Jurisdictional conflict over class action for salary claims: competence persists at initial forum despite severance under voluntary coparticipation

Asupra conflictului negativ de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23.05.2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, Dosar nr. x/2017, aşa cum a fost precizată la data de 29.06.2017, un consorţiu de 438 de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, a Ministerului Finanţelor Publice - chemat în garanţie şi a Consiliului pentru Combaterea Discriminării, au solicitat obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata către fiecare reclamant a drepturilor băneşti reprezentând indemnizaţia de 75%, calculate la salariului de bază brut lunar, începând cu data de 23.05.2014 şi până la zi; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata drepturilor băneşti reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite şi cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate mai sus, actualizate, indexate şi majorate cu indicele de inflaţie; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu, în temeiul art. 453 C. proc. civ. obligarea Ministerului Finanţelor Publice să includă în buget sumele necesare plăţii drepturilor salariale şi să vireze pârâtei Curtea de Conturi a României fondurile necesare achitării drepturilor băneşti solicitate.

Legal citată, la data de 03.08.2017 pârâta Curtea de Conturi a României a depus întâmpinare prin care a invocat mai multe excepţii (necompetenţei teritoriale, inadmisibilităţii, prescripţiei dreptului la acţiune), iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Astfel, a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, în raport de domiciliul/reşedinţa reclamanţilor care sunt angajaţi în cadrul structurilor teritoriale ale Curţii de Conturi.

Ministerul Finanţelor Publice a formulat întâmpinare la cererea de chemare în garanţie prin care a invocat excepţiile inadmisibilităţii, lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, lipsei calităţii procesuale pasive a acestuia, excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere în contradictoriu cu acesta deoarece tinde la depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti,

La termenul din 11.10.2017, pentru considerente ce ţin de domiciliul sau locul de muncă al reclamanţilor şi calitatea acestora de personal contractual sau funcţionar public, instanţa a dispus disjungerea cererii formulată în cauză în mai multe dosare.

Astfel, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, a fost înregistrată şi cauza de faţă având ca reclamanţi pe A., B., C., D., J., E., F., G., H., I., Dosar nr. x/2017.

Prima instanţă învestită, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa civilă nr. 8751 din 4.12.2017 a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Mehedinţi.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că în materia conflictelor de muncă competenţa materială este alternativă, fie instanţa de la domiciliul reclamantului, fie instanţa de la locul de muncă, iar reclamanţii din prezenta cauza au domiciliul în judeţul Mehedinţi.

Investit prin declinare, Tribunalul Mehedinţi, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa nr. 398 din 8 iunie 2018 a admis, la rândul său, excepţia necompetenţei sale teritoriale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţa, l-a înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie spre soluţionare.

Pentru a se pronunţa astfel, această instanţă a reţinut că cererea de chemare în judecată a fost formulată de mai mulţi reclamanţi, printre care şi cei din prezentul dosar, a fost adresată Tribunalului Bucureşti, ca instanţă de la locul domiciliului majorităţii reclamanţilor şi că, în raport de dispoziţiile art. 59 C. proc. civ., se poate considera ca există în speţă o coparticipare procesuală facultativă întrucât drepturile băneşti pretinse angajatorului de către reclamanţi se întemeiază pe aceeaşi cauză juridică, raporturile juridice deduse judecăţii fiind similare.

Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, pentru considerentele care succed:

Cererea din cauză principală a fost formulată în nume propriu de un nr. de 438 de persoane fizice care pretind drepturi individuale similare de la pârâta Curtea de Conturi a României, în calitate de angajator sau fost angajator al acestora.

Potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, competenţa de soluţionare a cererilor având ca obiect raporturile de muncă aparţine instanţei de la domiciliul, după caz, sediul reclamantului.

Alin. (3) al aceluiaşi articol instituie excepţia conform căreia, dacă sunt îndeplinite condiţiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.

Totodată, în temeiul art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cănii circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

În cauza, acţiunea introductivă de instanţă având ca obiect drepturi salariale a fost formulată de mai mulţi reclamanţi, printre care şi cei din prezentul dosar şi a fost adresată Tribunalului Bucureşti, ca instanţă de la locul domiciliului majorităţii celor 438 de reclamanţi.

Potrivit art. 59 C. proc. civ. privind coparticiparea procesuală facultativă, mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură. Cum drepturile băneşti pretinse angajatorului de către reclamanţi, în calitate de salariaţi (sau decurgând din calitatea lor de foşti salariaţi), se întemeiază pe aceeaşi cauză juridică, raporturile juridice deduse judecăţii fiind similare, în situaţia dată dispoziţiile legale anterior citate sunt pe deplin aplicabile.

Prin urmare, devin incidente dispoziţiile art. 269 alin. (3) din Codul muncii, ce recunosc competenţa de soluţionare a cauzei, după criteriile de la alin. (1) al aceluiaşi articol, care trebuie îndeplinite în persoana oricăruia dintre reclamanţii aflaţi în coparticipare procesuală facultativă.

Tribunalul Bucureşti a fost în mod corect şi legal sesizat, date fiind dispoziţiile legale incidente cauzei mai sus redate, astfel că luarea măsurii disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea să atragă consecinţa pierderii competenţei instanţei iniţial învestite, de la soluţionarea acestora, pentru a se justifica măsura declinării dosarului la o altă instanţă, în raport de domiciliile reclamanţilor din prezentul dosar.

De vreme ce, la data învestirii sale, Tribunalul Bucureşti a fost legal sesizat în virtutea dispoziţiilor art. 269 din Codul muncii, art. 210 din Legea nr. 62/2011, şi întrucât, în caz de disjungere, instanţa de judecată rămâne competentă, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20.09.2018.