Monetary claims against employer kept at Bucharest Tribunal despite case split.

Asupra conflictului de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23 mai 2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VlII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, un număr de 438 de reclamanţi - persoane fizice care pretind drepturi individuale similare de la pârâta Curtea de Conturi a României, în calitate de angajator sau fost angajator al acestora, drepturi derivate din raporturi de muncă/serviciu individuale diferite, au solicitat obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata către fiecare reclamant a unor drepturi băneşti.

La termenul de judecată din data de 11 octombrie 2017, pentru considerente ce ţin de domiciliul sau locul de muncă al reclamanţilor şi calitatea acestora de personal contractual sau funcţionar public, instanţa a dispus disjungerea cererii formulată în cauză, formându-se în mai multe dosare.

Ca urmare, pe rolul Tribunalului Bucureşti a fost înregistrată cauza având ca reclamante pe A. şi B.

Prin sentinţa civilă nr. 8754 de data de 04.12.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis excepţia de necompetenţă teritorială, invocată de pârâta Curtea de Conturi a României şi a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Tribunalul Tulcea.

În motivarea sentinţei de declinare s-a reţinut, în esenţă, că în cauză există doar formal o coparticipare procesuală activă, astfel că aceasta nu atrage prorogarea de competenţă teritorială a Tribunalului Bucureşti.

De asemenea, instanţa a reţinut că litigiul având ca obiect mai multe cereri formulate de reclamanţi în calitate de salariaţi/foşti salariaţi ai pârâtei Curtea de Conturi a României, în calitate de angajator, are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1 lit. n) şi p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, aplicându-se norma cu caracter special prev. de art. 210 din acelaşi act normativ.

Având în vedere că reclamanţii sunt moştenitori ai unor salariaţi defuncţi, instanţa a concluzionat că, în cauză, "competenţa teritorială a instanţei de judecată este alternativă, funcţie de domiciliile ori reşedinţele reclamanţilor", apreciind că "după criteriul de stabilire a competenţei teritoriale nu reiese că reclamantele în cauză au vreo legătură cu mun. Bucureşti", iar reclamantele au locul de muncă în judeţul Tulcea, considerente pentru care a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea.

Învestit prin declinare, Tribunalul Tulcea, secţia I civilă, a pronunţat sentinţa nr. 996 din 19 iunie 2018, prin care prin care a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, a constatat ivit conflictul negativ şi a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

În motivare, instanţa a reţinut incidenţa art. 269 alin. (1) şi (2) Codul muncii, precum şi că, în cauză, este o competenţă alternativă, întrucât între reclamanţi există o coparticipare procesuala activă dată de strânsa legătură existentă între cererile lor şi determinată de faptul că pretenţia tuturor reclamanţilor este identică.

Aşadar, s-a reţinut că atât Tribunalul Prahova cât şi Tribunalul Bucureşti erau competente, iar depunerea cererii la Tribunalul Bucureşti a fixat competenţa în favoarea acestuia,

Cu privire la conflictul negativ de competenţa, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 alin. (2) raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 269 Codul muncii "(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii.

(2) Cererile referitoare ia cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

(3) Dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi".

Totodată, în temeiul art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

În cauză, acţiunea introductivă de instanţă având ca obiect drepturi salariale a fost formulată de mai mulţi reclamanţi, printre care şi cei din prezentul dosar şi a fost adresată Tribunalului Bucureşti, ca instanţă de ia focul domiciliului majorităţii celor 438 de reclamanţi.

Potrivit art. 59 C. proc. civ., privind coparticiparea procesuală facultativă, mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură. Cum drepturile băneşti pretinse angajatorului de către reclamanţi, în calitate de salariaţi, se întemeiază pe aceeaşi cauză juridică, raporturile juridice deduse judecăţii fiind similare, în situaţia dată dispoziţiile legale anterior citate sunt pe deplin aplicabile.

În atare situaţie, devin incidente dispoziţiile art. 269 alin. (3) din Codul muncii, ce recunosc competenţa de soluţionare a cauzei, după criteriile de la alin. (1) al aceluiaşi articol, care trebuie îndeplinite în persoana oricăruia dintre reclamanţii aflaţi în coparticipare procesuală facultativă.

Prin urmare, astfel conturat raportul juridic litigios, se apreciază că Tribunalul Bucureşti a fost în mod corect şi legal sesizat, date fiind dispoziţiile legale incidente cauzei mai sus redate, astfel că luarea măsurii disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea să atragă (şi) consecinţa pierderii competenţei instanţei iniţial învestite, de la soluţionarea acestora, pentru a se justifica măsura declinării dosarului la instanţa pretinsă a fi cea de la domiciliile reclamantelor din prezentul dosar.

De vreme ce, la data învestirii sale, Tribunalul Bucureşti a fost legal sesizat în virtutea dispoziţiilor art. 269 din Codul muncii, art. 210 din Legea nr. 62/2011, şi întrucât, în caz de disjungere, instanţa de judecată rămâne competentă, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20.09.2018.