Competence for joint employment claims: domicile or workplace of any plaintiff under optional joinder
Romania (RO)
Legislator summary
AI generatedThe Supreme Court of Romania’s High Court of Cassation and Justice ruled in favor of the Bucharest Court of Appeal, resolving a negative conflict of jurisdiction by determining that the Bucharest Court of Appeal retained territorial competence to hear the case, despite the initial splitting of the claims. The dispute involved a negative conflict of competence arising from an employment action filed by multiple employees of the Audit Court, who sought the recalculation of their salaries and the payment of wage differences; after the Bucharest court severed the claims for specific plaintiffs, it declined jurisdiction in favor of the Vrancea Court of Appeal, which in turn declined jurisdiction back to Bucharest. The decisive legal basis rested on Article 269(3) of the Labor Code and Article 210 of Law No. 62/2011, interpreted in conjunction with Article 59 of the Code of Civil Procedure regarding optional joinder of parties; the Court held that because the plaintiffs asserted claims based on the same legal cause and maintained a close connection in their rights, the competent court is determined by the domicile or workplace of any one of the co-plaintiffs, meaning the initial filing at the court of the majority’s domicile was valid and the subsequent severance did not transfer jurisdiction to the courts of the remaining plaintiffs' domiciles.
Legislator headnote
AI generatedart. 210 din Legea nr. 62/2011, art. 59 C. proc. civ; Competence for joint employment claims: domicile or workplace of any plaintiff under optional joinder: Potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, competenţa de soluţionare a cererilor având ca obiect raporturile de muncă aparţine instanţei de la domiciliul, după caz, sediul reclamantului.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Asupra conflictului negativ de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată iniţial la data de 05.01.2018, sub nr. x/2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, angajaţii Curţii de Conturi indicaţi în anexa la acţiune au chemat în judecată pe pârâta Curtea de Conturi a României solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să se dispună recalcularea drepturilor lor salariale cu includerea corectă a tuturor sporurilor, emiterea de noi ordine de salarizare şi obligarea pârâtei la plata de diferenţe salariale.
În motivarea cererii reclamanţii au învederat, în esenţă, că fac sau au făcut parte din categoria personalului contractual din cadrul Curţii de Conturi a României, desfăşurând activitate în cadrul mai multor camere de conturi judeţene, iar pârâta le-a stabilit şi plătit eronat drepturile salariale cuvenite.
Tribunalul Bucureşti, prin încheierea din 13 aprilie 2018, a dispus disjungerea cererii formulată de reclamanţii care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Camerei de Conturi Vrancea şi care au domiciliul pe raza judeţului Vrancea, cererea disjunsă fiind înregistrată sub nr. de Dosar x/2018
Prin sentinţa civilă nr. 3163 din 13.04.2018 Tribunalul Bucureşti, secţia a VIIl-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa s-a raportat la domiciliul/reşedinţa părţilor şi la locul în care acestea prestează munca, făcând o interpretare a dispoziţiilor relevante din Codul muncii, Legea nr. 62/2011 şi din C. proc. civ., ajungând astfel la concluzia că revine Tribunalului Vrancea competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. şi O.
Investit prin declinare, Tribunalul Vrancea, secţia I civilă, prin sentinţa civilă nr. 360 din 11 iunie 20.1.8 a admis, la rândul său, excepţia necompetenţei sale teritoriale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării.
Pentru a se pronunţa astfel, această instanţă a reţinut că: litigiul cu a cărui soluţionare a fost învestită face parte din categoria celor date de lege în competenţa jurisdicţiei muncii; cererea de chemare în judecată a fost formulată de angajaţi/foşti angajaţi în cadrul Curţii de Conturi a României, care au formulat pretenţii identice în contradictoriu cu angajatorul, pretenţii justificate pe o cauză juridică identică, şi anume, natura activităţilor prestate; în materie de competenţă teritorială sunt incidente prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011, respectiv a prevederilor art. 269 din Codul muncii, din coroborarea cărora rezultă că o competenţă teritorială alternativă fie în favoarea instanţei în circumscripţia căreia îşi au domiciliul, fie în circumscripţia căreia îşi au şi locul de muncă şi că sunt îndeplinite condiţiile coparticipării procesuale active între persoanele care au introdus iniţial cererea de chemare în judecată, fiind incidenţă teza finală a art. 59 C. proc. civ., şi anume, existenţa unei strânse legături între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, pentru considerentele care succed:
Potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, competenţa de soluţionare a cererilor având ca obiect raporturile de muncă aparţine instanţei de la domiciliul, după caz, sediul reclamantului.
Alin. (3) al aceluiaşi articol instituie excepţia conform căreia, dacă sunt îndeplinite condiţiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.
Totodată, în temeiul art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul,
În cauză, acţiunea introductivă de instanţă având ca obiect drepturi salariale a fost formulată de mai mulţi reclamanţi, printre care şi cei din prezentul dosar şi a fost adresată Tribunalului Bucureşti, ca instanţă de la locul domiciliului majorităţii celor 438 de reclamanţi.
Potrivit art. 59 C. proc. civ. privind coparticiparea procesuală facultativă, mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauza ori dacă între ele există o strânsă legătură. Cum drepturile băneşti pretinse angajatorului de către reclamanţi, în calitate de salariaţi, se întemeiază pe aceeaşi cauză juridică, raporturile juridice deduse judecăţii fiind similare, în situaţia dată dispoziţiile legale anterior citate sunt pe deplin aplicabile.
Prin urmare, devin incidente dispoziţiile art. 269 alin. (3) din Codul muncii, ce recunosc competenţa de soluţionare a cauzei, după criteriile de la alin. (1) al aceluiaşi articol, care trebuie îndeplinite în persoana oricăruia dintre reclamanţii aflaţi în coparticipare procesuală facultativă.
Tribunalul Bucureşti a fost în mod corect şi legal sesizat, date fiind dispoziţiile legale incidente cauzei mai sus redate, astfel că luarea măsurii disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea să atragă consecinţa pierderii competenţei instanţei iniţial învestite, de ia soluţionarea acestora, pentru a se justifica măsura declinării dosarului la o altă instanţă, în raport de domiciliile reclamanţilor din prezentul dosar.
De vreme ce, la data învestirii sale, Tribunalul Bucureşti a fost legal sesizat în virtutea dispoziţiilor art. 269 din Codul muncii, art. 210 din Legea nr. 62/2011, şi întrucât, în caz de disjungere, instanţa de judecată rămâne competentă, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20.09.2018.