Negative conflict of jurisdiction resolved in favor of the court at the plaintiff's workplace and effective residence in a labor dispute over discriminatory salary indexing

Asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele;

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău la data de 27.10.2017, disjunsă din Dosarul nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Bucureşti, Tribunalul Bucureşti, Ministerul Finanţelor Publice, Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, pronunţarea unei hotărâri prin care instanţa să constate discriminarea şi faptul că reclamanta era îndreptăţită încă din anul 2007 la stabilirea drepturilor salariale prin luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 405 RON şi, pe cale de consecinţă, obligarea pârâţilor la plata diferenţelor salariale calculate pe baza valorii de referinţă arătate pentru perioada 04.05.2014 - 01.12.2015, respectiv 445,5 RON pentru perioada 01.12.2015 -04.05.2017 şi pentru viitor, plata dobânzii legale calculate începând cu data de 02.05.2014 şi până ia data plăţii efective a sumelor cuvenite şi obligarea pârâţilor la punerea în aplicare a dispoziţiilor art. 3A1 din O.U.G. nr. 57/2015, în mod retroactiv şi la achitarea sumelor datorate, indexate cu indicele de inflaţie.

În motivarea acţiunii, au susţinut, în esenţă, că este discriminatorie prevederea legală din O.G. nr. 10/2007 prin care s-a acordat indexarea anuală doar pentru unele categorii de salariaţi bugetari, aspect ce are ca rezultat aplicarea unui tratament diferenţiat în ceea ce priveşte drepturile salariaţilor bugetari.

Prima instanţă învestită, Tribunalul Buzău, secţia I civilă, prin sentinţa civilă nr. 1047 din 27.10.2017, a admis excepţia necompetenţei teritoriale exclusive a Tribunalului Buzău, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, având ca obiect drepturi salariale ale personalului din justiţie, în favoarea Tribunalului Olt.

Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că este învestit cu soluţionarea unui litigiu de muncă şi că din copia cărţii de identitate a reclamantei anexată la dosar rezultă că domiciliul acesteia este situat în, judeţul Olt, reclamanta nefăcând nicio precizare din care să rezulte că ar avea reşedinţa la o altă adresă.

Tribunalul Buzău a reţinut că reşedinţa, din punctul de vedere al legiuitorului, nu reprezintă domiciliul procesual ales, ci adresa la care partea locuieşte în mod efectiv.

S-a mai reţinut şi că, faţă de dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, competenţa de soluţionare a litigiului dedus judecăţii aparţine instanţei în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul reclamanta, respectiv Tribunalului Olt.

Tribunalul Olt, secţia I civilă, instanţă învestită prin declinare, prin sentinţa nr. 406 din 25 iunie 2018 a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău şi constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat dosarul cauzei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării lui.

Pentru a decide astfel, a reţinut că potrivit art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011 rep., cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul. Ceea ce interesează în stabilirea competenţei teritoriale este locul unde reclamantul locuieşte efectiv.

Prin "domiciliu" în sens procesual se înţelege acela pe care persoana I-a stabilit în fapt, în localitatea în care trăieşte, deoarece scopul dispoziţiilor legale referitoare la domiciliu este acela ca părţile aflate în litigiu să poată fi înştiinţate de existenta procesului, pentru a da eficienţă dreptului la apărare.

Ca atare, în măsura în care domiciliul înscris în actul de identitate nu corespunde cu domiciliul stabilit în fapt, domiciliul din actul de identitate nu poate primi eficienţă.

Reclamanta a optat să învestească cu soluţionarea cererii sale instanţa de la locul său de muncă, opţiune pe care tribunalul nu o poate cenzura, având în vedere dispoziţiile art. 116 C. proc. civ., art. 269 alin. (2) Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Coroborând aceste texte normative, tribunalul a concluzionat că este vorba despre o competenţă alternativă, iar, în temeiul dispoz. art. 133 pct. 2 C. proc. civ. a constatat ivit conflict negativ de competenţă şi a înaintat cauza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionare.

Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău, pentru considerentele care succed:

Potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, competenţa de soluţionare a cererilor având ca obiect raporturile de muncă aparţine instanţei de la domiciliul, după caz, sediul reclamantului.

Alin. (3) al aceluiaşi articol instituie excepţia conform căreia, dacă sunt îndeplinite condiţiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.

Totodată, în temeiul art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

În cauză, acţiunea introductivă de instanţă având ca obiect drepturi, salariale a fost formulată de mai mulţi reclamanţi, printre care şi reclamanta din prezentul dosar, care este grefier la Tribunalul Bucureşti.

Reclamanta a învestit instanţa în conformitate cu dispoziţiile art. 127 C. proc. civ. coroborat cu art. 210 din Legea nr. 62/2011 şi s-a adresat Tribunalului Buzău, instanţă învecinată instanţei în circumscripţia căreia se află locul său de muncă - Tribunalul Bucureşti.

Dreptul comun pentru soluţionarea conflictelor de muncă este reglementat de normele juridice prevăzute de art. 248-253 din Codul muncii şi Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă.

Conform art. 284 alin. (1) din Codul muncii, conflictul de muncă reprezintă orice dezacord intervenit între partenerii sociali, în raporturile de muncă.

Potrivit Legii nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, aceeaşi noţiune este definită ca reprezentând conflictul individual sau colectiv născut între angajator şi salariaţi cu privire la interesele cu caracter profesional, social sau economic ori la drepturile rezultate din desfăşurarea raporturilor de muncă.

Esenţial este faptul că orice conflict de muncă presupune, de regulă, existenţa unui raport juridic de munca, întemeiat pe un contract individual sau colectiv de muncă, în legătură cu care se înregistrează, la un moment dat, un dezacord între salariat şi angajator ori între partenerii sociali.

Aşa cum s-a arătat, competenţa teritorială în cazul conflictelor de muncă aparţine tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau reşedinţa reclamantul, aceasta reprezentând o derogare de la dispoziţiile dreptului comun, derogare prin care se urmăreşte facilitarea accesului la justiţie al acestuia.

Pe de altă parte, art. 210 din Legea nr. 62/2011 prevede că "Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul iar art. 216 din acelaşi act normativ stipulează că; '"Dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de manca se completează în mod corespunzător cu cele din C. proc. civ."

Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social cu cele ale art. 216 din Legea nr. 62/2011, rezultă că în cazul cererilor de chemare în judecată, având ca obiect conflicte de muncă, competenţa teritorială este una alternativă, (fie cea de la locul unde îşi are domiciliul reclamantul, fie cea de la locul de muncă al acestuia), reclamantul fiind cel care face alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.

La stabilirea instanţei competente să soluţioneze cauza, Înalta Curte va avea în vedere că noţiunea de domiciliu trebuie interpretată într-un sens mai larg, interesând nu atât locuinţa principala a pârâtului, menţionată în cartea de identitate, ci adresa unde locuieşte efectiv, pentru ca părţile aflate în litigiu sa poată fi înştiinţate de existenţa procesului pendinte, dând astfel eficienţă dreptului lor la apărare.

În speţă, reclamanta locuieşte efectiv în Bucureşti, unde îşi desfăşoară activitatea, iar domiciliul înscris în actul de identitate (în speţă în judeţul Olt) nu corespunde cu domiciliul stabilit în fapt, astfel încât domiciliul din actul de identitate nu poate primi eficienţă.

Reclamanta are dreptul la alegere între instanţa de la locul unde îşi are domiciliul şi cea de Sa locul său de muncă, opţiunea reclamantului exercitându-se ia momentul sesizării instanţei.

Or, în speţă, aceasta a optat să învestească cu soluţionarea cererii sale instanţa de la locul sau de munca, care este şi instanţa de la locul unde îşi are domiciliul efectiv, cu respectarea dispoziţiilor art. 127 C. proc. civ., iar aceasta opţiune aparţine exclusiv reclamantei, instanţa neputând-o cenzura.

De altfel, potrivit art. 59 C. proc. civ. privind coparticiparea procesuală facultativă, mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori daca între ele există o strânsă legătură. Cum drepturile băneşti pretinse angajatorului de către reclamanţi, în calitate de salariaţi, se întemeiază pe aceeaşi cauză juridică, raporturile juridice deduse judecăţii fiind similare, în situaţia data dispoziţiile legale anterior citate sunt pe deplin aplicabile.

Prin urmare, devin incidente dispoziţiile art. 269 alin. (3) din Codul muncii, ce recunosc competenţa de soluţionare a cauzei, după criteriile de la alin. (1) al aceluiaşi articol, care trebuie îndeplinite în persoana oricăruia dintre reclamanţii aflaţi în coparticipare procesuală facultativă,

Tribunalul Buzău a fost în mod corect şi legal sesizat, date fiind dispoziţiile legale incidente cauzei mai sus redate, astfel că luarea măsurii disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea să atragă consecinţa pierderii competenţei instanţei iniţial învestite, de la soluţionarea acestora, pentru a se justifica măsura declinării dosarului la o altă instanţă, în raport de domiciliile reclamanţilor din prezentul dosar.

De vreme ce, la data învestirii sale, Tribunalul Buzău a fost legai sesizat în virtutea dispoziţiilor art. 269 din Codul muncii, art. 210 din Legea nr. 62/2011, şi întrucât, în caz de disjungere, instanţa de judecată rămâne competentă, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20.09.2018.