Admissibility of auxiliary intervention in labor dispute involving delegation versus secondment to third-party employer

Prin încheierea de şedinţă din 10 mai 201S, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenţie accesorie formulată de A. în interesul pârâtei S.C. B. S.R.L. şi a suspendat judecata cauzei până la soluţionarea recursului împotriva acestei soluţii.

Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că titulara cererii de intervenţie accesorie nu justifică interesul cerut de lege pentru admisibilitatea unei astfel de cereri, raportat la obiectul dedus judecăţii şi limitele învestirii instanţei de apel, ia ceea ce s-a supus dezbaterii în faţa instanţei a cărei hotărâre face obiectul apelului. De asemenea, cererea de intervenţie prezintă apărări diferite de cele formulate de pârâta intimată, fiind considerate neavenite orice apărări ale intervenientului care exced prezentului cadru procesual şi apărărilor intimatului pârât, întrucât contravin prevederilor art. 67 alin. (2) C. proc. civ., împotriva încheierii au formulat recurs titulara cererii de intervenţie A. şi pârâta S.C. B. S.R.L.

Recurenta - titulară a cererii de intervenţie A. a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ. şi a învederat următoarele:

- interesul în promovarea cererii de intervenţie constă, pe de o parte, în evitarea unui posibil litigiu urmare a soluţionării favorabile a capătului de cerere privind obligarea S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 45.520 USD reprezentând cheltuieli diurnă şi clauză de mobilitate pentru detaşarea reclamantului la această societate, context în care A. ar putea formula acţiune pentru restituirea acestei sume împotriva intervenientei, iar pe de altă parte, evitarea unui litigiu cu fostul angajat (reclamantul din prezenta cauză) pentru recuperarea sumelor achitate pentru acesta de către intervenientă, reprezentând chirie imobil de locuit şi chirie autoturism, în contextul în care s-ar considera că a fost angajatul intervenientei prin detaşare;

- Cererea de intervenţie a fost formulată prin raportare strictă la motivele de apel ale reclamantului, în care se face vorbire de instituţia detaşării, fiind definită detaşarea transfrontalieră şi drepturile decurgând din aceasta, iar nu referitor la instituţia delegării angajatului, astfel cum a fost expusă de către reclamant prin notele de şedinţă depuse înaintea termenului de judecată din 22.04.2018, cu privire la care instanţa nu a pus în discuţia părţilor schimbarea cauzei în apel, încălcând astfel normele de procedură;

- încheierea recurată conţine motive contradictorii, întrucât reţine că lipsa de interes rezultă din faptul că apărările intervenientei nu susţin apărările pârâtei, care nu fac vorbire despre inexistenţa detaşării, în contextul în care, la solicitarea instanţei, apărătorul pârâtei a precizat că a făcut asemenea apărări în cuprinsul întâmpinării la cererea de apel, indicând fila din dosar unde se regăsesc;

- Prin cererea de intervenţie accesorie sunt promovate aceleaşi apărări cu ale pârâtei cu privire la inexistenţa detaşării reclamantului la unitatea intervenientei, respectiv referitor la natura raportului de muncă dintre reclamant şi aceasta;

- Instanţa de apel respinge cererea de intervenţie accesorie apreciind că reclamantul ar fi fost delegat, iar nu detaşat, deşi asupra acestui aspect nu a existat o dezbatere anterioară şi în mod eronat concluzionează că apărările intervenientei nu ar corespunde cu cele ale pârâtei.

Recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ. şi a învederat următoarele:

- în mod greşit Curtea de Apel Bucureşti a apreciat, în cadrul dezbaterii cererii de intervenţie accesorie, în justificarea lipsei de interes a formulării acestei cereri, că reclamantul îşi întemeiază pretenţiile pe drepturile cuvenite ca delegat, problemă ce face obiectul dezbaterilor pe fond şi care nu este desluşită la acest moment procesual, întrucât reclamantul invocă prin cererea de chemare în judecată calitatea de reprezentant, iar în cererea de apel invocă prezenta cauza, în parte, de im angajator pentru care a lucrat în baza unui alt contract individual de muncă în Dubai.

Prin cererea de apel, reclamantul reiterează aceste pretenţii, susţinând că ar fi fost detaşat în Dubai, pentru ca prin notele scrise depuse în apel să considere că ar fi fost delegatul societăţii.

În acest stadiu procesual, se formulează o cerere de intervenţie de către o societate terţă faţă de raportul juridic de muncă dedus judecăţii, respectiv societatea ia care reclamantul a lucrat în Dubai, în baza unui at doilea contract de muncă, afirmând că nu se poate vorbi de o detaşare şi că i-a plătit acestuia cheltuieli de transport şi cazare în baza contractului de muncă încheiat direct între cele două părţi. Se precizează că cererea de intervenţie susţine apărările pârâtei în sensul că sumele pretinse de reclamant pentru perioada în care a lucrat în Emiratele Arabe (Dubai) nu i se cuvin ca efect al detaşării acestuia, neexistând o astfel de detaşare la societatea intervenientă, care să ridice problema, ulterior, a unei desocotiri între societăţi.

Instanţa învestită cu soluţionarea apelului a respins cererea de intervenţie cu motivarea că în cauză nu este aplicabilă instituţia detaşării, invocată în cererea de apel, întrucât limitele învestirii instanţei în apel se rezumă ia ceea ce s-a supus dezbaterii în primă instanţă, "fiind în discuţie drepturi solicitate în temeiul prevederilor din Anexa nr. 2 pct. 2 la Contractul individual de muncă, prevederi care reglementează Drepturi pe perioada delegării în străinătate iar nu drepturile de detaşare la un aii angajator» iar salariatul reclamant, nu îşi întemeiază pretenţiile pe prevederile art. 47 alin. (4) din Codul muncii, avute în vedere de intervenient în justificarea interesului său de a acţiona pe această cale". Reţine instanţa de apel că nu este dovedit interesul juridic conex şi că intervenientă susţine apărări diferite de cele formulate de pârâta pârâtei.

În recursul declarat de intervenientă se invocă, într-o primă critică, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.,civilă, susţinându-se că instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor schimbarea cauzei deduse judecăţii, respectiv de la instituţia detaşării, despre care se face vorbire în apel, ia instituţia delegării, invocată de reclamant în notele scrise depuse ulterior, modificând din oficiu şi depăşind limitele învestirii.

Este eronată o astfel de afirmaţie, în condiţiile în care, în cauză, nu s-a pus problema unei modificări a cauzei deduse judecăţii. Dimpotrivă, în procesul de analiză a condiţiei de admisibilitate a cererii de intervenţie privind legătura acesteia cu acţiunea pendinte, au fost verificate limitele învestirii instanţei, apreciindu-se de către instanţa de apel că cel care propune sau sugerează, prin apărările sale, extinderea în apel a cadrului procesual este terţul ce formulează cererea de intervenţie.

Cea de-a doua critică se referă la motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta considerând că instanţa de apel a motivat în mod contradictoriu inadmisibilitatea cererii, întrucât, deşi iniţial a susţinut că în speţă se aplică delegarea, ulterior a apreciat că terţul nu ar susţine apărările intimatei care nu s-a opus la afirmaţiile reclamantului privind detaşarea/delegarea şi detaşarea transfrontalieră. în acest sens, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, a încălcat principiul oralităţii şi contradictorialităţii, precum şi principiul interzicerii antepronunţării, întrucât dacă această încheiere rămâne valabilă, pârâta nu mai poate invoca apărări legate de instituţia juridică aplicabilă;

- instanţa s-a raportat la cererea de chemare în judecată, prin care reclamantul invocă o pretinsă calitate de reprezentant, dar a ignorat complet cererea de apel, prin care se invocă instituţia delegării, instituţii distincte referitor la care dispoziţiile legale au fost greşit interpretate şi aplicate. Astfel, în mod greşit apreciază instanţa că, prin raportare la instituţia delegării, hotărârea ce se va pronunţa nu va avea efect asupra relaţiilor dintre reclamant şi terţul intervenient, întrucât prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat cheltuieli cu transportul şi cazarea, care au fost achitate de angajatorul din Dubai, iar dacă se va stabili că pârâta este cea care trebuie să plătească aceste cheltuieli, angajatorul din Dubai (care deja le-a achitat) va avea dreptul să le recupereze de ia salariat sau chiar de la pârâtă; echivalând instituţia « reprezentării » cu cea a delegării, instanţa a aplicat greşit normele de drept aplicabile în materia delegării (art. 43 si 44 din Codul Muncii.).

- în mod greşit instanţa reţine lipsa de interes prin faptul că hotărârea ce se va pronunţa nu va afecta drepturile şi obligaţiile decurgând din executarea contractului de muncă dintre reclamant şi terţul intervenient, întrucât interesul ce conturează cererea de intervenţie nu trebuie să se fondeze exclusiv pe valorificarea unui drept, ci reprezintă un simplu folos practic pe care îl obţine cei care acţionează. Nu este obligatoriu ca intervenientul să încerce să-şi protejeze un drept (un interes juridic protejat de lege), ci poate să prefigureze un simplu folos, ce nu este reglementat juridic. în speţă, interesul este acela de evitare a unor demersuri juridice viitoare.

Deşi invocă şi dispoziţiile art. 488 pct. 6, recurenta nu dezvoltă acest motiv de recurs.

Analizând cauza, Înalta Curte, în opinie majoritară, constată următoarele:

Recursurile sunt nefondate.

O cerere de intervenţie accesorie, formulată în condiţiile art. 63 C. proc. civ., presupune ca cel care o formulează să aibă un interes propriu în a susţine apărările părţii în favoarea căreia intervine, în limitele procesuale existente în dosarul în care intervine, atunci când hotărârea ce s-ar pronunţa i-ar prejudicia drepturile şi interesele, în litigiul de muncă dedus judecăţii reclamantul, în calitate de salariat, solicită de la angajator, între altele, drepturi băneşti prevăzute în anexa 2 a contractului individual de muncă intitulată "Condiţii de lucru în afara teritoriului României" pct. 2 "Delegare în străinătate", pentru perioada în care şi-a desfăşurat activitatea în Dubai, în calitate de reprezentant ai societăţii, constând în diurnă, costuri locuinţă, mobilitate şi instalare.

Nici această critică nu este fondată, întrucât instanţa de apei nu a susţinut că în cauză se aplică instituţia delegării, ci că reclamantul şi-a întemeiat pretenţiile pe anexa din contract care poartă denumirea de Drepturi pe perioada delegării în străinătate. Prin urmare, instanţa nu a procedat la o calificare proprie a raportului juridic dedus judecăţii, pentru a se reproşa acesteia o motivare contradictorie asupra condiţiilor de admisibilitate a cererii de intervenţie în ceea ce priveşte similaritatea argumentelor aduse în apărarea punctului de vedere al pârâtei cu privire la existenţa sau nu a unui caz de delegare.

De altfel, toate părţile, inclusiv reclamantul, care ar fi putut invoca o vătămare determinată de înlăturarea pretinsei teze a detaşării susţinute de el în apel, dar care a recunoscut că nu a utilizat acest termen în accepţiunea reglementată de art. 45-47 Codul muncii, s-au pronunţat în defavoarea tezei detaşării, singura care ar fi justificat admiterea cererii de intervenţie, susţinând, de fapt, că nu a existat o detaşare astfel cum este reglementată ca instituţie juridică în Codul muncii.

Prin urmare, în cauză nu se pune problema verificării condiţiilor de exercitare a acestei modalităţi de derulare a raportului de muncă ce implică o relaţie contractuală cu terţul, pentru ca apărările acestuia să aibă relevanţă în judecata prezentei cauze. In consecinţă, în mod corect instanţa de apel a apreciat că terţul nu a dovedit existenţa unui raport juridic conex cu cel dedus judecăţii care să poată fi analizat alături de cel principal şi că a formulat apărări diferite de cele ale paratei.

La rândul său, pârâta critică încheierea atacată cu recurs în baza dispoziţiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel se antepronunţă şi tranşează o chestiune care face chiar obiectul dezbaterii în fond şi anume temeiul juridic al pretenţiilor reclamantului, respectiv calitatea de delegat, încălcând principiile oralităţii şi contradictorialităţii.

Susţine recurenta că, raportându-se chiar la cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, şi nu la cele arătate prin cererea de apei, instanţa ar fi echivalat instituţia delegării cu cea a calităţii pretinse prin acţiunea introductivă, de reprezentant al societăţii, aplicând greşit normele de drept substanţial astfel că sunt aplicabile dispoziţiile art. 488 pct. S C. proc. civ.

Astfel cum s-a menţionat anterior, în analiza recursului intervenientei. este eronată aprecierea recurentei pârâte, întrucât nu se pune problema unei antepronunţări cu încălcarea principiilor ce guvernează judecata unui proces civil, cu privire la calificarea juridică a raportului dedus judecăţii, în condiţiile în care instanţa de apel nu a dezlegat o astfel de problemă, ci doar a indicat izvorul pretenţiilor din acţiunea dedusă judecăţii, şi anume anexa 2 a contractului de muncă, pentru a verifica conexitatea acestui izvor juridic, cu cel pe care terţul îşi întemeiază apărările, concluzionând asupra inexistenţei unei legături de natură a justifica admiterea în principiu a cererii de intervenţie.

De altfel terţul ce solicită intervenţia admite că cererea sa nu se întemeiază pe un drept propriu, adică un interes juridic protejat, ci pe împrejurarea de fapt că a achitat cheltuielile pretinse, însă în baza unui alt raport, juridic încheiat cu reclamantul, susţinând că se raportează strict la motivele de apel în care suma de bani este cerută ca urmare a detaşării.

Cum părţile litigante dar şi instanţele, au considerat că nu există o astfel de pretenţie dedusă judecăţii, corect instanţa de apel a apreciat că cererea de intervenţie nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate.

Susţinerea întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. referitoare la împrejurarea că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept substanţial, atunci când a echivalat instituţia delegării cu cea a calităţii pretinse prin acţiunea introductivă, de reprezentant al societăţii, pe lângă faptul că nu îşi regăseşte corespondenţa în considerentele încheierii apelate, nu susţine conţinutul cererii de intervenţie, care se rezumă la problema detaşării care ar implica o terţă persoană, şi nu la alte aspecte ale raportului juridic dedus iniţial judecăţii.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâta S.C. B. S.R.L. şi de titulara cererii de intervenţie A. împotriva încheierii de şedinţă din 10 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E în majoritate:

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâta S.C. B. S.R.L., cu sediul în Bucureşti şi cu sediul procesual ales la SCP "C.", în Bucureşti, şi de titulara cererii de intervenţie A. cu sediul în Dubai - Emiratele Arabe Unite şi cu sediul procesual ales la Curtea de Apel, D., în Bucureşti, împotriva încheierii de şedinţă din 10 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în contradictoriu cu reclamantul D., cu domiciliul în Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată azi, în şedinţă publică, 27 iunie 2018.

Opinie separată

Contrar opiniei majoritare, apreciez că soluţia trebuia să fie de admitere a ambelor recursuri, de casare a încheierii atacate, cu consecinţa admiterii în principiu a cererii de intervenţie accesorie şi trimiterii cauzei spre continuarea judecăţii.

Aceasta întrucât pronunţarea asupra admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie accesorie s-a tăcut cu nesocotirea principiilor ce guvernează desfăşurarea procesului civil referitoare la contradictorialitatea dezbaterilor (art. 14 C. proc. civ.), oralitatea acestora (art. 15 C. proc. civ.), inclusiv prin antepronunţarea instanţei asupra motivelor de fond ale apelului ia un moment procesual când nu-i era permis şi nu era posibilă o astfel de evaluare a criticilor deduse judecăţii (înainte de a se trece ia deschiderea dezbaterilor asupra fondului, conform art. 392 C. proc. civ. şi a fortiori, de a dispune închiderea acestora, în sensul prevăzut de art. 394 C. proc. civ.).

Contrar opiniei majoritare, apreciez că instanţa de apel nu s-a pronunţat, analizând admisibilitatea intervenţiei, în cadrul procesual în care se afla - dat de criticile din apel şi de modalitatea în care se desfăşurase judecata în primă instanţă, respectiv ceea ce făcuse obiectul dezbaterilor în acea etapă procesuală - atunci când a făcut referire la delegare ca izvor al pretenţiilor reclamantului (instituţie juridică în raport de care a dedus lipsa de interes în justificarea intervenţiei accesorii).

Dimpotrivă, reţinând o asemenea cauză juridică a pretenţiilor reclamantului, instanţa de apel a ignorat atât ceea ce făcuse obiectul judecăţii şi dezlegărilor jurisdicţionale de primă instanţă (art. 478 C. proc. civ.), cât şi limitele judecăţii stabilite prin cererea de apel (art. 479 C. proc. civ.,).

Astfel, conform cererii de chemare în judecată, solicitând drepturi cuvenite pentru perioada cât şi-a desfăşurat activitatea în Dubai (sept. 2015- iulie 2016), reclamantul a arătat că acestea i se cuvin în calitate de reprezentant al societăţii intimate (neinvocând nici delegarea şi nici detaşarea, iar trimiterile punctuale la contractul de muncă şi la Anexa nr. 2 a acestuia pentru a susţine pretenţiile vizează indemnizaţii cuvenite cu ocazia unor călătorii de afaceri).

Pronunţându-se asupra acestora pretenţii, prima instanţă reţine că ele sunt neîntemeiate întrucât "pentru deplasările ocazionale, în calitate de reprezentant al pârâtei în Emiratele Arabe, reclamantului i s-au rambursat cheltuielile justificate cu documente", subliniindu-se totodată că "reclamantul nu a fost detaşat să lucreze în această ţara" şi că mai mult, "începând cu octombrie 2015, timpul de muncă aferent contractului individual de muncă nr. x din 2.06.2014 a fost redus la 40 de ore pe lună".

Or, prin apelul exercitat în cauză, reclamantul combate această dezlegare jurisdicţională a primei instanţe, legată de inexistenţa detaşării, arătând că ea este greşită, fiind rezultatul "lipsei analizării probatoriului administrat, din care rezultă fără putinţă de tăgadă că a fost detaşat de către intimată în Emiratele Arabe pentru a presta cele 40 de ore pe lună".

Cererea de intervenţie accesorie în favoarea intimatei a fost formulată în acest context procedural, în care prima instanţă a reţinut inexistenţa unei detaşări care să fundamenteze juridic pretenţiile din cererea de chemare în judecată, iar reclamantul a exercitat apel arătând că este eronată această dezlegare întrucât tocmai în temeiul unei detaşări a desfăşurat activitatea în Emiratele Arabe.

Astfel fiind, este în afara elementelor concrete ale judecăţii susţinerea opiniei majoritare potrivit căreia, reţinând existenţa unei delegări în motivarea respingerii în principiu a intervenţiei accesorii (instituţie în raport cu care nu era justificat interesul), instanţa de apel n-a făcut decât să verifice limitele învestirii, intervenientul fiind ce! care ar fi tins la o extindere în apel a cadrului procesual.

Dimpotrivă, verificarea limitelor judecăţii de primă instanţă ar fi trebuit să conducă la concluzia că instituţia delegării fusese analizată şi reţinută cu privire ia activitatea desfăşurată în Brazilia, în privinţa activităţii desfăşurate în Emiratele Arabe tribunalul constatând că nu a existat detaşare, ci doar deplasări ocazionale în calitate de reprezentant al pârâtei (potrivit cererii de chemare în judecată, pretenţiile fiind formulate cu referire la această calitate, de reprezentant al pârâtei).

Faptul că toate părţile, inclusiv reclamantul, s-ar fi pronunţat în defavoarea tezei detaşării, aşa cum se reţine în opinia majoritară, nu este un argument care să susţină inadmisibilitatea cererii de intervenţie accesorie şi să valideze soluţia primei instanţe.

Intimata-pârâtă s-a pronunţat cu privire la inexistenţa detaşării în mod specific poziţiei procesuale pe care o avea, pe cale de întâmpinare, combătând criticile din apel (iar apelantul, răspunzând întâmpinării, şi-a menţinut poziţia din cererea de apel, arătând că drepturile i se cuvin pe perioada detaşării în Emiratele Arabe Unite).

În ce-i priveşte pe apelantul-reclamant, faptul că în notele scrise depuse ulterior (Ia 11.04.2018) face referire la delegare, nu putea modifica din punct de vedere procedural limitele învestirii decât cu încălcarea dispoziţiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel fiind, pronunţându-se asupra lipsei interesului în formularea cererii de intervenţie prin raportare la instituţia delegării, instanţa de apel a nesocotit limitele învestirii sale, prin raportare atât la ceea ce tăcuse obiectul judecăţii în primă instanţă, cât şi la criticile concrete ce fuseseră deduse judecăţii în apel.

Această depăşire a limitelor învestirii reflectată în considerentele încheierii atacate este rezultatul încălcării principiilor contradictorialităţii şi al oralităţii dezbaterilor, constituind totodată, o antepronunţare a instanţei asupra fondului motivelor de apel.

Sub aspect procedural, instanţa de apel nu putea, la momentul la care avea de verificat cadrul procesual, să se pronunţe implicit asupra criticilor din apel (arătând că nu este vorba despre detaşare, ci despre delegare).

O astfel de dezlegare jurisdicţională - care constituia însuşi fondul motivelor de apel - nu putea fi făcută decât în urma dezbaterilor contradictorii şi orale, ceea ce nu s-a realizat, de vreme ce aceste aspecte s-au regăsit direct în considerentele încheierii.

Or, dacă ar fi respectat limitele învestirii, instanţa de apel trebuia să observe că interesul intervenirii în proces al S.C. B. S.R.L. era justificat, raportat la instituţia detaşării şi la dispoziţiile art. 47 din Codul muncii care reglementează drepturile cuvenite salariatului detaşat (drepturi care se acordă, în principiu, de angajatorul la care s-a dispus detaşarea, situaţie în care s-ar fi regăsit intervenienta).

În continuare, dacă o astfel de detaşare a avut sau nu loc, dacă drepturile salariale pretinse pe acest temei se cuveneau sau nu reclamantului constituiau aspecte de analiză pe fond a apelului, iar nu de stabilire a cadrului procesual la momentul analizării admisibilităţii intervenţiei accesorii.

Procedând în sens contrar, instanţa de apel a nesocotit, cum s-a arătat, principii fundamentale ale desfăşurării procesului civil (contradictorialitatea şi oralitatea dezbaterilor), ceea ce face incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., cu soluţia de casare a încheierii.

În egala măsură, în cauză era incident şi motivul prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., indicat în recursul intervenientei, referitor la contrarietatea considerentelor încheierii.

Într-adevăr, în mod contradictoriu se reţine în considerentele încheierii că ar fi vorba despre "Drepturi pe perioada delegării în străinătate", iar nu de "Drepturi de detaşare" (şi deci, fiind vorba de delegare, n-ar fi afectată în niciun fel situaţia juridică a pârâtei) şi pe de altă parte, că nici măcar partea în favoarea căreia se intervine nu a invocat aplicabilitatea instituţiei detaşării.

Or, pe de o parte, afirmând existenţa delegării înseamnă că instanţa a negat existenţa în acelaşi timp a detaşării (qiti dicit de uno negat de altera), iar pe de altă parte, pârâta-intimată nu a susţinut existenţa detaşării ci, dimpotrivă, s-a apărat faţă de aceste susţineri ale apelantului, iar în sprijinul acestei teze probatorii se dorea a fi intervenţia accesorie.

Faţă de toate considerentele arătate apreciez, contrar opiniei majoritare, că pe aspectele procedurale menţionate, apte să atragă incidenţa motivelor prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 6 C. proc. civ., ambele recursuri sunt fondate, iar soluţia trebuia sa fie în sensul admiterii acestora, casării încheierii, admiterii în principiu a cererii de intervenţie accesorie şi a trimiterii cauzei spre continuarea judecăţii.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27.06.2018.