Appeals held inadmissible; EUR 2,000 damages award for unreasonable trial duration stands as final.

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. x/2014 la data de 16.06.2014, reclamantul A., în baza art. 538 - 541 noul C. proc. pen., art. 3 din Protocolul nr. 7 adiţional Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, art. 52 alin. (3) din Constituţie, art. 5, art. 6 art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocol nr. 1, a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru opozabilitate, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună: obligarea pârâţilor în solidar la repararea prejudiciului material suferit în cuantum de 206.004 RON, sumă actualizată de la data introducerii acţiunii până la plata efectivă; obligarea pârâţilor în solidar la repararea prejudiciului moral suferit, în cuantum de 1.000.000 euro, sau echivalentul în RON la cursul BNR din data efectuării plăţii, ca urmare a erorii judiciare săvârşite asupra sa în toate fazele procesului penal declanşat în 08.09.2006 şi finalizat la 30.04.2014 (Dosar u.p. nr. x/2006, - y/2006, - z/2007); luarea în calcul ca vechime în muncă în profesia de avocat perioada arestării preventive şi interdicţiei de a profesa, respectiv 12.09.2006 - 1.09.2007 conform art. 540 alin. (4) Noul C. proc. pen., cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3770/PI din 08.12.2015, pronunţată în Dosar nr. x/2014, Tribunalul Timiş a luat act de renunţarea reclamantului la judecata petitului privind luarea în calcul ca vechime în muncă a perioadei arestării preventive şi interdicţiei de a profesa, 12.09.2006-01.09.2007; a admis în parte acţiunea formulată de reclamant împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 2.000 euro în echivalent în RON la data plăţii conform cursului BNR, reprezentând despăgubiri morale pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil în partea privind durata rezonabilă în procedura penală şi a respins în rest, pretenţiile vizând despăgubirile materiale şi morale întemeiate pe dispoziţiile art. 538-541 C. proc. pen., art. 3 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 52 din Constituţie, art. 5, 6, 8 din Convenţie, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie; a respins ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Decizia nr. 183 din 9 iunie 2017 a Curţii de Apel Timişoara, secţia a I-a civilă, s-au respins apelurile declarate de reclamantul A., de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva sentinţei civile nr. 3770/PI din 08.12.2015, pronunţată în Dosar nr. x/2014 de Tribunalul Timiş.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, reclamantul A. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara.

Înalta Curte urmează să analizeze cu prioritate admisibilitatea recursurilor, faţă de care constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.

O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât pe cele expres prevăzute de lege. Regula are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţia României, republicată, prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condiţiile legii.

Potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., sunt hotărâri definitive, hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs.

Art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. stipulează că "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2015, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".

Potrivit dispoziţiilor O.G. nr. 62/2015 şi ale O.U.G. nr. 95/2016, termenul prevăzut de art. 18 alin. (1) din Legea nr. 2/2013 a fost prorogat succesiv până la data de 01 ianuarie 2019.

Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 89 din 12/02/2013, a intrat în vigoare la data de 15 februarie 2013.

Prin urmare, din interpretarea sistematică şi literală a dispoziţiilor legale redate rezultă că cererile de chemare în judecată, având ca obiect repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, înregistrate ulterior datei de 15 februarie 2013, nu sunt supuse recursului.

Prin cererea de chemare în judecată introdusă la data de 16.06.2014 reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru opozabilitate, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună:

- obligarea în solidar a pârâţilor la repararea prejudiciului material în cuantum de 206.004 RON, sumă actualizată de la data introducerii acţiunii până la plata efectivă;

- obligarea în solidar a pârâţilor la repararea prejudiciului moral în cuantum de 1.000.000 euro sau echivalentul în RON la cursul BNR din data efectuării plăţii;

- luarea în calcul ca vechime în muncă în profesia de avocat a perioadei arestării preventive şi a interdicţiei de a profesa (12.09.2006-1.09.2007), capăt de cerere cu privire la care ulterior s-a renunţat la judecată.

În drept a invocat prevederile art. 538-541 C. proc. pen., art. 3 din Protocolul nr. 7 şi art. 1 din Protocol nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 52 alin. (3) din Constituţie, art. 5, art. 6 art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat, în esenţă, că, prin sentinţa penală nr. 37 din 29.03.2011, instanţa Curţii de Apel Cluj a constatat nevinovăţia sa şi a dispus achitarea pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la trafic de influenţă - art. 26 rap. la art. 257 C. pen. cu raportare la art. 6 din Legea nr. 78/2000, conform art. 11, pct. 2, lit. a) raportat la art. 10, alin. (1), lit. a) C. proc. pen., fapta nu există.

Sentinţa nr. 37 din 29.03.2011 a rămas definitivă la data de 30.04.2014 prin Decizia nr. 119/A, respingându-se apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Cluj.

Anchetarea sa şi inculparea cu consecinţa derulării procesului penal (declanşat 08.09.2006 şi finalizat la 30.04.2014) i-au produs prejudicii materiale şi morale.

Prin încheierea de şedinţă din 16.12.2014 Tribunalul Timiş, secţia I civilă, a pus în vedere reclamantului să precizeze separat pretenţiile solicitate în temeiul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, evaluare necesară în vederea stabilirii taxei judiciare de timbru datorate, deoarece pentru acţiunea având ca obiect prejudicii cauzate de depăşirea termenului rezonabil în procesul penal nu există o prevedere legală în sensul scutirii de la plata taxei de timbru (aşa cum există în ceea ce priveşte prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale - art. 29 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 80/2013).

Prin precizările formulate în scris şi depuse la dosarul de fond la data de 15.01.2015, reclamantul a arătat că cererea în despăgubire întemeiată pe art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, decurgând din depăşirea termenului rezonabil al procesului penal, este evaluată la suma de 11.250 euro sau echivalent în RON la data plăţii.

În acest context, prima instanţă a reţinut că este învestită cu o cerere de chemare în judecată care are două componente, despăgubiri materiale şi daune morale, apreciate de reclamant ca fiind datorate ca urmare a erorii judiciare săvârşite în privinţa sa în toate fazele procesului penal declanşat în 08.09.2006 şi finalizat la 30.04.2014, temeiul de drept fiind reprezentat de dispoziţiile art. 538 - 541 C. proc. pen., în principal, dar şi ale art. 3 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 52 alin. (3) din Constituţie, art. 5, art. 6, art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocol nr. 1 adiţional la Convenţie."

Considerându-se învestită cu o cerere întemeiată pe dispoziţiile legale speciale în materia răspunderii statului pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, prima instanţă, prin încheierea din 28.10.2014, în temeiul art. 541 alin. (3) C. proc. pen., a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţinând că, în speţă, are calitate procesuală pasivă numai Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

În punctul de vedere la raportul întocmit în recurs, recurentul reclamant a arătat că acţiunea sa nu este bazată, ca temei juridic, doar pe eroarea judiciară, ci are mai multe componente ale răspunderii civile delictuale. Astfel, a arătat că un capăt de cerere distinct de cel referitor la prejudicii cauzate prin erori judiciare, este cel referitor la prejudiciul cauzat prin interdicţia de a părăsi ţara, evaluat la suma de 11.250 euro. De asemenea, a arătat că există o "multitudine de capete ce cerere cu temeiuri diferite" şi că, pe lângă acestea, mai există "interdicţia de a exercita profesia de avocat (luată la 31.10.2006 - ridicată la 01.09.2007), ce mi-a creat pe de o parte prejudiciul material, iar pe de altă parte prejudiciul moral al stresului, ruşinii, rumorii publice, etc, interdicţia de a lua legătura cu membrul familiei B., interdicţie menţinută timp de aproximativ 1 an creându-mi un factor de stres mai ales că, locuiam în acelaşi imobil, şi oricând exista posibilitatea încălcării, chiar involuntare a interdicţiei, cu consecinţe de arestare".

În raport cu aceste susţineri ale recurentului reclamant, Înalta Curte constată că nici în acţiunea introductivă, nici în precizările ulterioare, reclamantul nu a cuantificat şi nu a întemeiat în drept, în mod separat, pretenţiile identificate de acesta, în punctul de vedere la raport, ca având un temei juridic diferit de cel decurgând din răspunderea statului pentru prejudicii cauzate prin erori judiciare (exceptând suma de 11.250 euro solicitată cu titlu de despăgubiri pentru depăşirea termenului rezonabil în procesul penal).

Deşi, pe parcursul judecăţii la instanţa de fond, i s-a pus în vedere să-şi precizeze pretenţiile, reclamantul, prin apărător, a arătat că nu înţelege să mai formuleze alte precizări şi să evalueze distinct cuantumul despăgubirilor solicitate.

Întrucât reclamantul a formulat pretenţii globale, întemeiate generic pe dispoziţiile art. 538-541 C. proc. pen. şi pe dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţia României, care reglementează obligaţia Statului de a răspunde pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, iar invocarea răspunderii civile delictuale de drept comun, pentru anumite pretenţii, nu este posibilă în recurs, având în vedere prevederile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., aplicabile şi în recurs, conform art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte nu poate efectua în acest stadiu procesual o defalcare a pretenţiilor şi o recalificare a acestora, în raport de alte temeiuri de drept.

Împrejurarea că recurentul a invocat în cererea de chemare în judecată şi dispoziţiile art. 5, art. 6 şi art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu îngăduie o verificare separată a problemei admisibilităţii căii de atac a recursului în raport cu pretenţii care ar putea fi întemeiate distinct şi separat doar pe aceste dispoziţii convenţionale (nu şi pe cele referitoare la răspunderea statului pentru prejudicii cauzate prin erori judiciare), deoarece reclamantul nu a precizat în faţa primei instanţe, în concret, capetele de cerere întemeiate pe aceste dispoziţii convenţionale şi care este cuantumul pretenţiilor aferente fiecăruia dintre aceste capete de cerere.

De altfel, reclamantul a refuzat în mod constant să-şi precizeze aceste pretenţii, instanţa de fond reţinând că: "deşi reclamantului i s-a pus în vedere să cuantifice prejudiciul rezultat din încălcarea fiecărei dispoziţii convenţionale, pentru a se putea aprecia defalcat din totalul sumei de 1.000.000 euro solicitat prin acţiunea introductivă, cât pretinde acesta pentru fiecare temei de drept, care nu puteau fi analizate împreună, s-a depus o precizare de acţiune, la data de 15.01.2015, dar ea nu este în sensul celor solicitate, pentru că deşi nu renunţă la nicio pretenţie, la nici un temei de drept, precizează pretenţiile doar pentru perioada mai 2013-30.04.2014, la suma de 11.250 euro". Din acest motiv, instanţa de fond nu a acordat nici cheltuielile de judecată solicitate la ultimul termen de judecată constând în taxă judiciară de timbru, pentru că suma datorată cu acest titlu nu a putut fi stabilită.

Având în vedere temeiul de drept special indicat în cererea de chemare în judecată, cadrul procesual pasiv în care s-a purtat judecata până în acest stadiu procesual (doar în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, în considerarea dispoziţiilor speciale prevăzute de art. 541 alin. (3) din C. proc. pen.) şi faptul că nu s-au putut identifica petite distincte evaluabile în bani, care să fie întemeiate pe dispoziţii de drept comun şi care să aibă o valoare mai mare de 1.000.000 RON, hotărârea pronunţată în cauză nu este susceptibilă de recurs, fiind incidente prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013, care exclud calea de atac a recursului atât în privinţa hotărârilor pronunţate în litigiile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, dar şi în cazul litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

În ce priveşte incidenţa Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale, invocată de recurentul reclamant în privinţa capetelor de cerere bazate pe alte temeiuri decât eroarea judiciară, Înalta Curte reţine că efectele acestei decizii nu se pot produce în litigiul pendinte, deoarece acţiunea a fost introdusă la 16.06.2014, înainte de publicarea deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial, cererea de chemare în judecată fiind astfel înregistrată pe rolul instanţei sub imperiul dispoziţiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 în forma nemodificată, iar prin efectul art. 27 C. proc. civ., în privinţa căii de atac, rămâne aplicabilă legea în vigoare la data începerii procesului.

De altfel, prin Decizia nr. 52 din data de 18 iunie 2018 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că "efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017 se produc cu privire la hotărârile judecătoreşti pronunţate după publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, în litigiile evaluabile în bani de până la 1.000.000 RON inclusiv, pornite ulterior publicării deciziei (20 iulie 2017)".

Or, aşa cum s-a arătat, în prezenta cauză nu s-au putut identifica acele capete de cerere evaluabile în bani, care să întrunească în mod cumulativ condiţiile de a avea un alt temei decât eroarea judiciară şi de a avea o valoare situată peste cea de 1.000.000 RON.

În raport cu aceste considerente, Înalta Curte, reţine că, Decizia nr. 183 din 9 iunie 2017 a Curţii de Apel Timişoara, secţia a I-a civilă, este definitivă, în înţelesul art. 634 alin. (1) pct. 4, motiv pentru care împotriva acesteia nu mai poate fi exercitată calea de atac a recursului.

În consecinţă, în raport de conţinutul dispoziţiilor legale sus evocate, precum, de caracterul pretenţiilor solicitate de reclamant prin acţiunea introductivă de instanţă şi de data introducerii acţiunii, 16.06.2014, recursurile declarate în cauză sunt inadmisibile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibile, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara împotriva Deciziei nr. 183 din data de 9 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21.06.2018.