statuat instanţele de judecată, iar pe de altă parte, se prezumă fără nicio justificare că o persoană cu acces la un asemenea document nu mai poate fi inventivă.

Prin motivele de recurs s-a susţinut, totodată, că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 47 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/1991, potrivit cărora o invenţie brevetabilă este considerată ca implicând o activitate inventivă dacă pentru o persoană de specialitate în domeniu ea nu rezultă în mod evident din cunoştinţele cuprinse în stadiul tehnicii.

Raţionamentul instanţei privind absenţa activităţii inventive este unul general, iar nu unul aplicat la situaţia de fapt dedusă judecăţii şi probaţiunea administrată, ceea ce echivalează cu o nemotivare. Instanţa nu a analizat argumentele pârâtei prin care a arătat că activitatea inventivă ţine seama numai de diferenţele dintre mijloacele tehnice şi legăturile organice dintre ele şi cele din cunoştinţele stadiului tehnicii, neluând în considerare alte aspecte de natură subiectivă care să pună în evidenţă faptul că aceste diferenţe sunt evidente sau nu.

Referirea în acest caz la mijloace tehnice ale invenţiei revendicate se face în condiţiile în care acestea prezintă noutate faţă de cunoştinţele din stadiul tehnicii. În speţă, problema tehnică rezolvată de invenţie constă într-o soluţie alternativă pentru realizarea rigidităţii statice şi dinamice a roţii port-cupă ce nu se regăseşte în documentele D 12 şi D 13, iar pentru o persoană de specialitate combinaţia de caracteristici tehnice considerate ca asigurând rigiditatea statică şi dinamică a roţii port-cupă nu apare ca fiind evidentă şi în consecinţă, implică activitate inventivă, conform art. 47 din regulament. Instanţa nu indică nicio probă care sa justifice evidenţa soluţiei inventive.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 23.11.2018, Înalta Curte, în complet de filtru, a admis în principiu recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L., membrii completului de filtru fiind în unanimitate de acord că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ. În aplicarea art. 493 alin. (7) C. proc. civ., s-a fixat termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

1. Recurenta-pârâtă a criticat respingerea motivului de apel referitor la nulitatea raportului de expertiză întocmit de expertul desemnat în cursul judecăţii în primă instanţă, în considerarea art. 14 alin. (1) din O.G. nr. 2/2000 şi în contextul în care instanţa de apel a menţinut hotărârea primei instanţe, fundamentată pe raportul de expertiză nul.

În conformitate cu art. 14 alin. (1) din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, "Persoana care a dobândit calitatea de expert tehnic, judiciar sau specialist, în condiţiile prezentei ordonanţe, poate efectua expertize tehnice judiciare numai în specialitatea în care a fost atestată."

Susţinerea recurentei conform căreia expertiza a fost efectuată într-o specializare în care expertul nu era atestat este eronată.

Tribunalul a încuviinţat administrarea unei expertize în proprietate intelectuală, fără vreo obiecţiune din partea pârâtei în privinţa domeniului lucrării de specialitate, iar expertul desemnat, la care face referire recurenta, este atestat ca expert judiciar în domeniul proprietăţii intelectuale - brevete de invenţie, specializare de sine - stătătoare regăsită la poziţia 84 în Nomenclatorul specializărilor expertizei tehnice judiciare aprobat prin Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 199/2010. În conformitate cu art. 11 alin. (1) din ordonanţă, expertul desemnat este înscris în tabelul nominal al experţilor judiciari cu specialitatea menţionată.

Faptul că expertul are o altă calificare profesională în raport cu domeniul tehnic la care se referă invenţia este lipsit de relevanţă, din moment ce legea nu impune o asemenea specializare pentru efectuarea unei expertize în legătură cu valabilitatea ori contrafacerea unui brevet, astfel cum, în mod corect, a reţinut instanţa de apel.

Potrivit Nomenclatorului menţionat anterior şi invocat chiar prin motivele de recurs, se prevede generic specializarea în proprietate intelectuală, singura distincţie fiind făcută între formele de proprietate intelectuală, respectiv brevet de invenţie, mărci, desene şi modele industriale şi topografii de circuite, ceea ce atestă intenţia legiuitorului de a impune o atare abilitare a expertului căruia i se solicită opinia profesională în litigiile de proprietate intelectuală.

În condiţiile în care expertul desemnat în cauză era atestat în specialitatea în care a fost încuviinţată şi efectuată lucrarea de specialitate, instanţa de apel a apreciat în mod corespunzător că nu operează nulitatea raportului de expertiză, în absenţa vreunei încălcări a dispoziţiilor legale aplicabile.

Drept urmare, nici neaducerea la cunoştinţă de către expert, la momentul desemnării sale, a lipsei calificării profesionale în domeniul tehnic al invenţiei, nu constituie motiv de nulitate a raportului de expertiză, date fiind specializarea stabilită de instanţă şi atestarea expertului desemnat în această specialitate.

Contrar susţinerilor recurentei, constatările anterioare nu contrazic jurisprudenţa Înaltei Curţi în materie: în Decizia invocată nr. 2281/2015 nu s-a constatat nulitatea expertizei pentru lipsa specializării expertului pe temeiul art. 14 alin. (1) din O.G. nr. 2/2000, iar trimiterea cauzei spre rejudecare s-a dispus în considerarea altui aspect, acela al nestabilirii pe deplin a împrejurărilor de fapt deduse judecăţii, ca urmare a modului de determinare a bazei de calcul a unor drepturi băneşti. Dimpotrivă, în sensul celor arătate prin prezenta decizie, poate fi menţionată Decizia nr. 729/13.03.2015.

Cererea pârâtei de efectuare a noii expertize în apel a fost motivată tot de lipsa specializării expertului în domeniul invenţiilor mecanice, precum în cererea de apel, astfel încât nu se impun alte considerente, în afara celor deja arătate, în legătură cu respingerea propunerii de administrare a probei noi.

Cât priveşte referirea din decizia recurată la culpa pârâtei, s-au avut în vedere mijloacele procesuale la îndemâna părţii pentru realizarea apărării considerate adecvate şi pentru îndeplinirea obligaţiei procesuale de dovedire a susţinerilor şi apărărilor. Cu toate că această referire este amintită în motivul de recurs, nu se formulează critici concrete pe acest aspect, recurenta invocând doar obligaţia expertului de informare a instanţei în privinţa formaţiei sale profesionale, susţinere ce nu poate fi primită, după cum s-a arătat anterior.

În consecinţă, vor fi înlăturate criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

2. În ceea ce priveşte incidenţa cazului de recurs descris de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că şi criticile circumscrise acestuia sunt nefondate.

Recurenta a semnalat existenţa unei contradicţii între considerente, pe aspectul condiţiei de brevetabilitate privind activitatea inventivă în raport de documentul D13, deoarece a constatat că sentinţa este temeinic motivată în fapt şi în drept, dar, în acelaşi timp, este sumar motivată.

Or, contrar celor susţinute de recurentă, cele două aprecieri nu se exclud, deoarece prima are în vedere ansamblul motivării soluţiei primei instanţe, în sensul că îndeplineşte exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar a doua se referă strict la modul de argumentare pe aspectul activităţii inventive prin raportare la documentul D13.

Cu toate că cea de-a doua constatare relevă o împrejurare ce ar putea împiedica formularea primei aprecieri, în fapt, acest efect nu se produce, pentru motivul arătat în acelaşi paragraf al deciziei recurate, anume că argumentarea pe acel aspect poate fi complinită în apel, dat fiind efectul devolutiv al căii de atac. Cele două considerente sunt legate, deci, printr-un raport logic, neexistând contradicţia pretinsă de către recurentă.

Cât priveşte critica de nemotivare a deciziei pe aspectul condiţiei de brevetabilitate a noutăţii prin raportare la documentul intern D12, Înalta Curte constată că este enunţată formal, deoarece recurenta se referă generic la respingerea de către instanţa de apel a argumentelor şi probelor prin care a arătat că invenţia diferă de desenul de execuţie D12 prin elemente esenţiale, fără a arăta în ce au constat susţinerile sau probele ignorate şi nici argumentele pentru care consideră că decizia nu întruneşte exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. vizând motivarea oricărei hotărâri judecătoreşti.

Instanţa de apel a reţinut, pe baza constatărilor şi concluziilor expertului, apreciate a fi temeinic motivate, că toate caracteristicile expuse în cele trei revendicări ale brevetului de invenţie sunt cuprinse în documentul de referinţă, astfel încât nu sunt îndeplinite cerinţele art. 45 alin. (9) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/1991, potrivit cărora o invenţie este nouă dacă diferă prin cel puţin o caracteristică tehnică esenţială de soluţia tehnică din documentul selectat. S-a constatat, totodată, că diferenţele semnalate în cuprinsul obiecţiunilor la raportul de expertiză nu sunt - şi în tot cazul nu s-a explicat de ce ar fi - caracteristici tehnice esenţial diferite de soluţiile din documentul anterior.

Aşadar, susţinerile din cererea de apel pe acest aspect au fost respinse inclusiv pentru motivul că apelanta - pârâtă nu a justificat în vreun fel afirmarea unor diferenţe între invenţie şi soluţia aflată în stadiul tehnicii, constând în caracteristici tehnice esenţial diferite.

Or, prin motivele de recurs este reluată întocmai susţinerea din motivele de apel considerată a nu fi fost demonstrată prin decizia recurată, ce conţine enumerarea acelor elemente tehnice ale invenţiei în legătură cu care recurenta pretinde că sunt esenţiale şi nu se regăsesc în soluţia tehnică din documentul anterior. Recurenta nu face nicio referire la considerentele pentru care susţinerea din apel a fost respinsă şi nu aduce, nici în acest cadru procesual, vreo clarificare în privinţa acelor argumente şi probe din care ar rezulta îndeplinirea cerinţelor art. 45 alin. (9) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/1991 şi care ar fi fost ignorate de către instanţa de apel.

Simpla afirmare a nelegalităţii deciziei recurate, fără dezvoltarea unei critici efective la adresa acesteia, prin prisma considerentelor hotărârii, nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate şi nu este susceptibilă de a fi analizată în contextul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., drept pentru care va fi înlăturată.

3. În ceea ce priveşte modul de interpretare de către instanţa de apel a prevederilor H.G. nr. 599/2008 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, în forma în vigoare la data depozitului reglementar, se reţin următoarele:

Potrivit art. 45 alin. (3) din Regulament, "(…) la determinarea noutăţii se va lua în considerare, de regulă, un singur document din stadiul tehnicii, şi anume, cel considerat a fi cel mai apropiat de invenţia revendicată. În acest sens, nu vor fi permise combinarea a două elemente separate aparţinând stadiului tehnicii şi nici combinarea a două elemente separate din două variante diferite descrise în cadrul aceluiaşi document, decât dacă această combinare a fost în mod explicit sugerată."

Recurenta a susţinut că instanţa de apel a făcut o interpretare extensivă nepermisă a acestui text, în sensul că a analizat noutatea prin raportare la mai multe documente din stadiul tehnicii, cu toate că textul prevede clar că se ia în analiză un singur document, cu excluderea celorlalte documente.

Aceste susţineri sunt nefondate.

Intenţia legiuitorului la edictarea regulii privind raportarea, în analiza noutăţii, la un singur document din stadiul tehnicii, cel considerat a fi cel mai apropiat de invenţia revendicată, este explicitată în cea de-a doua teză a normei, introdusă prin circumstanţierea "în acest sens", în sensul excluderii combinărilor de elemente din mai multe documente sau din variante cuprinse în acelaşi document. Este, astfel, interzisă îmbinarea de elemente separate, în formele expres arătate, iar nu însăşi raportarea la mai multe documente din stadiul tehnicii.

Ipoteza susţinută de către recurentă, aceea a excluderii raportării la mai multe documente, este contrazisă chiar de modul de formulare a primei teze din norma în discuţie, care permite excepţii de la regula expres consacrată. Şi în cazul situaţiilor de excepţie, însă, operează interdicţia din cea de-a doua teză a normei, faţă de caracterul general al acesteia.

Contrar susţinerilor recurentei, următorul alineat al art. 45 nu prevede o situaţie de excepţie de la regula luării în considerare a unui singur document, ci reglementează o situaţie particulară circumscrisă regulii. Astfel, potrivit alin. (4), dacă documentul din stadiul tehnicii determinat ca fiind cel mai apropiat de invenţia revendicată, denumit document primar, "se referă în mod explicit la un alt document accesibil publicului la data publicării documentului primar, acesta din urmă se consideră a fi încorporat în documentul primar." Aşadar, determinarea noutăţii se va face, în acest caz particular, prin raportare la un singur document, cel primar, ceea ce înseamnă că nu se derogă de la regulă.

Situaţia de excepţie rezultă implicit chiar din art. 45 alin. (3), în sensul că dacă, de regulă, se ia în considerare un singur document, este admisibilă, pe cale de excepţie, şi raportarea la mai multe documente din stadiul tehnicii.

Această interpretare a normei este corect făcută de către instanţa de apel, care a subliniat că interdicţia combinării de elemente este valabilă şi în situaţia de excepţie, cu consecinţa că noutatea se apreciază prin raportare la fiecare document în parte, privit individual. În acest context, s-a constatat că expertul nu a combinat dispoziţiile documentelor D12 şi D13, ci s-a raportat la fiecare document în parte.

Chiar dacă instanţa de apel a menţionat eronat că apelanta ar fi reproşat expertului combinarea documentelor, această specificare este lipsită de vreo finalitate, cât timp a fost examinată în mod efectiv critica formulată în apel, privind interpretarea greşită a prevederilor art. 45 alin. (3) din Regulament, similară criticii din recurs.

Faţă de cele expuse, constatându-se interpretarea corectă a normei invocate, susţinerile recurentei pe acest aspect vor fi respinse.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentei privind interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 38 alin. (5) şi (7) din Regulament, precum şi ignorarea prevederilor art. 10 din C. muncii, Înalta Curte constată că sunt nefondate.

În conformitate cu art. 10 din Legea nr. 64/1991, "(1) O invenţie este nouă dacă nu este cuprinsă în stadiul tehnicii. (2) Stadiul tehnicii cuprinde toate cunoştinţele care au devenit accesibile publicului printr-o descriere scrisă ori orală, prin folosire sau în orice alt mod, până la data depozitului cererii de brevet de invenţie."

Regula 38 din Regulamentul de aplicare a legii detaliază modul de aplicare a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din lege, prin explicitarea noţiunilor din acea normă şi a modalităţilor de acces al publicului la stadiul tehnicii.

Conform alin. (2) din Regula 38, "În aplicarea prevederilor art. 10 alin. (2) din lege, cunoştinţe accesibile publicului înseamnă informaţiile la care publicul are acces, oriunde în lume (…)".

Este relevant, de asemenea, că potrivit alin. (9) din aceeaşi Regulă 38, "Cunoştinţele care au devenit accesibile publicului pe cale orală, prin folosire sau în orice alt mod, sunt considerate ca făcând parte din stadiul tehnicii numai dacă sunt confirmate printr-un document care să le conţină şi care să demonstreze data la care au devenit accesibile publicului şi care reprezintă data relevantă a documentului."

Prin "public", în sensul Legii nr. 64/1991, se înţelege persoana sau persoanele neconstrânse la confidenţialitate şi care ar putea difuza informaţii, după cum prevede art. 38 alin. (6) din Regulament.

Prin decizia recurată, s-au reţinut, în esenţă, următoarele:

În anul 1998, E. S.A. a elaborat, în baza unui contract încheiat cu reclamanta, documentaţia tehnică de execuţie a programului de modernizare şi reabilitare a şase excavatoare cu roată cu cupe deja folosite de către antecesoarea reclamantei, pe baza unor proiecte D., societatea care asigurase şi furnizarea roţilor iniţiale port-cupe şi la care s-a apelat, deci, inclusiv pentru modernizarea acestora.

D12, ca document anterior distructiv de noutate şi activitate inventivă, este reprezentat de planşe ale corpului roţii cu cupe, care alcătuiesc documentaţia tehnică de execuţie a programului de modernizare. Toate planşele poartă referiri la anul 1998.

Planşele D12 au fost însuşite în acelaşi an de către reclamantă, în calitate de beneficiar, iar soluţiile de modernizare au fost aplicate efectiv utilajelor respective.

Instanţa de apel a mai reţinut, după cum s-a arătat la pct. 2 din prezenta decizie, că toate caracteristicile expuse în cele trei revendicări ale brevetului de invenţie sunt cuprinse în documentul de referinţă D12.

Din considerentele expuse, rezultă că instanţa de apel a constatat că documentul D12 face parte din stadiul tehnicii în sensul că relevă informaţii tehnice ce au fost în mod efectiv folosite de către reclamantă în activitatea curentă, imediat după însuşirea lor (mai precis din anul 1999). Documentul în sine reprezintă doar înscrisul care conţine soluţia tehnică (aceeaşi cu cea din brevetul pârâtei, a cărui înregistrare s-a solicitat a se anula în cauză), în sensul Regulii 38 alin. (9).

În acest context, prin raportare la normele citate anterior, se impune a se constata că a avut loc o divulgare a informaţiilor din stadiul tehnicii cel târziu în anul 1999, când soluţia tehnică relevată de documentul D12 a fost aplicată efectiv de către intimata-reclamantă.

"Folosirea" reprezintă una dintre modalităţile de acces al publicului la stadiul tehnicii, expres prevăzută de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 64/1991.

Recurenta-pârâtă nu a contestat că reclamanta folosea public excavatoarele, anterior modernizării, astfel încât folosirea lor în forma modernizată, cu acordul proiectantului şi al autorului documentaţiei de modernizare, a avut acelaşi caracter.

În consecinţă, soluţia tehnică din documentul D12 făcea parte din stadiul tehnicii la data depozitului cererii de brevet de invenţie - 3.02.2010.

În aceste condiţii, este lipsită de relevanţă împrejurarea dacă a avut sau nu a avut loc o divulgare chiar din partea proiectantului sau a autorului desenului de execuţie către angajaţii societăţii reclamante, cât timp este certă divulgarea de către reclamantă, în modalitatea folosirii soluţiei tehnice.

Susţinerile din motivarea recursului sunt formulate în legătură cu acea împrejurare, criticându-se încălcarea prevederilor art. 10 din C. muncii şi ignorarea obligaţiei de confidenţialitate implicite unui raport de muncă. Or, neavând relevanţă dacă angajaţii reclamantei au reprezentat sau nu "publicul" în raport cu o eventuală dezvăluire făcută prin luarea la cunoştinţă a documentaţiei tehnice de execuţie a programului de modernizare, nu interesează dacă angajaţii reclamantei erau sau nu constrânse la confidenţialitate, în sensul art. 38 alin. (6) din Regulament, în privinţa informaţiilor la care au avut acces.

În acelaşi timp, se observă că recurenta, prin criticile formulate, plasează obligaţia de confidenţialitate inerentă oricărui raport de muncă în legătură cu documentul în sine, şi nu cu informaţiile tehnice conţinute de acesta, dovadă în acest sens fiind referirea în cadrul acestui motiv de recurs la statutul documentelor interne din cadrul unei entităţi juridice şi la jurisprudenţa relevantă pe atare aspect. Or, ţinând cont de faptul că soluţia tehnică din documentul D12 a fost în mod efectiv implementată în activitatea reclamantei, accesul publicului a fost permis prin voinţa persoanei care a folosit soluţia tehnică, existenţa unei eventuale obligaţii de confidenţialitate a propriilor angajaţi devine lipsită de relevanţă în contextul creat chiar de către persoana care a diseminat informaţia tehnică.

Faţă de considerentele expuse, nu au temei susţinerile recurentei vizând încălcarea legii de către instanţa de apel, cu atât mai mult cu cât prevederile art. 38 alin. (5) şi (7) din Regulament, invocate explicit, nu sunt incidente în cauză, referindu-se la alte modalităţi de divulgare decât cele din speţă, respectiv la existenţa documentului cuprinzând informaţiile sau prezentarea publică a acestora pe cale orală într-o bibliotecă publică cu acces neîngrădit (alin. (5)) şi la modalităţile de descriere orală (alin. (7)).

Drept urmare, Înalta Curte va respinge criticile recurentei pe acest aspect.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 47 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/1991, se constată că susţinerile recurentei au în vedere considerentele din decizia recurată pe aspectul activităţii inventive, prin raportare la cel de-al doilea document de referinţă D13.

După cum s-a arătat deja, instanţa de apel a considerat că invenţia brevetată de către pârâtă nu este nouă în raport de documentul D12, iar prin prezenta decizie, au fost confirmate considerentele pe acest aspect, în limitele criticilor formulate.

Întrucât condiţiile de brevetabilitate trebuie întrunite în mod cumulativ, neîndeplinirea uneia dintre ele este suficientă pentru a conduce la anularea înregistrării brevetului.

Drept urmare, este lipsită de finalitate analizarea criticilor referitoare la documentul D13, din moment ce, chiar în condiţiile admiterii acestora, nu ar putea fi surmontată constatarea anterioară a neîndeplinirii cerinţelor de brevetabilitate şi nu s-ar putea adopta o altă soluţie decât aceea a menţinerii dispoziţiei primei instanţe de anulare a înregistrării Brevetului nr. 1x.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 22A din 12 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 februarie 2019.

Procesat de GGC -NN