Compensation for loss of use of land and lost chance to build: certitude of damage and proof of serious probability

Asupra cauzei de faţă, văzând şi dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 12.02.2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti reprezentat de Primarul General şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 1.016.653,68 RON, cu titlu de daune interese pentru lipsa de folosinţă a unei suprafeţe de teren de 360 mp, din str. x, aferentă perioadei 01.03.2013 - 29.02.2016.

La data de 03.06.2016 reclamantul a depus la dosar o cerere precizatoare, prin care a învederat că, în subsidiarul capătului de cerere din acţiunea principală, solicită să se dispună obligarea pârâţilor la plata sumei de 923.400 RON, cu titlu de daune interese aferente perioadei 01.03.2013 - 29.02.2016 pentru lipsa de folosinţă a terenului ce a generat prezentul litigiu, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 565/21.04.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia V-a civilă, a admis în parte, acţiunea reclamantului fiind obligaţi pârâţii, în solidar, să plătească reclamantului suma de 103.074,30 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru terenul în suprafaţă de 360 mp. situat în str. x, Bucureşti, în perioada 01.03.2013 - 29.02.2016.

Totodată, au fost obligaţi, pârâţii şi la plata către reclamant a sumei de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu expert, precum şi la plata către Ministerul Justiţiei a sumei de 3166,48 RON, taxă de timbru aferentă pretenţiilor admise de la plata căreia reclamantul a fost scutit.

Prin Decizia nr. 324A/28.03.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au fost respinse, ca nefondate, apelurile reclamantului şi ale pârâţilor.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul A. la data de 21 iunie 2018, iar la data de 20 iunie 2018 pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, şi repartizat completului C5 la data de 26 iunie 2018.

Prin raportul întocmit la data de 17 septembrie 2018 asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, împotriva Deciziei nr. 324 A din data de 28 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a constatat că cererile de recurs îndeplinesc cerinţele de formă prevăzute la art. 486 alin. (1) lit. a), b), c), d) şi e) C. proc. civ., că faţă de dispoziţiile art. 414 din acelaşi act normativ, recursurile sunt admisibile în principiu, fiind comunicat părţilor la data de 1 octombrie 2018 conform dovezilor de la dosar.

Niciuna din părţi nu au depus la dosar punct de vedere cu privire la raport. Prin încheierea din 22 noiembrie 2018 s-au admis, în principiu, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi s-a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 31 ianuarie 2019.

Prin recursul declarat de reclamantul A. a fost invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar criticile au vizat următoarele aspecte de nelegalitate:

Astfel, reclamantul susţine că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit norma de drept material reprezentată de art. 1385 din C. civ. referitor la pierderea şansei, deşi a fost reţinută culpa pârâtului şi reaua credinţa a acestuia în ocuparea abuzivă a terenului prin edificarea blocului şi a aleilor.

Se arată că art. 1385 alin. (4) C. civ. reglementează în mod expres cuprinsul şi condiţiile întinderii reparaţiei în cazul unui delict civil, iar în doctrina juridică pierderea şansei este definită ca fiind "dispariţia probabilităţii unui eveniment favorabil atunci când şansa părea suficient de serioasă"'.

În aceeaşi idee, reclamantul a arătat că cele două condiţii necesare pentru existenţa unui prejudiciu supus reparaţiei pentru pierderea unei şanse sunt ca şansa respectivă să fie reală şi serioasă, realitatea şansei derivând din certitudinea legăturii de cauzalitate, care nu trebuie sa fie una absolută ci să aibă un grad ridicat de verosimilitate având drept criteriu de apreciere "cursul normal al lucrurilor", seriozitatea şansei existând atunci când "probabilitatea unui eveniment favorabil este semnificativă". Practic, susţine reclamantul, ne aflam în faţă unei şanse pierdute în momentul în care dispare orice posibilitate de a se obţine un avantaj.

Ori, în speţă, susţine reclamantul, este indubitabil că, dacă nu ar fi existat fapta ilicită a pârâţilor "probabilitatea unui eveniment favorabil" era şi este semnificativă.

În acest sens se susţine că, instanţa de apel, făcând o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1385 alin. (4) C. civ., a ridicat problema probaţiunii în ceea ce priveşte existenţa unor posibilităţi materiale pentru construirea unei simple terase din elementele de construcţie cele mai uşoare - aluminiu, lemn şi sticlă - pentru a o închiria şi, astfel, pentru a obţine un venit identic cu cel pe care însuşi pârâtul îl obţine din exploatarea terenurilor aflate într-o situaţie similară, având în vedere că sumele solicitate prin acţiune nu reprezintă decât echivalentul sumelor pe care pârâtul le obţine din închirierea unor terenuri similare deţinute în proprietate.

Din această perspectivă se susţine că, instanţa de apel a legat/condiţionat "ratarea ocaziei" de considerarea sumei de 48.533,22 RON (dovedită ca fiind în proprietatea lui la momentul de referinţă, anul 2013) ca fiind insuficientă realizării unei simple terase din elementele de construcţie cele mai uşoare(aluminiu, lemn şi sticlă). De asemenea, reclamantul susţine că în mod greşit instanţa de apel a considerat că societatea B. S.R.L. (ce aparţine fratelui ginerelui său) a cărui rulaj probat prin înscrisurile depuse era de sute de mii de euro, nu poate garanta realizarea unei investiţii de câteva zeci de mii de RON, şi că, tot în mod greşit instanţa de apel a apreciat disponibilitatea familiei sale de a contribui la construcţia acelei simple terase, această apreciere fiind făcută cu încălcarea art. 1385 C. civ.

În acelaşi sens, reclamantul a mai învederat că instanţa de apel a greşit atunci când a făcut aplicarea art. 1385 C. civ. prin raportare la "certitudinea imposibilităţii executării unei astfel de construcţii". Or, susţine reclamantul, instanţa de apel a dus cerinţa probaţiunii peste limitele reglementate de art. 1385 C. civ., golind de conţinut semnificaţia şi forţa juridică a cuvântului "probabilitate".

Reclamantul mai arată că în ceea ce priveşte probaţiunea "probabilităţii" edificării unei construcţii uşoare (din lemn, aluminiu şi sticlă) a fost efectuată pe deplin, atât prin oferirea dovezilor posibilităţilor financiare la momentul de referinţă 2013, cât şi prin depoziţia martorului a cărei societate de construcţii are şi acum în portofoliu imobile ce valorează peste 3 milioane de euro.

Se mai învederează că, art. 1385 C. civ., trebuie aplicat prin raportare la situaţii ipotetice, iar probaţiunea trebuie efectuată sub aceste auspicii.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, criticile de nelegalitate vizează motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, se susţine că hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită atât a dispoziţiilor art. 1349 alin. (1) şi art. 1357 C. civ., cât şi a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) teza I coroborat cu art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se învederează caracterul mai mult decât succint al motivării hotărârii instanţei de apel cu privire la criticile formulate prin motivele de apel, critici care se întind pe 3 pagini, şi vizează doar 3 fraze cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi, o singură frază cu privire la criticile ce vizau nedovedirea caracterului cert al prejudiciului suferit de către reclamant.

În aceeaşi idee, se susţine că motivarea hotărârii este aproape inexistentă pe critica privind caracterul incert al prejudiciului, motivare a cărei esenţă constă într-o greşită aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 1349 alin. (1) şi art. 1357 C. civ., cât şi a dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958 coroborat cu art. 8 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Astfel, în ceea ce priveşte critica formulată prin motivele de apel, privind prescripţia dreptului material la acţiune, se arată că instanţa de apel a reţinut în considerentele hotărârii aspectul că "fapta prejudiciabilă, afirmată de reclamant - lipsirea de folosinţa imobilului proprietatea sa - este una continuă începând cu anul 1997, că, deşi a fost emisă Dispoziţia de restituire în natură a suprafeţei de teren de 360 mp. din str. x, către autorii reclamantului, pârâţii au împiedicat exercitarea de către proprietari a două dintre atributele dreptului de proprietate, posesia şi folosinţa", iar "despăgubirile solicitate de reclamant reprezintă contravaloarea prejudiciilor generate succesiv de aceeaşi faptă licită, creanţă în reparaţie; că dreptul la acţiune se naşte odată cu producerea fiecărui prejudiciu în parte, fiind vorba despre un drept la acţiune de sine stătător şi care formează obiectul unei prescripţii proprii, ce începe să curgă de la data la care, cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască această pagubă".

În acelaşi sens, pârâtul arată că instanţa de apel statuează că "în speţă reclamantul a solicitat acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat pe o perioadă de 3 ani anterioară sesizării instanţei de judecată, cu respectarea prevederilor art. 2523 şi art. 2528 C. civ., sub imperiul căruia s-a produs paguba " motivare cu care nu este de acord, întrucât soluţia pronunţată pe această critică (a prescripţiei dreptului material la acţiune) a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor Decretului nr. 167/1958 în condiţiile în care, se recunoaşte chiar prin motivare, faptul că dreptul la acţiune "începe să curgă de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască această pagubă".

Or, susţine pârâtul, atâta timp cât reclamantul A. cunoştea eventuala pagubă, precum şi pe cel vinovat de producerea acesteia încă de la data pronunţării Deciziei civile nr. 1A/06.01.2010 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. x/2009, hotărâre rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 5836/04.11.2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a I civilă, dreptul material la acţiune al reclamantului a început să curgă de la 06.01.2010 (sau cel mai târziu de la 04.11.2010) iar prezentei pricini fiindu-i aplicabil textul de lege privind dreptul la acţiune, prescriptibil în termenul de 3 ani, termen reglementat de art. 3 alin. (1) teza I din Decretul nr. 167/1958 coroborat cu art. 8 alin. (1) din acelaşi act normativ.

În aceeaşi idee, se mai arată că, în considerentele hotărârii s-a reţinut o faptă prejudiciabilă, afirmată de reclamant ca fiind "una continuă, începând cu anul 1997", că despăgubirile solicitate de către reclamant, ar reprezenta "contravaloarea prejudiciilor generate succesiv de aceeaşi faptă ilicită, că dreptul la acţiunea în despăgubiri se naşte odată cu producerea fiecărui prejudiciu în parte", situaţie în care în speţă operează termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958, susţinându-se că dreptul material la acţiune s-a născut la 06.01.2010 (sau cel mai târziu la 04.11.2010), însă reclamantul a formulat acţiunea în despăgubiri, după împlinirea termenului de prescripţie, respectiv la 12.02.2016, motiv pentru care se învederează greşita aplicare a Decretului nr. 167/1958, precum şi a prevederilor art. 2523 şi art. 2528 C. civ.

În ceea ce priveşte cealaltă critică din motivele de apel, a neîndeplinirii cumulative a condiţiilor răspunderii civile delictuale în speţă, raportat la aspectul nedovedirii caracterului cert al prejudiciului, pârâtul arată că motivarea instanţei de apel este sintetizată într-o singură frază sumară şi neconvingătoare, dată cu aplicarea greşită a legii, în condiţiile în care instanţa de apel reţine că fapta prejudiciabilă afirmată de reclamant datează cu începere din anul 1997.

Mai mult decât atât, susţine pârâtul, dacă ne raportăm la momentul la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască, efectiv paguba suferită, acest moment îl reprezintă pronunţarea Deciziei civile nr. 1A/06.01.2010 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă în Dosarul nr. x/2009, hotărâre rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 5836/04.11.2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a I civilă, ambele hotărâri fiind pronunţate sub imperiul vechiul C. civ. Prin urmare, presupusa faptă ilicită a Municipiului Bucureşti şi a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, precum şi caracterul cert al prejudiciului provocat prin această faptă ilicită, trebuiau să fie analizate prin prisma dispoziţiilor vechiul C. civ., art. 998 - 999, şi, nu ale noului C. civ. (art. 1349 şi art. 1357).

În aceeaşi idee, se susţine că în cauză nu a fost dovedit caracterul cert al prejudiciului suferit de către reclamant, jurisprudenţa în această materie a răspunderii civile delictuale, fiind unanimă, în sensul că prejudicial trebuie să fie cert şi să nu fi fost reparat încă. Or, instanţa de apel tranşează această chestiune esenţială într-o singură frază, care practic nu reprezintă o motivare propriu-zisă a soluţiei dată în apel cu privire la această critică de netemeinicie.

Din perspectiva celor expuse, se învederează că hotărârea pronunţată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind invocate dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. civ.

Pârâtul mai învederează că atâta timp cât izvorul angajării răspunderii civile delictuale a Municipiului Bucureşti şi a CGMB îl reprezintă Decizia civilă nr. 1A/Q6.01.2010, pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă în Dosarul nr. x/2009, hotărâre care constată că "pârâtele sunt constructori de rea-credinţă a imobilului bloc 79 bis, Bucureşti, str. x,sector 2, fără ca această hotărâre să menţioneze vreo suprafaţă concretă, instanţa de apel era obligată să tranşeze fără echivoc, întinderea prejudiciului suferit de reclamant, respectiv caracterul cert al acestui prejudiciu printr-o raportare neechivocă, fundamentată pe probe administrate temeinic, inclusiv o expertiză tehnică judiciară, ce a fost refuzată de instanţa de apel, cu privire la întinderea prejudiciului suferit de reclamant, respectiv caracterul cert al prejudiciului cu luarea în considerare a suprafeţei de teren ocupată de blocul 79 bis, construit pe o parte din terenul în litigiu, singura motivare fiind aceea că " în discuţie nu este numai suprafaţa de teren de sub bloc, ci întreaga suprafaţă de 360 mp, cu privire la care s-a dispus restituirea în natură şi care a făcut obiectul unei exproprieri în fapt".

Practic, susţine pârâtul, dacă instanţa de fond a reţinut, sub aspectul vinovăţiei că "urmează a reţine cu putere de lucru judecat, considerentele Deciziei civile nr. 1A/06.01.2010 pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă în Dosarul nr. x/2009, atunci instanţa de apel trebuia să analizeze motivele de apel vizând nedovedirea caracterului cert al prejudiciului, pornind tot de la această hotărâre judecătorească, hotărâre ce nu menţionează nici în considerente şi nici în dispozitiv faptul că întreaga suprafaţă de 360 mp ar fi afectată de blocul 79 bis, şi nici că acest teren ar fi făcut obiectul unei exproprieri în fapt.

Prin urmare, susţine pârâtul, hotărârea instanţei de apel, cu privire la caracterul cert al prejudiciului şi al unei legături de cauzalitate între presupusa faptă ilicită şi prejudiciul eventual, nu numai că este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material art. 998-999 din vechiul C. civ. şi art. 1349 şi art. 1357 noul C. civ., dar nici măcar "nu cuprinde motivele pe care se întemeiază" modul de soluţionare a criticilor fiind inacceptabil raportat la gravitatea şi complexitatea problemei de drept dedusă judecăţii.

Pentru aceste considerente, având în vedere faptul că, hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material în ce priveşte instituţia răspunderii civile delictuale şi, nici nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sub aspectul stabilirii caracterului cert al prejudiciului, pârâtul solicită admiterea recursului, casarea Deciziei civile nr. 324/28.03.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, pronunţată în Dosarul nr. x/2016, cu consecinţa admiterii apelului Municipiului Bucureşti şi a CGMB în sensul schimbării Sentinţei civile nr. 565/21.04.2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, precum şi a încheierii de şedinţă din 09.06.2016, şi respingerii în principal a acţiunii reclamantului A. ca fiind prescrisă, iar în subsidiar ca fiind neîntemeiată, fie casarea deciziei cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată, în apel, urmând a se administra probatorii noi pe aspectul caracterului cert al prejudiciului, inclusiv o expertiză tehnică judiciară.

Examinând recursurile declarate în cauză din perspectiva motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din perspectiva susţinerilor pârâtului, ce vizează nemotivarea/motivarea sumară a hotărârii recurate, Înalta Curte reţine că acest motiv este nefondat.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanţa trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi. Scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă.

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi respectiv art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţa ce are obligaţia legală de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum şi la susţinerile pârâtului legate de nemotivarea hotărârii, Înalta Curte constată că instanţa de apel a argumentat atât în fapt cât şi în drept soluţia pronunţată, în raport de obiectul dedus judecăţii ce vizează o acţiune în răspundere civilă delictuală, despăgubirile solicitate de reclamant reprezentând contravaloarea prejudiciilor generate succesiv de aceeaşi faptă ilicită.

În argumentarea soluţiei adoptate instanţa de apel a reţinut că în speţă, reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 1.016.653,68 RON, cu titlu de daune interese pentru lipsa de folosinţă a unei suprafeţe de teren de 360 mp, din Bucureşti, str. x, respectiv acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat pe o perioadă de 3 ani anterioară datei sesizării instanţei de judecată.

De asemenea, în fundamentarea/motivarea soluţiei pronunţate, instanţa de apel a reţinut că sunt nefondate criticile pârâţilor în ceea ce priveşte întinderea prejudiciului prin raportare la considerentele Sentinţei civile nr. 5591/09.07.2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti în Dosar nr. x/2010, deoarece în discuţie nu este numai suprafaţa de teren de sub bloc, ci întreaga suprafaţă de 360 mp cu privire la care s-a dispus restituirea în natură şi care a făcut obiectul unei exproprieri de fapt.

În aceeaşi argumentare în fapt şi în drept în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a arătat şi motivele pentru care nu au fost primite criticile reclamantului legate de existenţa şi certitudinea prejudiciului în ceea ce priveşte pretenţia legată de pierderea şansei.

Or, în condiţiile în care instanţa de apel a arătat argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce se raportează atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, Înalta Curte reţine că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de pârât, Înalta Curte reţine că şi acest motiv de recurs este nefondat.

Cum obiectul dedus judecăţii vizează o acţiune în răspundere civilă delictuală, instanţa de apel a făcut o corectă şi legală interpretare a dispoziţiilor art. 1349 şi 1357 C. civ., din perspectiva existenţei faptei ilicite, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul cauzat şi, respectiv vinovăţia persoanei chemate să răspundă, condiţii cumulativ întrunite în cauză raportat la faptul că, deşi

Dispoziţia de restituire în natură a suprafeţei de teren de 360 mp din str. x, sector 2 Bucureşti către antecesorii reclamantului a fost emisă în anul 1997, totuşi prerogativele dreptului de proprietate şi anume posesia şi folosinţa nu au putut fi exercitate din cauza pârâţilor, aspect ce rezultă din Decizia civilă nr. 1A/6.01.2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, Dosar nr. x/2009, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 5836/4.11.2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a constatat că Municipiul Bucureşti şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti sunt constructori de rea-credinţă în ce priveşte edificarea blocului nr. 76 bis şi a aleilor pe terenul reclamantului.

De asemenea, Înalta Curte reţine că în condiţiile în care prin acţiunea înregistrată în anul 2016, reclamantul a solicitat despăgubiri pentru lipsa de folosinţă pentru o perioadă de 3 ani anterioară datei sesizării instanţei de judecată este nefondată şi susţinerea pârâtului legată de excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, aspect de altfel argumentat atât în fapt cât şi în drept de instanţa de apel cu referire la dispoziţiile legale incidente în cauză.

În ceea ce priveşte susţinerile reclamantului legate de incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu referire la greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1385 C. civ. ce reglementează acordarea despăgubirilor pentru pierderea şansei, Înalta Curte reţine următoarele:

Reclamantul susţine că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit norma de drept material reprezentată de art. 1385 din C. civ. referitor la pierderea şansei, deşi a fost reţinută culpa pârâtului şi reaua-credinţă a acestuia în ocuparea abuzivă a terenului prin edificarea blocului şi a aleilor.

În acelaşi sens s-a mai arătat că art. 1385 alin. (4) C. civ. reglementează în mod expres cuprinsul şi condiţiile întinderii reparaţiei în cazul unui delict civil, că în doctrina juridică pierderea şansei este definită ca fiind "dispariţia probabilităţii unui eveniment favorabil atunci când şansa părea suficient de serioasă".

De asemenea, reclamantul a mai învederat că în ceea ce priveşte probaţiunea "probabilităţii" edificării unei construcţii uşoare (din lemn, aluminiu şi sticlă) a fost efectuată pe deplin, atât prin oferirea dovezilor posibilităţilor financiare la momentul de referinţă 2013, cât şi prin depoziţia martorului a cărei societate de construcţii are şi acum în portofoliu imobile ce valorează peste 3 milioane de euro.

Din perspectiva despăgubirilor solicitate de reclamant, Înalta Curte reţine că actualul C. civ. reglementează expres posibilitatea acordării despăgubirii şi pentru un prejudiciu viitor "dacă producerea lui este neîndoielnică", despăgubirea pentru prejudiciu cuprinzând "pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care în condiţii obişnuite l-ar fi putut realiza şi de care a fost lipsit, precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului" (alin. (2) şi (3) ale art. 1385).

Potrivit art. 1385 alin. (final C. civ., pierderea şansei a devenit un prejudiciu reparabil, textul prevăzând expres că "Dacă fapta ilicită a determinat şi pierderea şansei de a obţine un avantaj sau de a evita o pagubă, reparaţia va fi proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a victimei".

Un text similar cuprinde art. 1532 din C. civ. actual, care prevede că "La stabilirea daunelor-interese se ţine seama de prejudiciile viitoare, atunci când acestea sunt certe" (alin. (1) şi că "Prejudiciul ce ar fi cauzat prin pierderea unei şanse de a obţine un avantaj poate fi reparat proporţional cu probabilitatea obţinerii avantajului, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a creditorului (alin. (2)".

Cum art. 1532 alin. (2) C. civ. reglementează dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin pierderea şansei de a obţine un avantaj, rezultă că un asemenea prejudiciu poate fi reparat proporţional cu probabilitatea obţinerii avantajului, stabilirea despăgubirilor pornind de la calculul probabilităţilor şi de la procentul în care şansa se putea realiza.

Prin urmare, potrivit acestor texte legale, caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur, atât în privinţa existenţei, cât şi cu privire la posibilităţile de evaluare, (inclusiv în situaţia în care se invocă un prejudiciu viitor), dacă există siguranţa producerii lui şi dacă sunt elemente îndestulătoare pentru a-i determina întinderea.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte apreciază că în ceea ce priveşte pierderea posibilităţii unei persoane de a realiza un câştig patrimonial sau de a evita o pagubă, trebuie demonstrat că prejudiciul nu este ipotetic, precum şi valoarea economică certă ce ar constitui avantajul pierdut din cauza pierderii şansei, întrucât, spre deosebire de beneficiul nerealizat, când victima este îndreptăţită la repararea integrală a acestuia, în cazul pierderii unei şanse autorul faptei ilicite poate fi obligat la plata unor daune numai în mod proporţional cu probabilitatea realizării şansei respective.

Ca atare, pentru a putea obţine compensarea prejudiciului, victima trebuie să demonstreze faptul că a fost ratată o şansă reală şi serioasă, fiind aproape o certitudine că obiectivele propuse s-ar fi îndeplinit dacă nu ar fi intervenit evenimentul care a condus la ratarea şansei şi, că la momentul săvârşirii faptei ilicite, a început să-şi fructifice şansa ori să fi fost chiar în cursul fructificării ei, şansa nefiind, în concepţia legiuitorului, doar o simplă dorinţă a victimei. Caracterul serios al şansei se apreciază întotdeauna prin raportare la probabilitatea obţinerii avantajului, cum expres prevăd dispoziţiile art. 1532 alin. (2) C. civ.

Din perspectiva celor expuse precum şi a caracterelor juridice ale prejudiciului pentru pierderea şansei rezultate din dispoziţiile art. 1532 C. civ., în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirilor, Înalta Curte reţine că o şansă este reală atunci când la momentul intervenţiei faptei ilicite, victima prejudiciului a fost în cursul exercitării sau realizării şansei sale, ori în măsură să profite de acea şansă, respectiv pe punctul de a profita de acea şansă. Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum şi la faptul că, aşa cum s-a arătat deja, în concepţia legiuitorului, şansa nu poate consta în simpla dorinţă a victimei, Înalta Curte reţine că reclamantul nu se poate prevala de dispoziţiile art. 1385 şi 1532 C. civ. în condiţiile în care lucrările de construire/amenajarea a unei terase tip cafenea-bistro, în sensul dorit de reclamant, nu au fost începute.

Din perspectiva celor expuse, cum nici una din criticile invocate de recurenţi nu se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva Deciziei nr. 324 A din data de 28 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva Deciziei nr. 324 A din data de 28 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 ianuarie 2019.

Procesat de GGC -NN