Retaliation claim for workplace discrimination barred by appeal inadmissibility limit for claims under 1,000,000 RON

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu la data de 29 mai 2014, A. a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, să se constate săvârşirea faptei de victimizare de către primul pârât, cu consecinţa obligării acestuia ia restabilirea situaţiei anterioare victimizării şi la plata de despăgubiri constând în daune materiale în cuantum de 230,000 lei şi daune morale în cuantum de 550.000 RON.

Reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 27 din O.G. nr. 137/2000.

La 21 noiembrie 2016, reclamanta a formulat cerere de modificare a acţiunii, în sensul solicitării obligării pârâtului la plata despăgubirilor constând în daune materiale în cuantum de 530.000 RON şi daune morale de 650.000 RON.

Tribunalul Giurgiu, secţia civilă, prin sentinţa nr. 4 din 30 ianuarie 2017 a respins, ca nefondată, acţiunea.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a reţinut, în raport de art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, că o faptă poate fi considerată victimizare dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unei plângeri sau acţiuni în justiţie cu privire la încălcarea principiului tratamentului egal şi al nediscriminării, existenţa unui tratament advers ca răspuns la acest demers al victimei.

S-a constatat că în cauză raportul de muncă al reclamantei a încetat prin eliberarea acesteia din funcţia deţinută în cadrul DGFP Giurgiu, în urma reorganizării instituţiei la data de 27 septembrie 2011.

Instanţa a apreciat că împrejurarea desfiinţării postului nu reprezintă în sine o împrejurare de natură a conduce la concluzia că măsura a avut caracterul unei reacţii la plângerea pe care reclamanta a formulat-o pentru încălcarea principiului nediscriminării. Toate aspectele invocate de reclamantă cu privire la inexistenţa în fapt a unei reorganizări reale şi efective au fost constatate de tribunal ca excedând obiectului cauzei, întrucât legalitatea procedurii, de reorganizare poate fi analizată într-o eventuală acţiune întemeiată pe dispoziţiile Codului muncii.

Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 93/A din 1 februarie 2018 (îndreptată prin încheierea din 22 martie 2018, referitor ia posibilitatea exercitării căii de atac, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei pronunţate de tribunal.

S-a reţinut, în esenţă, că analiza pretenţiilor reclamantei de a fi despăgubită trebuie făcută prin prisma întrunirii condiţiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale, potrivit dreptului comun (art. 998-999 C. civ. de la 1865, actual art. 1357 şi urmat.)» având în vedere că O.G. nr. 137/2000 nu reglementează repararea prejudiciului cauzat victimelor faptelor de discriminare/victimizare, dar nici nu instituie vreo interdicţie pentru aceasta de a recurge ia dreptul comun în acest scop.

S-a constatat, în considerarea art. 431 alin. (2) C. proc. civ., că analiza în fond a pricinii nu poate ignora dezlegarea deja dată problemei de drept deduse judecăţii prin Decizia nr. 203/2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, ci trebuie să dea eficienţă prezumţiei de lucru judecat, apreciind că nu se poate reţine în sarcina pârâtului săvârşirea unei fapte ilicite, pentru a putea fi constatată incidenţa răspunderii civile delictuale, astfel că reclamanta nu poate pretinde nici despăgubirile băneşti solicitate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A., ale cărui motive au fost circumscrise pct. 8 al art. 488 C. proc. civ.

A criticat hotărârea sub aspectul greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 2 alin. (7) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000. A considerat că instanţa trebuia să analizeze dacă sunt îndeplinite condiţiile legale pentru săvârşirea faptei de victimizare. Or, având în vedere plângerea la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării cât şi acţiunea injustiţie din Dosarul nr. x/2011, precum şi adresa prin care pârâtul a recunoscut că a redistribuit un post desfiinţat, identic cu al său, în mod greşit s-a reţinut că faptele săvârşite de pârât nu constituie manifestarea unui comportament contrar sau advers împotriva reclamantei care a iniţiat o atare procedură, manifestare care reprezintă victimizare conform dispoziţiilor legale în materie.

Recurenta a criticat decizia şi prin prisma greşitei reţineri a puterii de lucru judecat a Deciziei civile nr. 203/2016, care a avut ca obiect constatarea săvârşirii faptei de discriminare de către Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Giurgiu, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Or, în raport de art. 2 alin. (1) şi alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, fapta de discriminare şi fapta de victimizare sunt două fapte reglementate distinct, temeiurile juridice ale celor două acţiuni fiind diferite.

A prezentat, în continuare, argumente pentru care, în opinia sa, sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru constatarea săvârşirii faptei de victimizare.

Cu privire la admisibilitatea căii de atac astfel declarate, Înalta Curte constată următoarele;

în mod prioritar, în ceea ce priveşte solicitarea de sesizare a Curţii Constituţionale, s-a reţinut că aceasta este neîntemeiată,

Astfel, referitor la invocarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 106 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că textul de lege nu este incident în cauză şi nu influenţează soluţionarea acesteia, în condiţiile în care modificarea câtimii pretenţiilor s-a efectuat în faţa primei instanţe şi nu în calea de atac a recursului, deci lipseşte legătura de cauzalitate impusă de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 521 alin. (3) şi (4) C. proc. civ., s-a constatat că nu există o raportare la un text nesocotit din Constituţia României, ci la dezlegarea dată prin decizia nr. 52/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sesizarea fiind inadmisibilă, faţă de prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi art. 146 din Constituţia României care circumstanţiază competenţa Curţii Constituţionale şt stabilesc în mod expres că aceasta se referă la controlul de constituţionalitate privind o lege sau ordonanţă ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

Aceeaşi a fost şi situaţia privitoare la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 27 C. proc. civ., Înalta Curte observând că recurenta nu se raportează la un text din Constituţia României, ci la un paragraf din Decizia Curţii Constituţionale nr. 369/2017, apreciind că implicit, prin soluţia dată conform acestei decizii, s-a constatat neconstituţionalitatea prevederilor art. 27 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte admisibilitatea recursului, se constată că potrivit dispoziţiilor iniţiale ale art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până ia data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi asigurări sociale, în materie de expropriere, în. cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

Aplicarea acestei norme a fost prorogată succesiv, ultima dată până ia 1 ianuarie 2019, prin articolul unic alin. (1) al O.U.G. nr. 62/2015, precum şi prin art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 95/2016 pentru prorogarea unor termene prevăzute de Legea nr. 2/2013.

Textul legal menţionat a fost declarat neconstituţional prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, în ceea ce priveşte sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv".

Prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 pronunţată în Dosarul nr. x/2018, ta care s-au conexat Dosarele nr. x/2018 şi nr. y/2018 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (publicată în Monitorul Oficiai nr. 609 din 17 iulie 2018), în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 27 C. proc. civ., cu referire la art. 147 alin. (4) din Constituţia României, s-a stabilit că efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017 se produc cu privire la hotărârile judecătoreşti pronunţate după publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, în litigiile evaluabile în bani de până la 1.000.000 RON inclusiv, pornite ulterior publicării deciziei (20 iulie 2017).

Or, în speţă, s-a solicitat de către reclamantă, prin acţiunea promovată, astfel cum a fost modificată, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor constând în daune materiale în cuantum de 530.000 RON şi daune morale de 650.000 RON, care potrivit art. 100 alin. (1) C. proc. civ. nu se cumulează, pentru a determina un alt regim juridic al căilor de atac.

Totodată, se reţine că acţiunea a fost înregistrată pe rolul instanţelor judecătoreşti la 29 mai 2014, anterior publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017 în Monitorul Oficial.

Ca atare, având în vedere că decizia Curţii de Apel Bucureşti, atacată, este pronunţată într-un litigiu pornit anterior publicării deciziei de neconstituţionalitate evocată mai sus, aceasta nu este incidenţă cauzei pendinte, regimul juridic al căilor de atac susceptibile a fi exercitate în speţă stabilindu-se potrivit art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013, astfel cum era în vigoare înainte de a fi declarat neconstituţional şi anume, cu luarea în considerare a faptului că hotărârile pronunţate în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON nu sunt susceptibile de recurs.

Pentru aceste considerente, recursul declarat în cauză este inadmisibil, urmând a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge solicitarea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate ale dispoziţiilor art. 106 alin. (2) C. proc. civ. şi ale art. 521 alin. (3) şi (4) raportat la art. 518 şi art. 27 C. proc. civ.

Cu recurs în termen de 48 ore de la pronunţare.

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 93/A din 1 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IIl-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12.09.2018.