Inadmissibility of recourse against final appellate decision in non-patrimonial obligation to do under Civil Procedure Code exclusions.

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ sub nr. x/2016 din data de 19.01.2016, reclamanta A., prin mandatar B., a chemat în judecată pârâta Primăria Oraşului Tg. Neamţ, solicitând obligarea pârâtei să completeze dosarul despăgubirilor cu actele solicitate de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi obligarea pârâtei la plata de despăgubiri pentru daune materiale şi morale, după cum urmează: daune materiale în sumă de 30.000 euro corespunzător dobânzii bancare de 4%/an calculate pentru o valoare minimă a despăgubirilor pentru imobilul confiscat de 100.000 euro şi daune morale în sumă de 20.000 euro pentru traume psihice, urmare a neprimirii despăgubirilor cuvenite pentru imobilul confiscat.

Prin sentinţa civilă nr. 541 din 15 martie 2017, Tribunalul Neamţ a admis excepţia inadmisibilităţii şi excepţia nulităţii, invocate de instanţă din oficiu, a respins, ca inadmisibilă, cererea având ca obiect obligaţia de a face, formulată de reclamanta C. moştenitoarea defunctei A., în contradictoriu cu pârâtul primarul Oraşului Tg. Neamţ şi a anulat, ca insuficient timbrată, cererea de acordare despăgubiri materiale şi morale formulată de aceeaşi reclamantă în contradictoriu cu acelaşi pârât.

Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţa a reţinut, cu privire la excepţiile invocate de pârâta, la termenul din 15.02.2017, că:

Prima excepţie invocată, deşi a fost intitulată a lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Oraşului Tg. Neamţ, din motivarea dată excepţiei s-a constatat că este vorba despre excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Primăriei Oraşul Tg, Neamţ, invocată din oficiu de instanţă la anteriorul termen de judecată, excepţie care a fost apreciată a fi întemeiată.

Din perspectiva dispoziţiilor art. 56 alin. (3) C. proc. civ. şi a art. 77 din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, s-a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Primăriei Oraşul Tg. Neamţ şi s-a constatat că, în fapt, capacitate şi calitate procesuală pasivă în prezenta cauza are primarul Oraşului Tg. Neamţ, căruia, potrivit art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 şi art. 21 pct. 5 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, reprezentate de H.G. nr. 250/2007, îi revine întreaga responsabilitate privind aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.

Cu privire la excepţia tardivităţii, având în vedere că obiectul prezentei cauze nu îl formează o contestaţie care să vizeze Decizia de invalidare nr. 3283 din 24.02.2015 a Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, Tribunalul a constatat că în cauză nu este incidenţă o astfel de excepţie, obiectul prezentei cauze putând fi supus, eventual, respectării unui termen de prescripţie, or în cauză nu a fost invocată excepţia prescripţiei, motiv pentru care instanţa a considerat motivarea adusă în susţinerea excepţiei tardivităţii ca fiind o apărare pe fondul cauzei, formulată de către pârâtul primarul Oraşului Tg. Neamţ.

Excepţia de conexitate a prezentei cauze la Dosarul nr. x/2013, invocată de pârât prin întâmpinare, a fost soluţionată în sensul respingerii, pentru considerentele redactate în încheierea de şedinţă pronunţata la termenul de judecată din data de 18 ianuarie 2017.

Cu privire la excepţia prezumţiei de autoritate de lucru judecat faţa de sentinţa nr. 221/2017 pronunţată în Dosarul nr. x/2013, instanţa a constatat ca această excepţie are în vedere invocarea puterii de lucru judecat a sentinţei pronunţate în menţionatul dosar, ceea ce reprezintă, de asemenea, o apărare pe fondul pretenţiilor ce fac obiectul dosarului, nefiind o excepţie asupra căreia instanţa să se pronunţe, aşa cum o obligă dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., prioritar soluţionării fondului, întrucât este o apărare pe fond care va fi avută în vedere odată cu soluţionarea fondului cauzei.

Faţă de precizarea reclamantei cum că îşi modifică nivelul despăgubirilor solicitate, arătând că solicită despăgubiri doar în sumă de 100 RON, Tribunalul a constatat incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 37 din O.U.G nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, potrivit cărora, în cazul în care se micşorează valoarea pretenţiilor formulate în acţiune sau în cerere după înregistrarea acesteia pe rolul instanţei, taxa judiciară de timbru se percepe la valoarea iniţială, fără a se ţine seama de reducerea ulterioara. Pentru termenul de judecată acordat în acest sens, reclamanta nu a tăcut dovada achitării taxei judiciare de timbru menţionate, astfel că instanţa a invocat excepţia nulităţii cererii de obligare la despăgubiri, pentru insuficientă timbrare.

Cu privire la primul capăt de cerere, cel în obligaţia de a face, din oficiu Tribunalul a invocat excepţia inadmisibilităţii.

Prin primul capăt de cerere, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului primarul Oraşului Tg. Neamţ la a completa dosarul despăgubirilor cu actele solicitate de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor

Notificarea nr. x din 31.10.2001 prin care numita A. a solicitat restituirea în natură sau echivalent a unui imobil construcţii şi teren situate în jud. Neamţ, a fost soluţionată de primarul oraşului Tg. Neamţ prin Dispoziţia nr. 2085 din 26.06.2007 prin care a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilelor, sens în care dispoziţia, împreuna cu dosarul notificării, au fost trimise secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în vederea evaluării bunurilor şi emiterii deciziei privind acordarea titlurilor de despăgubire.

La data de 24.02.2015, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, a emis Decizia de invalidare nr. 3282, prin care, constatând că la dosar nu se regăseşte actul translativ de proprietate asupra imobilului ce face obiectul propunerii de acordare de despăgubiri şi nici actele necesare în vederea aplicării prevederilor art. 24 din Legea 10/2001 şi că nu se regăsesc nici acte din care să reiasă situaţia juridică a imobilului teren, motivat de faptul că nu au fost depuse documente în susţinerea dreptului de proprietate, respectiv a imposibilităţii restituirii în natură, a fost invalidată Dispoziţia nr. 2085 din 26.06.2007 emisă de primarul Oraşului Tg. Neamţ.

Conform art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, exista posibilitatea, pentru persoana care se consideră îndreptăţită, de a ataca această decizie la secţia civila a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării.

Reclamanta C. nu a uzat de această posibilitate legală.

În consecinţă, obţinerea pe calea acţiunii în obligaţie de a face promovată, a unei obligări a primarului Oraşului Tg. Neamţ la o completare a dosarului notificării cu actele solicitate de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, chiar în eventualitatea în care o astfel de solicitare ar fi justificată, în sensul în care pârâtul s-ar face vinovat de o eventuală neglijenţă, nu îi poate aduce reclamantei niciun folos practic, în lipsa contestării deciziei de invalidare primite. Modalitatea contestării deciziei, cale pe care art. 35 din Legea nr. 165/2013 i-o punea reclamantei la dispoziţie, era calea legală prin care aceasta putea să-şi dovedească îndreptăţirea la obţinerea masurilor compensatorii, iar nu o acţiune de factura celei promovate în prezent de reclamantă. în lipsa utilizării mijloacelor pe care legea specială i le punea la dispoziţie, prezenta solicitare a reclamantei este inadmisibilă, neavând nicio finalitate, întrucât entitatea abilitată prin lege specială, emiţând decizia de invalidare, s-a dezinvestit de dosarul reclamantei.

Împotriva sentinţei a formulat apel reclamanta C.

Prin Decizia nr. 1014 din 13 decembrie 2017 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă C., împotriva sentinţei civile nr. 541/C din 15 martie 2017, pronunţată de Tribunalul Neamţ.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Cu privire la calificarea demersului judiciar ca fiind contestaţie împotriva deciziei Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, în faza apelului, Curtea a considerat incident art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Mai mult decât atât, cererea formulată la prima instanţa nu poate fi în niciun caz "recalificată" ca fiind contestaţie, în condiţiile în care obiectul acţiunii nu a vizat Decizia nr. 3283 din 24 februarie 2015 a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, iar aceasta din urmă autoritate nu a figurat ca pârâtă în cauza pendinte.

Pe de altă parte o conexare a Dosarului nr. x/2016 la Dosarul nr. x/2013 nu se poate dispune, acesta fiind soluţionat (din 13 septembrie 2017 conform Deciziei nr. 696/2017 a Curţii de Apel Bacău) definitiv, anterior primului termen de judecată din cauza de faţă.

Apelanta nu a invocat care este temeiul legal potrivit căruia pârâta ar avea obligaţia să conteste decizia de invalidare în contextul în care art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 prevede că "Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării.’’

Privitor la obligaţia pârâtei de a solicita actele în dovedirea proprietăţii sau îndreptăţirii la restituire este de remarcat că un asemenea demers judiciar este lipsit de interes de vreme ce Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor s-a dezinvestit la data de 24 decembrie 2015, iar reclamanta nu a dovedit că ar fi atacat în termen legal Decizia nr. 3283/2015 de invalidare.

Astfel, chiar dacă prin absurd prezenta acţiune ar fi fost admisă, în lipsa contestării deciziei de invalidare, actele transmise de pârâtă nu ar putea fi verificate de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor care s-a dezinvestit la 24 decembrie 2015, iar o contestaţie împotriva acestei decizii nu numai că nu a fost admisa, dar nu există dovezi că ar fi fost exercitată.

Împotriva acestei decizii reclamanta C. a declarat recurs.

În susţinerea recursului, fără a fi întemeiat în drept, s-a susţinut ca hotărârea atacată este nelegală şi în contradicţie cu decizia pronunţată în Dosarul nr. x/2013.

Astfel, în esenţă, se arată că deşi prin decizia atacată s-a considerat că acţiunea este inadmisibilă pentru că nu a contestat decizia de invalidare a dispoziţiei primarului, învederează că a contestat această decizie în Dosarul nr. x/2013, motiv pentru care a solicitat şi conexarea cauzei la acest dosar, însă nu s-a admis conexarea în mod eronat motivat de faptul ca dosarele nu ar avea acelaşi obiect.

Mai arată că atât timp cât a depus la dosar decizia de invalidare şi a contestat neglijenţa primăriei, a contestat implicit această decizie, iar instanţa trebuia din oficiu să citeze ca parte pe Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Mai consideră că primăria este vinovată pentru neglijenţa trimiterii unui dosar incomplet şi chiar tară contestarea deciziei de invalidare cererea sa era admisibilă.

Consideră că primăria avea obligaţia să-i solicite completarea actelor şi că era admisibil să fie chemată în judecată pentru trimiterea dosarului incomplet la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, conform art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013.

În final susţine că instanţa "trebuie să admită procedural acţiunile reclamanţilor (chiar dacă acestea nu se încadrează în canoanele juridice: Noul C. proc. civ.), să corecteze/completeze nerigurozitatea/erorile reclamanţilor să-i îndrume privind probatoriul".

Înalta Curie urmează să analizeze cu prioritate admisibilitatea recursului, faţă - de care constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.

O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât pe cele expres prevăzute de lege. Regula are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţia României, republicată, prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condiţiile legii.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ sub nr. x/2016 din data de 19,01.2016, reclamanta A., prin mandatar B., a chemat în judecată pârâta Primăria Oraşului Tg. Neamţ, solicitând obligarea pârâtei să completeze dosarul despăgubirilor cu actele solicitate de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi obligarea pârâtei la plata de despăgubiri pentru daune materiale şi morale, după cum urmează: daune materiale în sumă de 30.000 euro corespunzător dobânzii bancare de 4%/an calculate pentru o valoare minimă a despăgubirilor pentru imobilul confiscat de 100.000 euro şi daune morale în sumă de 20.000 euro pentru traume psihice, urmare a neprimirii despăgubirilor cuvenite pentru imobilul confiscat.

În prezenta cauză se formulează recurs împotriva Deciziei nr. 1014 din 13 decembrie 2017 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă, care este o hotărâre definitivă.

Potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., sunt hotărâri definitive, hotărârile date în apel, Iară drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs.

Obiectul primului capăt de cerere este o acţiune în obligaţie de a face, care nu are valoare patrimonială. Soluţia dată în cauză cu privire la cel de al doilea capăt de cerere având ca obiect daune materiale şi morale, nu formează obiect de critică în recurs, astfel încât aceasta a intrat sub puterea lucrului judecat.

Ca atare, potrivit principiului disponibilităţii, recursul, inclusiv sub aspectul admisibilităţii trebuie examinat în limitele stabilite de recurent prin cererea de recurs, adică numai din perspectiva capătului de cerere având ca obiect obligaţia de a face.

Se constată că soluţia pronunţată cu privire la primul capăt de cerere nu este supusă recursului conform art. 483 alin. (2) teza I din C. proc. civ. care prevede faptul că: "Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i)", întrucât obligaţia de a face este menţionată în art. 94 pct. lit. h) din C. proc. civ., care este enumerat în cuprinsul art. 483 alin. (2) teza I din C. proc. civ. ca fiind exceptat de la calea de atac a recursului.

În acest context, trebuie subliniat că principiul legalităţii căilor de atac presupune făptui că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege, iar în afara acestora nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.

Potrivit dispoziţiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., astfel cum a fost modificat de Ordonanţa de Urgenţă nr. 62/2015 pentru prorogarea unor termene prevăzute de Legea nr. 2/2013, în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, 15 februarie 2013, şi până la data de 31 decembrie 2016, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.

Termenul prevăzut de textul legal sus - menţionat a fost prorogat prin O.U.G. nr. 95/2016 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1009 din 15.12.2016, până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

Pentru argumentele expuse, din coroborarea dispoziţiilor legale menţionate, rezultă ca Decizia nr. 1014 din 13 decembrie 2017 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă, nu este susceptibilă de recurs, în ceea ce priveşte modul de soluţionare a primului capăt de cerere, cu privire la care s-au formulat critici în recurs, fiind pronunţată de curtea de apel în cadrul soluţionării unui apel declarat împotriva unei hotărâri supuse în ceea ce priveşte respectivul capăt de cerere, numai apelului.

În consecinţă, Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta C. împotriva Deciziei nr. 1014 din data de 13 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21.06.2018.