Inadmissibility of extraordinary appeal against final criminal decision; non-self-executing nature of EU confiscation challenge directives

Asupra contestaţiei de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Prin Decizia penală nr. 1207/A/14 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. au fost admise apelurile formulate de apelantul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, DIICOT, Structura Centrală, partea civilă Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi apelanţii inculpaţi A., B., C., D., E., F., G., H. şi I. împotriva Sentinţei penale nr. 809/F din 28.11.2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală şi a încheierii de şedinţă din data de 28.09.2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală în Dosarul cu nr. x/2005

Alături de alte elementele modificate prin decizia penală menţionată, subsecvent desfiinţării în parte a sentinţei pronunţate de Tribunalul Bucureşti, instanţa de apel a dispus, în temeiul disp. art. 33 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 656/2002 modificată rap la art. 112 alin. (1) lit. e) şi art. 112 alin. (6) C. pen. confiscarea de la inculpatul J. a sumelor de: 2.321.292.608.133,96 RON (ROL) în echivalent RON (RON) la data plăţii; 91.166.300 USD în echivalent în RON la data plăţii; 57.768.138 USD în echivalent la data plăţii; 13.133.541 EUR în echivalent la data plăţii, sume ce se vor actualiza cu indicele de inflaţie la momentul aducerii la îndeplinire a dispoziţiei de confiscare.

De asemenea, în temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., art. 32 din Legea nr. 656/2002, art. 11 din Legea nr. 241/2005, art. 249 alin. (1), (4) C. proc. pen., art. 249 alin. (5) C. proc. pen. coroborate cu disp. art. 32 lit. d) Codul familiei, aplicabile conform art. 6 din Legea nr. 71/2011 şi cu dispoziţiile art. 998 din vechiul C. civ., aplicabile conform art. 6 din Legea nr. 71/2011 au fost menţinute măsurile asigurătorii dispuse prin Ordonanţa nr. 171/D/P/2003 din 12.01.2005 a Parchetului General de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT Structura Centrală, precum şi sechestrul asigurator instituit prin încheierea de şedinţă din data de 20.05.2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-penală, asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpaţilor A., C., F., B., D., E., H. şi I., măsuri asigurătorii al căror obiect a fost extins prin încheierea de şedinţă din data de 15.09.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală în Dosarul nr. x/2005.

Prin cererea intitulată "recurs efectiv", înregistrată pe rolul Înaltei Curţi sub nr. x/2018, formulată împotriva Deciziei penale nr. 1207/A din 14 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2005, condamnatul A. a solicitat instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care să fie admisă calea de atac promovată şi desfiinţarea punctului II şi III al deciziei penale numai cu privire la dispoziţiile date de instanţă cu privire la măsura confiscării speciale dispuse în ceea ce îl priveşte.

În motivarea cererii formulate, cu privire la admisibilitatea acesteia, inculpatul a învederat că temeiul legal al căii de atac efective îl reprezintă prevederile art. 8 alin. (6) şi (7) din Directiva (UE) 2014/42, cu referire la art. 4 alin. (1) din aceeaşi directivă.

A susţinut, în esenţă, că din punct de vedere material competenţa de soluţionare a cererii formulate aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile în care potrivit prevederilor art. 40 C. proc. pen. aceasta este competentă să soluţioneze căile de atac promovate împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel.

II.Prin Decizia penală nr. 639 din data de 28 iunie 2018 pronunţată în Dosarul nr. x/2018 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a respins, ca inadmisibilă, calea de atac intitulată recurs efectiv formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1207/A din data de 14 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2005, obligându-l totodată pe recurentul-inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Înalta Curte analizând prioritar excepţia admisibilităţii, pusă în discuţia părţilor din oficiu, a reţinut că legea procesual penală reglementează hotărârile susceptibile de a fi supuse examinării, căile de atac care pot fi exercitate împotriva acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârilor, iar potrivit art. 552 alin. (1) C. proc. pen.: "Hotărârea instanţei de apel rămâne definitivă la data pronunţării acesteia, atunci când apelul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de apel."

Înalta Curte a mai reţinut că, în speţă, inculpatul a declarat o cale de atac intitulată "recurs efectiv" împotriva Deciziei penale nr. 1207/A din data de 14 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2005, prin care s-au soluţionat apelurile declarate de parchet şi inculpaţi împotriva Sentinţei pronunţate de Tribunalul Bucureşti nr. 809/F din 28.11.2011, iar faţă de prevederile legale iniţial enunţate, în privinţa deciziei penale atacate, definitivă, legea nu prevede posibilitatea exercitării vreunei căi ordinare de atac.

Analizând argumentele invocate de către inculpat ca justificând demersul său, Înalta Curte a reţinut faptul că aplicabilitatea directă a dreptului comunitar, aspect pe care acesta şi-a întemeiat cererea, reprezintă dreptul oricărei persoane a unui stat membru al Uniunii Europene, de a cere judecătorului să i se aplice toate sursele dreptului comunitar european (tratatele, regulamentele, directivele sau deciziile comunitare).

Însă, aplicarea directă a dreptului Uniunii Europene prezintă o serie de particularităţi în funcţie de categoria normelor juridice care sunt invocate.

De asemenea, că în cauză, inculpatul A. a solicitat aplicarea directă a prevederilor Directivei 2014/42/UE privind îngheţarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunilor săvârşite în Uniunea Europeană, respectiv a prevederilor art. 8 alin. (6) şi (7) din aceasta, cu referire la art. 4 alin. (1).

Cu referire la această directivă s-a apreciat că, în esenţă, relevantă cu privire la susţinerea inculpatului este prevederea cuprinsă în art. 8 alin. (6), care are următorul conţinut: " Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că orice hotărâre de confiscare a bunurilor este motivată şi că aceasta este comunicată persoanei afectate. Statele membre prevăd posibilitatea efectivă pentru persoana împotriva căreia este dispusă confiscarea de a ataca hotărârea de confiscare în faţa unei instanţe".

De asemenea, că textul menţionat stabileşte obligaţia statelor membre de a acorda "posibilitatea efectivă pentru persoana împotriva căreia este dispusă confiscarea de a ataca hotărârea de confiscare în faţa unei instanţe".

În continuare, instanţa a apreciat că nu se poate reţine că această prevedere are un caracter suficient de precis pentru a putea fi aplicat direct de către instanţa naţională, fiind, în mod evident, atributul instituţiilor cu competenţe legislative de a stabili cazurile, condiţiile şi termenele în care se poate exercita acest drept al persoanei împotriva căreia este dispusă confiscarea, urmând ca instanţele să fie sesizate în conformitate cu normele de procedură stabilite.

În acest sens s-a expus, că este de altfel şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 24 din 20 ianuarie 2016, invocată de către inculpat, din considerentele acesteia rezultând, fără putinţă de tăgadă, că în situaţiile în care dreptul unei persoane de acces liber la justiţie, consacrat de art. 21 alin. (1) din Legea fundamentală, este încălcat, legiuitorul are obligaţia de a pune de acord soluţia legislativă criticată cu dispoziţiile Constituţiei constatate a fi încălcate prin decizie.

În decizia Curţii Constituţionale menţionată, paragraful 34 teza finală se dispune: "Până la adoptarea soluţiei legislative corespunzătoare, ca o consecinţă a prezentei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că instanţele judecătoreşti urmează să aplice în mod direct art. 21 alin. (1) şi (3) şi art. 129 din Constituţie."

Înalta Curte, reţinând efectul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, precum şi a considerentelor acestora, a considerat că, în mod evident, această dispoziţie nu poate fi pusă în aplicare, în condiţiile în care este în contradicţie certă cu prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie, iar Curţii Constituţionale nu îi este recunoscută calitatea de legiuitor pozitiv.

III. Împotriva Deciziei penale nr. 639 din data de 28 iunie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a formulat contestaţie condamnatul A., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători la data de 2.10.2018, susţinerile contestatorului fiind expuse pe larg în cuprinsul practicalei, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.

Înalta Curte - Completul de 5 Judecători, analizând cu prioritate admisibilitatea contestaţiei de faţă, raportat la actele dosarului şi la excepţia invocată, constată că aceasta este inadmisibilă, urmând a fi respinsă ca atare, pentru următoarele considerente:

Dând eficienţă principiilor legalităţii căilor de atac şi liberului acces la justiţie, reglementate, de dispoziţiile art. 129 şi art. 21 din Constituţie, precum şi exigenţelor determinate prin art. 13 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac.

Revine, aşadar, părţii interesate obligaţia sesizării instanţelor de judecată în condiţiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.

Potrivit dispoziţiilor art. 4251 alin. (1) C. proc. pen., calea de atac a contestaţiei se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, or, decizia penală atacată cu contestaţie de către condamnatul A. este una definitivă, nesupusă unei astfel de căi de atac, astfel încât condamnatul a învestit Înalta Curte - Completul de 5 Judecători cu soluţionarea unei căi de atac care nu întruneşte cerinţele legale, ca atare, nu este admisibilă potrivit dreptului comun.

Recunoaşterea unei căi de atac în alte condiţii decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, în conformitate cu prevederile art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. a) teza a II-a C. proc. pen. va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia formulată de condamnatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 639 din data de 28 iunie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2018, iar în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Totodată, în baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales pentru contestatorul condamnat, în sumă de 40 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia formulată de condamnatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 639 din data de 28 iunie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2018.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligă contestatorul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales pentru contestatorul condamnat, în sumă de 40 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 04 februarie 2019.

Procesat de GGC - NN