Greek-Catholic claimants lose church demolition suit; Orthodox majority criterion under Decree-Law 126/1990 bars revendicare claim.

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele;

Prin cererea înregistrată la data de 18.02.2013 pe rolul Judecătoriei Gherla, reclamantele Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Cluj-Gherla şi Parohia Română Unită Greco Catolică Ţaga au chemat în judecată pe pârâta Parohia Ortodoxă Ţaga-Ghiolţ şi au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la demolarea construcţiei cu destinaţia biserică edificată pe terenul proprietatea Bisericii greco-catolice din Ghiolţ, localitatea Ţaga, înscris în tarlaua x parcela x curţi-construcţii, iar în caz de refuz, să dispună autorizarea reclamantelor la demolarea construcţiei pe cheltuiala pârâtei, obligarea pârâtei la predarea în posesie a terenului ocupat în prezent de construcţie şi la plata cheltuielilor de judecată.

Faţă de valoarea litigiului, prin Sentinţa civilă nr. 786/27.06.2013, Judecătoria Gherla a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj, care, la rândul său, prin Sentinţa civilă nr. 539/24.10.2013, a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei Gherla.

În soluţionarea conflictului negativ de competenţă ivit, prin Sentinţa civilă nr. 81/12.12.2013, Curtea de Apel Cluj, reţinând că litigiul are ca obiect o acţiune în revendicare întemeiată pe prevederile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă în favoarea Tribunalului Cluj.

Învestit cu soluţionarea litigiului, prin Sentinţa civilă nr. 148/22.03.2018, Tribunalul Cluj a respins excepţia inadmisibilităţii şi a respins acţiunea reclamantelor ca neîntemeiată.

Sub aspectul excepţiei, prima instanţă a considerat că respingerea ca inadmisibilă a unei cereri presupune faptul că partea nu are deschisă calea unei acţiuni în justiţie. În speţă, cererea reclamanţilor are ca suport legal prevederile art. 480, art. 494 C. civ. şi Decretul-Lege nr. 126/1990, lipsa autorizaţiei de demolare neconstituind un impediment în promovarea acţiunii, ci o apărare de fond. În acelaşi sens, nu poate fi primită excepţia inadmisibilităţii acţiunii pe motiv că s-ar încălca prevederile art. 29 şi art. 53 din Constituţia României, întrucât aceasta ar însemna negarea dreptului reclamanţilor de a se adresa justiţiei cu o acţiune în revendicare ca cea de faţă.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, instanţa a reţinut că, potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză şi a răspunsului la obiecţiuni, imobilul biserică existent în prezent se identifică integral cu nr. top x biserică în suprafaţă de 15 stjp, echivalentul a 54 mp. şi parţial cu nr. top x, respectiv în limita a 170 mp. grădină în suprafaţă totală de 1508 stjp, echivalentul a 5424 mp., ambele nr. topografice fiind înscrise în CF nr. x Ghiolţ, în favoarea Bisericii Unite Greceşti.

Prin urmare, anterior regimului comunist, lăcaşul de cult a reprezentat proprietatea reclamantei însă, ulterior anului 1948, prin efectul Decretului nr. 358/1948, a fost preluat de către stat. Abrogarea Decretului nr. 358/1948 prin Decretul-lege nr. 9/1989 nu a avut însă ca efect renaşterea în patrimoniul reclamantelor a vechiului drept de proprietate.

În privinţa lăcaşelor de cult şi a caselor parohiale, date fiind specificul şi regimul juridic al acestora, cadrul normativ special referitor la retrocedarea unor astfel de bunuri îl constituie Decretul-lege nr. 126/1990, completat prin O.G. nr. 64/2004 şi Legea nr. 182/2005.

Potrivit statuărilor cuprinse în Sentinţa civilă nr. 81/12.12.2013 a Curţii de Apel Cluj, pronunţată în regulatorul de competenţă, acţiunea dedusă judecăţii reprezintă o acţiune în revendicare a lăcaşului de cult guvernată de dispoziţiile speciale cuprinse în art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, act normativ care a stabilit o procedură prealabilă de soluţionare amiabilă a neînţelegerilor în considerarea subiectelor de drept supuse acestei reglementări.

În speţă, demersurile privind soluţionarea pe cale amiabilă a situaţiei juridice a imobilului în discuţie au eşuat, aşa cum a rezultat din înscrisurile depuse în acest sens la dosar, situaţie în care reclamantele au promovat prezenta cerere.

Prin prevederile art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990 s-a instituit un criteriu legal ce trebuie aplicat în analizarea şi stabilirea situaţiei juridice a lăcaşurilor de cult şi caselor parohiale, şi anume, dorinţa credincioşilor din comunitatea care deţine bunurile respective.

Acest criteriu se aplică nu doar în procedura din faţa Comisiei mixte clericale, ci şi în faţa instanţei de judecată. El face parte din condiţiile legale impuse de legiuitorul intern în care acesta a decis să reglementeze, printr-un act normativ special, Decretul-lege nr. 126/1990, situaţia juridică a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale ce au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma, preluate de Biserica Ortodoxă.

Tribunalul a făcut trimitere le deciziile Curţii Constituţionale, precum şi la decizia din 29.11.2016 pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni contra României şi a reţinut că, din probele administrate a rezultat că numărul credincioşilor ortodocşi este semnificativ mai mare decât cel al credincioşilor greco-catolici. În consecinţă, în aplicarea art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, criteriul special al voinţei credincioşilor operează în favoarea pârâtei.

Pe de altă parte, obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie biserica şi terenul ocupat de aceasta, identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză ca fiind înscris în CF x Ghiolţ nr. top x (54 mp) cu destinaţia biserică şi 65/2 parţial pentru 170 mp. din totalul de 5.424 mp cu destinaţia grădină.

Chiar dacă expertul principal desemnat nu a fost în măsură să se pronunţe dacă suprafaţa de teren revendicată de reclamante face sau nu parte din terenul cuprins în inventarul domeniului public al comunei Ţaga, s-a constatat că expertul asistent, a oferit explicaţii suplimentare şi concludente în această privinţă. Astfel, a precizat că, prin extrasul PUG Ţaga, poziţia terenului în litigiu (cimitir ortodox Ţaga-Ghiolţ) este indicat la nr. crt. 34 din tabelul aferent schiţei. În acest tabel, la poziţiile 6, 34 şi 36 sunt indicate poziţiile cimitirelor ortodoxe de pe raza localităţii Ţaga (în prezent localitatea Ghiolţ fiind inclusă în localitatea Ţaga), şi anume: poziţia 6 în localitatea Ţaga, iar poziţiile 34 (în litigiu) şi 36 în zona Ţaga-Ghiolţ.

Planul urbanistic general al comunei Ţaga din care s-a prezentat extrasul menţionat, datează din anul 1999, iar inventarul domeniului public al comunei a fost aprobat prin Hotărârea Consiliului local al comunei Ţaga nr. 40/05.11.1999.

În anexa 75 la Inventarul domeniului public al comunei Ţaga, la poziţia 69, este menţionat "Cimitir ortodox Ţaga-Ghiolţ" în suprafaţă de 2,96 ha, iar în PUG Ţaga sunt indicate două cimitire pe raza vechii localităţii Ghiolţ, cel în litigiu şi unul aflat la sud de acesta.

Expertul a concluzionat că terenul în litigiu este înscris în inventarul domeniului public al comunei Ţaga la poziţia nr. 69 "Cimitir ortodox Ţaga-Ghiolţ" în suprafaţă de 2,96 ha. S-a mai făcut şi observaţia că cimitirul ortodox indicat în PUG la poziţia 6 se găseşte în vechea vatră a satului Ţaga, neavând nicio legătură cu cel din Ghiolţ.

Potrivit anexei I pct. III.10 din Legea nr. 213/1998 domeniul public local al comunelor, oraşelor şi municipiilor cuprinde, între altele şi cimitirele comunale, astfel încât regimul lor este de drept public, fiind inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile.

În raport de aceste dispoziţii legale şi de concluziile neechivoce ale expertului asistent, instanţa a apreciat ca netemeinică cererea dedusă judecăţii.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantele Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Cluj-Gherla şi Parohia Română Unită Greco-Catolică Ţaga, iar prin Decizia civilă nr. 126/A/05.12.2018, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă Curtea a respins apelul ca nefondat şi a obligat apelanta să plătească intimatei Parohia Ortodoxă Ţaga Ghiolţ suma de 595 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Prin Decretul-lege nr. 9/1989 a fost abrogat Decretul nr. 358/1948, dar, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, această abrogare nu a avut ca efect revenirea automată în patrimoniul reclamantei a dreptului de proprietate asupra bunurilor trecute în proprietatea statului.

Prin titlul de proprietate nr. x/15.09.2004, pârâtei i s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafaţa totală de 5 ha extravilan şi intravilan, din care face parte terenul în litigiu, în suprafaţă de 6759 mp, intravilan, situat în tarlaua x, parcela x, cu ramura de folosinţă curţi-construcţii.

Prin Sentinţa civilă nr. 1032/2010 a Judecătoriei Gherla, definitivă prin Decizia civilă nr. 1701/R/21 decembrie 2010 a Tribunalului Cluj, s-a dispus anularea parţială a titlului de proprietate nr. x/2004 şi a procesului-verbal de punere în posesie emise în favoarea reclamantei, în ce priveşte suprafaţa de 6.759 mp, din tarlaua x, parcela x. Motivul pentru care a fost anulat parţial titlul de proprietate a fost acela că această parcelă pe care se află biserica din satul Ghiolţ, curtea şi cimitirul de lângă biserică nu a fost niciodată cooperativizată, iar fostul proprietar, reclamanta din prezenta cauză, ar fi, eventual, îndreptăţit la reconstituirea dreptului de proprietate, conform art. 24 din Legea nr. 18/1991.

Între părţi s-au purtat mai multe litigii, între care şi cel soluţionat prin Sentinţa civilă nr. 712/11.12.2015 a Tribunalului Cluj, definitivă prin Decizia civilă nr. 1463/A/04.06.2016 a Curţii de Apel Cluj, în care se reţine că "în cazul de faţă, procedura administrativă ca urmare a cererii formulată de reclamantă Parohia Română Unită cu Roma Greco-catolică a fost demarată şi finalizată în ce priveşte întinderea, dar mai ales amplasamentul parcelelor, prin acordul exprimat de către reclamantă ca, pentru terenurile preluate în perioada regimului comunist să fie pusă în posesie pe alt amplasament. Este fără dubiu acest lucru, după cum rezultă din procesul-verbal întocmit la data de 14.10.2010 de către Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate Ţaga, proces-verbal care a fost semnat de către reprezentantul reclamantei, sub menţiunea "de acord cu amplasamentul".

Aceste reţineri se coroborează cu cele statuate în Dosarul nr. x/2010 al Judecătoriei Gherla, ce a avut ca obiect reconstituirea dreptului de proprietate al reclamantei pe vechile amplasamente cu privire la imobilele înscrise în CF Ghiolţ nr. 13, 71, 72, 73, 29, 40, 41, 120, 266, 68, 230 şi 608, iar în subsidiar, pe alte amplasamente, în ipoteza în care vechile amplasamente nu sunt libere.

În acest dosar, prin Încheierea civilă nr. 2215/02.12.2010, instanţa a constatat că reclamanta a renunţat la judecata cererii de chemare în judecată, având în vedere că "s-a ajuns la o înţelegere cu Comisia locală şi Primarul comunei Ţaga".

Prin acţiunea ce formează obiectul prezentului dosar, este revendicat terenul în suprafaţă de 6.965 mp., care se identifică parţial cu terenurile înscrise în CF nr. x şi 230 Ghiolţ.

Prin urmare, având în vedere că obiectul Dosarului nr. x/2010 a inclus şi terenul înscris în CF x şi 230 Ghiolţ, alături de alte terenuri din alte cărţi funciare, este evident că renunţarea la judecată s-a făcut şi cu privire la terenul ce constituie obiectul prezentului dosar.

În consecinţă, art. 480 şi urm. C. civ. invocate de reclamantă nu-şi găsesc aplicare în situaţia în care reclamanta a pierdut dreptul de proprietate prin efectul legii prin care s-a dispus încetarea cultului greco-catolic. Situaţia juridică a bunurilor astfel preluate se soluţionează conform regimului juridic reglementat de legile speciale, şi nu de art. 480 C. civ.

Pârâta a început în anul 2006 demolarea vechii biserici şi edificarea uneia noi pe acelaşi amplasament. Prin Ordonanţa preşedinţială nr. 595/09.05.2006 a Judecătoriei Gherla, definitivă prin Decizia civilă nr. 663/R/01.06.2006 a Tribunalului Cluj, s-a dispus sistarea lucrărilor de demolare şi construire executate la clădirea bisericii din Ţaga, înscrisă în CF nr. x Ghiolţ, până la soluţionarea acţiunii civile aflată pe rolul Judecătoriei Gherla sub nr. x/2006.

Curtea de apel a mai reţinut că, într-adevăr, autorizaţia de construire a fost anulată, însă pentru motive ce ţin de legalitatea emiterii, iar nu pentru că pârâta ar fi construit pe terenul proprietatea reclamantei. Aceasta din urmă ignoră Sentinţa civilă nr. 72/21.03.2018 pronunţată de Curtea de Apel Cluj prin care a fost respins ca inadmisibil capătul de cerere din acţiunea reclamantei Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Cluj-Gherla, privind constatarea calităţii ei de titular al dreptului de proprietate asupra imobilului indicat la pct. 69 din Anexa nr. 79 a H.G. nr. 969/2002, imobilul în litigiu. S-a avut în vedere în acel litigiu că, pentru restituirea bunurilor care au aparţinut cultelor religioase, legiuitorul a instituit o procedură specială, aceea prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.

În speţă, demersurile privind soluţionarea pe cale amiabilă a situaţiei juridice a imobilului în litigiu nu s-au realizat.

Prin urmare, curtea de apel a reţinut că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 494 alin. (2) C. civ. invocate de reclamantă, aceasta nefiind proprietara terenului în litigiu la data la care au început lucrările, la aceea dată titlul pârâtei fiind în vigoare.

Totodată, curtea de apel a confirmat hotărârea primei instanţe sub aspectul aplicării în cauză a criteriului majorităţii ortodoxe a enoriaşilor, reţinând incidenţa hotărârilor hotărârile pronunţate de Curtea Constituţională a României, practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie precum şi pe jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Instanţa de apel a considerat că susţinerea reclamantei în sensul că terenul pe care este amplasată construcţia are destinaţie de curţi-construcţii este înlăturată de probele dosarului, între care expertiza efectuată în cauză şi punctul de vedere exprimat de expertul asistent din care rezultă că pe planul cadastral este înscris ca funcţionând în anul 1971, ca şi în prezent, cimitirul Ghiolţ, iar în zona centrală a cimitirului este prezentată poziţia bisericii existentă la acea dată.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat şi motivat recurs reclamantele Parohia Română Unită Greco-Catolică Ţaga şi Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Cluj-Gherla.

I. Prin cerere de recurs înregistrată la data de 19.10.2018 pe rolul Înaltei Curţi, reclamantele Parohia Română Unită Greco-Catolică Ţaga şi Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Cluj-Gherla au formulat următoarele critici pe care le-au încadrat în drept în dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.:

1.a. Instanţa de apel nu a cercetat cauza prin raportare atât la prevederile Decretului-lege nr. 126/1990 cât şi la art. 480 C. civ., omiţând că obiectul judecăţii este un lăcaş de cult edificat abuziv de intimată pe terenul întabulat în cartea funciară pe numele bisericii greco-catolice din Ghiolţ.

Procedura specială prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000 nu se aplică lăcaşurilor de cult şi terenurilor aferente acestora, ci altor bunuri imobile care au aparţinut bisericii greco-catolice; pentru lăcaşurile de cult şi terenul aferent acestora este aplicabil Decretul-lege nr. 126/1990, care trimite la acţiunea pe dreptul comun.

b. Nici respingerea apelului pe criteriul majorităţii ortodoxe a enoriaşilor nu este legală. Sub acest aspect, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990, astfel cum a fost completat prin Legea nr. 182/2005 privind aprobarea O.G. nr. 64/2004, întrucât a aplicat greşit un criteriu special, cel al majorităţii credincioşilor, pentru a soluţiona acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun.

c. Decizia nr. 23/1993 a Curţii Constituţionale nu poate fi incidenţă în cauză, atâta timp cât completarea adusă de legiuitor art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 este ulterioară acestei decizii.

d. Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni şi alţii împotriva României, în sensul că problema interpretării art. 3 al Decretului-lege nr. 126/1990 constituie atributul exclusiv al instanţelor naţionale care trebuie să decidă asupra modului de interpretare a noţiunii de "drept comun".

2. Recurentele susţin că motivarea hotărârii recurate este contradictorie şi că instanţa de apel a aplicat greşit legea în privinţa terenului de sub biserică şi a celui care formează curtea bisericii.

Motivarea contradictorie şi străină de natura pricinii este evidenţiată de faptul că instanţa de apel, pe de o parte, apreciază că regimul juridic al terenului în litigiu s-ar circumscrie legii fondului funciar, pe de altă parte, reţine incidenţa Sentinţei civile nr. 72/21.03.2008 a Curţii de Apel Cluj, în care s-a apreciat că regimul juridic al terenului ar fi supus prevederilor O.U.G. nr. 94/2000. În realitate, acest teren aferent bisericii nu formează nici obiectul legii fondului funciar, şi nici al O.U.G. nr. 94/2000, situaţia lui neputând fi reglementată decât prin acţiunea de drept comun, prevăzută de art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990.

Astfel, din moment ce terenul aferent bisericii în litigiu nu a fost cooperativizat, el nu ar fi putut forma obiect al legii speciale a fondului funciar. În plus, instanţa de apel prin considerente vizând legea fondului funciar, a depăşit limitele învestirii deoarece reclamantele nu au formulat un motiv de apel legat de reconstituirea în favoarea lor a dreptului de proprietate asupra terenului, din moment ce acţiunea nu intra sub incidenţa legii fondului funciar.

Cererea de chemare în judecată şi apoi renunţarea la judecată în Dosarul nr. x/2010 al Judecătoriei Gherla nu a vizat terenul - neagricol - din litigiul prezent, aspect care rezultă atât din verificarea capetelor de cerere ale acelei acţiuni, cât şi de procesul-verbal din data de 14.10.2010 al Comisiei locale de fond funciar Ţaga, din care reiese că s-au atribuit compensări de terenuri doar pentru terenurile agricole din CF x, 41 şi 266 Ghiolţ, nu şi pentru cele neagricole din CF x şi 230 Ghiolţ.

3. Recurentele susţin că este nelegală aprecierea instanţei apel în sensul că terenul pe care se află amplasată construcţia bisericii nu are ramura de folosinţă curţi-construcţii, ci este cimitir, şi arată că au contestat această încadrare, inclusiv trecerea cimitirului în domeniul public al comunei Ţaga, situaţie în care au solicitat suspendarea judecăţii prezentului recurs până la soluţionarea prin hotărâre definitivă a Dosarului nr. x/2017 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Reclamantele au avut în vedere prin acţiune doar suprafaţa de teren aferentă bisericii, (care nu este proprietatea publică a comunei Ţaga), nu şi suprafaţa de teren aferentă cimitirului. Terenul aferent cimitirului a format obiectul unei alte judecăţi, iar prin Sentinţa civilă nr. 72/21.03.2018, Curtea de Apel Cluj a anulat poziţia nr. 69 din anexa 75 la H.G. nr. 969/2002 şi a admis excepţia de nelegalitate a HCL nr. 40/1999 a Consiliului local al comunei Ţaga, privind acelaşi imobil referitor la trecerea cimitirului în domeniul public al comunei Ţaga.

Aşa cum reiese şi din expertiza judiciară topografică întocmită în Dosarul nr. x/2008, Biserica greco-catolică este proprietară tabulară a terenului intravilan din Ţaga, zona Ghiolţ, cu ramura de folosinţă curţi-construcţii şi cimitir, înscris în tarlaua x parcela l în suprafaţă de 6965 mp, care se identifică în CF x Ghiolţ, cu nr. top. x, 65/1, 65/2, 68, în CF x Ghiolţ cu nr. top. x, 64/2, în CF x Ghiolţ, cu nr. top. x, precum şi a construcţiei cu destinaţia biserică ce s-a aflat pe terenul cu nr. top. x şi y, şi care a fost demolată în mod abuziv de pârâtă.

Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Gherla sub nr. x/2005, Parohia Ortodoxă Taga-Ghiolţ a solicitat, printre altele, şi înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra terenului de 6759 mp. din tarlaua x parcela x din intravilanul localităţii Ţaga, zona Ghiolţ, care reprezenta curtea bisericii şi cimitirul de lângă aceasta, precum şi a clădirii bisericii pe care pretindea că a edificat-o.

Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Cluj-Gherla a solicitat pe cale reconvenţională, în acel dosar, constatarea nulităţii absolute a Titlului de proprietate nr. x/15.09.2004.

Prin Sentinţa civilă nr. 1032/12.05.2010 a Judecătoriei Gherla irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1701//R/21.12.2010 a Tribunalului Cluj, s-a respins acţiunea Parohiei Ortodoxe Taga-Ghiolţ şi s-a admis acţiunea reconvenţională, constatându-se nulitatea absolută parţială a Titlului de proprietate nr. x/2004 prin radierea din acesta a tarlalei 29 parcela x curţi construcţii.

În timp ce dosarul menţionat anterior era pe rol, şi fără a avea autorizaţie, Parohia Ortodoxă Ţaga Ghiolţ a început lucrările de demolare a bisericii greco-catolice. Judecătoria Gherla a pronunţat Ordonanţa preşedinţială nr. 595/09.05.2006 prin care a dispus sistarea lucrărilor de demolare a bisericii, ordonanţă care a fost pusă în executare. Cu toate acestea, lucrările de distrugere şi demolare a bisericii au continuat şi s-a ajuns ca biserica greco-catolică să fie dărâmată.

Parohia Ortodoxă Taga-Ghiolţ a obţinut autorizaţie de desfiinţare în regim de urgenţă a bisericii şi de construire a unei noi biserici, acte care, prin Decizia civilă nr. 1496/05.09.2007, pronunţată de Curtea de Apel Cluj au fost considerate nelegale. Cu toate acestea, Parohia Ortodoxe Taga-Ghiolţ a procedat la ridicarea unei alte biserici pe acelaşi amplasament şi pe locul aceleiaşi fundaţii, construcţie a cărei desfiinţare se solicită în prezentul litigiu.

Prin Sentinţa civilă nr. 886/25.07.2006 a Judecătoriei Gherla, menţinută prin Decizia civilă nr. 862/R/30.08.2006 a Tribunalului Cluj, s-a respins cererea Parohiei Ortodoxe Ţaga de edificare a bisericii ortodoxe.

Prin Sentinţa civilă nr. 2415/08.07.2015, rămasă irevocabilă, Tribunalul Cluj a constatat nelegalitatea autorizaţiei de construire şi a procesului-verbal de recepţie. Cu toate acestea, pârâta continuă să ocupe terenul şi să folosească construcţia edificată nelegal pe terenul proprietatea recurentelor.

Recurentele fac referire la art. 494 alin. (2) C. civ. şi arată că pârâta nu poate fi un constructor de bună-credinţă, deoarece a demolat abuziv lăcaşul de cult al recurentelor şi tot abuziv a edificat un alt lăcaş, deşi existau hotărâri judecătoreşti care o obligau să sisteze lucrările de demolare şi de edificare a unui nou lăcaş de cult.

II. Prin cererea de recurs înregistrată la data de 18.10.2018 pe rolul Curţii de Apel Cluj, formulată de Parohia Română Unită Greco-Catolică Ţaga, au fost reluate majoritatea criticilor cuprinse în cererea de recurs anterior redată, formulată de ambele reclamante, Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Cluj-Gherla şi Parohia Română Unită Greco-Catolică Ţaga, şi înregistrată la data de 19.10.2018 pe rolul Înaltei Curţi.

În plus, în această cerere, sunt cuprinse următoarele susţineri:

1. Prin Sentinţa civilă nr. 148/22.03.2018, Tribunalul Cluj a interpretat greşit obiectul dedus judecăţii, apreciind că recurentele revendică lăcaşul de cult ortodox, deşi, în realitate, au solicitat demolarea acestuia. Prin urmare, instanţa nu s-a pronunţe asupra obiectului judecăţii, depăşind limitele investirii sale.

2. Prin încălcarea prevederilor Legii nr. 18/1991, pârâtei Parohia Ortodoxă Ţaga-Ghiolţ i s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra mai multor terenuri ale bisericii greco-catolice printre care şi terenul în suprafaţă de 6579 mp., menţionat anterior, emiţându-se Titlul de proprietate nr. x/15.09.2004.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte reţine că recursurile nu sunt fondate, urmând a fi respinse pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte cererea de recurs înregistrată la data de 19.10.2018 pe rolul Înaltei Curţi:

I. Criticile care pot fi circumscrise prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează mai multe aspecte şi anume:

1.a. Recurentele susţin că dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000 nu se aplică lăcaşurilor de cult şi terenurilor aferente acestora şi că, în raport de obiectul şi de cauza cererii cu care a fost învestită, instanţa trebuia să cerceteze cauza prin raportare la prevederile Decretului-lege nr. 126/1990 şi la art. 480 C. civ.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a stabilit în mod corect cadrul normativ aplicabil litigiului de faţă, arătând că situaţia juridică a bunurilor ce au aparţinut Bisericii Române Unită cu Roma (greco-catolică) este supusă unor dispoziţii cu caracter special. În acest sens, curtea de apel a avut în vedere Decretul-lege nr. 126/1990. Dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000 au fost menţionate în decizia recurată atunci când instanţa de apel a făcut referire la Sentinţa civilă nr. 72/21.03.2008 a Curţii de Apel Cluj ale cărei considerente se bazează pe acest din urmă act normativ.

În ceea ce priveşte Decretul-lege nr. 126/1990, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor pe care acesta le cuprinde.

Prin Decretul-lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică) a fost reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de stat prin efectul Decretului nr. 358/1948, prevăzându-se că "situaţia juridică a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale, care au aparţinut Bisericii Române Unită cu Roma (greco-catolică) şi au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţi clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri" (art. 3 al Decretului-lege nr. 126/1990).

Prevederile art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990 (adăugate prin O.G nr. 64/2004 aprobată prin Legea nr. 182/2005), conform cărora "dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întruneşte sau dacă nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulţumeşte una dintre părţi, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie, potrivit dreptului comun", nu pot avea semnificaţia transformării cererii în retrocedare reglementată de norma specială într-o cerere în revendicare de drept comun.

Din interpretarea normelor menţionate rezultă că, deşi procedura prealabilă nu a fost definitivată prin emiterea unei decizii de către Comisia mixtă clericală, pentru a nu împiedica accesul la justiţie, instanţa este chemată să analizeze în fond o pretenţie, fără însă a putea depăşi limitele impuse de cadrul normativ special.

De aceea, în raport de această reglementare cu caracter special, fiind învestită cu o acţiune ce vizează un lăcaş de cult, instanţa de apel nu poate efectua o simplă comparare a titlurilor ce se opun în temeiul art. 480 C. civ., ignorând criteriul instituit printr-o normă specială şi anume acela referitor la dorinţa credincioşilor din comunitatea care deţine bunul.

Pe de altă parte, pentru a putea promova o acţiune în revendicare de drept comun, reclamanta trebuia să se poată prevala de existenţa unui "bun", a unui drept de proprietate în patrimoniul său, pe care să-l poată astfel valorifica pe calea demersului judiciar.

Or, prin Decretul nr. 358/1948 cultul greco-catolic a fost desfiinţat iar bunurile din patrimoniul Bisericii greco-catolice au fost preluate de stat.

Faptul că prin Decretul-lege nr. 9/1989 a fost recunoscută oficial Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică), urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948, nu înseamnă că a renăscut în patrimoniul acesteia vechiul drept de proprietate, câtă vreme reconstituirea proprietăţii este supusă unei anumite proceduri reprezentată de dispoziţiile Decretului-Lege nr. 126/1990, cu modificările ulterioare.

În acelaşi timp, în cadrul unei astfel de acţiuni reclamanta nu se pot prevala de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 deoarece dispoziţiile menţionate îşi găsesc aplicabilitatea numai în măsura în care bunurile nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie (ceea ce în speţă există).

Pe de altă parte, reclamanta nu se poate prevala nici de existenţa unui bun în accepţiunea dată de normele convenţionale şi de jurisprudenţa instanţei europene acestei noţiuni.

Existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului (parag. 140 din hotărârea pilot, cauza Atanasiu ş.a. contra României).

De asemenea, transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce ar rezulta din simpla constatare a ilegalităţii preluării bunului de către stat este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie (în speţă, O.G. nr. 126/1990, cu modificările ulterioare), astfel cum rezultă din aceeaşi hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în cauza Atanasiu ş.a. contra României (parag. 142).

b. Recurentele susţin că respingerea apelului pe criteriul majorităţii ortodoxe a enoriaşilor nu este legală şi că, sub acest aspect, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990, astfel cum a fost completat prin Legea nr. 182/2005 privind aprobarea O.G. nr. 64/2004, întrucât a aplicat un criteriu special, cel al majorităţii credincioşilor, în soluţionarea acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun.

Nici această critică nu este fondată.

Învestită cu o cerere ca cea din prezentul litigiu, circumscrisă prevederilor Decretului-lege nr. 126/1990, instanţa de judecată nu poate ignora reglementarea specială în materie, reglementare care impune dorinţa credincioşilor drept criteriu în rezolvarea unor asemenea pretenţii. Pe lângă faptul că alegerea criteriului opţiunii majorităţii credincioşilor reprezintă o opţiune legislativă ce nu poate fi cenzurată de instanţă, ea constituie şi o normă cuprinsă într-o lege specială care trebuie aplicată cu prioritate în raport cu norma generală.

Nu se poate susţine, aşa cum pretind recurentele, că acest criteriu - al dorinţei majorităţii credincioşilor - trebuie respectat numai în procedura prealabilă şi ignorat în procedura ulterioară, desfăşurată în faţa instanţei de judecată, care ar trebui să aplice norma generală, de drept comun, în materie de revendicare, unde un astfel de criteriu nu-şi găseşte justificarea. O astfel de interpretare ar lăsa fără conţinut norma specială, ar lipsi-o de orice finalitate şi ar ignora raportul dintre norma specială şi cea generală şi faptul că rezolvarea acestuia se realizează în favoarea reglementării speciale.

Prin urmare, dacă procedura prealabilă nu a fost definitivată printr-o decizie a Comisiei mixte clericale, instanţa de judecată sesizată cu analizarea fondului pretenţiilor nu poate depăşi limitele cadrului normativ special care, în această materie impune drept criteriu dorinţa majorităţii credincioşilor.

c. Recurentele susţin că Decizia nr. 23/1993 a Curţii Constituţionale nu poate fi incidenţă în cauză, deoarece alin. (2) al art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 a fost adoptat după pronunţarea acestei decizii, ceea ce duce la concluzia că instanţa de control constituţional a avut în vedere numai alin. (1) al art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990.

Sub acest aspect, Înalta Curte, fără a contesta că, într-adevăr, Decizia nr. 23/27.04.1993 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. nr. 66/11.04.1995, iar alin. (2) al art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 a fost introdus prin O.G. nr. 64/2004, apreciază că această împrejurare nu este de natură a atrage admiterea prezentului de recurs.

În primul rând, referirea la Decizia nr. 23/1993 a Curţii Constituţionale în cuprinsul deciziei recurate nu a fost singurul argument pe care s-a întemeiat curtea de apel în pronunţarea soluţiei sale.

În al doilea rând, dispoziţia privind criteriul dorinţei credincioşilor în rezolvarea situaţiei juridice a locaşurilor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma a constituit obiectul controlului de constituţionalitate, iar nu momentul la care acesta trebuie aplicat. Altfel spus, instanţa de control judiciar s-a pronunţat asupra constituţionalităţii unei norme care cuprinde un astfel de criteriu, iar nu asupra momentului la care un astfel de criteriu se poate aplica pentru ca norma care îl cuprinde să nu încalce dispoziţii constituţionale. Tocmai de aceea, pentru că aprecierile Curţii Constituţionale din decizia menţionată vizează exclusiv conformitatea unui astfel de criteriu cu normele constituţionale, ele rămân valabile indiferent de etapa în care acest criteriu este aplicat:

"Este de la sine înţeles că în ipoteza reconstituirii proprietăţii, făcându-se abstracţie de opţiunea majorităţii, ar însemna încălcarea bunei-credinţe şi a respectului drepturilor altuia, care au fost ridicate la rangul de principii constituţionale. A asemenea măsură ar încălca şi prevederile art. 29 din Constituţie (…). Criteriul social al voinţei majoritare a credincioşilor corespunde unui principiu democratic al soluţionării unui conflict de interese ce priveşte o comunitate în funcţie de voinţa majoritară în cadrul acesteia."

De altfel, jurisprudenţa Curţii Constituţionale ulterioară adoptării alin. (2) al art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 reconfirmă soluţia şi considerentele cuprinse în Decizia nr. 23/27.04.1993.

d. În opinia recurentelor, hotărârea instanţei de apel este în mod greşit întemeiată pe decizia pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni şi alţii împotriva României deoarece în acea decizie, instanţa europeană a statuat numai în sensul că problema interpretării art. 3 al Decretului-lege nr. 126/1990 constituie atributul exclusiv al instanţelor naţionale.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a menţionat cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni şi alţii împotriva României atunci când s-a referit la criteriul dorinţei credincioşilor în rezolvarea prezentei cauze. Or, menţionarea acelei cauze nu este străină pricinii deoarece în cuprinsul respectivei decizii, instanţa europeană a reţinut că "acest criteriu trebuie să fie inclus în contextul istoric şi social românesc, în care lăcaşurile de cult revendicate de parohiile greco-catolice au fost transferate parohiilor ortodoxe în urma dizolvării cultului greco-catolic în 1948. De altfel, atunci când a fost adoptat în 1990, textul de lege în discuţie a fost elaborat după consultarea cu părţile interesate şi cu scopul de a respecta libertatea foştilor greco-catolici deveniţi ortodocşi de a alege propria religie şi a decide soarta locaşului de cult."

2. În temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentele susţin că motivarea hotărârii recurate este contradictorie, iar în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică decizia instanţei de apel pentru greşita aplicare a legii în privinţa terenului de sub biserică şi a celui care formează curtea bisericii.

În opinia recurentelor, motivarea contradictorie şi străină de natura pricinii este evidenţiată de faptul că instanţa de apel, pe de o parte, consideră că regimul juridic al terenului în litigiu s-ar circumscrie legii fondului funciar, pe de altă parte, reţine incidenţa Sentinţei civile nr. 72/21.03.2008 a Curţii de Apel Cluj, în care s-a apreciat că regimul juridic al terenului ar fi supus prevederilor O.U.G. nr. 94/2000.

În realitate, arată recurentele, acest teren aferent bisericii nu formează nici obiectul legii fondului funciar, şi nici al O.U.G. nr. 94/2000, situaţia lui neputând fi reglementată decât prin acţiunea de drept comun, prevăzută de art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990.

În plus, susţin recurentele, instanţa de apel prin considerente vizând legea fondului funciar a depăşit limitele învestirii deoarece reclamantele nu au formulat un motiv de apel legat de reconstituirea în favoarea lor a dreptului de proprietate asupra terenului, din moment ce acţiunea nu intra sub incidenţa legii fondului funciar. Cererea de chemare în judecată şi apoi renunţarea la judecată în Dosarul nr. x/2010 al Judecătoriei Gherla nu a vizat terenul - neagricol - din litigiul prezent, aspect care rezultă atât din verificarea capetelor de cerere ale acelei acţiuni, cât şi de procesul-verbal din data de 14.10.2010 al Comisiei locale de fond funciar Ţaga, din care reiese că s-au atribuit compensări de terenuri doar pentru terenurile agricole din CF x, 41 şi 266 Ghiolţ, nu şi pentru cele neagricole din CF x şi 230 Ghiolţ.

Criticile nu sunt fondate.

Prin referirile pe care le-a făcut cu privire la Dosarul nr. x/2010 al Judecătoriei Gherla în care s-a pronunţat Încheierea civilă nr. 2215/02.12.2010, instanţa de apel a vizat nu regimul juridic aplicabil terenului în litigiu, ci împrejurarea că renunţarea la judecată în acel dosar a vizat şi terenul ce face obiectul judecăţii în cauza de faţă. Această concluzie cu privire la obiectul asupra căruia a purtat actul de dispoziţie al părţii nu mai poate fi cenzurat în prezentul recurs, aşa cum solicită recurentele. Controlul judiciar pe care instanţa de recurs îl exercită în prezenta cale de atac poate viza exclusiv legalitatea deciziei pronunţate de curtea de apel, iar nu limitele stabilite sub aspectul obiectului prin cererea de chemare în judecată în Dosarul nr. x/2010 al Judecătoriei Gherla, ori procesul-verbal din data de 14.10.2010 al Comisiei locale de fond funciar Ţaga.

Din aceleaşi considerente care vizează raţiunea pentru care curtea de apel a făcut referire la un litigiu anterior în materia fondului funciar, Înalta Curte nu poate primi nici critica prin care se susţine că instanţa de apel ar fi depăşit limitele învestirii analizând în prezentul litigiu aspecte legate de reconstituirea dreptului de proprietate.

Tot astfel, dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000 au fost menţionate în decizia recurată atunci când instanţa de apel a făcut referire la Sentinţa civilă nr. 72/21.03.2008 a Curţii de Apel Cluj ale cărei considerente se bazează pe acest din urmă act normativ.

Prin urmare, Înalta Curte constată că motivarea deciziei recurate nu este contradictorie ori străină de natura pricinii, iar recursul nu poate fi admis în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentelor potrivit căreia situaţia juridică a terenului nu poate fi reglementată decât prin acţiunea de drept comun, prevăzută de art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990, Înalta Curte a arătat în considerentele expuse anterior, argumentele pentru care a considerat că instanţa de apel a stabilit corect cadrul normativ aplicabil litigiului de faţă şi a făcut o interpretare corectă a dispoziţiilor Decretul-lege nr. 126/1990.

3. Recurentele susţin că aprecierea instanţei apel în ceea ce priveşte încadrarea terenului pe care se află amplasată construcţia bisericii este nelegală şi arată că au solicitat suspendarea judecăţii prezentului recurs până la soluţionarea prin hotărâre definitivă a Dosarului nr. x/2017 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Invocă, totodată, Sentinţa civilă nr. 72/21.03.2018 a Curţii de Apel Cluj, menţionează expertiza judiciară din Dosarul nr. x/2008, prevederile art. 494 alin. (2) C. civ., precum şi o serie de litigii anterioare purtate între părţi.

Referitor la suspendarea judecăţii prezentului recurs până la soluţionarea definitivă a Dosarului nr. x/2017 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte reţine următoarele:

Astfel cum rezultă din practicaua deciziei recurate, reclamantele au formulat şi în faţa instanţei de apel o cerere de suspendare a judecăţii prezentei cauze până la pronunţarea unei hotărâri definitive în Dosarul nr. x/2017 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Curtea de apel a respins această solicitare cu motivarea că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 413 alin. (1) C. proc. civ., ţinând seama şi de dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 republicată.

Prin cererea de recurs, reclamantele nu au criticat această dispoziţie a instanţei de apel, nu au dezvoltat argumente care să poată fi circumscrise prevederilor art. 304 C. proc. civ., ci au înţeles să formuleze o simplă afirmaţie ce nu poate fi calificată drept critică de nelegalitate în sensul dispoziţiilor legale menţionate. Pe cale de consecinţă, instanţa de recurs nu va cenzura hotărârea curţii de apel sub aspectul cererii de suspendare a judecăţii prezentei cauze până la soluţionarea dosarului nr. x/2017 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Este adevărat, astfel cum susţin reclamantele, că prin Sentinţa civilă nr. 72/21.03.2018, Curtea de Apel Cluj a anulat poziţia nr. 69 din anexa 75 la H.G. nr. 969/2002 şi a admis excepţia de nelegalitate a HCL nr. 40/1999 a Consiliului local al comunei Ţaga, privind acelaşi imobil. Însă, astfel cum a reţinut instanţa de apel, prin aceeaşi hotărâre, a fost respins ca inadmisibil capătul de cerere privind constatarea calităţii de titular al dreptului de proprietate al reclamantelor cu privire la imobilul indicat la poziţia nr. 69 din anexa 75 la H.G. nr. 969/2002, iar argumentele pentru care instanţa a pronunţat această soluţie au vizat tocmai existenţa unei proceduri speciale obligatorii pentru restituirea bunurilor care au aparţinut cultelor religioase din România, cea prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000.

Expertiza judiciară topografică întocmită în Dosarul nr. x/2008, invocată de recurente pentru a dovedi existenţa în favoarea lor a dreptului de proprietate asupra terenului intravilan din Ţaga, zona Ghiolţ, cu ramura de folosinţă curţi-construcţii şi cimitir, înscris în tarlaua x parcela l în suprafaţă de 6965 mp. precum şi a construcţiei cu destinaţia biserică, nu poate fi cenzurată de instanţa de recurs. O astfel de verificare ar fi incompatibilă atât cu natura controlului ce se poate efectua în această cale de atac, cât şi cu prevederile art. 305 C. proc. civ.

Tot astfel, toate susţinerile formulate de recurente legate de litigiile anterioare ce s-au purtat între părţi nu pot fi calificate drept critici de nelegalitate din perspectiva art. 304 C. proc. civ. care să învestească instanţa de recurs cu analizarea lor.

În ceea ce priveşte relevanţa litigiilor anterioare pentru aplicarea în cauză a prevederilor art. 494 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că, faţă de argumentele anterior expuse, ce susţin aplicarea în cauză a unor prevederi legale speciale atrase de natura litigiului, reaua credinţă a intimatei, probată în opinia recurentelor de hotărârile judecătoreşti pronunţate în acele cauze, nu produce efecte indicate de reclamante.

II. Înalta Curte urmează a respinge excepţia nulităţii recursului formulat de Parohia Română Unită Greco-Catolică Ţaga şi înregistrat la data de 18.10.2018 pe rolul Curţii de Apel Cluj, constatând că această cerere de recurs vizează decizia instanţei de apel (iar nu sentinţa tribunalului, aşa cum s-a susţinut în motivarea excepţiei nulităţii), şi că prin această cerere fost reluate majoritatea criticilor cuprinse în recursul formulat de ambele reclamante, Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Cluj-Gherla şi Parohia Română Unită Greco-Catolică Ţaga, şi înregistrat la data de 19.10.2018 pe rolul Înaltei Curţi.

În plus, unele dintre susţinerile suplimentare formulate în această cerere, pot fi circumscrise prevederilor art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.

1. Astfel, recurenta arată că instanţa ar fi încălcat principiul disponibilităţii în ceea ce priveşte obiectul dedus judecăţii deoarece a apreciat că reclamantele revendică lăcaşul de cult ortodox, deşi, în realitate, au solicitat demolarea acestuia.

Înalta Curte apreciază că atâta timp cât a reţinut că regimul juridic aplicabil bunurilor ce reprezintă lăcaş de cult este reglementat prin legi speciale, a argumentat incidenţa acestor prevederi speciale în cauză şi le-a analizat, instanţa nu a depăşit limitele învestirii sale, pronunţându-se în acord cu obiectul dedus judecăţii. Împrejurarea că obiectul material al cererii formulate întra sub incidenţa unor reglementări speciale, atrăgea obligaţia instanţei de a le aplica, ţinând seama şi de cauza cererii deduse judecăţii, astfel cum, în mod corect, curtea de apel a procedat atunci când a confirmat hotărârea primei instanţe.

2. Analiza respectării prevederilor Legii nr. 18/1991 în emiterea Titlului de proprietate nr. x/15.09.2004 excede limitelor controlului judiciar pe care îl poate exercita instanţa de recurs în prezentul litigiu. Cenzurarea legalităţii titlului de proprietate menţionat nu a făcut obiectul învestirii instanţei prin cererea de chemare în judecată şi, de aceea, nici instanţa de recurs nu poate verifica respectarea dispoziţiilor Legii nr. 18/1991 la emiterea lui.

Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, atât recursul declarat de reclamanta Parohia Română Unită Greco-Catolică Ţaga, cât şi recursul declarat de reclamantele Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Cluj-Gherla şi Parohia Română Unită Greco-Catolică Ţaga, iar în temeiul art. 274 C. proc. civ., va obliga recurentele la plata către intimata Parohia Ortodoxă Română Ţaga-Ghiolţ a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de reclamanta Parohia Română Unită Greco-Catolică Ţaga.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Parohia Română Unită Greco-Catolică Ţaga şi recursul declarat de reclamantele Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Cluj-Gherla şi Parohia Română Unită Greco-Catolică Ţaga împotriva Deciziei civile nr. 126/A din data de 5 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Obligă pe recurentele-reclamante la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON către intimata-pârâtă Parohia Ortodoxă Română Ţaga-Ghiolţ.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 ianuarie 2019.

Procesat de GGC -NN