Jurisdictional gap for appeals against appellate court decisions: ICCJ lacks competence to hear recus against tribunal judgments, requiring referral to the hierarchically superior Court of Appeal.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi, reclamantul A., victima unui accident rutier, a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., prin Sucursala Iaşi şi pe intervenientului C., solicitând obligarea lor la plata sumei de 51.213 RON, din care suma de 37.300 RON reprezentând contravaloarea reparaţiei autoturismului marca "x", cheltuieli necesare aducerii autoturismului cu nr. de înmatriculare x în starea anterioară accidentului, conform devizului anexat, suma de 5.000 RON reprezintă cheltuieli cu deplasarea ia unităţi spitaliceşti, cheltuieli cu tratamentul stomatologic, tratament recuperatorii! şi alimentaţie specifică, suma de 8.91.3 RON reprezentând echivalentul închirierii unui autoturism "x" de la o firmă de închirieri pentru perioada 18.09.2015 - 01.01.2016, cu suma de 19 euro pe zi, cu actualizarea acestor sume la dobânda de referinţă BNR din momentul producerii riscului asigurat - 14.09.2015 şi până la momentul plăţii efective şi integrale a indemnizaţiei de către asigurătorul pârât şi indexarea despăgubirilor civile la rata indicelui de inflaţie din momentul plăţii, obligarea intervenientului forţat la plata de daune morale în cuantum de 5.000 RON, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 14399 din 16.12.2016 Judecătoria Iaşi a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamant, şi, în consecinţă, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 37.293,50 RON, reprezentând contravaloarea reparaţiei autoturismului marca "x" suma de 590 RON, reprezentând cheltuieli cu îngrijirea sănătăţii, efectuate de reclamant în urma accidentului de circulaţie şi suma de 8.050 RON, reprezentând echivalentul închirierii unui autoturism pentru perioada 18.09,2015-01.01.2016, urmând ca aceste sume să fie actualizate cu dobânda de referinţă a B.N.R. din momentul producerii riscului asigurat - 04.09.2015 şi până la momentul plăţii efective a acestor sume. A respins cererea reclamantului ca respectivele sume menţionate mai sus să fie şi indexate cu rata indicelui de inflaţie din momentul plăţii. A obligat pârâtul să plătească reclamantului şi suma de 1.000 RON, cu titlu de daune morale, precum şi, suma de 1.250 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâta şi intervenientul.

Prin Decizia civilă nr. 2557 din 18.12.2017 pronunţată de Tribunalul Iaşi au fost admise apelurile formulate de pârâta S.C. B. S.A. şi intervenientul C. împotriva sentinţei civile nr. 14399 din 16.12.2016 pronunţată de Judecătoria Iaşi, sentinţă pe care a schimbat-o în tot în sensul că, a respins acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu pârâta S.C. B. S.A. şi intervenientul C. şi a obligat pe intimatul A. să plătească apelantului C. suma de 1.807 RON, cheltuieli de judecata în primă instanţă şi în apel.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul A., ce a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Iaşi.

Prin Decizia civilă nr. 256 din 15 mai 2018, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 97 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., având în vedere Decizia nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 12 iulie 2018 şi trimis, spre soluţionare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 4.

Prin rezoluţia completului din data de 16 iulie 2018, s-a fixat termen de judecată în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi justiţie în judecarea cererii de recurs.

La termenul de judecată din 20 septembrie 2018, Înalta Curte a invocat excepţia necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursului, în raport de dispoziţiile art. 97 pct. 1 coroborate cu cele ale art. 5 alin. (3) şi art. 483 alin. (4) C. proc. civ., pe care o va admite, pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunţată de către tribunal, în apel în conformitate cu art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;

2. recursurile în interesul legii;

3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept;

4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa."

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod."

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

Nici această normă nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenţionat consacrarea Înaltei Curţi ca instanţă de drept comun pentru soluţionarea recursurilor.

Raţiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curţi îi revine prin lege competenţa de soluţionare a recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de alte instanţe, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător."

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competenţă în soluţionarea recursurilor, în absenţa unei norme exprese de competenţă. în acest sens, art. 126 alin. (3) din Constituţie prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "potrivit competenţei sale."

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competenţa Înaltei Curţi de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

Pe de altă parte, o asemenea competenţă nu este prevăzută de principiu nici în favoarea curţilor de apel, ţinând cont de faptul că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curţile de apel judecă recursuri doar "în cazurile anume prevăzute de lege."

Cu toate acestea, se impune a fi identificată o instanţă competentă pentru soluţionarea recursului de faţă, dat fiind ca "Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă", astfel cum statuează art. 5 alin. (2) C. proc. civ.

În acest caz, devin aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora; "în cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora din urma, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii."

După cum s-a arătat în doctrină, norma citată enumera izvoarele dreptului procesual civil şi stabileşte, totodată, ordinea de aplicare a acestora.

În absenţa unei norme privind competenţa de atribuţiune pentru soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale şi neputând fi identificată vreo uzanţă în acest sens, se impune recurgerea la analogie şi identificarea instanţei competente în cauză "în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare."

Situaţiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanţa competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât, dacă aceste instanţe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză C. proc. civ., conform cărora "în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată."

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluţionează recursul împotriva hotărârii pronunţate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluţia legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune şi în alte situaţii decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă, justificată de identitatea de raţiune, fiind vorba despre "situaţii asemănătoare." în aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Iaşi revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Iaşi, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte va declina competenţa de soluţionare a recursului, văzând şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competenţa de soluţionare a recursului formulat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 2557 din 18 decembrie 2017 a Tribunalului Iaşi, secţia I civilă, în favoarea Curţii de Apel Iaşi.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20.09.2018.