Supreme Court jurisdiction over appeals against Tribunal decisions in civil cases: lack of express statutory competence
Legislator summary
AI generatedThe Supreme Court of Romania (ICCJ) dismissed its own material jurisdiction and referred the appeal to the Cluj Court of Appeal, determining that the latter is the competent higher instance for reviewing the Tribunal's decision. The dispute arose from a civil action for material and moral damages worth 6,000 RON, which was initially filed at the Bistrița Court and subsequently appealed to the Bistrița-Năsăud Tribunal, which partially admitted the appellant's claims by awarding moral damages and adjusting litigation costs. The key legal issue was whether the ICCJ had jurisdiction to hear the appeal against a Tribunal decision; the Court held that under Article 97(1) of the Code of Civil Procedure, the ICCJ's jurisdiction is limited to appeals against Court of Appeal decisions or expressly provided statutory exceptions, and thus did not extend to appeals against Tribunal decisions, where jurisdiction belongs to the hierarchically superior Court of Appeal pursuant to Article 483(4).
Legislator headnote
AI generatedart. 131 alin. (1) C. proc. civ, art. 97 C. proc. civ, art. 97 pct. 1 C. proc. civ, art. 122 C. proc. civ, art. 483 alin. (3) C. proc. civ, art. 483 alin. (4) din Legea nr. 134/2010; Supreme Court jurisdiction over appeals against Tribunal decisions in civil cases: lack of express statutory competence: Potrivit dispoziţiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă: "1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2, recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4, orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele;
Prin sentinţa civilă nr. 2206 din 14 iulie 2017, Judecătoria Bistriţa a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele B. şi C. A respins cererea reclamantului privind acordarea cheltuielilor de judecată. A dispus obligarea reclamantului la piaţa către pârâte a sumei de 1.200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.
Împotriva acestei sentinţe, la data de 8 noiembrie 2017 a declarat apel reclamantul A. Calea de atac a fost înregistrată pe roiul Tribunalului Bistriţa - Năsăud, secţia I civilă ia aceeaşi dată, sub nr. x/2015.
Prin decizia civilă nr. 160/A din data de 2 mai 2018, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia I civilă, a admis în parte apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 2206 din 14 iulie 2017 pronunţată de judecătoria Bistriţa. A schimbat în parte hotărârea atacată, în .sensul că a dispus obligarea pârâtei B. să plătească reclamantului suma de 400 RON, cu titlu de daune morale. A menţinut dispoziţiile din hotărârea atacată cu privire la respingerea acţiunii formulate de reclamant împotriva pârâtei C. şi la respingerea, ca neîntemeiată a cererii privind obligarea acesteia la plata unei sume cu titlu de despăgubiri materiale şi a beneficiului nerealizat, A dispus obligarea pârâtei B. să plătească reclamantului suma de 323 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale la fond, reprezentând taxă judiciară de timbru, onorariul de expert şi onorariu de avocat. L-a obligat pe reclamant să plătească pârâtei B. suma de 534 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în prima instanţă, reprezentând onorariu de avocat. A compensat datoriile reciproce ale părţilor până la concurenţa sumei mai mici, în final obligându-l pe reclamant să plătească pârâtei B. suma de 211 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în primă instanţă. L-a obligat pe reclamant să îi plătească pârâtei C. suma de 600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă, reprezentând onorariu de avocat, iar pe această pârâtă la plata către reclamant a sumei de 70 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată parţiale în apel, reprezentând taxă judiciară de timbru. A dispus obligarea reclamantului să îi plătească pârâtei B. suma de 445 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în apel, reprezentând onorariu de avocat. A compensat datoriile reciproce ale părţilor până la concurenţa sumei mai mici, în final obligându-l pe reclamant să plătească pârâtei B. suma de 375 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în apel. A dispus obligarea reclamantului la plata către intimata C. a sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu de avocat.
Împotriva acestei decizii, la data de 7 iunie 2018 (data depunerii la oficiul poştal şi data transmiterii prin fax, e-mail) reclamantul A. a formulat recurs. De asemenea, la data de 11 iunie 2018 (data depunerii la oficiul poştal) a declarat recurs împotriva aceleiaşi decizii pârâta B.
Prin adresa din data de 5 iulie 2018, Tribunalul Bistriţa - Năsăud, secţia I civilă a înaintat recursurile spre soluţionare, împreună cu dosarul, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 9 iulie 2018, sub acelaşi număr de dosar.
Cauza a fost repartizată, aleatoriu, spre soluţionare, Completului CNC9.
Prin rezoluţia completului din data de 16 iulie 2018, s-a fixat termen de judecată la 25 septembrie 2018, în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea cererii de recurs.
La acest termen de judecată, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei materiale în soluţionarea căii de atac declarate în cauza.
Examinând competenţa materială de soluţionare a cererii de recurs, conform dispoziţiilor art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:
Hotărârea atacată cu recurs a fost pronunţată de tribunal într-un litigiu înregistrat pe rolul Judecătoriei Bistriţa la data de 23 noiembrie 2015, având ca obiect pretenţii cu valoare mai mică de 200.000 RON, anume 6.000 RON, reprezentând despăgubiri materiale şi morale.
Potrivit dispoziţiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă: "1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2, recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4, orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".
Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.
Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.
Astfel formulata, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.
O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., care prevăd că "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod" şi art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".
Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmăreşte să .supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".
Nici această normă nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenţionat consacrarea Înaltei Curţi ca instanţă de drept comun pentru soluţionarea recursurilor.
Raţiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curţi îi revine prin lege competenţa de soluţionare a recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de alte instanţe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".
Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, roi consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competenţă în soluţionarea recursurilor, în absenţa unei norme exprese de competenţă în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituţie prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "potrivit competenţei sale".
Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel. şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzuta în mod expres.
Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce precezi se constată că nu este prevăzută în mod expres competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.
Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanţelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispoziţiile art. 483 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., curţile de apel sunt competente să soluţioneze recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.
Cum în speţă, judecătoria a fost învestită în primă instanţă cu judecarea acţiunii, iar apelul a fost soluţionat de tribunal, rezultă că nu este incidenţă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competenţa în materia recursului a instanţei supreme.
Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curţii de apel şi, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanţelor), care să atragă competenţa de judecată în recurs a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În aplicarea acestor norme, competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Bistriţa-Năsăud revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Cluj, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competenţa de soluţionare a recursului, văzând şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Declină competenţa de soluţionare a recursurilor declarate de reclamantul A. şi de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 160/A din data de 2 mai 2018, pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia I civilă, în favoarea Curţii de Apel Cluj.
Fără cale de atac.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25.09.2018.