Lawyer's damages appeal sent to Court of Appeal on material incompetence

Prin sentinţa nr. 923 din 17 februarie 2017 Judecătoria Râmnicu-Vâlcea a respins acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Cabinet de Avocat B., B., având ca obiect obligarea pârâţilor în solidar la plata sumei de 24.512 RON, cu titlu de despăgubiri materiale şi 3.000 de RON, cu titlu de despăgubiri morale.

Prin decizia nr. 1131 din 9 noiembrie 2017 Tribunalul Vâlcea, secţia I civila, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., înregistrat la Tribunalul Vâlcea la data de 19.01.2018.

Prin adresa din 22.01.2018, Tribunalul Vâlcea a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluţionare, Curţii de Apel Piteşti.

Prin decizia nr. 93/04.05.2018 Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de Apel Piteşti a reţinut că litigiul are ca obiect acţiunea în despăgubiri împotriva avocatului şi cabinetului său, iar criticile din recurs vizează chiar fondul pretenţiilor, şi anume calitatea procesuală pasivă a cabinetului de avocat, chestiune cu privire la care se susţine că pârâtul B. a acţionat în calitate de avocat, ca reprezentant autorizat al cabinetului de avocat B., respectiv asumarea obligaţiei de reprezentare şi asistare a reclamantului în faţa instanţei judecătoreşti.

Legat de valoarea pretenţiilor, Curtea de Apel Piteşti a reţinut că decizia instanţei de apel, atacată cu prezentul recurs, a fost pronunţată ulterior publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei nr. 369/2017, prin care Curtea Constituţională a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 iei inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., care stabileau că nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani, cu o valoare sub 1.000.000 RON, sunt neconstituţionale.

Din perspectiva competenţei materiale, concluzia Curţii Constituţionale a fost aceea că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are numai rolul de a soluţiona recursuri în interesul legii, ci şi pe acela de a casa hotărârile instanţelor inferioare care nu sunt conforme cu regulile de drept aplicabile.

Curtea de Apel Piteşti a reţinut că în toate celelalte cazuri distincte de cele la care se referă art. 96 pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este cea care are în competenţă judecata recursurilor, regulă ce se degajă din dispoziţiile art. 483 afin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Regula este ca recursul să fie de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi nu de competenţa instanţei ierarhic superioare celei care a pronunţat hotărârea atacată. Această interpretare este conformă şi dispoziţiilor art. 483 alin. (4) din cod, potrivit cărora recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată în cazurile anume prevăzute de lege.

Astfel s-a reţinut şi de către Curtea Constituţională inclusiv la paragrafele 31 şi 30 ale deciziei nr. 369/2017, şi anume că recursul se soluţionează de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în cazurile anume prevăzute de lege, de instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată, respectarea ierarhiei instanţelor de judecată fiind subordonată scopului recursului, de realizare a interpretării şi aplicării unitare a legii, garanţie a dreptului la un proces echitabil.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 26 iunie 2018.

Prin rezoluţia din 28 iunie 2018, s-a fixat termen la 12 septembrie 2018, în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei de necompetenţă, pe care o va admite, în considerarea următoarelor argumente:

Hotărârea de declinare a competenţei nu poate realiza o legală învestire a instanţei supreme, temeiurile juridice la care se face referire nejustificând competenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului într-o cauză având ca obiect pretenţii în cuantum de 60.000 RON, soluţionată în primă instanţă de judecătorie şi în apel de tribunal.

Astfel, dispoziţiile art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care stabilesc competenţa Înaltei Curţi ca instanţă de recurs, statuează expres că este vorba despre "hotărârile curţilor de apel sau alte hotărâri prevăzute de lege", care pot face obiectul unui astfel de control în faţa instanţei supreme.

Or, în speţă, obiectul recursului nu se circumscrie celor două ipoteze ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ., nefiind vorba nici de o hotărâre a curţii de apel şi nici de o altă hotărâre, într-o materie anume prevăzută de lege, pentru a fi dedusă judecăţii recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dispoziţia procedurala menţionată nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor ci dimpotrivă, foloseşte două criterii ale circumscrierii acestei competenţe-unul care vizează ierarhia instanţelor de judecată în sistemul judiciar românesc (hotărârile curţilor de apel) şi celălalt indicaţia expresă a legii ("cazurile anume prevăzute de lege").

Aceste două criterii utilizate de legiuitor exclud ideea unei competenţe de drept comun, posibilă doar în situaţia în care norma nu ar circumscrie în mod specific domeniul ei de aplicare.

O interpretare în sens contrar a dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa cum procedează curtea de apel, înseamnă nesocotirea conţinutului expres al normei şi extinderea nepermisă a sferei ei de aplicare, ajungându-se astfel la crearea unei reguli noi de competenţă, prin adăugarea la lege şi încălcarea regulilor procedurale (conform art. 122 C. proc. civ. "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod", iar potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, competenţa instanţelor este prevăzută numai prin lege).

Nici dispoziţiile art. 483 alin. (3) şi (4) C. proc. civ. la care face referire curtea de apel nu sunt de natură să demonstreze o plenitudine de competenţă în materia recursurilor pentru instanţa supremă.

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Aşadar, norma procedurală menţionată are ca obiect de reglementare natura şi scopul recursului, cale extraordinară de atac în cadrul căreia se realizează controlul de legalitate.

În ceea ce priveşte obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanţa supremă în recurs, el se determină cu observarea normei de competenţă înscrisă în art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în termenii menţionaţi anterior.

De asemenea, dispoziţia din alin. (4) al art. 483 C. proc. civ. face referire la faptul că şi celelalte instanţe, atunci când judecă în recurs, realizează acelaşi tip de control de legalitate.

Nici referirea la considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017 nu este aptă să demonstreze competenţa de drept comun a instanţei supreme în materia recursului.

Hotărârea instanţei de contencios constituţional nu a avut ca obiect de analiză vreo normă de competenţă a cărei neconstituţionalitate să o fi constatat.

Obiectul controlului de constituţionalitate l-a reprezentat sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" din conţinutul art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, astfel încât analiza şi considerentele justificative ale soluţiei adoptate s-au circumscris problemei admisibilităţii recursurilor împotriva unor hotărâri excluse de la posibilitatea exercitării acestei căi de atac pe criteriul valoric.

Pentru toate aceste considerente, se constată ca dezinvestirea curţii de apel s-a făcut în mod eronat, cu nesocotirea normelor procedurale menţionate anterior.

În consecinţă, judecata recursului va fi declinată la Curtea de Apel Piteşti, căreia îi revine competenţa de soluţionare, ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1131/A din 9 noiembrie 2017 a Tribunalului Vâlcea, secţia I civilă, în favoarea Curţii de Apel Piteşti.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12.09.2018.