Negative conflict of jurisdiction resolved in class action for unpaid salary bonuses and discrimination; Bucharest Court of Appeal declared competent despite procedural disjunction

Asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23.05.2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub nr. unic x/2017, aşa cum a fost precizată la data de 29.06.2017, un consorţiu de 438 de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României şi Ministerul Finanţelor Publice - chemat în garanţie, cu citarea obligatorie şi a Consiliului pentru Combaterea Discriminării, au solicitat obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata către fiecare reclamant a drepturilor băneşti reprezentând indemnizaţia de 75%, calculate la salariului de bază brut lunar, începând cu data de 23.05.2014 şi până la zi; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata drepturilor băneşti reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite şi cete efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate mai sus, actualizate, indexate şi majorate cu indicele de inflaţie; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu, în temeiul art. 453 Noul C. proc. civ. obligarea Ministerului Finanţelor Publice să includă în buget sumele necesare plăţii drepturilor salariale şi să vireze pârâtei Curtea de Conturi a României fondurile necesare achitării drepturilor băneşti solicitate.

În motivarea acţiunii, în esenţă, reclamanţii au arătat că în calitate de angajaţi ai Curţii de Conturi a României, sunt remuneraţi din fonduri publice. Au susţinut că, deşi, ocupă aceleaşi funcţii ca şi controlorii/auditorii de la Autoritatea de Audit şt îşi desfăşoară activitatea în cadrul aceleiaşi instituţii, iar reglementările legale sunt aceleaşi, sunt privaţi de acordarea indemnizaţiei de 75% prevăzută de H.G. 170 din 9.03.2005, criteriul pe baza cărora s-a făcut această distincţie în acordarea drepturilor salariale reprezentându-I doar luarea în considerare a naturii unor obiective pe care o parte din controlorii financiari/auditori publici, erau desemnaţi să le verifice pe un anumit parcurs al carierei lor. Aceasta nu are justificare, atât timp cât specificul atribuţiilor de ansamblu pe care le au toţi controlorii/auditorii publici în întregul lor, necesită aceeaşi pregătire de specialitate şi experienţă, responsabilitate profesională specifică echivalentă, precum şi risc identic în exercitarea sarcinilor de serviciu.

Se mai susţine că, distincţia se face ţinându-se seama de apartenenţa controlorilor financiari/auditorilor publici la categoria celor implicaţi în auditarea fondurilor acordate României de Uniunea Europeană prin programele PHARE, ISPA şi SAPARD ori, doar includerea lor în anumite structuri pe scară ierarhică, este lipsită de justificare obiectivă şi rezonabilă, fiind astfel discriminatorie în sensul art. 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi al art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece nu se poate demonstra existenţa unui raport acceptabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat, cu toate particularităţile specifice. Reclamanţii au mai arătat că, măsura neplăţii drepturilor salariale solicitate încalcă în mod regretabil inclusiv dispoziţiile constituţionale.

În drept au fost invocate prevederile art. 453, 72 C. proc. civ., Legea nr. 292/2015, Legea nr. 284/2010, Legea nr. 285/2010, O.U.G. nr. 83 din 12.12.2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, art. 1 şi art. 2 lit.

e) din Ordonanţa nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, art. 16, alin. (1) şi art. 41 alin. (2) in Constituţia României, art. 23 alin. (2) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 2 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 5, art. 6, şi art. 159 şi 242 din Codul Muncii, art. 11, art. 1018, art. 72 C. proc. civ. - chemarea în garanţie, art. 1430 C. civ., art. 7 şi art. 23 din Declaraţia Universală a Drepturilor omului, art. 2 şi art. 7 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974, art. 14 din Convenţia europeană privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această convenţie, art. 4 din Carta specială Europeană revizuită (ratificată prin Legea nr. 74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă, art. 5, art. 6, art. 8, art. 16, art. 39 alin. (10 lit. a), art. 40 alin. (2) lit. c) şi f), art. 159, art. 242, art. 1569 din Legea nr. 53/2003 cu modificările şi completările ulterioare, art. 20, art. 16 alin. (1), art. 53 art. 41 alin. (2) din Constituţie, Ordonanţa nr. 137/2000, Directiva nr. 2000/43/CE a Consiliului din 29 iunie 2000 de punere în aplicare a principiului egalităţii de tratament între persoane, ţară deosebire de rasă sau origine etnică, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene, seria x nr. x din 19 iulie 2000 şi ale Directivei nr. 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru generai în favoarea egalităţii de tratament, în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene, seria x nr. x din 2 decembrie 2000, Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială din 21.12.1965 - forma consolidată astăzi 08.05.2017 are la bază publicarea din Monitorul Oficial nr. 92 din 28.07.1970, Legea nr. 94/1992, Legea nr. 200/2005, Legea nr. 490/2004, H.G. nr. 170/9.03.2005, Legea nr. 71/2015, Legea nr. 94/1992 republicată, Legea nr. 188/1999 republicată.

La termenul din data de 11.10.2017, pentru considerente ce ţin de domiciliul sau locul de muncă al reclamanţilor şi calitatea acestora de personal contractual sau funcţionar public, instanţa a dispus disjungerea cererii formulate în cauză în mai multe dosare.

Astfel pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VlII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, a fost înregistrată şi cauza de faţă având ca reclamanţi pe A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. şi P.

Prima instanţă învestită, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIIl-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa civilă nr. 8728 din 4.12.2017 a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată prin întâmpinare de pârâta Curtea de Conturi a României şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa, secţia I civilă.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele:

Cererea din cauză principală a fost formulată în nume propriu de 438 de reclamanţi care au pretins drepturi individuale similare de la pârâta Curtea de Conturi a României, în calitate de angajator sau fost angajator al acestora, drepturi derivate din raporturi de muncă/serviciu individuale diferite.

Chiar dacă instanţa a dispus disjungerea cauzei principale în mai multe cauze, printre care şi cea de faţă, acestea îşi păstrează caracterul incident în măsura în care relevă o astfel de legătură încât să atragă prorogarea de competenţă a Tribunalului Bucureşti, instanţă competentă doar pentru unii dintre reclamanţi, respectiv cei care au rămas în Dosarul nr. x/2017.

Conform art. 59 C. proc. civ., prin care se defineşte coparticiparea procesuală, "Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură".

Art. 126 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "(1) Părţile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, şi prin declaraţie verbală în faţa instanţei ca procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competenţă este exclusivă".

Din coroborarea acestor prevederi legale reiese că prorogarea de competenţă teritorială intervine doar în situaţia în care între pretenţiile individuale identice derivate din raporturi juridice diferite (drepturile invocate), cum este cazul în speţă, cuprinse formal într-o singură cerere de chemare în judecată există o strânsă legătură.

În cauză, hotărârea asupra uneia dintre cereri nu este de natură sa influenţeze soluţia asupra alteia decât prin faptul că un singur judecător se pronunţă asupra problemei de drept dedusă judecăţii care este aceeaşi pentru toţi reclamanţii.

Raţiuni de jurisprudenţă unitară nu justifică păstrarea unor cauze de competenţa teritorială exclusivă a altor instanţe de către o instanţă necompetentă după criteriile legale.

Urmare celor de mai sus, tribunalul a apreciat că în cauză nu există decât formal o coparticipare procesuală activă, astfel că aceasta nu atrage prorogarea de competenţă teritorială a Tribunalului Bucureşti.

Pentru a stabili instanţa competentă teritorial în cauza de faţa, tribunalul a reţinut că în materia conflictelor individuale de muncă, sunt relevante pentru stabilirea competenţei în cauza de faţă, dispoziţiile art. 269 Codul muncii, respectiv cele ale art. 210 din. Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Potrivit dispoziţiilor art. 269 din Codul muncii, Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor stabilite conform C. proc. civ.

(2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul".

Textul, prin termenii imperativi pe care îi întrebuinţează, a instituit, în domeniul conflictelor de muncă, un caz de competenţă teritorială exclusivă, şi nu alternativă, astfel încât părţile nu au posibilitatea de a stabili competenţa altei instanţe.

Alegerea instanţei revine reclamantului numai în cazurile de competenta teritoriala alternativă, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 116 C. proc. civ.

De asemenea, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, act normativ cu caracter special faţă de Codul muncii, "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de munca se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul*.*

Din interpretarea literală a celor două texte de lege, rezultă faptul că norma cuprinsă în art. 269 Codul muncii are în vedere atât situaţia în care reclamant este persoana fizică angajată, cât şi cea în care reclamant este persoana juridică angajatoare, în schimb, norma cuprinsă în prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 reglementează competenţa teritorială de soluţionare în cazul conflictelor individuale de munca în care reclamant este angajatul, caz în care acţiunea poate fi promovată fie la instanţa de domiciliu, fie la cea de la locul de muncă.

Având în vedere caracterul de normă specială ai dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, în raport de dispoziţiile art. 269 Codul muncii, şi principiul interpretării restrictive a normelor cu caracter special, rezultă că prin textul art. 210 din Legea nr. 62/2011 intrat în vigoare ulterior Codului muncii nu s-a realizat o abrogare implicită a normei de competenţă teritorială prevăzută de art. 269 alin. (2) Codul muncii, pentru situaţia conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul, ci numai o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) C. proc. civ. în legătură cu competenţa de soluţionare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul.

În speţă, dat fiind faptul că reclamanţii sunt salariaţi sau foşti salariaţi ai pârâtei Curtea de Conturi a României, se aplică norma cu caracter special prevăzută de art. 210 din Legea nr. 62/2011.

În cauza de faţă au fost reunite cererile formulate de reclamanţii cu domiciliul, reşedinţa sau locul de munca în acelaşi judeţ. Se are în vedere doar o reunire formală a mai multor cereri formulate de persoane care s-ar judeca oricum la aceeaşi instanţă competentă teritorial, tară să existe o coparticipare procesuală activă între acestea.

În vederea stabilirii competenţei teritoriale, se porneşte de la premisa în baza căreia, în cadrul unui litigiu de muncă având ca obiect contestarea unui drept bănesc născut dintr-un raport de muncă, reclamant este întotdeauna salariatul unităţii, deci întotdeauna o persoană fizică.

Prin noţiunea de domiciliu avut în vedere la stabilirea competenţei se înţelege acel atribut de identificare a persoanei fizice şi nu domiciliul ales la care o persoană unde se solicită să fie comunicate actele de procedură.

Potrivit dispoziţiilor art. 87-91 din C. civ. domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor şi libertăţilor sale civile, este acolo unde aceasta declară că îşi are locuinţa principală.

Cum din actele cauzei nu a reieşit că reclamanţii în cauză au vreo legătură cu municipiul Bucureşti, tribunalul a apreciat că aceştia au introdus acţiunea la o instanţă necompetentă teritorial, astfel că a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat cauza la Tribunalul Constanţa.

Investit prin decimare, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 1573 din 18 iunie 2018, a admis la rândul său excepţia necompetenţei sale teritoriale, a declinat în favoarea Tribunalului Bucureşti competenţa de soluţionarea a cauzei şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat dosarul cauzei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie spre soluţionarea acestuia.

Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul Constanţa a reţinut că, în cauza, acţiunea introductivă de instanţă, având ca obiect drepturi salariale a fost formulată de mai mulţi reclamanţi, printre care şi cei din prezentul dosar a fost adresată Tribunalului Bucureşti, ca instanţă de la locul domiciliului majorităţii celor 438 de reclamanţi.

Potrivit art. 59 C. proc. civ. privind coparticiparea procesuală facultativă, mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură. Cum drepturile băneşti pretinse angajatorului de către reclamanţi, în calitate de salariaţi, se întemeiază pe aceeaşi cauză juridică, raporturile juridice deduse judecăţii fiind similare, în situaţia dată dispoziţiile legale anterior citate sunt pe deplin aplicabile.

În atare situaţie devin incidente dispoziţiile art. 269 alin. (3) din Codul muncii, ce recunosc competenţa de soluţionare a cauzei, după criteriile de la alini al aceluiaşi articol, care trebuie îndeplinite în persoana oricăruia dintre reclamanţii aflaţi în coparticipare procesuală facultativă.

Prin urmare, astfel conturat raportul juridic litigios, se apreciază că Tribunalul Bucureşti a fost în mod corect şi legal sesizat, date fiind dispoziţiile legale incidente cauzei mai sus redate, astfel că luarea măsurii disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea sa atragă consecinţa pierderii competenţei instanţei iniţial învestite, de la soluţionarea acestora, pentru a se justifica măsura declinării dosarului la instanţa pretinsă a fi cea de la domiciliile reclamanţilor din prezentul dosar, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, pentru considerentele care succed:

Potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, competenţa de soluţionare a cererilor având ca obiect raporturile de muncă aparţine instanţei de la domiciliul, după caz, sediul reclamantului.

Alin. (3) al aceluiaşi articol instituie excepţia conform căreia, dacă sunt îndeplinite condiţiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.

Totodată, în temeiul art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, în cauză, acţiunea introductivă de instanţă având ca obiect drepturi salariale a fost formulată de mai mulţi reclamanţi, printre care şi cei din prezentul dosar şi a fost adresată Tribunalului Bucureşti, ca instanţă de la locul domiciliului majorităţii celor 438 de reclamanţi.

Potrivit art. 59 C. proc. civ. privind coparticiparea procesuală facultativă, mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură. Cum drepturile băneşti pretinse angajatorului de către reclamanţi, în calitate de salariaţi, se întemeiază pe aceeaşi cauză juridică, raporturile juridice deduse judecăţii fiind similare, în situaţia dată dispoziţiile legale anterior citate sunt pe deplin aplicabile.

Prin urmare, devin incidente dispoziţiile art. 269 alin. (3) din Codul muncii, ce recunosc competenţa de soluţionare a cauzei, după criteriile de la alin. (1) al aceluiaşi articol, care trebuie îndeplinite în persoana oricăruia dintre reclamanţii aflaţi în coparticipare procesuală facultativă.

Tribunalul Bucureşti a fost în mod corect şi legal sesizat, date fiind dispoziţiile legale incidente cauzei mai sus redate, astfel că luarea măsurii disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea să atragă consecinţa pierderii competenţei instanţei iniţial învestite, de la soluţionarea acestora, pentru a se justifica măsura declinării dosarului la o altă instanţă, în raport de domiciliile reclamanţilor din prezentul dosar.

De vreme ce, la data învestirii sale, Tribunalul Bucureşti a fost legal sesizat în virtutea dispoziţiilor art. 269 din Codul muncii, art. 210 din Legea nr. 62/2011, şi întrucât, în caz de disjungere, instanţa de judecată rămâne competentă, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20.09.2018.