Real estate revindication appeal dismissed, upholding transfer of possession and compensation while rejecting derivative claim due to lack of procedural capacity

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 10.04.2008pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii C., D., S.C. E. S.R.L., F., Primăria Municipiului Bucureşti şi Prefectura Municipiului Bucureşti şi sectorului Agricol Ilfov şi au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa: să oblige pârâta S.C. E. S.R.L. să le lase în deplină proprietate şi liniştită imobilul situat în Bucureşti, str. x sau y, format din construcţie, două camere şi dependinţe, în suprafaţă la sol de 55,57 mp (suprafaţă utilă de 77,95 mp) şi teren în suprafaţă de 62,88 mp; să oblige pârâta S.C. E. S.R.L., pe calea acţiunii oblice, sa lase Primăriei Municipiului Bucureşti - Consiliului General al Municipiului Bucureşti, în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul compus din teren suprafaţă de 417,12 mp aflat în str. x (sau str. y) Bucureşti; să constate nulitatea absolută a următoarelor înscrisuri: Ordinul nr. 241/23.08.1994 emis de Prefectura Municipiului Bucureşti şi sectorului Agricol Ilfov, tranzacţia din 10.05.2007 care stă la baza pronunţării sentinţei civile nr. 7394 din 14.05.2007 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti şi contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 18.07.2007, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1717 din 16.12.2010, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea pronunţată la data de 05.01.2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia necompetenţei materiale cât priveşte cererea de constatare a nulităţii Ordinului nr. 241 din 23.08.1994 emis de Prefectura Municipiului Bucureşti, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sector 1 Bucureşti şi a suspendat judecata celorlalte capete ale cererii de chemare în judecată, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la rămânerea irevocabilă a hotărârii ce se va pronunţa cu privire la anularea Ordinului Prefectului nr. 241 din 23.08.1994.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti la data de 01.03.2012, sub nr. x/2011, iar prin încheierea din data de 07.12.2011 s-a luat act de renunţarea reclamanţilor la judecarea cererii de anulare a Ordinului prefectului nr. 241 din 23.08.1994.

În urma disjungerii, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a format dosarul înregistrat sub nr. x/2011, cauza fiind repusă pe rol la data de 12.12.2012 ca urmare a pronunţării soluţiei în dosarul nr. x/2011.

La termenul de judecată din data de 12.12.2012, reclamanţii au depus o cerere precizatoare, prin care au arătat că solicită obligarea pârâtei S.C. E. S.R.L. la plata sumei de 31.053 RON, reprezentând contravaloarea construcţiei care a pierit în urma unui incendiu în data de 09.05.2009.

La acelaşi termen de judecată, tribunalul a constatat că Prefectura sectorului Agricol Ilfov nu mai are calitate procesuală în cauză, însă având în vedere poziţia reclamanţilor, a menţinut în cauză pârâta Prefectura Municipiului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 891 din 08.07.2014, Tribunalul Bucureşti, secţia V-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea precizată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A. şi B.

Prin Decizia nr. 487 din 28.06.2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul, a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a admis, în parte, acţiunea precizată, a obligat pârâta S.C. E. S.R-L. să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamanţilor terenul în suprafaţă de 62,88 mp situat sub construcţia în prezent arsă, situat în Bucureşti, str. y, Bucureşti a obligat pârâta S.C. E. S.R.L. să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie Municipiului Bucureşti terenul liber de construcţie, în suprafaţă de 416,3 mp, diferenţa dintre totalul de 479,18 mp din imobilul situat în Bucureşti, str. x/y, Bucureşti identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expert G., şi terenul situat sub construcţie, de 62,88 mp şi a obligat pârâta S.C. E. S.R.L. să plătească reclamanţilor suma de 31.053 RON reprezentând contravaloarea construcţiei. A menţinut dispoziţia de respingere în rest a acţiunii precizate. A obligat pârâta S.C. E. S.R.L. să plătească reclamanţilor suma de 4.000 RON cheltuieli de judecată în fond şi 3.000 RON cheltuieli de judecată în apel.

În motivarea deciziei, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:

I. Dat fiind că în speţă se invocă de către apelanţii-reclamanţi o neconcordanţă între adresa menţionată în contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 03.10.1996 şi în contractul de închiriere nr. x din 10.06.1992, respectiv Bucureşti, str. x, Bucureşti şi perimetrul real al imobilului transmis, identificat grafic (la pct. 2 din contractul de vânzare-cumpărare s-a prevăzut că "se anexează schiţa de plan ce face parte din prezentul contract") şi care ar corespunde actualei adrese Bucureşti, trebuie stabilit, pe baza probelor administrate în cauză, care este conturul terenului (de sub construcţie şi liber de construcţie) obiect al celor două contracte menţionate.

Analizând probele administrate sub acest aspect, instanţa de apel a concluzionat ca terenul dobândit de apelanţii-reclamanţi este cel pe care există construcţia aflată în prezent în posesia S.C. E. S.R.L. şi care are adresa actuală Bucureşti.

Imobilul pentru care S.C. H. S.A. avea în evidenţe adresa Bucureşti, str. x este chiar cel în litigiu. Ca atare, folosirea acestei adrese în contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 03.10.1996 se explică prin neactualizarea bazei sale de date în acord cu modificările operate prin planurile topografice ulterioare. întregul imobil apare ca fiind naţionalizat la data de 20.04.1950 în temeiul unui proces-verbal întocmit pe baza Decretului nr. 92/1950, de la I.

În concluzie, părţile din contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 03.10.1996 au avut reprezentarea terenului transmis ca fiind cel cu configuraţia corespunzătoare actualei adrese Bucureşti, existând astfel o suprapunere cu imobilul dobândit de S.C. E. S.R.L. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 18.07.2007.

Instanţa de apel a considerat că în cauză trebuie să aplice regula consacrată în materia revendicării imobiliare pentru ipoteza în care titlurile emană de la autori diferiţi, iar nu un alt criteriu de preferinţă, pentru a da câştig de cauză intimatei-pârâte, pe considerentul că aceasta şi-a întocmit prima documentaţia cadastrală şi şi-a înscris prima imobilul în cartea funciară, dat fiind că această regulă se aplică pentru o situaţie distinctă, aceea în care titlurile provin de la acelaşi autor.

Astfel, titlul de proprietate al statului este actul administrativ individual de preluare din 20.04.1950, iar autorul statului (pentru terenul liber de construcţie) şi indirect al autorilor-reclamanţi (pentru terenul de sub construcţie, cumpărat de la stat) este fostul proprietar, fie că este vorba de I., fie de moştenitorii lui J., de la care a fost preluat prin Decretul nr. 92/1950 (fără a fi enumerat în lista-anexă iniţială).

Pe de altă parte, titlul de proprietate invocat de intimata-pârâtă S.C. E. S.R.L. este contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 18.07.2007, prin care a dobândit imobilul în litigiu de la vânzătorii C. şi D.

Analizând probele administrate în cauză, instanţa de apel a concluzionat că titlul apelanţilor-reclamanţi şi al statului provin de la adevăratul proprietar, în timp ce titlurile autorilor intimatei-pârâte S.C. E. S.R.L. nu au corespondent în realitate. Prin urmare, titlul de proprietate al primilor este preferabil, urmând ca intimata-pârâtă să fie obligată să predea posesia terenului şi, întrucât construcţia a pierit, acţiunea în revendicare fiind transformată sub acest aspect într-una în despăgubiri, să plătească suma ce reprezintă contravaloarea acesteia.

În ceea ce priveşte acţiunea oblică, instanţa de apel a avut în vedere dispoziţiile art. 974 C. civ., şi a reţinut că, prin contractul de închiriere nr. x din 10.06.1992 încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti, prin S.C. H. S.A. (terenul fiind în proprietatea Municipiului Bucureşti), apelanţii-reclamanţi au dobândit un drept de folosinţă asupra terenului de sub construcţie (asupra cărora au devenit ulterior proprietari) şi asupra celui de construcţii. Acest contract a fost prelungit succesiv de drept în temeiul Legii nr. 17/1994, O.U.G. nr. 40/1999, O.U.G. nr. 8/2004,0. U.G. nr. 44/2009.

Analizând drepturile şi obligaţiile părţilor izvorâte din locaţiune, astfel cum aceasta este reglementată de art. 1411 C. civ., curtea de apel a apreciat că nimic nu impune chiriaşului să se limiteze la a invoca garanţia pentru tulburările de drept provenite prin faptele terţilor, dacă sunt întrunite condiţiile unei alte acţiuni, cum este acţiunea oblică, asumându-şi costurile şi riscurile acesteia.

Or, aceste cerinţe sunt întrunite, pentru că: locatorul, Municipiul Bucureşti, a fost inactiv, acestea nepreluând nici acţiunea introdusă de apelanţii-reclamanţi; interesul apelanţilor-reclamanţi este să poată să-şi exercite dreptul de folosinţă asupra curţii, tară de care nu pot nici să-şi exercite în condiţii adecvate dreptul de proprietate asupra terenului care s-a situat sub construcţia în prezent arsă, ce nu are ieşire la drumul public; creanţa corelativă obligaţiei locatorului este de a asigura locatarului folosinţa lucrului pe toată durata locaţiunii este certă, lichidă şi exigibilă.

În aceste condiţii, curtea de apel a constatat caracterul întemeiat şi al celui de-al doilea capăt de cerere.

Sub un alt aspect, instanţa de apei a reţinut că Municipiul Bucureşti este titularul dreptului de proprietate asupra terenului, iar nu Primăria Municipiului Bucureşti, care are numai calitatea de a reprezenta în justiţie unitatea administrativ-teritorială (art. 21 alin. (2) din Legea nr. 215/2001).

În fine, curtea de apel a reţinut că identificarea terenului tăcută de expertul G. este corectă, fiind avizată de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, suprapunerea de 5 mp cu imobilul situat în Bucureşti, str. x Bucureşti neavând legătură cu imobilul pentru care a făcut obiectul acţiunii în revendicare şi acţiunii oblice în ceea ce priveşte efectele juridice ale calităţii intimatei-pârâte S.C. E. S.R.L. de subdobânditor de bună-credinţă, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Problema efectelor faţă de terţi ale admiterii acţiunii în revendicare îşi găseşte în prezent rezolvarea, pentru imobilele înscrise în cartea funciară, în regulile de carte funciară prevăzute de Legea nr. 7/1996, iar nu în prevederile C. civ., exprese sau deduse pe cale de interpretare.

După ce a expus o serie de consideraţii teoretice în legătură cu principiul publicităţii materiale, reglementat de art. 31 din Legea nr. 7/1996, în forma în vigoare la data de 20.06.2007 (data efectuării înscrierii sentinţei civile nr. 7394 din 14.05.2007 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, care reprezintă titlului de proprietate al autorilor intimatei-pârâte S.C. E. S.R.L.), instanţa de apel a concluzionat că, aşa cum rezultă din prevederile art. 36 din Legea nr. 7/1996, în regulă generală acţiunea în revendicare poate fi intentată de adevăratul proprietar cu succes împotriva subdobânditorului de bună-credinţă în termen de 3 ani de ia data înregistrării cererii de înscriere formulată de cumpărătorul iniţial şi ar trebui respinsă dacă este formulată după expirarea acestui termen.

Or, în cauză, întrucât la data introducerii prezentei acţiuni (10.04.2008) nu trecuseră 3 ani de la data înscrierii autorilor nemijlociţi ai intimatei-pârâte S.C. E. S.R.L. în cartea funciară (20.06-2007), principiul publicităţii materiale nu acţionează.

Referitor la constatarea nulităţii absolute a tranzacţiei din 10.07.2007 şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 18.07.2007, curtea de apel a reţinut, în primul rând, că apelanţii-reclamanţi nu au indicat cauza de nulitate.

Faptul că cele două acte de transmisiune nu provin de la adevăratul proprietar, în sine, nu constituie o cauză de nulitate absolută, ci una de nulitate relativă, pentru că soluţia tradiţională în dreptul civil român, impusă de o jurisprudenţă constantă şi de literatura de specialitate, este aceea că vânzarea lucrului altuia este lovită de nulitate relativă, ce nu poate fi invocată decât de părţile contractului. Excepţia o constituie încheierea contractului în cunoştinţă de cauză, adică cu rea-credinţă, ştiind că lucrai vândut este proprietatea altei persoane, care, reprezentând o operaţiune speculativă, are o cauză ilicită şi este nulă absolut în baza art. 968 C. civ.

Or, în cauză, nu s-a dovedit conivenţa intimaţilor-pârâţi F., C. şi D., cu atât mai mult a intimatei-pârâte S.C. E. S.R.L.

Împotriva acestei decizii (inclusiv a încheierii din data de 14 iunie 2016), a declarat recurs pârâta S.C. E. S.R.L.

Prin Decizia nr. 205 din 31.01.2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de pârâta S.C. E. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 487 din 28.06.2016 şi a încheierii din data de 14 iunie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a casat decizia atacată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reţinut următoarele:

Este nefondat motivul de recurs prin care se susţine că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea art. 30, art. 31 şi art. 34 din Legea nr. 7/1996, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. deoarece criteriul de preferabilitate a titlului înscris primul în cartea funciară se aplică în cazul comparării a două titluri de proprietate ce provin de la un autor comun, iar nu când titlurile provin de la autori diferiţi, cum este cazul în speţă.

Instanţa de recurs a considerat că este nefondat motivul de recurs prin care se susţine că instanţa de apel a admis acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi cu încălcarea puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 7394 din 14.05,2007 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, rămasă irevocabilă, a dispoziţiilor art. 1201 C. civ. din 1864, a principiului securităţii juridice consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale, a dispoziţiilor care ocrotesc dreptul de proprietate privată al recurentei şi anume art. 480 din C. civ. din 1864, art. 44, art. 136 din Constituţia României, art. 1 paragraf 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale.

Nu s-a putut reţine în speţă excepţia puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 7394 din 14.05.2007 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, rămasă irevocabilă, şi aplicarea dispoziţiilor art. 1201 C. civ. din 1864, având în vedere că nu există identitate de obiect, cauză şi părţi între litigiul în care s-a pronunţat sentinţa menţionata anterior şi cel de faţă, situaţie necontestată de către recurentă. Cu atât mai mult, în cadrul acelui proces nu s-a analizat titlul de proprietate al reclamanţilor, iar pe de altă parte, hotărârea nefiind motivată, nu rezultă dacă a fost analizat titlul antecesorilor recurentului, în cadrul acesteia reţinându-se doar că părţile au încheiat o tranzacţie. Nefiind întrunită condiţia identităţii de obiect, cauză şi părţi, potrivit art. 1201 C. civ. hotărârea invocată nu poate fi opusă reclamanţilor din prezentul litigiu.

Astfel, nu a putut fi reţinută, din această perspectivă, încălcarea dreptului la un proces echitabil şi a securităţii raporturilor juridice.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prin care se susţine că, în cadrul analizării dispoziţiilor care reglementează regimul juridic al acţiunii în revendicare, instanţa de apel a aplicat în mod greşit legea, fiind ignorate efectele instituţiei proprietăţii aparente, Înalta Curte a reţinut că recurenta pârâtă nu a invocat în mod expres principiul proprietarului aparent ca mod de dobândire a proprietăţii, şi cu atât mai puţin prevederile art. 17 din Noul C. civ. în plus, din argumentele de fapt invocate în apărare nu rezultă cu evidenţă că aceasta ar fi înţeles să invoce o astfel de instituţie în apărare, iar nu criterii distincte de preferabilitate a dreptului său de proprietate. Astfel nu se poate reţine o eventuală greşeală de calificare de către instanţa de apel a acestor apărări şi, prin urmare, nici nemotivarea hotărârii sub acest aspect.

De altfel, dispoziţiile Noului C. civ. (art. 17) nu se aplică în litigiul de faţă, ţinând cont că principiul proprietăţii aparente, chiar potrivit doctrinei recente, este considerat un mod de dobândire a proprietăţii, astfel că sunt aplicabile dispoziţiile legale de la data pretinsei dobândiri a proprietăţii, care coincide cu încheierea contractului cu proprietarul aparent.

Înalta Curte a reţinut că instanţa de apel nu a analizat buna-credinţă la data încheierii actului, invocată de către recurentă, în mod separat, ci a considerat implicit, că aplicând regulile generale, buna credinţă a subdobânditorului ia data încheierii contractului nu este relevantă în cadrul operaţiunii de comparare a titlurilor de proprietate ce provin de la autori diferiţi.

Înalta Curte a mai reţinut că regulile publicităţii imobiliare nu se aplică în cazul comparării de titluri ce provin de la autori diferiţi, fiind astfel străină de obiectul litigiului analiza făcută sub acest aspect de instanţa de apel. Totuşi, a concluzionat că nu se poate reţine nemotivarea hotărârii sub acest aspect deoarece respectiva analiză constituie un considerent în plus faţă de cel determinant, anume acela că buna-credinţă nu poate reprezenta un criteriu de preferabilitate la compararea titlurilor prevenite de ia autori diferiţi. Stabilirea patrimoniului în care se regăseşte dreptul de proprietate asupra bunului revendicat, presupune compararea drepturilor autorilor pentru a-l determina pe cel mai caracterizat.

Instanţa de recurs a constatat fondată critica întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. prin care se susţine că instanţa de apel a admis acţiunea oblică în favoarea Municipiului Bucureşti, cu încălcarea principiului disponibilităţii.

Reclamanţii au solicitat pe calea acţiunii oblice ca recurenta să fie obligată să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie Primăriei municipiului Bucureşti terenul în suprafaţă de 417,12 mp, iar instanţa de apei a admis acţiunea oblică în favoarea Municipiului Bucureşti.

Astfel, deşi a reţinut că Municipiul Bucureşti şi Primăria municipiului Bucureşti sunt entităţi distincte, parte în prezentul dosar fiind Primăria municipiului Bucureşti, instanţa de apel a admis acţiunea oblică faţă de o entitate care nu era parte în dosar fără a pune în discuţia părţilor posibilitatea introducerii în cauză a unei alte părţi în faza procesuală a apelului, raportat la condiţiile specifice în cauză, şi fără a le da părţilor posibilitatea să formuleze apărări.

De asemenea, Înalta Curte a considerat că este fondat şi motivul de recurs prin care se formulează critici legate de îndeplinirea condiţiei interesului pentru formularea acţiunii oblice, constatând că, în fapt, această condiţie nu a fost analizată de către instanţa de apel, nici din punct de vedere material şi nici sub aspect procesual.

Faptul că terenul pe care reclamanţii îl au în proprietate nu ar avea ieşire la calea publică este un argument străin de exercitarea pe calea acţiunii oblice a acţiunii în revendicare a terenului pe care aceştia îl aveau în folosinţă, Această împrejurare ar justifica interesul pentru formularea unei cereri de constatare a unui servituţi de trecere pe terenul altuia, în nume propriu, iar nu a acţiunii oblice de faţă.

Înalta Curte a constatat că motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. cu referire la identitatea dintre imobile este nefondat, împrejurarea că instanţa de apel a reţinut existenţa unei identităţi între terenul situat în str. x Bucureşti şi cel din bd. x, dar în dispozitiv terenul în cauză a fost identificat prin ambele adrese nu reprezintă nici motive contradictorii şi nici o contradicţie între considerente şi dispozitiv, ci o reflectare a faptului că imobilul în cauză, aflându-se la intersecţia dintre două străzi, a fost identificat în timp prin două adrese.

De asemenea, instanţa de recurs a constatat ca nefondat motivul de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., prin care se solicită casarea deciziei, întrucât instanţa de apei ar fi trebuit să dispună administrarea unei noi expertize pentru lămurirea cauzei cu referire la identitatea dintre imobilele proprietatea părţilor.

Aşa cum rezultă din încheierea din data de 14.06.2016, această probă a fost solicitată de către apelanţii reclamanţi, recurenţii pârâţi opunându-se la încuviinţarea efectuării expertizei în apel, cu argumentul că ultima expertiză omologată de către prima instanţă de fond este profitabilă apelanţilor reclamanţi.

Instanţa de apel a respins cererea de efectuare a unei noi expertize, având în vedere că s-au administrat probe în faza procesuală anterioară şi probele administrate în apel nu aduc elemente noi cu privire la identificarea imobilelor în cauză, care ar putea fi valorificate în cadrul unei expertize.

Astfel, încuviinţarea administrării probei cu expertiză nu a fost solicitată în apel de către recurenţii pârâţi, ci de către apelanţii reclamanţi, recurenţii pârâţi chiar opunându-se administrării unei asemenea probe cu argumentul că este neconcludentă, condiţii în care nu se poate reţine interesul formulării de critici raportat la dispoziţia instanţei de apel sub acest aspect, nici din perspectiva faptului că această dispoziţie ar fi nemotivată. De altfel, această critică este nefondată, instanţa de apel motivându-şi soluţia, aşa cum reiese din cele expuse mai sus.

Răspunzând criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte a concluzionat că nu se impune casarea deciziei nici din perspectiva art. 314 C. proc. civ. interpretat per a contrario, neputându-se reţine că împrejurările de fapt referitoare la identitatea dintre imobilele aparţinând părţilor în cauză nu ar fi fost deplin stabilite şi că ar fi necesară pentru aceasta efectuarea unei noi expertize cu luarea în considerare a înscrisurilor depuse în apel.

Rejudecând cauza, prin Decizia civilă nr. 388/A din 17.04.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat apelanţii reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 891 din 08.09.2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, a schimbat în parte sentinţa civilă apelată în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată, a obligat pârâta S.C E. S.R.L. să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 62,88 mp situat sub construcţia în prezent arsă şi să plătească reclamanţilor suma de 31.053 RON, reprezentând contravaloarea construcţiei.

A respins acţiunea oblică, având ca obiect obligarea pârâtei S.C. E. S.R.L. să lase Primăriei Municipiului Bucureşti - Consiliul General ai Municipiului Bucureşti, în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul compus din teren liber de construcţie, în suprafaţă de 416,3 mp (diferenţa dintre totalul de 479,18 mp şi terenul situat sub construcţie, de 62,88 mp), pentru lipsa capacităţii de folosinţă.

A respins excepţia lipsei de interes în formularea acţiunii oblice, ca rămasă fără obiect şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

La termenul de judecată din data de 30.01.2018, curtea de apel, având în vedere decizia de casare, a pus în discuţia părţilor posibilitatea introducerii în cauză a unei alte părţi în faza procesuală a apelului, respectiv a Municipiului Bucureşti, sub aspectul acţiunii oblice şi a constatat că, în raport de dispoziţiile art. 294 C. proc. civ., este inadmisibilă o asemenea modificare a cadrului procesual în calea de atac, respectiv introducerea unei alte părţi procesuale în faza apelului.

La data de 20.02.2018, instanţa de apel a respins solicitarea intimatei - pârâte S.C. E. S.R.L. de administrare a unei expertize specialitatea cadastru - topografie, în raport de dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., cu motivarea arătată în încheierea de şedinţă de la acea dată.

Raportat la considerentele deciziei de casare şi la dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., constatând că în caz de casare cu trimitere, instanţa care urmează să rejudece trebuie să procedeze numai în sensul şi în limitele stabilite prin hotărârea instanţei superioare, pentru rest cauza intrând în puterea lucrului judecat, curtea de apel a apreciat că nu este admisibilă rediscutarea situaţiei de fapt din perspectiva identificării prin expertiză a imobilelor, în contextul în care, în mod irevocabil, Înalta Curte a considerat lămurită această situaţie de fapt şi, de asemenea, nu este admisibilă reluarea dezbaterii cu privire la chestiunea proprietăţii aparente, care a constituit motiv de recurs analizat pe larg de către instanţa de recurs şi apreciat de aceasta ca nefondat.

Prin urmare, instanţa de apel a constatat că dezbaterile în rejudecarea apelului după casare sunt limitate la dispoziţiile obligatorii ale deciziei de casare cu referire la acţiunea oblică exercitată în cauză.

În ceea ce priveşte acţiunea oblică, instanţa a constatat că cererea formulată de reclamanţi a avut ca obiect obligarea pârâtei S.C. E. S.R.L. să lase Primăriei Municipiului Bucureşti - Consiliului Generai ai Municipiului Bucureşti, în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul compus din teren liber de construcţie, în suprafaţă de 416,3 mp, diferenţa dintre totalul de 479,18 mp şi terenul situat sub construcţie, de 62,88 mp.

Asupra excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă a Primăriei Municipiului Bucureşti, parte procesuală potrivit principiului disponibilităţii, instanţa de apel a avut în vedere prevederile art. 5 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, ale art. 20 alin. (1), art. 21 alin. (1) şi (2) şi art. 77 din Legea nr. 215/2001 şi a concluzionat că primăria nu are personalitate juridică pentru a avea calitate de parte în judecată, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 41 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, a considerat ca întemeiată excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Primăriei Municipiului Bucureşti, deoarece aceasta nu are personalitate juridică, fiind numai o structură administrativă, Iară capacitate de folosinţă a drepturilor civile pentru a fi parte în judecată.

in consecinţă, a respins acţiunea oblică, constatând că ea a fost formulată în favoarea unei persoane rară capacitate procesuală de folosinţă şi a apreciat că devine inutilă analiza subsecventă a interesului în formularea acţiunii oblice, această excepţie rămânând fără obiect.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs pârâta S.C. E. S.R.L.

Prin motivele de recurs sunt formulate următoarele critici:

1. În cel de-al doilea ciclu procesual, pârâta a solicitat efectuarea unei expertize pentru lămurirea situaţiei de fapt în raport de înscrisuri noi.

Or, prin respingerea probei cu o expertiză ale cărei obiective se raportau la înscrisuri care nu fuseseră avute în vedere de expertizele efectuate în ciclurile procesuale anterioare, situaţia de fapt nu a fost corect stabilită de instanţele de fond.

Acest motiv de recurs a fost întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 129 alin. (5) C. proc. civ.:

2. Nelegalitatea hotărârii sub aspectul dezlegării date autorităţii de lucru judecat a Deciziei civile nr. 205 din 31.01.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sub două aspecte:

a) sub aspectul situaţiei de fapt, necesară a fi lămurită în vederea comparării titlurilor de proprietate ale ambelor părţi.

În condiţiile în care, după casarea primei decizii a curţii de apel, pârâta a invocat alte înscrisuri, care nu fuseseră avute în vedere pentru stabilirea corectă a situaţiei de fapt, nu poate fi reţinută autoritatea de lucru judecat Astfel, instanţele de fond nu s-au raportat pentru stabilirea situaţiei de fapt şi a analizei titlurilor autorilor părţilor la autorii comuni I. şi la J.; nu a fost identificată suprafaţa de teren de 404 mp situată în str. x Bucureşti care a aparţinut I. şi care a făcut obiectul naţionalizării în baza Decretului nr. 92/1950, şi nici suprafaţa de 983 mp., situată în str. x ce face obiectul procesului-verbal din data de 27.03.1940 întocmit de Comisiunea pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare nr. x/1940.

b) sub aspectul invocării şi soluţionării chestiunii proprietăţii aparente.

Astfel, deşi Înalta Curte, prin Decizia nr. 205 din 31.01.2017, nu a analizat efectul achizitiv al proprietăţii aparente, invocat de pârâta S.C. E. S.R.L. în apărarea sa, instanţa de apel, în rejudecare, nu a mai cercetat chestiunea proprietăţii aparente, considerând în mod greşit că aceasta a fost tranşată de Înalta Curte.

Această critică este întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

3. Hotărârea instanţei de apel este nelegală în ceea ce priveşte modul în care au fost comparate titlurile de proprietate, motivul de recurs întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta arată că buna-credinţă a dobânditorului este un element al noţiunii de proprietate aparentă.

S.C. E. S.R.L. a dobândit în anul 2007, în baza unui contract de vânzare-cumpărare, încheiat cu C. şi D., terenul în suprafaţa de 480 mp. şi construcţia, situate în b-dul x, sector 1 Bucureşti. Imobilul dobândit era înscris în cartea funciară, iar titlul autorilor îl constituia o hotărâre judecătorească (sentinţa civilă nr. 7394 din 14.05.2007 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti).

După dobândirea imobilului, în anul 2009, S.C. E. S.R.L. a obţinut autorizaţie de desfiinţare a construcţiei situate pe terenul în suprafaţa de 480 mp din Bucureşti după ce anterior, în anul 2007, obţinuse certificatul de urbanism. Prin urmare, pârâta S.C. E. S.R.L. s-a comportat ca un veritabil proprietar, având şi girul autorităţilor statului, care i-au permis prin acte administrative, să efectueze acte de dispoziţie asupra construcţiei.

4. Hotărârea instanţei de apel este nelegală şi pentru că titlul autorului reclamanţilor este incomplet analizat din perspectiva preferabili taţi i, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Reclamanţii exhibă ca titlu de proprietate pentru imobilul din str. x Bucureşti un contract de vânzare cumpărare încheiat cu unitatea administrativ teritorială (Primăria Municipiului Bucureşti). Ei au dobândit imobilul de la un neproprietar, deoarece Statul Român dobândise la rândul său imobilul prin naţionalizare în baza Decretului nr. 92/1950 de la fostul proprietar, I.

Or, conform art. 6 din Legea nr. 213/1998 fac parte din domeniul public sau privat al statului sau unităţilor administrativ teritoriale bunurile dobândite de stat în perioada 19454-1989 dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

În compararea titlurilor, titlul statului (Decretul nr. 92/1950) nu poate fi preferat unei convenţii particulare, consfinţită de o hotărâre judecătorească, care nu a fost niciodată desfiinţată, deoarece naţionalizările făcute în baza Decretului nr. 92/1950 au încălcat prevederile Constituţiei de la acea vreme şi ale tratatelor internaţionale.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

1. Critica prin care recurenta susţine că situaţia de fapt nu a fost corect stabilită de instanţa de apel deoarece în cauză se impunea administrarea unei noi probe cu expertiză, nu învesteşte în mod legal instanţa de recurs cu analiza argumentelor pe care se întemeiază.

Chiar dacă recurenta a indicat în drept prevederile art. 304 pct. pct. 5 C. proc. civ. cu raportare la art. 129 alin. (5) C. proc. civ., primul motiv de recurs vizează, de fapt, modul în care instanţa de apel a stabilit situaţia de fapt, prin interpretarea probelor administrate.

Însă, situaţia de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare, rezultată din probele administrate, nu mai poate fi reapreciată în calea de atac a recursului deoarece, în condiţiile art. 304 C. proc. civ., recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce ţin de legalitatea hotărârii supuse controlului judiciar. Dispoziţiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ. care permiteau instanţei de recurs să cenzureze modul în care instanţa de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză, au fost în mod expres abrogate prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Prin urmare, criticile care cuprind aspecte de netemeinicie ale deciziei recurate, care vizează modul în care instanţa de apel a stabilit situaţia de fapt nu mai învestesc în mod legal instanţa de recurs cu analiza lor.

Nu s-ar putea susţine nici că acest motiv de recurs ar viza, de fapt, încălcarea regulilor procedurale care guvernează administrarea probelor în procesul civil.

Potrivit art. 201 C. proc. civ., proba cu expertiză este administrată atunci când instanţa consideră necesar ca, pentru lămurirea situaţiei de fapt, să cunoască părerea unor specialişti. Prin urmare, în măsura în care, în cauză, situaţia de fapt este lămurită, administrarea probei cu expertiză nu se mai justifică, iar hotărârea pronunţată în lipsa acestei probe nu poate fi casată în temeiul art. 314 C. proc. civ.

Or, prin încheierea pronunţată la data de 20.02.2018, instanţa de apel a respins motivat, administrarea probei cu expertiză, iar argumentele pentru care a considerat că situaţia de fapt în prezenta cauză nu trebuie lămurită prin completarea probatorului cu un raport de expertiză sunt temeinice şi legale, astfel încât casarea deciziei pronunţate nu poate fi dispusă în baza primului motiv de recurs.

2. a) Puterea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 205 din 31.01.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost corect aplicată de instanţa de apel în ceea ce priveşte efectul acesteia asupra stabilirii situaţiei de fapt în cauză.

În considerentele deciziei de casare, instanţa de recurs a arătat în mod expres că situaţia de fapt a fost lămurită în cauză. Astfel, Înalta Curte a arătat că nu se poate reţine că "împrejurările de fapt referitoare la identitatea dintre imobilele aparţinând pârâţilor în cauză nu ar fi fost deplin stabilite şi că ar fi necesară pentru aceasta efectuarea unei noi expertize cu luarea în considerare a înscrisurilor depuse în apel".

Or, atâta timp cât prin decizia instanţei de recurs s-a stabilit că situaţia de fapt a fost pe deplin stabilită în cauză, numai prin încălcarea puterii de lucru judecat de care hotărârea instanţei de recurs se bucură, s-ar putea susţine, în rejudecarea cauzei, că anumite probe ar indica o altă situaţie de fapt.

Aşa cum în mod legal a reţinut instanţa de apel, limitele rejudecării au fost clar stabilite prin decizia de casare şi nu au vizat situaţia de fapt, ci au pornit de la premisa că aceasta a fost pe deplin şi corect stabilită de instanţa de apel.

În ceea ce priveşte celelalte motive de recurs grupate la punctele 2 b), 3 şi 4, vizând neanalizarea chestiunii proprietăţii aparente de către curtea de apel în rejudecarea pricinii, modul în care a fost realizată compararea titlurilor de proprietate ce se opun în cauză cu referire ia buna-credinţă a recurentei şi la preferabilitatea, incomplet analizată, în opinia recurentei, a titlului autorului reclamanţilor, motive de recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Toate criticile menţionate nu pot fi primite.

Aşa cum rezultă din considerentele Deciziei de casare nr. 205 din 31.01.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, limitele rejudecării au fost clar stabilite de instanţa de recurs şi au vizat în mod exclusiv excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a Primăriei municipiului Bucureşti şi condiţia interesului în formularea acţiunii oblice.

Faţă de limitele casării dispuse prin decizia instanţei de recurs, în rejudecarea pricinii, curtea de apei nu putea să analizeze chestiunea proprietăţii aparente, pretinsa bună-credinţă a recurentei ori preferabilitatea titlului autorului acesteia sau să compare titlurile de proprietate ce se opun în cauză.

În respectarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., instanţa de apel a fost obligată să analizeze doar aspectele pentru care cauza a fost trimisă spre rejudecare, respectiv, excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a Primăriei municipiului Bucureşti şi condiţia interesului în formularea acţiunii oblice. Toate celelalte aspecte ale cauzei, inclusiv cele în privinţa cărora recurenta invocă prin prezentul recurs o nepronunţare sau o soluţionare greşită din partea instanţei de apel, au intrat în puterea de lucru judecat şi nu mai puteau face obiectul rejudecării în urma casării cu trimitere.

Prin urmare, puterea de lucru judecat a înlăturat posibilitatea instanţei de apel de a analiza aspectele criticate prin motivele de recurs şi, pe cale de consecinţă, exclude şi posibilitatea instanţei de recurs de a le cenzura în prezenta cale de atac.

În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. E. S.R.L. împotriva Deciziei civile nr. 388/A din data de 17 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lIl-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20.09.2018.