Territorial jurisdiction for road accident damages claims against the Road Victims Protection Fund: applicability of delictual fault venue rules over defendant domicile.

După deliberare, asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Bistriţa la data de 31 iulie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii şi intervenientul B., obligarea pârâtului la plata daunelor morale în sumă de 40.000 RON şi a daunelor materiale în cuantum de 10.000 RON, reprezentând diferenţă de salariu, cheltuieli de recuperare şi investigaţii medicale, la achitarea penalităţilor de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esenţă, că la data de 21 mai 2016 a fost victima unui accident rutier săvârşit din culpa intervenientul ui B. şi că este îndreptăţită la despăgubiri, în raport de prevederile art. 11, 12 şi 15 din O.U.G. nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie şi de cele ale art. 20, 21 şi 22 din Norma nr. 39 din 25 noiembrie 2016 privind asigurările auto din România.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile legale mai sus menţionate.

Prin întâmpinarea formulată ia data de 14 septembrie 2017, pârâtul Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Bistriţa, faţă de dispoziţiile art. 107 C. proc. civ., în considerarea faptului că nu are calitate de asigurător şi nu intră sub incidenţa prevederilor art. 115 din acest act normativ.

Prin sentinţa civilă nr. 176 din 30 ianuarie 2018, Judecătoria Bistriţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată de pârâtul Fondul, de Protecţie a Victimelor Străzii şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti.

Pentru a dispune astfel. Judecătoria Bistriţa a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 107 C. proc. civ. "cererea de chemare în judecată se introduce ia instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel".

În acest sens, a apreciat că pârâtul Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii nu are calitate de asigurător, fiind o asociaţie profesională a asigurătorilor de autovehicule, aflată în administrarea Biroului Asigurărilor de Autovehicule din România.

Prin Legea nr. 113/2006 privind aprobarea O.U.G. nr. 201/2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor s-a hotărât înfiinţarea Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii, ca instituţie de sine stătătoare, reglementare care îşi are originea în prevederile art. 1.4 din Directiva europeană nr. 84/5/CEE din 30 decembrie 1983.

Prin O.U.G. nr. 54/2016 s-a dispus preluarea de către Biroul Asigurărilor de Autovehicule din România a Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii, cu sediul în Bucureşti, procedură care a fost finalizată ia 31 martie 2017.

Apreciind că raportul juridic dedus judecăţii nu intră în sfera de aplicare a legislaţiei speciale în materie de asigurare, ci este unul de drept comun, reclamanta solicitând plata sumei de 50.000 RON cu titlu de daune morale şi materiale, Judecătoria Bistriţa a constatat incidenţa dispoziţiilor art. 107 C. proc. civ. şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti.

Urmare declinării, pricina a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti la data de 29 martie 2018, sub acelaşi număr de dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 4624 din 3 mai 2018, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a decimat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii şi intervenientul B., în favoarea Judecătoriei Bistriţa, Constatând ivit conflictul negativ de competenţă a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

Pentru a dispune astfel, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a reţinut că fapta ilicită în cauză este reprezentată de accidentul produs din culpa intervenientului forţat C. A constatat că din înscrisurile aflate la dosarul cauzei reiese că, la data de 21 mai 2016, intervenientul forţat a condus utilitara marca "x", cu nr. de înmatriculare x, pe drumul forestier x, în localitatea Budacu de Sus, spre cabana x, unde, în dreptul imobilul nr. x a accidentat-o pe reclamanta A., provocându-t leziuni traumatice.

Faţa de locul săvârşirii faptei ilicite, instanţa a apreciat că, în cauză, sunt aplicabile prevederile art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., conform cărora, în afara instanţelor prevăzute la art. 107-112 din acest act normativ mai este competentă instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru obligaţiile izvorâte dintr-o asemenea faptă.

Or, fapta ilicită a fost săvârşită în circumscripţia Judecătoriei Bistriţa, localitatea Budacu de Sus fiind situată în raza teritorială a acestei instanţe, astfel cum reiese din H.G. nr. 337/1993 pentru stabilirea circumscripţiilor judecătoriilor şi parchetelor de pe lângă judecătorii.

În raport de considerentele anterior expuse, de obiectul cererii de chemare în judecată, pretenţii întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a apreciat că acţiunea dedusă judecăţii este personală, guvernată de norme cu caracter de ordine privată, care reglementează materia competenţei teritoriale alternative, în baza cărora reclamanta are opţiunea alegerii între mai multe Instanţe deopotrivă competente.

Pentru aceste considerente, a apreciat că Judecătoria Bistriţa este competentă sa soluţioneze cauza, prin raportare la prevederile art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că, în cauză, competenţa soluţionării pricinii revine Judecătoriei Bistriţa, pentru următoarele argumente:

Problema de drept care a generat prezentul conflict de competenţă vizează, pe de o parte, natura raportului juridic născut între reclamantă, în calitate de persoană prejudiciată în urma unui accident rutier, şi pârâtul Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, ca entitate menită să garanteze, în condiţiile legii, despăgubirile pentru prejudicii rezultate din accidente produse de autovehicule neasigurate sau neidentificate, iar, pe de altă parte, dacă acesta se situează în sfera de aplicare a normelor de drept comun sau a unei acţiuni în pretenţii, întemeiate pe răspunderea civilă delictuală.

Prioritar, Înalta Curte reţine că prin art. 251 din Legea nr. 113/2006 privind aprobarea O.U.G. nr. 201/2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor a fost înfiinţat Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, persoană juridică de drept privat fără scop patrimonial, având legitimare procesuală activă, cu atribuţii în despăgubirea persoanelor prejudiciate prin accidente de autovehicule neidentificate sau neasigurate.

Astfel, Fondul nu acorda despăgubiri în baza unei obligaţii pentru fapta proprie sau a unei obligaţii de garantare pentru fapta altei persoane, ci în locul celor care, potrivit prevederilor legale în materia răspunderii civile delictuale, erau obligaţi la plata acestora, în scopul protejării victimelor.

Prin O.U.G. nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 723 din 19 septembrie 2016, s-a constituit Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, ca asociaţie profesională, independentă şi autonomă a tuturor societăţilor de asigurare, indiferent de forma de organizare şi de statul în care îşi au sediul social, care, în baza legii, au dreptul sa practice în România asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule. Conform art. 2 lit. b) din acest act normativ, Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România avea atribuţii de organism de plată a despăgubirilor, potrivit prevederilor art. 32, în sensul despăgubirii persoanelor prejudiciate prin accidente produse pe teritoriul României sau pe teritoriul unui alt stat membru de un autovehicul neasigurat sau neidentificat.

Prin art. 36 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016, s-a stipulat că "în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România va prelua întregul patrimoniu al Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii şi se va reorganiza în conformitate cu prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă", iar potrivit alin. (7) "de la data preluării patrimoniului de către Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii se va dizolva".

Conform art. 33 din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, care a abrogat O.U.G. nr. 54/2016, Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, în calitate de organism de plată a despăgubirilor, are în atribuţii, conform art. 32 alin. (6), despăgubirea persoanelor prejudiciate, în calitate de garant al obligaţiei de despăgubire, iar după plata despăgubirii se subrogă în drepturile acestora dobândind un drept de regres împotriva persoanei sau persoanelor responsabile pentru repararea prejudiciului, în privinţa despăgubirii plătite, a cheltuielilor legate de instrumentarea şi lichidarea pretenţiilor de despăgubire, precum şi pentru dobânda legală aferentă cheltuielilor efectuate.

Ca atare, faţă de dispoziţiile legale mai sus menţionate, în lipsa unui asigurător, Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, care a preluat patrimoniul pârâtului Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, este ţinut să acopere prejudiciul cauzat victimei de autorul faptei ilicite, în baza subrogaţiei legale în dreptul creditorului plătit, având, ulterior, un drept de regres împotriva persoanei responsabile, în scopul reparării prejudiciului pentru despăgubirea plătită.

În ceea ce priveşte competenţa soluţionării cauzei, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 107 alin. (1) C. proc. civ. "cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel".

Pentru cererile care privesc obligaţii ce izvorăsc dintr-o faptă ilicita, art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. prevede o competenţă teritorială alternativă, în sensul că este competentă şi "instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul".

Potrivit art. 116 din actul normativ mai sus menţionat, reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.

Prevederile art. 129 C. proc. civ. reglementează excepţiile de necompetenţa, în sensul că acestea sunt de ordine publică sau privată. Necompetenţa este de ordine publică în situaţia încălcării competenţei generale, când procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti, în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţei de alt grad şi în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura. în toate celelalte cazuri, necompetenţa este de ordine privată.

Conform art. 130 alin. (3) C. proc. civ., necompetenţa de ordine privată poate fi invocată numai de pârât, prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Potrivit art. 130 alin. (4) din actul normativ mai sus menţionat, în situaţia necompetenţei de ordine privată, partea care a făcut cererea la o instanţă necompetentă nu va putea cere declinarea competenţei. în acest caz, nici reclamantul, după introducerea cererii de chemare în judecată, nu poate reveni asupra alegerii, în favoarea unei alte instanţe competente.

În cauză, reclamanta A. a învestit Judecătoria Bistriţa cu soluţionarea unei cereri de chemare în judecată prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii şi intervenientul B., obligarea pârâtului la plata daunelor morale şi materiale, reprezentând diferenţă de salariu, cheltuieli de recuperare şi investigaţii medicale, şi achitarea penalităţilor de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, de ia data rămânerii definitive a hotărârii şi până la data plăţii efective.

În motivarea cererii, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 11, 12 şi 15 din O.U.G. nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie şi de cele ale art. 20, 21 şi 22 din Norma nr. 39 din 25 noiembrie 2016 privind asigurările auto din România, reclamanta a arătat că, la data de 21 mai 2016, a fost victima unui accident rutier al cărui autor a fost intervenientul B. şi că, în vederea reparării prejudiciului astfel suferit, este îndreptăţită la despăgubiri.

Prin urmare, faţă de obiectul cauzei şi de dispoziţiile legale invocate în susţinerea acesteia, pretenţiile solicitate se grefează pe temeiul răspunderii civile delictuale.

Dispoziţiile art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. reprezintă norma care reglementează competenţa teritorială în materia răspunderii civile delictuale, aceasta fiind aplicabilă, în mod alternativ, cu prevederile art. 107 din acelaşi act normativ, în funcţie de opţiunea reclamantului, exprimată prin introducerea cererii de chemare în judecată la una dintre instanţele competente din punct de vedere teritorial.

Cum, în aplicarea dispoziţiilor art. 116 C. proc. civ. reclamanta a înţeles să introducă cererea de chemare în judecată la Judecătoria Bistriţa, în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită* faţă de prevederile art. 113 alin. (1) pct. 9 din acest act normativ, acestei instanţe îi revine competenţa de soluţionare a cauzei.

În consecinţă, pentru toate considerentele expuse, în baza art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Bistriţa.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Bistriţa.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20.09.2018.