Competence for severed class actions in labor disputes: retention of jurisdiction under active procedural co-participation rules

Asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:

Prin cererea iniţială, adresată Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, înregistrată sub Dosar nr. x/2017, un număr de 214 angajaţi ai Agenţiei Domeniilor Statului au solicitat instanţei obligarea pârâtei la achitarea drepturilor salariale la nivelul grilei de salarizare aplicabile Secretariatului General al Guvernului şi plata diferenţelor salariale rezultate.

Prin încheierea de şedinţă din 11 decembrie 2017, instanţa a dispus disjungerea cererilor în raport de adresa de domiciliu a reclamanţilor şi formarea unui număr de 39 de dosare, reţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile coparticipării procesuale active.

Prima instanţă învestită, Tribunalul Bucureşti, a VIIl-a, conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa civilă nr. 689 din 19.01.2018, a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Maramureş, în temeiul dispoziţiilor art. 269 Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 262/2010 privind dialogul social.

Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că a fost învestit cu soluţionarea unui litigiu de muncă, context în care competenţa teritorială a instanţei de judecată este alternativă, în funcţie de domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă al reclamantei. Totodată, a reţinut că dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate, iar, în speţă, reclamanta are domiciliul în judeţul Maramureş.

Astfel, tribunalul a apreciat că, întrucât după criteriul de stabilire a competenţei teritoriale nu reiese că reclamanta în cauză are vreo legătură cu municipiul Bucureşti, cererea de chemare în judecată a fost introdusă la o instanţă necompetentă teritorial, motiv pentru care a admis excepţia, astfel invocată, şi a declinat cauza la Tribunalul Maramureş.

Investit prin declinare, Tribunalul Maramureş, secţia I-a civilă, prin încheierea din 22 iunie 2018 a admis, la rândul său, excepţia necompetenţei sale teritoriale invocate din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea conflictului.

Pentru a se pronunţa astfel, această instanţă a reţinut că în materia conflictelor individuale de muncă legiuitorul a atribuit în mod imperativ competenţa teritorială de soluţionare instanţelor de la domiciliul reclamantului şi că, în mod excepţional, în caz de coparticipare procesuală activă, cererea introductivă de instanţă poate fi adresată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi, în această ipoteză operând, în fapt, o prorogare legală de competenţă.

Potrivit dispoziţiilor art. 59 C. proc. civ. este admisibilă coparticiparea procesuală activă în trei ipoteze: în caz de comunitate a dreptului sau obligaţiei ce constituie obiectul litigiului, dacă drepturile sau obligaţiile au aceeaşi cauză, sau dacă, deşi diferite şi individuale, drepturile şi obligaţiile părţilor se află într-o legătură suficient de caracterizată pentru a justifica, pe considerente de eficacitate şi finalitate procesuală, judecarea lor împreună.

Prin cererea formulată, reclamanţii au invocat existenţa unei discriminări salariale între aceştia, pe de-o parte, şi angajaţii Secretariatului General al Guvernului, pe de altă parte. Cu alte cuvinte, scopul procesual al reclamanţilor viza înlăturarea unor diferenţe de tratament sub aspect salarial, respectiv o abordare unitară a drepturilor salariale faţă de angajaţii aceleiaşi instituţii publice. într-o atare situaţie, reţinând că toţi reclamanţii sunt angajaţi ai aceluiaşi angajator, că toţi ridică aceeaşi problema de fapt şi de drept şi formulează aceeaşi pretenţie, că finalitatea urmărită constă în înlăturarea unor diferenţe salariale şi că probatoriul solicitat a fi administrat este unic, instanţa a că cererile formulate întrunesc condiţiile necesare pentru a fi calificate ca o ipoteză de litisconsorţiu activ, subiectiv şi facultativ, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, pentru considerentele care succed:

Potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, competenţa de soluţionare a cererilor având ca obiect raporturile de muncă aparţine instanţei de la domiciliul, după caz, sediul reclamantului.

Alin. 3 al aceluiaşi articol instituie excepţia conform căreia, dacă sunt îndeplinite condiţiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.

Totodată, în temeiul art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, în cauza, acţiunea introductivă de instanţă având ca obiect drepturi salariale a fost formulată de mai mulţi reclamanţi, printre care şi cei din prezentul dosar şi a fost adresată Tribunalului Bucureşti, ca instanţă de la locul domiciliului majorităţii celor 214 reclamanţi.

Potrivit art. 59 C. proc. civ. privind coparticiparea procesuală facultativă, mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură. Cum drepturile băneşti pretinse angajatorului de către reclamanţi, în calitate de salariaţi, se întemeiază pe aceeaşi cauză juridica, raporturile juridice deduse judecăţii fiind similare, în situaţia dată dispoziţiile legale anterior citate sunt pe deplin aplicabile,

Prin urmare, devin incidente dispoziţiile art. 269 alin. (3) din Codul muncii, ce recunosc competenţa de soluţionare a cauzei, după criteriile de la alini al aceluiaşi articol, care trebuie îndeplinite în persoana oricăruia dintre reclamanţii aflaţi în coparticipare procesuală facultativă.

Tribunalul Bucureşti a fost în mod corect şi legai sesizat, date fiind dispoziţiile legale incidente cauzei mai sus redate, astfel că luarea măsurii disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea să atragă consecinţa pierderii competenţei instanţei iniţial învestite, de la soluţionarea acestora, pentru a se justifica măsura declinării dosarului la o altă instanţă, în raport de domiciliile reclamanţilor din prezentul dosar.

De vreme ce, la data învestirii sale, Tribunalul Bucureşti a fost legal sesizat în virtutea dispoziţiilor art. 269 din Codul muncii, art. 210 din Legea nr. 62/2011, şi întrucât, în caz de disjungere, instanţa de judecată rămâne competentă, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20.09.2018.