Jurisdictional conflict over union-represented military personnel claims: labor service benefits vs. social insurance rights and territorial competence by plaintiff domicile

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2017 la data de 27.09.2017 reclamanţii A., B. şi C., prin Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informaţii să se recunoască drepturile prevăzute de art. 20 alin. (1) şi (2) din Anexa nr. VII a Legii cadru 284/2010 şi să se dispună obligarea pârâtului la plata ajutorului prevăzut de art. 20 alin. (1) şi (2) din Anexa nr. VII a Legii cadru 284/2010 care ar fi trebuit stabilit la salariul de bază din ultima lună de activitate rară a fi supus impozitului pe venit şi cotelor de contribuţii, actualizat cu indicele de inflaţie, precum şi obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente.

În drept, au fost invocate dispoziţiile C. proc. civ., Legii nr. 554/2004, Legii nr. 284/2010, Legii nr. 263/2010.

Prin încheierea pronunţată la data de 11.10.2017 de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a a fost admisă excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei a II-a contencios administrativ şi fiscal, şi a fost trimis dosarul spre competentă soluţionare ia Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei a VIII-a a Tribunalului Bucureşti sub nr x/2017* la data de 08.12.2017.

În şedinţa publică din data de 23.02.2018, instanţa a dispus disjungerea cauzei privind reclamanţii B. şi C. şi formarea unui nou dosar având aceiaşi pârât, obiect şi cauză.

La termenul de judecată din data de 09.03.2018 instanţa a invocat din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, şi a rămas în pronunţare asupra acesteia.

Prin sentinţa nr. 2.106/2018 din 09.03.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis excepţia de necompetenţă teritorială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea.

În motivarea sentinţei, s-a reţinut că s-a reţinut că domiciliile reclamanţilor C. şi B. sunt în Râmnicu Vâlcea, jud. Vâlcea.

În drept, potrivit dispoziţiilor art. 153 Iit. f) şi j) din Legea nr. 263/2010 în forma în vigoare la momentul formulării cererii de chemare în judecată tribunalele soluţionau în primă instanţă printre altele şi litigiile privind refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri privind drepturile de asigurări sociale şi alte drepturi şi obligaţii de asigurări sociale născute în temeiul prezentei legi, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

În ceea ce priveşte Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate, prin raportare la obiectul prezentului litigiu, având în vedere faptul că, reclamanţii sunt deja pensionaţi pentru limită de vârstă începând cu data de 01.01.2016, Tribunalul Bucureşti a reţinut că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 210 din Legea 62/2011.

Prin sentinţa nr. 791/2018 din 22.06.2018, Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă, a admis excepţia de necompetenţă teritorială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

A constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a trimis cauza la înalte Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru soluţionarea acestuia.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, acţiunea a fost promovată în numele reclamanţilor de către Sindicatului Cadrelor Militare Disponibilizate, din adresa nr. x din 25.09.2017 emisă de acesta (fila 7 dosar) rezultând calitatea reclamanţilor de membrii ai Sindicatului Cadrelor Militare Disponibilizate.

Tribunalul Vâlcea a reţinut că, prin Decizia Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie nr. 1 din 21 ianuarie 2013 pronunţată în recurs în interesul legii s-a statuat că "în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 (în prezent abrogată prin Legea dialogului social nr. 62/2011) stabileşte că organizaţiile sindicale au calitate procesuală activă în acţiunile promovate în numele membrilor de sindicat.

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) (fost art. 284 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa competentă teritorial în soluţionarea conflictelor de muncă în cazul acestor acţiuni este cea de la sediul sindicatului reclamant.

Cum sediul sindicatului reclamant Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate este în Bucureşti, în opinia tribunalului, competenţa teritorială aparţine instanţei de la sediul acestuia, în speţă Tribunalul Bucureşti, motiv pentru care a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Vâlcea, invocată din oficiu şi a fost dispusă declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) raportat la art. 133 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Prin cererea introductivă de instanţă s-a solicitat de către reclamanţi prin sindicat, recunoaşterea şi obligarea pârâtului Ministerul Apărării Naţionale la plata drepturilor prevăzute de art. 20 alin. (1) şi (2) din Anexa VII, cap. II, secţiunea a III-a la Legea cadru nr. 284/2010.

Aceste dispoziţii legale prevăd acordarea unor drepturi băneşti, ajutoare, stabilite în raport cu solda funcţiei de bază avută în luna schimbării poziţiei de activitate, de care beneficiază cadrele militare la trecerea în rezervă sau direct în retragere.

Or, aceste drepturi nu sunt drepturi de asigurări sociale avute în vedere de art. 51 sau de art. 121 din Legea nr. 263/2010, ci fiind prevăzute de Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi în sarcina angajatorului, Serviciul Român de Informaţii, au caracterul unor drepturi născute din raporturile de muncă sau de serviciu, competenţa fiind stabilită în raport de prevederile Legii nr. 62/2011.

De altfel, prevederile reţinute de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, respectiv cele ale art. 153 din Legea nr. 263/2010 se referă la cererile îndreptate împotriva caselor de pensii sectoriale, nefiind incidente în cauză nici în raport de părţile din dosar, casa de pensii sectorială neavând atribuţii în raportul juridic dedus judecăţii.

Se observă că instanţele aflate în conflict au determinat în mod diferit competenţa teritorială de soluţionare a cauzei pornind de la stabilirea calităţii de reclamant, în raport de prevederile legale incidente în materie.

Or, în cauză, se constată că acţiunea a fost formulată de reclamanţii C. şi B., prin reprezentant legal Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate, conform împuternicirilor de reprezentare acordate de reclamanţi sindicatului, aflate la filele 16-17 dosar Tribunalul Bucureşti,

Chiar Tribunalul Vâlcea, prin hotărârea de declinare a competenţei de soluţionare a cauzei, în dispozitivul acesteia, a trecut ca reclamanţi persoanele fizice, efectuând şi citarea acestora la domiciliul acestora, iar nu la sediul sindicatului.

În atare condiţii, în care acţiunea nu a fost formulată de sindicat în numele membrilor săi, ci de persoanele fizice prin reprezentant, în raport de ari 269 alin. (2) din Codul muncii, competenţa de soluţionare a litigiului dedus judecăţii aparţine instanţei în a cărei circumscripţie îşi au domiciliile reclamanţii.

În speţa particulară de faţă, referirile ia Decizia nr. 1/2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii nu sunt relevante, în condiţiile în care prin respectiva decizie, statuându-se legitimarea procesuală activă a sindicatelor de a acţiona în justiţie în numele membrilor săi s-a stabilit ca, în acele situaţii, acţiunile să fie introduse la instanţele de la sediile sindicatelor.

În cauză însă, după cum s-a precizat, persoanele fizice au calitatea de reclamanţi şi nu sindicatul, care a avut doar calitatea de reprezentant al acestora.

Faţă de toate cele de mal sus şi cum reclamanţii îşi au domiciliile în judeţul Vâlcea, se va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21.09.2018.