Corporate moral damage in abuse of procedural rights: no automatic presumption from illicit act

Deliberând asupra cauzei civile de faţă şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomiţa, la data de 4 aprilie 2013, sub nr. x/2013, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâţilor S.C. B. S.R.L. şi C. la plata sumei de 8.857.200 RON, echivalentul a 2.000.000 de euro, reprezentând despăgubiri morale datorate ca urmare a săvârşirii unui abuz de drept procesual.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 12 din noul C. proc. civ., art. 15 din noul C. civ. şi art. 720 din C. proc. civ. de la 1865.

Prin Sentinţa civilă nr. 58 din 3 iunie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, judecata cererii a fost strămutată de la Tribunalul Ialomiţa, la Tribunalul Bucureşti, unde cauza a fost înregistrată la data de 20 iunie 2013, sub acelaşi număr de dosar.

Prin încheierea din data de 20 octombrie 2013, Tribunalul Bucureşti a dispus suspendarea judecăţii faţă de pârâta S.C. B. S.R.L., în temeiul dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 85/2006 (întrucât aceasta a intrat în procedura insolvenţei în Dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Ialomiţa), şi continuarea judecăţii faţă de pârâtul C., în calitatea sa de administrator al S.C. B. S.R.L.

După un prim ciclu procesual, în rejudecare, după casare, prin Sentinţa nr. 3456 din 6 iunie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul C.; l-a obligat pe pârâtul C. la plata sumei de 250.000 RON, către reclamantă, cu titlu de daune morale, şi a sumei de 6.105 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Prin încheierea dată camera de consiliu la 13 februarie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea de îndreptare a erorii materiale, formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L.; a dispus îndreptarea erorii materiale cuprinse în dispozitivul Sentinţei civile nr. 3456 din 6 iunie 2016, în sensul că suma la plata căreia s-a dispus obligarea pârâtului către reclamantă, este de 200.000 euro.

Prin Decizia nr. 1631/A/11 octombrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis apelul declarat de apelantul-pârât C. împotriva Sentinţei nr. 3456/06 iunie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L., precum şi apelul declarat de acelaşi apelant împotriva încheierii de şedinţă din data de 13 februarie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2013; a schimbat în tot sentinţa şi încheierea apelate, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată; a respins cererea de îndreptare a erorii materiale, ca rămasă fără obiect.

A respins apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva Sentinţei nr. 3456/06.06.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

La data de 2 februarie 2018 a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sub nr. x/2017, recursul declarat la data de 16 august 2017 de reclamanta A. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 1631/A/2017 din data de 11 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a solicitat casarea deciziei recurate cu consecinţa trimiterii cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a aplicat în mod greşit normele substanţiale care reglementează prejudiciul moral.

Astfel, cu toate că instanţa de apel a constatat existenţa faptei ilicite şi vinovăţia intimatului, ca elemente ale răspunderii civile delictuale, în mod greşit a interpretat şi aplicat normele art. 1349 şi urm., raportate la art. 1381, art. 1385 şi art. 1391 din C. civ. din 2009, respectiv art. 998 şi urm. din C. civ. de la 1864, privind repararea prejudiciului moral.

Concret, instanţa de apel nu a ţinut cont de spiritul legii, în sensul că pentru afirmarea prejudiciului moral nu sunt necesare aceleaşi exigenţe probatorii precum în cazul prejudiciului material.

Instanţa de apel nu a avut în vedere această distincţie dintre regimul celor două categorii de prejudicii, distincţie care nu rezultă explicit din textul de lege, ci din interpretările doctrinare şi jurisprudenţiale, inclusiv ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Aşadar, lipsa sesizării acestei distincţii reflectă o greşită interpretare a normelor de drept material.

A susţinut recurenta că în materia prejudiciului moral interpretarea corectă a legii, în spiritul acesteia, este în sensul că prejudiciul moral are un caracter abstract şi subiectiv, greu sau imposibil de dovedit, iar existenţa sa rezultă din săvârşirea delictului, astfel cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Deciziile nr. 153/2016 şi nr. 1418/2008).

Jurisprudenţa subliniază distincţia dintre cele două categorii de prejudicii, neexistând un algoritm nici pentru probarea prejudiciului moral cu aceleaşi rigori precum cele ale prejudiciului material, nici pentru evaluarea lui. Prejudiciul moral a fost analizat de jurisprudenţă şi în cadrul instituţiei abuzului de drept procesual, instanţa deducând prejudiciul din fapta materială.

A mai arătat recurenta că instanţa de apel s-a mărginit să lege înseşi existenţa prejudiciului de materialul probator, deşi, dacă ar fi avut în vedere diferenţa de regim dintre prejudiciul material şi cel moral, ar fi trebuit să constate: atingerea gravă adusă persoanei denigrate prin introducerea a unsprezece acţiuni abuzive cu scopul de a o priva, prin căi alternative şi ilicite, de terenul pe care îşi desfăşoară obiectul de activitate; incontestabila stare de incertitudine pe care o generează astfel de demersuri, raportat la intensitatea şi la durata lor, dar şi la vădita rea-credinţă a autorului şi la disponibilitatea sa de a recurge chiar la fapte penale împotriva reclamantei.

În opinia recurentei, aceste elemente pe care instanţa de apel nu le-a surprins nu ţin de aprecierea situaţiei de fapt, deoarece s-a reţinut amploarea faptelor materiale, ci de greşita interpretare a regimului prejudiciului moral.

Reclamanta a făcut dovada faptei ilicite şi, implicit, a creat prezumţia existenţei prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate. În plus, reclamanta a arătat şi a dovedit o serie de argumente şi indicii din care rezultă lezarea drepturilor sale legitime, argumente care au fost respinse de instanţa de apel pe motiv că nu respectă rigorile probei prejudiciului material.

A susţinut recurenta-reclamantă că efectele negative şi repercusiunile abuzului de drept trebuie analizate şi evaluate în contextul ilegalităţilor şi demersurilor frauduloase comise de partea adversă, existând o diferenţă între situaţia în care abuzul este analizat în cele două componente arătate, în mod individual, şi situaţia în care abuzul de drept este raportat la istoricul relaţiilor dintre părţi, marcat de litigii civile, dosare penale, convenţii cu instituţiile statului, dosare de strămutare etc., evenimente care nu se situează în limitele unor litigii obişnuite (Hotărârea din data de 6/04/2000, nr. 35.382/97, parag. 35 din hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în cauza Comingersoll s.a. împotriva Portugaliei).

S-a arătat că dacă reclamanta nu ar fi fost în măsură să oprească acţiunile pârâtului, consecinţele ar fi fost următoarele: pierderea dreptului de concesiune pentru suprafaţa de 8546 hectare pe următorii patruzeci şi doi de ani; pierderea afacerii care implică pierderea unui profit mediu anual de aproximativ şase milioane de RON şi pierderea investiţiilor făcute pe teren, neamortizate şi imposibil de recuperat, în cuantum de aproximativ zece milioane de euro.

Prin urmare, s-a susţinut că, raportat la riscul suportat de reclamantă, acordarea despăgubirilor morale este o reparaţie echitabilă. Reclamanta nu a solicitat cu titlu de daune diferenţa dintre cifra de afaceri obţinută în anii 2010 şi 2011, ci, în evaluarea prejudiciului, a avut în vedere inclusiv acest indicator financiar, întrucât riscul de a pierde o cifră de afaceri de 30 - 45 milioane RON nu poate fi lipsită de o stare de incertitudine/nelinişte evidentă, implicită.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel i-a încălcat dreptul la apărare.

Astfel, instanţa de apel a înlăturat elemente din situaţia de fapt cu care prima instanţă a fost învestită implicit şi în mod legal.

În primul rând, prima instanţă a fost sesizată în mod expres şi cu existenţa litigiului principal dintre părţi, iniţiat în 2004 şi finalizat în 2012.

În al doilea rând, în dosarul pendinte, situaţia de fapt constând în prezentarea litigiului principal este indisolubil legată de stabilirea abuzului de drept. Concret, aceste elemente de fapt sunt foarte importante pentru a stabili cadrul general în care au fost introduse cele unsprezece acţiuni ulterioare; practic, litigiul principal califică aceste acţiuni drept abuzive, pentru că demonstrează reaua-credinţă, intenţia de a prejudicia, intensitatea demersurilor, dar mai ales aptitudinea acestui delict de a cauza prejudicii.

Instanţa de apel a simplificat în mod nejustificat complexitatea speţei şi a confundat apărările de fapt cu pretenţiile propriu-zise, or, un element de fapt este relevant şi când duce la stabilirea adevărului, nu doar când pe acesta se grefează o pretenţie directă şi expresă.

A susţinut recurenta că limitele învestirii pot fi încălcate prin cele trei modalităţi exprese: când instanţa dă mai mult, altceva sau mai puţin decât s-a cerut.

În speţă, instanţa de apel a restrâns fără suport legal apărările reclamantei, a încălcat dreptul la apărare şi nu a ţinut cont de elementele care dovedeau caracterul prejudiciabil al delictului.

Având în vedere că dreptul la apărare este garantat de art. 24 din Constituţia României şi că acesta este o componentă a dreptului fundamental la un proces echitabil în accepţiunea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, încălcarea sa, în oricare din accepţiunile sale, constituie un caz de nulitate absolută virtuală a hotărârii astfel pronunţate.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că motivarea instanţei de apel conţine o eroare de logică, contrară exigenţelor motivării, echivalentă cu lipsa unei motivări.

Astfel, instanţa de apel a negat existenţa unui prejudiciu moral tocmai prin raportare la aceleaşi elemente pe care ea înseşi le-a considerat premise greşite pentru existenţa unui prejudiciu moral.

Pe de o parte, instanţa a pretins un minim de dovadă materială pentru probarea existenţei unui concept abstract, greu sau imposibil de dovedit, iar, pe de altă parte, a respins elementele înaintate de reclamantă ca posibile dovezi, asociindu-le cu prejudiciul material şi respingându-le implicit, ca nefiind relevante.

Se observă a fi constant raţionamentul circular eronat al instanţei de apel de a critica asocierea prejudiciului moral cu elemente specifice prejudiciului material, iar ulterior de a nega existenţa prejudiciului moral tocmai prin raportare la acele elemente pe care le-a considerat premise greşite.

În realitate, prejudiciile morale şi cele materiale nu se confundă şi nu se exclud reciproc, nefiind necesar a fi prezente simultan.

Având în vedere aceste erori, în opinia recurentei-reclamante, hotărârea instanţei de apel reflectă o lipsă a argumentării, ceea ce atrage casarea ei.

Prin raportul întocmit la data de 2 mai 2018, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., s-a constatat că recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 1631/A/2017 din 11 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, întruneşte cerinţele de formă prevăzute sub sancţiunea nulităţii, a fost timbrat corespunzător şi este admisibil în principiu în raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi de valoarea pretenţiilor solicitate.

Prin rezoluţia din data de 8 mai 2018, s-a dispus comunicarea raportului părţilor, cu menţiunea că pot formula puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare; părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea pronunţată în camera de consiliu la 20 iunie 2018, Înalta Curte a admis, în principiu, recursul şi a acordat termen, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, astfel că urmează a fi respins, pentru considerentele ce succed:

Primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurenta-reclamantă a invocat greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1349 şi urm, art. 1381, art. 1385 şi art. 1391 din noul C. civ. (respectiv ale art. 998 şi următoarele din C. civ. de la 1864), nu este fondat.

Astfel, recurenta-reclamantă a susţinut că interpretarea corectă a prevederilor evocate, făcută în spiritul normei, conduce la concluzia că existenţa prejudiciului moral, care are un caracter abstract şi subiectiv, rezultă din chiar săvârşirea delictului.

În sprijinul acestei critici recurenta a arătat că în doctrină şi jurisprudenţă au fost exprimate opinii în sensul că, în cazul prejudiciului moral, este suficientă dovedirea faptei ilicite, prejudiciul şi raportul de cauzalitate fiind prezumate.

Deşi deciziile de speţă menţionate în memoriul de recurs au fost pronunţate, aşa cum menţionează şi recurenta, în litigii în care calitatea de reclamant o aveau persoane fizice, s-a susţinut că acest raţionament este valabil mutatis mutandis şi în cazul în care daunele morale sunt solicitate, ca în speţă, de o persoană juridică.

Prevederile invocate de recurenta-reclamantă reglementează dispoziţiile generale în materia răspunderii civile delictuale, obiectul şi întinderea reparaţiei, respectiv repararea prejudiciului nepatrimonial în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii.

Din perspectiva prevederilor legale care permit solicitarea de reparare a prejudiciului nepatrimonial, Înalta Curte reţine că, în speţă, sediul materiei îl reprezintă art. 1349 alin. (1), 1357 şi 1381 din noul C. civ., neputând fi incidente dispoziţiile art. 1391 din acelaşi act normativ, în condiţiile în care integritatea corporală şi sănătatea sunt atribute ale persoanei fizice.

Înalta Curte reţine că, similar dispoziţiilor art. 998 - 999 din C. civ. de la 1864, şi în noul C. civ. antrenarea răspunderii civile delictuale implică îndeplinirea cumulativă a condiţiilor referitoare la existenţa faptei ilicite, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate între aceste elemente şi a vinovăţiei.

În sfera noţiunii de prejudiciu se includ atât prejudiciu material cât şi cel moral, de vreme ce art. 1381 din noul C. civ. stipulează că "orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie", dar nu se poate susţine cu temei că, în cazul prejudiciului nepatrimonial, partea este scutită a face dovada existenţei acestuia.

Împrejurarea că în diferite cazuri particulare, în raport de situaţia concretă din fiecare speţă, s-a apreciat că existenţa faptei ilicite prezumă producerea unui prejudiciu moral nu este de natură a generaliza acest raţionament.

Interpretarea unei norme juridice în spiritul ei trebuie să fie complementară literei legii, iar nu contrară acesteia.

De altfel, Înalta Curte constată că, în deciziile de speţă invocate, antrenarea răspunderii civile delictuale prin prezumarea existenţei prejudiciului moral şi a legăturii de cauzalitate nu a fost consecinţa unei interpretări în spiritul legii, invocată de recurentă, ci a utilizării în procesul de apreciere a materialului probator a prezumţiilor ca mijloace de dovadă.

Împrejurarea că exigenţele probatorii sunt diferite în cazul prejudiciului de ordin material faţă de cel moral (care implică a doză de apreciere din partea instanţei), nu are semnificaţia unui regim juridic diferit, recurenta-reclamantă având obligaţia de a proba existenţa prejudiciului moral invocat.

Este real că sub aspectul cuantificării prejudiciului moral nu există un algoritm, însă cuantificarea este subsecventă dovedirii existenţei prejudiciului. Cum în speţă, conform situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, nu s-a făcut dovada producerii unui asemenea prejudiciu, susţinerile recurentei-reclamante privitoare la cuantificarea pretenţiilor sunt lipsite de relevanţă.

Cu referire la celelalte susţineri ale recurentei-reclamante, subsumate primului motiv de recurs, Înalta Curte reţine că nu se circumscriu aspectelor de nelegalitate, ci pun în discuţie interpretarea probelor de către instanţa de apel, astfel că exced analizei.

Al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizează încălcarea dreptului la apărare, recurenta-susţinând că, în mod nejustificat, instanţa de apel a simplificat complexitatea speţei.

Criticile subsumate acestui motiv de recurs pun în discuţie limitele învestirii instanţei sub aspectul obiectului şi stabilirea situaţiei de fapt.

Criticile nu sunt fondate având în vedere că, astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată, prima instanţă a fost învestită cu o cerere de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul C., având ca obiect despăgubiri în sumă de 2.000.000 euro, cu titlu de daune morale, solicitându-se angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului pentru săvârşirea unui abuz de drept procedural, prin introducerea a unsprezece acţiuni în instanţă, în scopul - declarat ca atare prin cererea de chemare în judecată - ca pârâtul să intre cu orice preţ în posesia unui teren agricol aflat în folosinţa reclamantei în baza Contractului de concesiune nr. x septembrie 2004 încheiat cu A.D.S.

Cererile de chemare în judecată cu referire la care s-a solicitat a se constata săvârşirea abuzului de drept au fost înregistrate pe rolul instanţelor judecătoreşti în anii 2011 şi 2012.

În mod corect, instanţa de apel a avut în vedere la analiza condiţiilor răspunderii civile delictuale perioada 27 iunie 2011 - 30 iulie 2012, în raport de care se determină şi legea de drept material aplicabilă.

Împrejurarea că în expunerea contextului care a generat această situaţie conflictuală reclamanta a detaliat istoricul demersurilor judiciare derulate între părţi şi pe perioada anterioară înregistrării cererilor de chemare în judecată şi a cererilor de executare silită, în raport de care s-a invocat abuzul de drept procesual, nu conduce la concluzia că instanţa trebuia să analizeze perioada 2004 - 2012.

În acest sens Înalta Curte constată că obiectul cererii de chemare în judecată nu este susceptibil de o asemenea interpretare fiind explicită solicitarea de antrenare a răspunderii civile delictuale pentru săvârşirea unui abuz de drept în forma introducerii unui număr de nouă cereri de chemare în judecată şi două cereri de executare silită în intervalul de referinţă reţinut de instanţa de apel.

Celelalte împrejurări expuse în motivarea cererilor părţilor sunt apărări care tind la dovedirea pretenţiilor formulate ori, după caz, la combaterea acestora.

În consecinţă nu se poate reţine încălcarea dreptului recurentei la apărare, limitele judecăţii fiind corect reţinute de instanţa de apel.

Cu referire la cel de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a susţinut că decizia care face obiectul controlului judiciar nu este motivată întrucât considerentele instanţei de apel ar conţine o eroare de logică, eroare care este contrară exigenţelor motivării.

Însă, din examinarea deciziei recurate rezultă că aceasta cuprinde raţionamentul logico-judiciar care susţine soluţia pronunţată, nefiind vorba de vreo eroare de logică, aşa cum a susţinut recurenta-reclamantă.

Se observă că instanţa de apel a analizat într-o manieră sistematizată elementele răspunderii civile delictuale, constatând că, deşi a fost dovedită fapta ilicită a pârâtului C., nu s-a făcut dovada prejudiciului moral.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu a exclus posibilitatea ca societatea reclamantă să fi suferit un prejudiciu moral ci, în circumstanţele particulare ale cauzei, a constatat că existenţa acestui element distinct al răspunderii civile delictuale nu a fost probat.

Or, recurenta-reclamantă a susţinut că acest prejudiciu nu trebuie dovedit, fiind prezumat; instanţa de apel a reţinut că este necesar a se face un minim de dovadă a prejudiciului invocat.

Motivele respingerii cererii de chemare în judecată au fost explicitate în mod accesibil părţilor, fiind analizate elementele care în opinia recurentei justificau acordarea daunelor.

De asemenea, curtea de apel a reţinut în mod corect că limitele răspunderii persoanei juridice faţă de terţi pentru faptele reprezentantului său legal a fost tranşată cu putere de lucru judecat în ciclul procesual anterior, prin Decizia nr. 890/19 martie 12015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, stabilindu-se că este pe deplin justificată calitatea procesuală pasivă a pârâtului, având în vedere că reclamanta l-a chemat în judecată pe pârâtul C. "pentru a atrage răspunderea personală a acestuia pentru faptele ilicite săvârşite în exercitarea reprezentării societăţii comerciale în declanşarea sau desistarea demersurilor judiciare repetate şi iniţiativa sau puterea de decizie a acestuia în ce priveşte activitatea societăţii comerciale."

Astfel, instanţa de apel a constatat că, potrivit cererii de chemare în judecată, daunele morale solicitate au fost justificate de ideea riscului de pierdere a unei afaceri în următorii patruzeci de ani, constând în exploatarea terenului agricol şi efectuarea de investiţii în valoare de 6.000.000 euro, pe această premisă cuantificându-se prejudiciul, prin raportare la cifra de afaceri a societăţii din anul 2011. De asemenea, în susţinerea prejudiciului a fost citat parag. 29 al hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţate în cauza Comingersoll S.A. împotriva Portugaliei, iar aspectele concrete privind stresul cauzat organelor de conducere (administratorului D.) au fost indicate prin concluziile scrise depuse în faţa primei instanţe.

În ceea ce priveşte prejudiciul din perspectiva riscului de pierdere a afacerii, instanţa de apel a constatat că acest prejudiciu a fost invocat numai în mod formal, în condiţiile în care pierderea afacerii s-ar fi putut produce nu ca urmare a acţiunilor apelantului-pârât, ci ca efect al hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cele unsprezece dosare, dacă instanţele de judecată ar fi apreciat că cererile sunt întemeiate.

În privinţa celuilalt aspect al prejudiciului invocat - stresul cauzat reprezentantului legal al societăţii - instanţa de apel a constatat că actele medicale depuse la dosar atestă afecţiuni ale persoanei fizice D. constând în diabet zaharat, cardiopatie ischemică, hepatită virală cu virus tip B, afecţiune tiroidiană şi obezitate grd. 3, nefiind probată legătura de cauzalitate dintre aceste afecţiuni şi faptele apelantului-pârât. S-a apreciat că, şi în condiţiile în care s-ar fi probat relaţia cauză-efect necesară antrenării răspunderii civile delictuale, aceste afecţiuni nu pot constitui temei pentru acordarea daunelor morale solicitate în cauză, deoarece se circumscriu vătămării sănătăţii persoanei fizice D. Prin urmare, având în vedere că valoarea lezată prin aceste afecţiuni nu este legată de persoana juridică S.C. A. S.R.L., reclamanta nu poate pretinde vreo reparaţie sub acest aspect.

Totodată, curtea de apel a reţinut că pentru a fi apte a constitui un prejudiciu de reparat la solicitarea persoanei juridice, neplăcerile şi neliniştile cauzate membrilor organelor de conducere a societăţii trebuie să fie în legătură cu deciziile luate, să se reflecte în activitatea acestora în calitate de reprezentant al societăţii şi să afecteze înseşi activitatea societăţii. Or, niciun aspect concret în acest sens nu a fost invocat de către apelanta-reclamantă, nearătându-se care au fost acele acţiuni ori măsuri luate de către reprezentanţii societăţii, consecinţă a faptelor apelantului-pârât, şi care au afectat bunul mers al afacerii; în mod similar, susţinerile privind incertitudinea în planificarea deciziilor şi tulburările cauzate în administrarea societăţii au fost făcute în cauză numai cu caracter general, fără a se prezenta instanţei de judecată un minim element din care să rezulte aceste consecinţe negative invocate.

Curtea de apel a mai reţinut că aspectele privind suplimentarea pazei, angajarea de avocaţi în scopul de a depune memorii, sesizări şi, într-un cadru mai extins, de a stabili strategii de urmat pentru contracararea acţiunilor apelantului-pârât, pe de o parte, nu au fost probate, inclusiv în privinţa legăturii de cauzalitate necesară antrenării răspunderii, iar, pe de altă parte, acestea pot sta la baza unei solicitări având ca obiect daune materiale.

Considerentele primei instanţe referitoare la afectarea speranţei legitime a reclamantei de a se bucura de exploatarea liniştită şi utilă a terenului concesionat nu au fost reţinute de instanţa de apel, cu motivarea că faptele reţinute în sarcina pârâtului nu au condus la vreo imixtiune în exercitarea dreptului de folosinţă asupra terenului. Din acest motiv nu au fost analizate nici apărările apelantei-reclamante vizând "nerespectarea bunurilor" din perspectiva art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentate, apreciindu-se că, în cauză, nu se pune în discuţie încălcarea vreunui drept legat de bunul concesionat, ci un prejudiciu nepatrimonial cauzat de săvârşirea unui abuz de drept procesual.

De asemenea, instanţa de apel a constatat că tribunalul a depăşit limitele învestirii sale, considerând că abuzul de drept procedural a avut loc în formă continuată pe parcursul a opt ani agricoli, dat fiind că cererea de chemare în judecată a privit exclusiv acte săvârşite în perioada 27 iunie 2011 - 30 iulie 2012.

A reţinut această instanţă că faptele de tulburare de posesie şi distrugere pretins a fi fost săvârşite de către pârât, contextul în care a luat naştere litigiul privind fondul raportului juridic dedus judecăţii, precum şi parcursul procesual al acestuia, atitudinea autorităţilor implicate în proces sau a altor participanţi în ansamblul neînţelegerilor dintre părţi şi aspectele referitoare la temeinicia dreptului asupra terenului concesionat nu sunt relevante pentru despăgubirile solicitate în speţă, şi anume, daune morale pentru introducerea celor unsprezece acţiuni pe rolul instanţelor de judecată.

Fără a nega amploarea diferendului existent între părţi, instanţa de apel a reţinut că analiza prejudiciului invocat şi a legăturii de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta ilicită trebuie circumscrisă faptelor supuse judecăţii în cauză, răspunderea invocată de apelanta-reclamantă fiind o răspundere civilă pentru fapta proprie a persoanei chemate în judecată, constând în exercitarea cu rea-credinţă a dreptului de a sesiza instanţa de judecată cu unsprezece acţiuni, contextul mai larg prezentat de reclamantă fiind relevant pentru a se reţine atitudinea subiectivă a pârâtului, nu şi existenţa prejudiciului.

În concluzie, curtea de apel a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile existenţei prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de apel cuprinde motivele pe care se întemeiază, nefiind identificate în motivare elemente contradictorii sau străine de natura pricinii. Prin urmare, nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

De asemenea, în cadrul acestui motiv de recurs nu au fost dezvoltate critici care să poată fi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocat în mod formal.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

În temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. va fi obligată la plata sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul-pârât C., reprezentând onorariu de avocat conform Ordinului de plată nr. x/10 decembrie 2018, emis de E.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 1631/A/2017 din 11 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă pe reclamanta S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul-pârât C.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 ianuarie 2019.

Procesat de GGC -NN