Conflict of interest: when the patrimonial benefit consumed by a public official’s act occurs, triggering the statute of limitations

Asupra apelurilor de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

I. JUDECATA ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ

1. Prin Rechizitoriul nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, a fost trimis în judecată inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de conflict de interese, în formă continuată (2 acte materiale), prevăzută de art. 2531 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, ambele cu aplicarea art. 5 din C. pen., reţinându-se, în esenţă, următoarele:

I.1. În fapt, urmare cererii de încadrare în muncă pe durată determinată formulată de inculpatul A., în calitate de deputat în Parlamentul României, conform dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi senatorilor, între Camera Deputaţilor, reprezentată legal de Secretarul general, în calitate de angajator, pe de o parte, şi B., în calitate de salariat, pe de altă parte, s-a încheiat Contractul individual de muncă nr. x/13.01.2009.

Conform acestui contract, B. a fost angajat în funcţia de consilier, pentru perioada 13.01.2009 până la sfârşitul mandatului, cu un salariu de bază brut lunar de 2769 RON, activitatea acestuia urmând a fi desfăşurată la biroul parlamentar al deputatului A. din municipiul Bucureşti, Colegiul 10.

Contractul de muncă nr. 4593 din 13.01.2009 a fost avizat, între alţii, de inculpatul A.

La data de 6 aprilie 2011, B. a solicitat concediu de creşterea copilului în vârstă de până la un an, astfel că, prin Ordinul nr. 354/18.04.2011 al Secretarului general al Camerei Deputaţilor a fost suspendat Contractul individual de muncă nr. x/13.01.2009.

La data de 31.01.2012, B. a solicitat să-şi reia activitatea, iar prin Ordinul nr. 100/06.02.2012 al Secretarului general al Camerei Deputaţilor s-a dispus reluarea activităţii în baza aceluiaşi contract individual de muncă, începând cu data de 20.02.2012.

Ulterior, prin Ordinul nr. 197/13.03.2012 al Secretarului general al Camerei Deputaţilor, s-a dispus încetarea Contractului individual de muncă înregistrat sub nr. x/13.01.2009, încheiat cu B., în baza dispoziţiilor art. 55 lit. b) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii.

În baza contractului individual de muncă înregistrat sub nr. x/13.01.2009, B. a realizat, în mod direct, în perioada ianuarie 2009 - martie 2012, un folos material în sumă totală brută de 78.068 RON.

I.2 La data de 05.04.2011 (cu o zi înainte de solicitarea lui B. de a intra în concediu pentru creşterea copilului până la un an), între A., în calitate de beneficiar, şi nora sa, C., în calitate de prestator s-a încheiat Contractul civil nr. x/05.04.2011, pentru o perioadă determinată (începând cu 05.04.2011 până la sfârşitul mandatului), având ca obiect "activităţi specifice poziţiei de consilier al deputatului", iar pentru executarea prestaţiilor, părţile au convenit un tarif brut de 14,0529 RON/oră, corespunzător funcţiei de consilier.

Contractul a fost semnat de inculpatul A. şi de C. şi, astfel cum rezultă din Adresa nr. x/02.11.2015 a Parlamentului României - Camera Deputaţilor - Cabinet Secretar General, a încetat la data de 19.12.2012. În perioada 05.04.2011- 19.12.2012, în baza Contractului civil nr. x/05.04.2011, C., a obţinut un venit brut în sumă totală de 45.963 RON.

În drept, s-a reţinut că fapta inculpatului A. constând în aceea că în calitate de deputat în Parlamentul României în legislatura 2008 - 2012, a solicitat angajarea în cadrul biroului său parlamentar a fiului său, B. şi a avizat Contractul individual de muncă nr. x/13.01.2009 în baza căruia acesta din urmă a realizat, în mod direct, în perioada ianuarie 2009 - martie 2012, un folos material în sumă totală brută de 78.068 RON, iar la data de 05.04.2011 a încheiat Contractul civil nr. x/05.04.2011 cu nora sa, C., contract prin care aceasta s-a angajat să presteze activităţi specifice funcţiei de consilier al deputatului şi în baza căruia a realizat venituri brute în sumă totală de 45.963 RON, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de conflict de interese în formă continuată (două acte materiale), prevăzută de art. 2531 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, ambele cu aplicarea art. 5 din C. pen.

Situaţia astfel reţinută prin actul de inculpare a avut la bază mijloacele de probă menţionate la filele x din rechizitoriu.

2. Cauza a fost înregistrată sub nr. x/2016 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 30 martie 2016.

Prin Încheierea nr. 423 din 25 mai 2016 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară au fost respinse, ca nefondate, cererile şi excepţiile invocate de inculpatul A. şi s-a constatat legalitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu Rechizitoriul nr. x/2015 din 16 martie 2016 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, privind pe inculpatul A., legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală, dispunându-se începerea judecăţii.

Prin Încheierea nr. 148 din data de 29 septembrie 2016 pronunţată de completul de judecători de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2016. a fost respinsă, ca nefondată, contestaţia formulată de inculpatul A. împotriva Încheierii nr. 423 din 25 mai 2016 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară.

Înainte de începerea cercetării judecătoreşti, după ce i-au fost aduse la cunoştinţă dispoziţiile art. 374 alin. (4) C. proc. pen. privind posibilitatea de a solicita ca judecata să aibă loc numai în baza probelor administrate în cursul urmăririi penale dacă recunoaşte în totalitate faptele de care este acuzat, cu consecinţa reducerii limitelor de pedeapsă cu 1/3, inculpatul a învederat că nu doreşte să se prevaleze de această procedură, fiind de acord să dea declaraţie în cauză, astfel că a fost audiat la termenul din 22 noiembrie 2016.

În cadrul probatoriului administrat în primă instanţă au fost audiaţi martorii D. şi E., nefiind contestate celelalte probe administrate în cursul urmăririi penale, respectiv declaraţiile martorilor C. şi B.

La termenul din data de 07 februarie 2017, instanţa, din oficiu, a pus în discuţie schimbarea încadrării juridice a faptei prev. de art. 2531 alin. (1) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen., dintr-o unitate legală de infracţiune în două infracţiuni prevăzute de art. 2531 alin. (1) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen. Totodată, faţă de data săvârşirii primei infracţiuni, instanţa a pus în discuţie împlinirea sau nu a termenului general de prescripţie a răspunderii penale raportat la data săvârşirii primei fapte (ianuarie 2009), prilej cu care inculpatul, interpelat fiind, a arătat că nu doreşte continuarea procesului penal.

În legătură cu modalitatea de calcul a termenului de prescripţie a răspunderii penale, reprezentantul Ministerului Public a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 122 alin. (2) C. pen. anterior, respectiv art. 154 alin. (2) C. pen., susţinând, în esenţă, că textul este neconstituţional în măsura în care prin sintagma "data săvârşirii infracţiunii" nu se înţelege data producerii definitive a rezultatului.

3. Prin Sentinţa penală nr. 190 din 31 martie 2017 secţia penală, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a respins ca inadmisibilă cererea Ministerului Public de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 122 alin. (2) C. pen. anterior, respectiv art. 154 alin. (2) C. pen.

Totodată, prima instanţă, în baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptelor pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată din infracţiunea de conflict de interese în formă continuată (două acte materiale), prev. de art. 2531 alin. (1) C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, în două infracţiuni de conflict de interese prev. de art. 2531 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea 33 lit. a) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen.

În baza art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a C. proc. pen. rap. la art. 122 alin. (1) lit. d) şi alin. (2) teza I C. pen. anterior şi art. 5 C. pen. a dispus încetarea procesului penal cu privire la săvârşirea de către inculpatul A. a infracţiunii de conflict de interese prev. de art. 2531 alin. (1) C. pen. anterior (fapta din ianuarie 2009), constatând împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale.

În baza art. 2531 C. pen. anterior, cu aplic. art. 74 alin. (1) lit. a) şi c) şi art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen., l-a condamnat pe inculpatul A. la o pedeapsă 3 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conflict de interese (fapta din aprilie 2011).

În temeiul art. 71 C. pen. anterior, a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. anterior (exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii elective publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat).

În baza art. 81 C. pen. anterior, a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 3 luni închisoare pe un termen de încercare de 2 ani şi 3 luni, stabilit conform art. 82 C. pen. anterior.

Conform art. 71 alin. (5) C. pen. anterior, a stabilit că pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii se suspendă şi executarea pedepselor accesorii.

A atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen. anterior.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen. l-a obligat pe inculpat la plata sumei de 600 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

4. Analizând materialul probator administrat în ambele faze procesuale prin raportare la actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a reţinut următoarea situaţie de fapt:

Inculpatul A. a fost ales deputat în Parlamentul României în legislatura 2008 - 2012, în Circumscripţia electorală nr. 42 Bucureşti, Colegiul uninominal nr. 10.

Potrivit dispoziţiilor legale, în scopul exercitării mandatului în circumscripţiile electorale, deputaţilor şi senatorilor li se acorda lunar o sumă forfetară din bugetul Camerei Deputaţilor şi, respectiv, al Senatului, iar în limitele acestei sume, puteau organiza, separat sau prin asociere, birouri parlamentare, ca regulă, în circumscripţiile electorale în care au fost aleşi. Angajarea personalului birourilor parlamentare avea loc prin încheierea unui contract de muncă sau a unui contract civil pe durată determinată.

În cazul contractelor individuale de muncă, parlamentarul completa o cerere tip prin care solicita angajarea unei persoane, indicând numele acesteia, funcţia conform nomenclatorului funcţiilor, salariul şi perioada de încadrare. Dosarul conţinând formularul de contract individual de muncă semnat de viitorul angajat şi documentele specifice angajării (acte de stare civilă, acte de studii, avize medicale, fişa de cazier, etc.) era depus la Direcţia Resurse Umane din cadrul Camerei Deputaţilor/Senatului, unde era verificat şi avizat, şi, ulterior, trimis pentru avizare la Direcţia Salarizare şi la Serviciul Juridic. Contractul de muncă era supus avizării parlamentarului care a formulat solicitarea de angajare. Avizele se concretizau prin semnarea formularului de contract la rubricile corespunzătoare. După obţinerea tuturor avizelor, contractul individual de muncă era prezentat spre semnare Secretarului General al Camerei Deputaţilor/Senatului.

În ceea ce priveşte contractele civile, acestea se încheiau direct între deputat/senator, în calitate de beneficiar, şi persoana fizică, în calitate de prestator, un exemplar al acestuia fiind depus la Direcţia Resurse Umane din cadrul Camerei Deputaţilor sau a Senatului, după caz.

În calitate de deputat şi urmând procedura anterior descrisă, în cursul lunii ianuarie 2009, inculpatul A. a solicitat angajarea în cadrul biroului său parlamentar a fiului său, numitul B.

La data de 13.01.2009 a fost încheiat Contractul individual de muncă nr. x între Camera Deputaţilor, prin Secretarul general şi B., în baza căruia, acesta din urmă a fost angajat în funcţia de consilier (pe probleme juridice) în cadrul biroului parlamentar A., Circumscripţia electorală nr. 42 din Bucureşti, Colegiul 10, începând cu data de 13.01.2009 şi până la finalul mandatului. Contractul individual de muncă a fost avizat de deputatul A., Direcţia resurse umane, Direcţia de salarizare şi de Serviciul juridic.

După aproximativ 2 ani şi 3 luni de la încheierea contractului, la data de 06.04.2011, martorul B. a formulat o cerere de intrare în concediu de creştere a copilului de până la un an, începând cu data de 18.04.2011, determinată de naşterea, la 03.03.2011, a minorei C., cererea fiind aprobată de Secretarul general al Camerei Deputaţilor, iar prin Ordinul nr. 354 din 18.04.2011 s-a dispus suspendarea contractului individual de muncă conform art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 11/2010.

Anterior acestui moment, la data 05.04.2011, între inculpatul A. şi nora sa, C. (soţia martorului B.) s-a încheiat Contractul civil nr. x având ca obiect prestarea de către aceasta din urmă, în perioada 05.04.2011 şi până la finalul mandatului, de activităţi specifice funcţiei de consilier al deputatului, astfel că, în baza acestui contract, martora C. a realizat activităţi la biroul parlamentar până în luna decembrie 2012, obţinând venituri brute în sumă totală de 45.963 RON.

În ceea ce-l priveşte pe martorul B., prin Ordinul Secretarului general al Camerei Deputaţilor nr. 100/06.02.2012, acesta şi-a reluat activitatea începând cu data de 20 februarie 2012, contractul de muncă încetând la data de 15.03.2012, la solicitarea martorului. În baza contractului, în perioada ianuarie 2009 - martie 2012, martorul B. a încasat drepturi salariale în sumă totală brută de 78.068 RON.

Situaţia de fapt anterior reţinută de prima instanţă nu a fost contestată de către inculpat, acesta recunoscând, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cadrul cercetării judecătoreşti că a avizat contractul de muncă al martorului B., fiul său, şi că a încheiat contractul civil cu martora C., nora sa, apărările formulate de inculpat vizând exclusiv latura subiectivă a infracţiunii de conflict de interese.

În ceea ce priveşte starea de fapt, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a reţinut că declaraţiile inculpatului se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, respectiv înscrisurile constând în: cererea de încadrare în muncă pe perioadă determinată formulată de inculpatul A.; copia Contractului individual de muncă nr. x din 13.01.2009 privind pe B., din care rezultă că a fost avizată de inculpat; copia cererii de intrare în concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la un an formulată de martorul B.; copia Ordinului nr. 354 18.04.2011 al Secretarului general al Camerei Deputaţilor privind suspendarea Contractului individual de muncă nr. x din 13.01.2009 pe perioada concediului pentru creşterea copilului în vârstă de până la un an; copia cererii de reluare a activităţii, formulată, la data de 31.01.3012, de martorul B.; copia Ordinului nr. 100 din 06.02.2012 al Secretarului general al Camerei Deputaţilor privind reluarea activităţii de către martorul B.; copia cererii de încetare a contractului de muncă, formulată, la data de 08.03.3012, de B.; copia Ordinului nr. 197 din 13.03.2012 al Secretarului general al Camerei Deputaţilor privind încetarea contractului individual de muncă x/13.01.2009; situaţia centralizatoare privind veniturile brute realizate de B., în calitate de angajat cu contract individual de muncă, pentru perioada 13.01.2009 - 15.03.2012; adresa din 02.11.2015 a Parlamentului României, Camera Deputaţilor; copia Contractului civil nr. x din 05.04.2011 privind pe C.; fişa fiscală pentru angajata C. aferentă anului 2011 şi Adeverinţa nr. x din 02.11.2015 cu veniturile realizate în anul fiscal 2012 de către aceasta şi E., care au detaliat procedura de angajare în cadrul unui birou parlamentar, precum şi verificările pe care le-au făcut conform atribuţiilor de serviciu.

Referitor la încadrarea juridică a faptelor, prima instanţă a reţinut că:

Potrivit dispoziţiei legale, atât cea în vigoare la data săvârşirii infracţiunii (art. 2531 C. pen. anterior) cât şi cea din C. pen. actual (art. 301 C. pen.), conflictul de interese reprezintă fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a obţinut, direct sau indirect, un folos patrimonial, pentru sine, pentru soţul său, pentru o rudă ori pentru un afin până la gradul II inclusiv sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de foloase de orice natură.

Prin incriminarea conflictului de interese, legiuitorul a urmărit să ocrotească relaţiile sociale referitoare la buna desfăşurare a activităţii funcţionarului public, activitate care presupune o comportare corectă a celui care exercită o activitate în cadrul unei autorităţi publice. Aceasta impune corectitudinea funcţionarului public în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, dar şi abţinerea acestuia de la luarea unor decizii de natură să-i confere, direct sau indirect, ori prin terţe persoane, un anumit avantaj material, fiind exclusă favorizarea rudelor sau persoanelor cu care acesta a avut raporturi comerciale. De asemenea, prin incriminarea faptei s-a urmărit ocrotirea relaţiilor sociale referitoare la apărarea intereselor legale ale persoanelor fizice sau publice împotriva intereselor ilicite ale funcţionarului public.

Subiectul activ este calificat, fiind numai un funcţionar public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii din care s-a obţinut direct sau indirect un folos patrimonial pentru sine, pentru soţul său, pentru o rudă ori pentru afin până la gradul II inclusiv sau pentru o persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale sau de muncă în ultimii 5 ani.

Potrivit jurisprudenţei constante a instanţei supreme, deputatul în Parlamentul României este un funcţionar public în accepţiunea legii penale, indiferent că este vorba despre C. pen. de la 1968 sub care s-au comis faptele dedusă judecăţii (art. 147 alin. (1) ori de C. pen. în vigoare (art. 175 alin. (1) lit. a), fiind, prin urmare subiect activ al infracţiunii de conflict de interese (ex. Deciziile nr. 13/2015, nr. 14/2015, nr. 18/2015, nr. 26/2015, nr. 60/2015, nr. 84/2015, nr. 42/2016, nr. 137/2016 ale Completului de 5 judecători din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie)

Sub aspectul laturii obiective, infracţiunea de conflict de interese este o infracţiune cu conţinut alternativ, putând fi comisă în două modalităţi, respectiv îndeplinirea unui act ori participarea la luarea unei decizii, ambele în exercitarea atribuţiilor de serviciu, cu consecinţa obţinerii, în mod direct sau indirect, a unui folos patrimonial.

Prin îndeplinirea unui act se înţelege efectuarea oricărui act ce face parte din îndatoririle de serviciu ale subiectului activ, indiferent dacă este vorba de întocmirea unui înscris sau de realizarea unei acţiuni la care acesta este ţinut în virtutea atribuţiilor sale.

Spre deosebire de îndeplinirea unui act, care este acţiunea exclusiv personală a funcţionarului public, participarea la luarea unei decizii semnifică îndeplinirea unei atribuţiuni de serviciu în situaţia în care decizia nu aparţine în totalitate funcţionarului, ci aceasta trebuie luată, în colectiv, de mai multe persoane. În această calitate, împreună cu ceilalţi membri, ia decizii păgubitoare pentru instituţie, unitate etc. şi aducătoare de beneficii pentru acesta, pentru soţ, o rudă ori un afin etc.

Situaţia de fapt anterior descrisă a relevat că elementul material al laturii obiective a infracţiunii de conflict de interese s-a materializat în cele două modalităţi alternative prevăzute de textul de incriminare, respectiv îndeplinirea unui act constând în încheierea convenţiei civile, precum şi participarea la luarea unei decizii prin formularea propunerii de angajare a fiului său în cadrul biroului parlamentar şi avizarea contractului de muncă pe perioadă determinată prin care acesta a fost angajat.

Potrivit dispoziţiilor art. 38 alin. (6) (actual alin. (9) din Legea nr. 96/2006, angajarea personalului birourilor parlamentare ale deputaţilor se face prin încheierea unui contract de muncă pe durată determinată sau a unui contract civil. În cazul angajării pe baza unui contract de muncă pe durată determinată, încadrarea salariaţilor se face prin ordin al Secretarului general al Camerei Deputaţilor (…) la propunerea deputaţilor (….) în cauză, iar în cazul contractului civil, acesta se încheie între deputaţii (…) în cauză şi persoana fizică. Modul de utilizare şi justificare a sumei forfetare se stabileşte prin hotărâre a birourilor permanente reunite ale celor două Camere, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Art. 38 alin. (5) din aceeaşi lege prevede că drepturile băneşti ale persoanelor angajate la birourile parlamentare ale deputaţilor şi senatorilor se asigură din sumele forfetare alocate lunar demnitarilor, modul de utilizare şi justificare a sumei forfetare stabilindu-se prin Hotărârea Birourilor permanente reunite ale celor două Camere, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Potrivit art. 6 alin. (7) din Hotărârea nr. 1/30.05.2006 a Birourilor Permanente Reunite ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, publicată în Monitorul Oficial nr. 498/2006, prin care au fost aprobate Normele privind modul de utilizare şi justificare a sumei forfetare aferente cheltuielilor efectuate de deputaţi şi senatori în circumscripţiile electorale, a stabilit că în cazul contractelor individuale de muncă, parlamentarul completează un formular tip reprezentând o cerere de încadrare în muncă pe perioadă determinată, prin care solicită angajarea unei persoane, indicând numele acesteia, funcţia conform nomenclatorului funcţiilor, salariul şi perioada de încadrare.

În cazul contractelor civile, acestea se încheie direct între deputat, în calitate de beneficiar, şi persoana fizică, în calitate de prestator, fără a fi necesară vreo altă viză.

Faptele au fost comise de inculpat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, reţinând că acestea nu sunt limitate la cele de legiferare, ci cuprind şi orice alte îndatoriri stabilite de lege în considerarea funcţiei deţinută, iar dispoziţiile legale anterior menţionate prevăd atribuţiile deputatului cu privire la încheierea contractelor pe baza cărora o persoană poate fi angajată în cadrul biroului parlamentar.

O a doua condiţie a laturii obiective a infracţiunii constă în aceea ca, prin îndeplinirea unui act sau participarea la luarea unei decizii, să se fi realizat, direct sau indirect, un folos patrimonial. Prin comiterea faptei nu este necesar să se producă şi un prejudiciu, ci este suficient ca actul material să fi creat un folos celui în favoarea căruia se acţionează, respectiv persoanele arătate în textul de incriminare.

Astfel cum s-a statuat în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin "folos patrimonial" se înţelege orice fel de avantaj patrimonial (bunuri, împrumuturi, premii, prestări de servicii gratuite, promovarea în servicii). Norma de incriminare nu cere ca folosul să fie unul injust (persoana angajată să nu existe, angajatul să nu fi prestat activităţi remunerate), ci numai că acesta să fi fost efectiv obţinut printr-o procedură favorizantă (Decizia nr. 175 din 23 noiembrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători). De asemenea, s-a reţinut că realizează condiţia de "folos patrimonial" pentru altă persoană şi obţinerea de către aceasta din urmă a unui loc de muncă ce constituie sursă de venituri (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, Decizia nr. 491/2013, cit. în C. pen., comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, pag. 674).

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a reţinut că, în speţă, această cerinţă prevăzută de lege este îndeplinită, prin încheierea celor două contracte generatoare de venituri lunare. A apreciat că împrejurarea că salariul obţinut de martorii B. şi C. constituie retribuirea muncii efectiv prestate nu prezintă relevanţă, întrucât, pe de o parte, norma de incriminare nu impune ca folosul să fie injust, şi, pe de altă parte, în realitate, simplul fapt al încheierii contractelor realizează cerinţa ataşată elementului material al laturii obiective a infracţiunii de conflict de interese, respectiv obţinerea unui folos patrimonial. De aceea, sumele obţinute nu sunt supuse nici confiscării speciale şi nici nu constituie temei de obligare la despăgubiri civile.

Beneficiarii folosului, respectiv martorul B., fiul inculpatului, şi martora C., nora inculpatului, fac parte din sfera persoanelor prevăzute de norma de incriminare ca fiind cele care atrag întrunirea condiţiei de tipicitate.

Ca atare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a constatat îndeplinite elementele laturii obiective a infracţiunii de conflict de interese pentru care inculpatul a fost trimis în judecată.

În ceea ce priveşte vinovăţia, pornind de la poziţia inculpatului A., care a precizat în mod expres că nu doreşte continuarea procesului penal referitor la fapta de propunere şi avizare a contractului de muncă încheiat între martorul B. şi Camera Deputaţilor, prin Secretarul General şi a solicitat a se da eficienţă dispoziţiilor legale privind prescripţia răspunderii penale, analiza primei instanţe a avut în vedere doar cea de-a doua faptă, care viza încheierea contractului cu martora C., apreciind că, urmare schimbării încadrării juridice prin înlăturarea dispoziţiilor art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, într-adevăr, s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale în ceea ce priveşte fapta din 13.09.2009, iar în lipsa manifestării de voinţă a inculpatului, organul judiciar este oprit să procedeze la continuarea procesului penal şi să verifice apărările pe care acesta şi le-a formulat.

Instanţa de fond a reţinut că, sub aspectul laturii subiective, infracţiunea de conflict de interese se comite cu intenţie directă sau indirectă, fiind suficient ca autorul să ştie că îndeplineşte un act sau participă la luarea unei decizii prin care s-a realizat un folos material pentru sine, soţul său sau pentru celelalte persoane stabilite de lege, nefiind necesar să urmărească acest lucru, ci doar să accepte producerea sa.

Inculpatul a solicitat să se constate că nu a comis fapta cu vinovăţia impusă de lege, apărările sale vizând, pe de o parte, lipsa de previzibilitate a textului de incriminare, şi, pe de altă parte, faptul că avizul său a intervenit după ce toţi ceilalţi funcţionari din cadrul departamentelor interne ale Camerei Deputaţilor au verificat actele depuse şi nu au sesizat nicio neregulă. Astfel, s-a reţinut că în faţa instanţei, acesta a învederat următoarele:

"Mandatul meu de deputat a început în 2008, iar eu la acel moment, când mi s-a solicitat să propun persoane pentru angajarea la biroul parlamentar, pentru buna funcţionare a acestuia, m-am raportat la legile care priveau statutul parlamentarului şi pe care eram obligat să le respect, aşa cum prevede Constituţia. Legislaţia în acel moment, cu privire la angajarea persoanelor în cadrul biroului parlamentar, nu mi-a creat imaginea că ar exista vreo interdicţie cu privire la calitatea persoanelor pe care le propun şi fiind vorba de o chestiune de încredere şi de respectarea confidenţialităţii activităţii politice şi parlamentare, am propus, printre alte persoane, pe fiul meu, în care în mod normal aveam deplină încredere, în sensul că putea să coordoneze activitatea biroului parlamentar.

E de subliniat aici faptul că angajarea cu contract de muncă, pe durată determinată, nu a fost făcută de mine, ci de Camera Deputaţilor, reprezentantul legal al angajatorului fiind secretarul general, dl E. Consider că în sarcinile de serviciu, atât ale dl E., cât şi a celorlalţi funcţionari din cadrul Camerei Deputaţilor care au avizat contractul de muncă intra şi verificarea legalităţii încheierii acestui contract. Dacă ar fi fost ceva ilegal, dacă s-ar fi încălcat o prevedere legală sunt convins că fiecare dintre ei ar fi sesizat acest lucru, ar fi refuzat să dea avizul şi mi-ar fi pus în vedere să propun o altă persoană. Or, acest lucru nu s-a întâmplat. (...) Dacă legislaţia ar fi fost clară şi fermă, indicând că este ilegal acest lucru, sunt convins că nu s-ar fi întâmplat".

S-a mai relevat că, în ceea ce priveşte lipsa de previzibilitate a normei de incriminare, în jurisprudenţa sa, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat asupra acestei chestiuni, frecvent invocată în cauze similare, statuând că dispoziţiile art. 2531 C. pen. sunt suficient de clare, precise şi totodată previzibile, iar textul nu ridică probleme din perspectiva dispoziţiilor art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Infracţiunea de conflict de interese a fost introdusă pentru prima dată în C. pen. prin Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea C. pen., astfel că la momentul învestirii inculpatului în legislatura 2008 - 2012 incriminarea există. Conţinutul normei indică cu precizie conduita interzisă de lege, iar interpretarea textului nu a ridicat probleme deosebite. Mai mult, inculpatul era deputat în Parlamentul României, autoritate legiuitoare, dar şi absolvent al unei facultăţi de drept (împrejurare ce rezultă din fişele fiscale - venituri din activităţi independente, respectiv avocatura), astfel că interpretarea legii constituia o activitate curentă pentru acesta.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o jurisprudenţă constantă în a considera că principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din partea lor să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (cauza Scoppola c. Italiei, hotărârea din 17 septembrie 2000).

De asemenea, împrejurarea că în Legea privind Statutul deputaţilor şi senatorilor nu era prevăzută expres interdicţia angajării rudelor nu prezintă relevanţă, întrucât dispoziţiile cuprinse în această lege şi cele din C. pen. au regimuri juridice diferite, condiţii diferite şi atrag răspunderi de natură diferită. În plus, singura normă relevantă în aprecierea caracterul penal al faptei comise de inculpat este cea penală, fiind lipsită de interes o dispoziţie (sau lipsa unei dispoziţii exprese) dintr-un alt act normativ care ţine de alt domeniu al dreptului.

S-a apreciat ca fiind nefondate şi celelalte apărări, constând în aceea că cei care ar fi trebuit să semnaleze existenţa interdicţiei de angajare a rudelor, deşi au verificat actele de la dosar, nu i-au sesizat nicio nelegalitate.

În primul rând s-a menţionat faptul că, în situaţia convenţiilor civile, potrivit Hotărârii nr. 1/30.05.2006 a Birourilor Permanente Reunite ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, pentru aprobarea Normelor privind modul de utilizare şi justificare a sumei forfetare aferente cheltuielilor efectuate de deputaţi şi senatori în circumscripţiile electorale (art. 6 alin. (8), contractul se încheia direct între parlamentar şi colaborator, iar ulterior acesta era vizat de Biroul contencios şi depus la Direcţia pentru resurse umane şi salarizare din cadrul Camerei Deputaţilor.

Martorii D. (angajată în cadrul Direcţiei Resurse Umane, cu sarcină de serviciu încadrarea personalului la birourile parlamentare) şi E. (Secretarul general al Camerei Deputaţilor din acea perioadă) au menţionat, cu ocazia audierii lor, că nu erau abilitaţi să verifice aspectele referitoare la persoana propusă pentru angajare, pentru a stabili eventuale grade de rudenie ori situaţii de incompatibilitate sau conflict, şi că "oricum, simpla coincidenţă de nume nu constituia un aspect care să ducă, de plano, la concluzia că există relaţie de rudenie" . În ceea ce priveşte contractul civil, martora D. a arătat că se încheia direct între parlamentar şi persoana în cauză, că acesta era însoţit de o declaraţie tip cu privire la situaţia persoanei prestatoare, respectiv dacă era pensionar, avea un alt contract de muncă sau realiza venituri exclusiv din convenţia civilă, iar "la Direcţia resurse umane erau aduse pentru a verifica dacă studiile corespund funcţiei pentru care urma să desfăşoare activitatea persoana respectivă. Această convenţie civilă, însoţită de declaraţii şi actul de studii, se transmite în original la Direcţia salarizare" . Prima instanţă a apreciat că declaraţiile martorilor lămuresc sfera atribuţiilor de serviciu ale acestora în legătură cu încheierea contractelor privind angajarea unor persoane în cadrul birourilor parlamentare, însă acestea nu înlătură şi nici nu diminuează răspunderea pe care inculpatul o avea cu privire la propriile acţiuni, cu atât mai mult cu cât era singura persoană care cunoştea starea de conflict de interese în care se afla.

Din analiza întregului material probator, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a reţinut că, în ceea ce priveşte încheierea convenţiei civile cu martora C., inculpatul a acţionat cu intenţie directă, în scopul evident ca aceasta din urmă să obţină venituri superioare celor pe care le-ar fi primit dacă ar fi intrat în concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la un an.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a constatat că martora C., anterior naşterii minorului, a fost angajată în cadrul Sindicatului Învăţământ Bucureşti, având un venit net lunar de aproximativ 800 RON, iar veniturile martorului B. se situau în jurul sumei de 2.000 RON lunar. Potrivit legii, indemnizaţia pentru creşterea copilului se stabilea în procent de 85% din media veniturilor din ultimul an anterior naşterii, astfel că aceasta avea un cuantum mai ridicat în situaţia în care tatăl intra în concediu.

Având în vedere că cererea a fost formulată imediat după expirarea concediului postnatal, la doar 6 săptămâni de la naştere, când minora se afla într-o stare de dependenţă totală de mamă, împrejurarea că nici inculpatul şi nici martorii nu au putut oferi o justificare plauzibilă pentru această situaţie mai puţin obişnuită (invocând fie că martorul B. avea carnet de conducere, fie că, fiind primul copil tatăl era foarte grijuliu, fie că mama s-a aflat într-o stare de depresie), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a conchis că singurul motiv care a condus la încheierea convenţiei civile cu martora C. a fost cel financiar, respectiv de obţinere a unor venituri suplimentare.

Ca atare, instanţa a reţinut că inculpatul a avut reprezentarea că, prin acţiunile sale, realizează un folos material pentru nora sa şi a urmărit producerea acestui rezultat prin comiterea faptei de care este acuzat.

Având în vedere considerentele expuse anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a constatat că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de conflict de interese, prevăzută de art. 2531 din C. pen. anterior.

Prin rechizitoriu, Ministerul Public a reţinut că cele două fapte ale inculpatului A., constând în aceea că în calitate de deputat în Parlamentul României în legislatura 2008 - 2012, a solicitat angajarea în cadrul biroului său parlamentar a fiului său, B., şi a avizat Contractul individual de muncă nr. x/13.01.2009, iar la data de 05.04.2011 a încheiat Contractul civil nr. x cu nora sa, C., reprezintă două acte materiale ale infracţiunii de conflict prevăzută de art. 2531 alin. (1) din C. pen. din 1969 săvârşită în formă continuată.

La termenul din data de 21 martie 2017, prima instanţă a pus în discuţie schimbarea încadrării juridice a faptelor dintr-o unitate legală de infracţiune prev. de art. 2531 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen., în două infracţiuni prev. de art. 2531 alin. (1) din C. pen. anterior şi art. 5 C. pen.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a reţinut că una dintre condiţiile de existenţă ale infracţiunii continuate este aceea a unităţii de rezoluţie infracţională, ceea ce presupune atât existenţa unui factor intelectiv, constând în reprezentarea, în ansamblu, a activităţii infracţionale, inclusiv a realizării ei prin acţiuni similare repetate, şi a rezultatului său global, precum şi a unui factor volitiv, voinţa de a săvârşi treptat acţiunile/inacţiunile componente ale acelei activităţi.

Pentru existenţa infracţiunii unice, continuate, s-a apreciat că nu este necesară o rezoluţie infracţională care să aibă în vedere până la detalii faptele succesive ce urmează a fi săvârşite, fiind însă necesar ca aceasta să fie cel puţin relativ determinată, adică să se refere la săvârşirea unor acţiuni, inacţiuni individualizate măcar în aspectele lor generale, făptuitorul trebuind să aibă o reprezentare concretă, o imagine de ansamblu, fie şi în linii generale, a activităţii ulterioare pe care o va desfăşura.

Dacă însă autorul a luat hotărârea generică de a săvârşi în viitor mai multe infracţiuni de un anumit tip, fără a-şi fi reprezentat de la început, chiar şi într-un mod mai general, faptele pe care le va comite, această rezoluţie nu este de natură a unifica acţiunile/inacţiunile săvârşite.

Pentru a se stabili existenţa sau nu a unităţii de rezoluţie infracţională prima instanţă a apreciat că este necesar să se analizeze atât modul în care au fost săvârşite diferitele acţiuni ce compun infracţiunea continuată, dar şi intervalul de timp în care acestea au fost comise. De asemenea, s-a relevat că trebuie să se constate dacă acest interval de timp nu trebuie să fie nici prea redus, dar nici prea mare, situaţie care presupune o nouă rezoluţie infracţională.

Pornind de la aceste scurte consideraţii teoretice, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a constatat că cele două fapte pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, constând în solicitarea şi avizarea contractului de muncă al martorului B., şi încheierea contractului civil cu nora sa, C. au fost comise în baza unor rezoluţii infracţionale distincte.

Astfel, la data încheierii contractului de muncă între Camera Deputaţilor şi martorul B., 13.01.2009, acesta din urmă nu era căsătorit, evenimentul intervenind după doi ani, respectiv la data de 09.02.2011.

În sprijinul opiniei instanţei s-au relevat ca argumente atât chestiuni care nu puteau fi prevăzute nici măcar în linii generale, respectiv împrejurarea că viitoarea noră va fi absolventă a facultăţii de drept (pentru a putea fi angajată), că va naşte un copil pe parcursul mandatului de parlamentar, că va avea salariul mai mic decât cel al fiului său şi că astfel va fi necesar ca fiul său să intre în concediu paternal, cât şi perioada de timp dintre cele două acţiuni, de aproximativ 2 ani şi 3 luni (13.01.2009 şi 15.04.2011).

Aşadar, contrar celor susţinute de Ministerul Public, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a apreciat că hotărârea inculpatului de a încheia convenţia civilă cu nora sa a fost luată ulterior, în considerarea unor premise diferite, atât din perspectiva conţinutului, cât şi a poziţionării temporale, acesta acţionând în baza unei rezoluţii infracţionale distincte ivită în contextul noii situaţii din familia fiului său, evenimente ce nu puteau fi anticipate la începutul anului 2009.

În cauză, chiar dacă s-ar accepta că inculpatul a luat o unică rezoluţie infracţională, aceea de a facilita obţinerea de venituri de către familia fiului său (care nu era încă întemeiată), aceasta este mult prea generală pentru a putea fi comună ambelor acte de executare.

S-a mai susţinut că inculpatul ar fi schimbat doar modalitatea de executare a acţiunii, împrejurare ce nu înlătură rezoluţia infracţională iniţială.

S-a relevat că unitatea de rezoluţie infracţională este păstrată şi atunci când, în executarea unor acte ulterioare ce intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, autorul este nevoit să schimbe modalitatea de executare, din cauza unei situaţii ivite. Doctrina şi practica judiciară reţin o asemenea situaţie în cazurile în care, spre exemplu, după mai multe acţiuni de sustragere de bunuri dintr-o incintă, folosind o spărtură dintr-un gard, autorul continua sustragerea prin escaladarea gardului, întrucât acesta fusese reparat.

Prima instanţă a considerat că situaţia mai sus exemplificată nu se regăseşte în speţă, întrucât nu lipsa de omogenitate faptică a acţiunilor constituie argumentul înlăturării dispoziţiilor art. 41 alin. (2) C. pen. anterior. Pe de o parte, aşa cum s-a arătat, rezoluţia infracţională iniţială nu este una caracteristică infracţiunii continuate, iar pe de altă parte, evenimentul intervenit în cursul anului 2012, nu împiedica în niciun fel derularea contractului de muncă pentru martorul B., astfel încât inculpatul să fie obligat să găsească o altă modalitate de comitere a faptei. Dimpotrivă, căsătoria fiului său şi naşterea nepoatei au condus la luarea unei noi rezoluţii infracţionale, formată în aceste circumstanţe de fapt, ce nu puteau fi anticipate la începutul mandatului său de parlamentar (ianuarie 2009).

Ca atare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a constatat că încadrarea juridică dată faptelor prin rechizitoriu, prin reţinerea unităţii legale de infracţiune prevăzută de art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, nu este corectă, impunându-se schimbarea acesteia în două infracţiuni distincte de conflict de interese.

O altă problemă de drept pusă în discuţie vizează împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale pentru fapta săvârşită în legătură cu încheierea Contractului de muncă nr. x/13.01.2009.

În ce priveşte această chestiune, reprezentantul Ministerului Public a arătat că "data săvârşirii infracţiunii" este cea a epuizării efectelor infracţiunii, moment ce a intervenit în luna martie 2012, când martorul B. a încasat ultimul salariu. S-a susţinut că, deşi infracţiunea de conflict de interese este o infracţiune simplă, aceasta cunoaşte un moment al consumării, cel al primei plăţi a salariului, şi unul al epuizării producerii rezultatului, data la care s-a produs rezultatul definitiv, interpretare ce se impune, întrucât obţinerea unui folos patrimonial intră în latura obiectivă a infracţiunii.

S-a solicitat, pentru ipoteza în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, ajunge la concluzia că prin data săvârşirii infracţiunii se înţelege data acţiunii/inacţiunii sau data producerii primului rezultat, sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 122 C. pen. anterior/art. 154 C. pen., susţinând că acestea încalcă prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţia României, întrucât asigură posibilitatea unor infractori să fie apăraţi de răspundere penală în cazurile în care faptele lor produc efecte cu caracter de regularitate.

Prima instanţă, pentru a determina momentul de la care curge termenul de prescripţie a răspunderii penale, a apreciat că este prioritar şi necesar a stabili cărei categorii şi tip de unitate infracţională aparţine infracţiunea de conflict de interese, întrucât, potrivit dispoziţiilor anterioare (art. 122 C. pen. anterior), cât şi celor în vigoare în prezent (art. 154 C. pen.), curgerea termenului este reglementată distinct. Astfel, pentru infracţiunea simplă, acesta curge de la data săvârşirii infracţiunii, pentru infracţiunea continuă, de la data încetării acţiunii sau inacţiunii, în cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, iar în cazul infracţiunilor progresive, de la data săvârşirii acţiunii sau inacţiunii, însă se calculează în raport cu pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv produs (în ceea ce priveşte infracţiunea progresivă, dispoziţia este nouă, alin. (3) al art. 154 C. pen., legiuitorul consacrând la nivel legislativ soluţiile pronunţate anterior în practica judiciară).

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a reţinut conflictul de interese ca fiind o infracţiune simplă, elementul său material constând într-o activitate unică care produce rezultatul tipic al infracţiunii. Aceasta nu poate fi calificată ca fiind o infracţiune continuă, ce presupune prelungirea în chip natural a acţiunii sau inacţiunii ce constituie elementul material al laturii obiective, după cum nu poate fi calificată nici ca infracţiune progresivă, respectiv acea infracţiune care, după atingerea momentului consumării corespunzător unei anumite infracţiuni, fără intervenţia făptuitorului, îşi amplifică progresiv rezultatul, ori se produc urmări corespunzător unor infracţiuni mai grave.

Fiind o infracţiune simplă, potrivit art. 122 alin. (2) C. pen. anterior şi art. 154 alin. (2) C. pen., termenul de prescripţie a răspunderii penale începe să curgă de la data săvârşirii infracţiunii.

Astfel cum s-a statuat în mod constant în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deşi obţinerea unui folos material este o condiţie pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii de conflict de interese, acesta nu conferă faptei caracterul unei infracţiuni de prejudiciu, întrucât principalul fascicul de relaţii sociale apărate de lege ţine de corecta exercitare a autorităţii publice de către funcţionarii publici.

S-a apreciat că infracţiunea este una de pericol, iar aceasta se consumă în momentul în care s-a realizat folosul patrimonial urmare conduitei autorului. Astfel cum s-a arătat şi în cele ce preced, prin folos patrimonial se înţelege orice fel de avantaj patrimonial,enumerând cu titlu exemplificativ bunuri, împrumuturi, premii, prestări de servicii gratuite, promovarea în servicii, obţinerea unui loc de muncă generator de venituri; legiuitorul nu cere ca folosul să fie unul injust, ci numai că acesta să fi fost efectiv obţinut printr-o procedură favorizantă, procedură ce decredibilizează instituţia pentru incapacitatea de a selecta cu rigoare persoana funcţionarului public.

În cauză, momentul consumării infracţiunii coincide cu cel în care, urmare acţiunilor inculpatului de propunere şi avizare a contractului de muncă, martorul B. a fost angajat în cadrul cabinetului parlamentar A., beneficiind astfel, printr-o procedură care generează neîncredere în obiectivitatea şi imparţialitatea funcţionarului public (urmarea imediată), de un loc de muncă producător de venituri. Aşadar, pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii nu este obligatoriu să încaseze şi primul salariu (care, de altfel, reprezintă contravaloarea muncii prestate), încheierea contractului în sine reprezentând un folos patrimonial în sensul legii.

Ca atare, data săvârşirii infracţiunii nu poate fi alta decât data consumării, fiind realizată în întregime acţiunea ce reprezintă elementul material al laturii obiective a infracţiunii şi producându-se rezultatul socialmente periculos, respectiv afectarea relaţiilor de serviciu şi crearea unei stări de pericol pentru îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor de serviciu în cadrul unei autorităţi publice.

În ceea ce priveşte poziţia Ministerului Public, în sensul că infracţiunea cunoaşte un moment al consumării corespunzător încasării primului salariu şi un altul al epuizări producerii rezultatului (data rezultatului definitiv), prima instanţă a constatat că această construcţie juridică nouă, neîntâlnită în doctrină sau practica judiciară, reprezintă, de fapt, o combinaţie între infracţiunea simplă şi cea progresivă.

Deşi se recunoaşte că infracţiunea de conflict de interese este o infracţiune simplă, care, sub raport obiectiv, se caracterizează printr-o activitate unică care produce rezultatul tipic şi nu cunoaşte un moment al epuizării distinct de cel al consumării, în continuare se atribuie acesteia caracteristici ale infracţiunii fapt epuizat, care, astfel cum în mod constant s-a arătat în doctrină, este posibilă doar la infracţiunile continui, continuate, progresive şi la cele din obicei [ex. V. Dongoroz, Drept penal, Bucureşti, 2000, pag. 244 (reeditare curs 1939); V. Papadopol, Formele unităţii infracţionale în dreptul penal român, Bucureşti 1992, pag. 34; C. Bulai, Manual de drept penal, Bucureşti 1999, pag. fila x, C. Mitrache, Drept penal român, Bucureşti 1994, pag. 109].

S-a constatat că prelungirea în timp a infracţiunii, după consumare, prin amplificarea rezultatului iniţial, fără vreo intervenţie din partea autorului, reprezintă specificul infracţiunii progresive, or, conflictul de interese nu este o asemenea infracţiune. S-a conchis că, în realitate, Parchetul a avut în vedere durata situaţiei create prin încheierea contractului de muncă generator de venituri, care însă nu se poate confunda cu prelungirea în timp a producerii rezultatului. Pe de altă parte, infracţiunea este una de pericol şi nu de rezultat, iar starea de pericol s-a produs odată cu consumarea infracţiunii.

În raport de considerentele anterior expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a reţinut că infracţiunea de conflict de interese constând în propunerea şi avizarea contractului de muncă al martorului B. a fost săvârşită la data de 13.01.2009, iar de la acest moment a început să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale, care este de 5 ani, atât potrivit legii în vigoare la data faptei (art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen. anterior), cât şi noilor prevederi (art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen.) în condiţiile în care limita maximă de pedeapsă prevăzută de ambele reglementări este de 5 ani închisoare.

Prima instanţă a reţinut că, raportat la data săvârşirii infracţiunii, respectiv 13 ianuarie 2009, termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit la data de 12 ianuarie 2014 (fiind un termen substanţial, potrivit legii, acesta se împlineşte cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei la care a început să curgă) şi că în toată această perioadă, cursul termenului de prescripţie nu a fost întrerupt, sesizarea organelor judiciare referitoare la această faptă având loc, din oficiu, la data de 4 noiembrie 2015 (Ordonanţa nr. 520/P/2015).

Reţinând că inculpatul nu a solicitat continuarea procesului penal în vederea stabilirii nevinovăţiei pentru această faptă, situaţie în care, în temeiul art. art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a C. proc. pen. rap. la art. 122 alin. (1) lit. d) şi alin. (2) teza I C. pen. anterior şi art. 5 C. pen. a dispus încetarea procesului penal cu privire la săvârşirea infracţiunii de conflict de interese prev. de art. 2531 alin. (1) C. pen. anterior, prima instanţă a constatat împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale şi a apreciat dispoziţiile C. pen. anterior ca fiind lege mai favorabilă întregii cauzei, menţionând, totodată că reglementările sunt identice, din perspectiva prevederilor legale privind prescripţia răspunderii penale care sunt aplicabile în cauză.

În ceea ce priveşte cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 122 alin. (C. pen. anterior - art. 154 alin. (2) C. pen., aceasta este inadmisibilă, nefiind îndeplinite cumulativ cerinţele art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a constatat că excepţia a fost invocată de procuror într-un dosar aflat pe rolul instanţei şi are în vedere neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale mai sus menţionate fără ca textele criticate să fi fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, dar nu este îndeplinită condiţia legăturii cu soluţionarea cauzei.

Astfel, Ministerul Public a dat o interpretare proprie naturii juridice a infracţiunii de conflict de interese, susţinând că, deşi este o infracţiune simplă, aceasta ar cunoaşte un moment al epuizării, respectiv cel producerii rezultatului definitiv şi, în raport de aceasta, a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale, arătând că textul nu respectă exigenţele legii fundamentale dacă nu este interpretat în sensul menţionat de parchet, respectiv că, prin data săvârşirii infracţiunii se înţelege data producerii rezultatului definitiv.

Pentru a verifica dacă există o legătură cu soluţionarea cauzei, problema principală care se impune a fi dezlegată este aceea de a se stabili dacă infracţiunea de conflict de interese, în forma în care a fost reţinută în cauză, este susceptibilă de a avea un moment al epuizării. În cele ce preced s-a răspuns acestei chestiuni de drept, arătându-se că infracţiunea fapt epuizat este posibilă doar în cazul anumitor categorii de infracţiuni, respectiv continue, continuate, progresive şi de obicei (neexistând controverse sub acest aspect), conflictul de interese fiind o infracţiune simplă, care nu cunoaşte o prelungire în timp a infracţiunii după momentul consumării.

În aceste condiţii, prima instanţă a considerat că soluţionarea excepţiei nu este de natură să producă un efect concret asupra soluţiei ce urmează a fi pronunţată, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale fiind inadmisibilă.

Având în vedere că faptele cercetate au fost comise în perioada 2009 - 2012, iar la data de 01.02.2014 a intrat în vigoare noul C. pen., prima instanţă a apreciat că se impune determinarea legii penale aplicabile în această situaţie tranzitorie, potrivit art. 5 alin. (1) din C. pen. în vigoare la data judecării cauzei, astfel cum acesta a fost interpretat de instanţa de contencios constituţional prin Decizia nr. 265/2014.

Analiza primei instanţe a vizat doar condiţiile de incriminare şi tragere la răspundere penală, precum şi cele referitoare la pedeapsă în cazul infracţiunii de conflict de interese, toate celelalte chestiuni incidente în cauză fiind verificate anterior, textele fiind preluate fără modificări de la o reglementare la alta, astfel că s-a constatat că acestea nu au influenţat concluzia privind legea penală mai favorabilă aplicabilă întregii cauze.

Potrivit art. 2531 C. pen. anterior, în forma în vigoare la data săvârşirii faptei, conflictul de interese constă în fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, îndeplineşte un act ori participă la luarea unei decizii prin care s-a realizat, direct sau indirect, un folos material pentru sine, soţul său, o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de servicii sau foloase de orice natură şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie publică pe durată maximă.

Conform art. 301 C. pen. actual, conflictul de interese constituie fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a obţinut, direct sau indirect, un folos patrimonial, pentru sine, pentru soţul său, pentru o rudă ori pentru un afin până la gradul II inclusiv sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de foloase de orice natură şi se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.

S-a constatat consecvenţa legiuitorului în reglementarea conţinutului infracţiunii, condiţiile de incriminare fiind identice, dar s-a relevat că în legea nouă limita minimă a pedepsei stabilite este mai ridicată faţă de legea veche.

Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a constatat că împrejurările legate de persoana inculpatului, de comportamentul său în faţa organului judiciar, care, potrivit art. 74 din C. pen. anterior puteau fi reţinute ca circumstanţe atenuate, nu se mai regăsesc în conţinutul art. 75 din C. pen.

S-a relevat că deşi legea nouă conţine dispoziţii mai favorabile care vizează posibilitatea renunţării la aplicarea pedepsei, totuşi, în situaţia concretă din prezenta cauză, având în vedere şi jurisprudenţa anterioară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în speţe similare, nu se poate susţine că fapta, prin împrejurările comise şi scopul urmărit, ar prezenta o gravitate redusă.

În ceea ce priveşte modalitatea de individualizare a executării pedepsei, comparând dispoziţiile referitoare la suspendarea condiţionată a executării pedepsei din reglementarea anterioară cu cele privitoare la amânarea aplicării pedepsei, prima instanţă a constatat că legea veche este mai favorabilă, având în vedere lipsa vreunor măsuri de supraveghere şi obligaţii impuse pe durata termenului de încercare (prin raportare la circumstanţele concrete ale cauzei, iar toate celelalte diferenţe dintre cele două instituţii s-a apreciat că nu se mai impun a fi analizate).

Ca atare, atât din perspectiva limitelor de pedeapsă, a posibilităţii reţinerii de circumstanţe atenuante şi a modalităţii de individualizare a executării pedepse, s-a apreciat că legea în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii constituie legea penală mai favorabilă aplicabilă întregii cauze.

În consecinţă, la individualizarea judiciară a pedepsei aplicată inculpatului A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 din C. pen. anterior, respectiv limitele de pedeapsă prevăzute de textul de lege incriminator, împrejurările concrete în care infracţiunea a fost comisă, gradul ridicat de pericol social ce caracterizează astfel de fapte, urmarea socialmente periculoasă produsă, dar şi persoana şi conduita inculpatului. În concret, sub aspectul gravităţii faptei comise, instanţa a ţinut seama de natura infracţiunii comise (infracţiune de serviciu), calitatea în care inculpatul a comis fapta (deputat în Parlamentul României), scopul urmărit (subordonarea interesului naţional interesului personal al deputatului, prin facilitarea obţinerii de foloase materiale nurorii sale din bugetul statului), urmarea produsă (afectarea încrederii cetăţenilor în instituţiile statului). Totodată, a avut în vedere şi datele privind persoana inculpatului, necunoscut cu antecedente penale, cu o pregătire superioară, cu un bun comportament în societate anterior comiterii faptei, cu o atitudine procesuală corespunzătoare, prezentându-se la toate chemările organelor judiciare, împrejurări cărora le-a dat semnificaţia unor circumstanţe atenuante judiciare, conform art. 74 alin. (1) lit. a) şi c) din C. pen. anterior, cu consecinţa reducerii pedepsei sub minimul ei special, până la 3 luni închisoare.

Totodată, toate aceste date ce au caracterizat favorabil persoana inculpatului au condus prima instanţă la concluzia că scopul educativ şi preventiv al pedepsei, prevăzut de art. 52 C. pen. anterior, poate fi atins şi în condiţiile neexecutării acesteia, astfel că a dispus suspendarea condiţionată a executării pe un termen de încercare stabilit conform art. 82 C. pen. anterior şi i-a aplicat inculpatului, în temeiul art. 71 C. pen. anterior, pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. anterior (exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii elective publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat),dispunând, totodată, conform art. 71 alin. (5) C. pen. anterior, suspendarea executării pedepsei accesorii pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii şi atrăgând atenţia acestuia asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen. anterior, privind consecinţele săvârşirii unei noi infracţiuni pe durata termenului de încercare.

II. JUDECATA ÎN APEL

1. Împotriva Sentinţei penale nr. 190 din 31 martie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2016, în termen legal, au declarat apel Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi inculpatul A., criticând hotărârea sub aspectul netemeiniciei şi nelegalităţii pentru motivele formulate în scris şi susţinute oral cu ocazia dezbaterilor din data de 23 octombrie 2017, detaliate în cuprinsul încheierii de şedinţă de la aceeaşi dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie.

Dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2017 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători la 05 octombrie 2017, fiind fixat aleatoriu prim termen de judecată la data de 23 octombrie 2017.

2. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, faţă de motivele scrise de apel şi de susţinerile orale ale reprezentantului Ministerului Public de la termenul de judecată din data de 23 octombrie 2017, în sensul că s-a exercitat calea de atac a apelului şi împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 122 alin. (2) C. pen. anterior, respectiv art. 154 alin. (2) C. pen., având în vedere considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 321 din 09 mai 2017, a recalificat calea de atac formulată ca fiind recurs. Totodată, constatând că în acelaşi dosar s-au exercitat două căi de atac diferite, care se supun unor condiţii şi termene de declarare distincte, iar motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârilor sunt diferite şi de strictă interpretare, potrivit art. 46 C. proc. pen., instanţa de control judiciar a disjuns cauza având ca obiect recursul formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva dispoziţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 122 alin. (2) C. pen. anterior, respectiv art. 154 alin. (2) C. pen., din cuprinsul Sentinţei penale nr. 190 din 31 martie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2016 şi a trimis dosarul spre repartizare aleatorie.

a) Prin motivele de apel formulate în scris şi susţinute oral cu ocazia dezbaterilor, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători să constate că prima instanţă, în mod greşit, a dispus încetarea procesului penal considerând că data consumării faptei este data încheierii contractului de angajare, întrucât, în cauză, propunerea şi avizarea contractului de angajare a fiului inculpatului au fost realizate în ianuarie 2009, iar contractul pe perioadă determinată şi-a încetat valabilitatea în luna martie 2012, infracţiunea fiind una de pericol, iar nu de rezultat.

Or, în momentul aducerii la cunoştinţă a învinuirii - decembrie 2015 - termenul general de prescripţie de 5 ani prevăzut de art. 122 lit. d) din C. pen. anterior nu era împlinit, soluţia de încetare a procesului penal fiind deci una greşită, întrucât termenul de la care acesta începe să curgă trebuie să fie de la data când fiul inculpatului a realizat folosul patrimonial final care intră în conţinutul infracţiunii (data încasării ultimei plăţi a veniturilor salariale) care s-a situat în luna martie 2012, simpla încheiere a contractului de angajare din luna martie 2009 neproducând imediat vreun folos patrimonial inculpatului, iar infracţiunea nu s-a consumat în momentul perfectării contractului de angajare, cum greşit s-a interpretat de instanţa de fond.

Contrar celor reţinute de instanţa de fond, reprezentantul Ministerului Public a susţinut că termenul de prescripţie nu era împlinit, fiul inculpatului a obţinut foloase patrimoniale până în anul 2012, astfel că data începerii curgerii termenului de prescripţie a răspunderii penale trebuia să fie ultima dată la care s-au realizat foloasele patrimoniale şi nu data la care s-a încheiat contractul prin care fiul inculpatului a fost angajat. A mai susţinut că folosul patrimonial intră în conţinutul constitutiv al infracţiunii de conflict de interese, aşa cum a constatat şi prima instanţă, infracţiunea de conflict de interese este una de pericol social concret, iar folosul patrimonial este asimilat noţiunii de foloase ori venituri realizate/salarii încasate de persoana angajată.

Simpla încheiere a unui contract nu a produs, în fapt, fiului inculpatului niciun fel de avantaj patrimonial concret, putând să nu fie executat niciodată, însă urmare încheierii acestui contract, acesta a început să obţină venituri, sub forma salariilor lunare încasate. Prin urmare, dacă folosul patrimonial constă în salariile primite de persoana angajată, oricare din foloasele patrimoniale obţinute din executarea succesivă a contractului de muncă coroborat cu acţiunea iniţială a inculpatului de a-şi angaja fiul realizează conţinutul infracţiunii. Chiar acceptând argumentele din sentinţa atacată, tot nu rezultă motivul pentru care instanţa de fond a apreciat că salariile nu sunt şi ele un folos patrimonial, fiind evident că inculpatul, prin încheierea contractului respectiv a urmărit angajarea fiului său pentru ca acesta să obţină foloase materiale (venituri salariale) care intră în conţinutul infracţiunii de conflict de interese, întrucât dacă nu ar fi existat decizia iniţială de angajare nu existau nici veniturile subsecvente. Legea nu cere ca folosul patrimonial să fie necuvenit, ci ca acel folos să fie urmarea acţiunii iniţiale a inculpatului, condiţie care este îndeplinită pentru fiecare din foloasele patrimoniale succesive obţinute.

Şi în hotărârea atacată, instanţa, atunci când s-a referit la intenţia directă a inculpatului a arătat că acesta a urmărit ca fiul şi nora sa să obţină venituri din executarea contractului şi nu doar simpla încheiere a unui contract.

Susţinând că prin folos patrimonial se înţelege oricare din foloasele succesive obţinute urmare executării contractului de muncă, prin data săvârşirii infracţiunii, dată de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale trebuie să se înţeleagă momentul de la care infracţiunea şi-a produs efectele definitive, adică data la care a fost realizat ultimul folos material, respectiv în luna martie 2012.

În toate cazurile legea penală leagă momentul începerii curgerii termenului de prescripţie de momentul epuizării efectelor infracţiunii, momentul producerii rezultatului final care, în cazul infracţiunii continuate se referă la momentul realizării ultimului act material, în cazul infracţiunii continue urmarea se produce concomitent cu acţiunea, iar la infracţiunea de obicei, la momentul la care a fost realizat ultimul act în cauză. Există o singură excepţie - infracţiunile progresive - în acest caz făptuitorul, odată ce a săvârşit actul, nu mai poate avea niciun control asupra urmării sau rezultatelor infracţiunii, acestea fiind independente de acţiunea lui şi neputându-i fi imputată intenţia. Spre deosebire de această situaţie, în speţă, inculpatul a prevăzut şi urmărit ca fiul lui să obţină foloase materiale din executarea contractului, astfel că trebuie să răspundă pentru ce a urmărit şi obţinut. Nu există vreo raţiune pentru a asocia fapta săvârşită de inculpat cu cea a infracţiunilor progresive. Deci, pentru identitate de raţiune, pentru acest tip de infracţiuni, termenul de prescripţie trebuie să curgă din momentul la care infracţiunea şi-a produs în final efectele, în cauză luna martie 2012, când a încetat contractul de muncă al fiului inculpatului.

Faţă de această dată (martie 2012), termenul de prescripţie nu era împlinit în decembrie 2015, când s-a dispus începerea urmăririi penale şi i s-a adus la cunoştinţă inculpatului învinuirea, motiv pentru care se impune admiterea apelului şi condamnarea sa şi pentru această infracţiune, cu atât mai mult cu cât instanţa de fond a ajuns la concluzia că inculpatul a săvârşit fapta imputată.

Cel de al doilea motiv de apel susţinut de reprezentantul Ministerului Public a vizat greşita individualizare judiciară a pedepsei aplicate inculpatului pentru cea de-a doua faptă a inculpatului, întrucât au fost reţinute greşit circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) şi c) din C. pen. anterior, în condiţiile în care, deşi prima instanţă a constatat că inculpatul a săvârşit prima faptă cu 2 ani şi 3 luni înainte de cea pentru care s-a dispus condamnarea, nejustificat a apreciat că a avut o conduită bună înainte de săvârşirea infracţiunii. Nici fiul inculpatului, nici nora acestuia nu aveau surse de venit. Iniţial a fost angajat fiul inculpatului, iar ulterior, după ce au avut un copil, fiul a intrat în concediu de paternitate, obţinând venituri din acest concediu tot ca urmare a faptei iniţiale, iar nora a fost angajată pe perioadă determinată în locul fiului, modalitate de acţiune ce denotă intenţia inculpatului ca nora şi fiul său să obţină foloase patrimoniale, de pe urma poziţiei pe care acesta o deţinea.

A solicitat a fi aplicată inculpatului o pedeapsă cu închisoarea egală cu minimul special prevăzut de lege, cu suspendarea sub supraveghere a acesteia potrivit art. 861 C. pen. anterior.

În consecinţă, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a solicitat admiterea apelului astfel cum a fost formulat şi motivat, desfiinţarea hotărârii penale atacate, urmând a se proceda în sensul celor arătate în scris şi susţinute oral.

b) Apelantul intimat inculpat A. a solicitat admiterea apelului astfel cum a fost formulat şi, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) raportat la art. 396 şi art. 16 lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., desfiinţarea hotărârii primei instanţe, achitarea inculpatului pentru săvârşirea faptei care vizează încheierea convenţiei civile cu nora sa, C., întrucât fapta nu a fost săvârşită cu vinovăţia cerută de lege.

În esenţă, a arătat că acel contract civil din 05 aprilie 2011, încheiat de inculpat cu nora sa, a fost avizat sub aspectul legalităţii şi conformităţii de către Camera Deputaţilor, iar prevederile legale instituiau o procedură de verificare prealabilă angajării, inclusiv sub aspectul legalităţii, făcând trimitere la dispoziţiile art. 6 alin. (8) din Norma 30 din 30 mai 2006, din care rezultă că atât contractele de muncă, cât şi cele civile trebuiau vizate de Direcţia contencios şi se depuneau la Direcţia pentru resurse umane şi salarizare din Camera Deputaţilor, iar potrivit art. 110 din Regulamentul 7 din noiembrie 2006 statuează că serviciul juridic avizează contractele civile dintre deputaţi şi persoane fizice.

A mai precizat că, sub acest aspect, prima instanţă i-a audiat pe martorii E., secretar general al Camerei Deputaţilor în perioada 2008 - 2012, şi D. din cadrul Serviciului Resurse Umane, care au confirmat că serviciul juridic trebuia să se pronunţe inclusiv pe legalitatea contractului de muncă încheiat de deputat. A mai relevat că un alt argument în sprijinul lipsei laturii subiective este şi faptul că de-a lungul timpului au existat mai multe interpretări la Camera Deputaţilor cu privire la aceste angajări. Astfel, a existat o hotărâre a Comisiei Permanente a Deputaţilor şi Senatorilor, din 18 octombrie 2011 prin care s-a stabilit că nu poate fi reţinut conflictul de interese în cazul angajării personalului în cadrul birourilor parlamentare prin încheierea unor contracte pe perioadă determinată, respectiv în baza unui contract civil. De asemenea, Comisia în interpretarea art. 60 din Legea nr. 96/2006 a apreciat că nu poate fi reţinută situaţia de conflict de interese în ipoteza angajării rudelor la birourile parlamentare. O atare situaţie a existat până la interdicţia expresă introdusă prin Legea nr. 219/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 96/2006, prin care s-a prevăzut că nu pot fi angajaţi la birourile parlamentare membrii familiei senatorilor şi deputaţilor.

Prin urmare, deşi instanţa de fond a apreciat că inculpatul a săvârşit fapta cu intenţie directă şi că acesta, având studii universitare juridice ar fi putut să îşi dea seama că încalcă normele care reglementau conflictul de interese, în raport de situaţia de fapt reţinută, de modalitatea în care aceste contracte civile erau verificate prealabil, trecând prin mai multe compartimente spre avizare (astfel cum rezultă din depoziţiile celor doi martori cu privire la situaţia de la nivelul anului 2011), faţă de argumentele expuse în susţinerea apelului a apreciat că fapta nu a fost săvârşită cu intenţie, prin urmare, se impune admiterea apelului şi pronunţarea unei soluţii de achitare întrucât fapta nu a fost comisă cu forma de vinovăţie cerută de lege.

3. Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, dar şi din oficiu, conform art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, cu majoritate, constată că apelurile formulate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 190 din 31 martie 2017, sunt fondate, pentru considerentele ce se vor arăta în cele ce urmează.

Referitor la prima critică formulată de Parchet privind greşita încetare a procesului penal pentru fapta de conflict de interese comisă de inculpatul A. la data de 13 ianuarie 2009, în legătură cu încheierea Contractului de muncă nr. x/2009, din aceeaşi dată, cu fiul său B., urmare a constatării împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, în majoritate constată că este întemeiată.

În considerentele hotărârii s-a reţinut de către instanţa de fond că, infracţiunea de conflict de interese este o infracţiune simplă, iar elementul material al laturii obiective constă într-o activitate unică care produce rezultatul tipic al infracţiunii.

Pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii de conflict de interese este necesară condiţia obţinerii unui folos material, însă aceasta nu conferă faptei caracterul unei infracţiuni de prejudiciu.

Fiind o infracţiune simplă, de pericol, aceasta se consumă în momentul în care s-a realizat folosul patrimonial urmare conduitei autorului, iar potrivit art. 122 alin. (2) C. pen. anterior şi art. 154 alin. (2) C. pen., termenul de prescripţie a răspunderii penale, în acest caz, începe să curgă de la data săvârşirii infracţiunii.

În speţă, momentul consumării infracţiunii coincide cu cel în care, urmare acţiunilor inculpatului de propunere şi avizare a contractului de muncă, martorul B. a fost angajat în cadrul cabinetului parlamentar A., beneficiind astfel, printr-o procedură care generează neîncredere în obiectivitatea şi imparţialitatea funcţionarului public (urmarea imediată), de un loc de muncă producător de venituri. Aşadar, pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii nu este obligatoriu să încaseze şi primul salariu (care, de altfel, reprezintă contravaloarea muncii prestate), încheierea contractului în sine reprezentând un folos patrimonial în sensul legii.

Ca atare, data săvârşirii infracţiunii nu poate fi alta decât data consumării, fiind realizată în întregime acţiunea ce reprezintă elementul material al laturii obiective a infracţiunii şi producându-se rezultatul socialmente periculos, respectiv afectarea relaţiilor de serviciu şi crearea unei stări de pericol pentru îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor de serviciu în cadrul unei autorităţi publice.

În raport de considerentele anterior expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a reţinut că infracţiunea de conflict de interese constând în propunerea şi avizarea contractului de muncă al martorului B. a fost săvârşită la data de 13.01.2009, termenul de prescripţie a răspunderii penale fiind de 5 ani, atât potrivit legii în vigoare la data faptei (art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen. anterior), cât şi noilor prevederi (art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen.) şi a început să curgă de la acea dată, fiind împlinit la data de 12 ianuarie 2014.

Instanţa de control judiciar constată că, incriminarea faptei calificate drept conflict de interese s-a realizat în anul 2006, prin art. I pct. 61 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea C. pen., precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, publicată în M. Of. nr. 601 din data de 12 iulie 2006.

Scopul urmărit prin reglementarea infracţiunii de conflict de interese a fost acela de a crea premisele legale desfăşurării activităţilor de serviciu într-un cadru de imparţialitate şi integritate a exercitării funcţiilor şi demnităţilor publice, incriminarea faptei având un rol disuasiv pentru persoanele care ocupă astfel de funcţii în ceea ce priveşte obţinerea de foloase materiale pentru sine sau pentru subiectele de drept enumerate de textul de lege. Or, această cerinţă este apreciată ca fiind esenţială pentru derularea normală a relaţiilor sociale referitoare la activitatea funcţionarilor publici, întrucât asigură încrederea cetăţenilor în autorităţile şi instituţiile statului, respectiv în îndeplinirea cu probitate şi onestitate a atribuţiilor de serviciu de către funcţionarii publici (inclusiv parlamentari). Textul actual al infracţiunii este în acord cu Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, ratificată de România prin Legea nr. 365/2004, care prevede că:

"Fiecare stat parte se străduieşte, dacă este cazul şi conform principiilor fundamentale ale dreptului său intern, să aplice măsuri şi sisteme care să-i oblige pe agenţii publici să declare autorităţilor competente toate activităţile exterioare, orice ocupaţie, orice plasamente, orice bunuri şi orice dar sau avantaj substanţial din care ar putea rezulta un conflict de interese cu funcţiile lor de agent public."

Ca atare, infracţiunea de conflict de interese este o infracţiune de serviciu care presupune un pericol concret, deoarece nu este suficient ca funcţionarul să îndeplinească un act, ci trebuie ca acel act să fi produs, direct sau indirect, un folos material/patrimonial pentru sine, soţul său, o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de servicii sau foloase de orice natură. Astfel, infracţiunea de conflict de interese/folosirea funcţiei pentru favorizarea unor persoane fiind o infracţiune simplă, de pericol concret, se consumă în momentul în care s-a realizat folosul patrimonial (condiţie a existenţei laturii obiective a infracţiunii) ca urmare a îndeplinirii actului sau participării la luarea unei decizii.

Urmarea imediată a infracţiunii constă, în primul rând, în afectarea prestigiului unităţii la care lucrează făptuitorul şi tulburarea activităţii sale dar şi obţinerea, direct sau indirect, a unui folos patrimonial pentru făptuitor, pentru soţul său, pentru o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv sau pentru o altă persoană cu care autorul s-ar aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din parte căruia a beneficiat ori beneficiază de foloase de orice natură. Cu alte cuvinte în cazul infracţiunii de conflict de interese, avem o urmare imediată principală şi una secundară aflate într-o relaţie de dependenţă şi a căror realizare simultană este necesară pentru a putea contura conţinutul constitutiv al laturii obiective a infracţiunii de conflict de interese.

Din interpretarea conţinutului infracţiunii, astfel cum este redat în art. 2531 din C. pen. anterior (art. 301 C. pen.), rezultă că fapta se circumscrie sferei ilicitului penal în momentul în care acţiunile funcţionarului public sunt în mod evident subsumate interesului particular, în sensul că, urmare a conduitei sale de a nu acţiona în mod transparent şi de a nu se abţine de la luarea unei decizii, a fost realizat întreg folos material pentru oricare dintre persoanele menţionate în norma de incriminare.

În considerarea aspectelor de ordin teoretic expuse, se constată, contrar celor reţinute de prima instanţă (urmarea imediată a constat în participarea la îndeplinirea procedurii de angajare a persoanelor cu care avea o relaţie de rudenie/afinitate, inculpatul a urmărit obţinerea unui folos patrimonial din bugetul Camerei Deputaţilor pentru rudele/afinii săi, împrejurare ce a conferit conduitei acestuia atributele unui comportament interzis de norma de incriminare a faptei de conflict de interese) că, obţinerea unui folos patrimonial pentru făptuitor, pentru soţul său, pentru o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv, întregeşte conţinutul constitutiv al infracţiunii de conflict de interese. Incriminarea din conţinutul art. 2531 C. pen. anterior, care a fost preluată, în esenţă, şi în conţinutul art. 301 din C. pen., instituie ca şi element ce completează latura obiectivă a infracţiunii de conflict de interese condiţia ca, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, să se fi realizat/obţinut, direct sau indirect, un folos patrimonial pentru sine sau pentru una dintre celelalte persoane prohibite de lege.

Prin urmare, în dezacord cu opinia instanţei de fond, în unanimitate, Completul de 5 judecători apreciază că doar încheierea contractului de muncă pe o perioadă determinată, în condiţiile stabilite de norma de incriminare nu poate echivala cu momentul consumării infracţiunii şi implicit acceptarea obţinerii unui folos de natura celui ce intră în conţinutul material al laturii obiective al infracţiunii de conflict de interese.

În opinia instanţei de control judiciar, încheierea Contractului de muncă nr. x/2009 reprezintă doar actul îndeplinit de inculpat care permite obţinerea folosului material de către fiul său, B., act care deşi se circumscrie sferei elementului material al laturii obiective a infracţiunii, singur, nu poate contura latura obiectivă fără îndeplinirea cerinţei ataşate activităţii sale ilicite, respectiv obţinerea folosului material de către persoanele vizate de norma de incriminare, în speţă de fiul inculpatului.

Reţinând că obţinerea folosului patrimonial pentru făptuitor sau ceilalţi beneficiari menţionaţi de norma de incriminare conturează alături de actul îndeplinit de funcţionar latura obiectivă a infracţiunii de conflict de interese, Completul de 5 judecători, în majoritate, apreciază că folosul material obţinut de către B., fiul inculpatului, se raportează la întreaga perioada cât a durat executarea contractului iniţial, nr. x/2009, precum şi relaţiile de muncă subsecvente acestuia (inclusiv perioada cât contractul a fost suspendat şi beneficiarul acestuia s-a aflat în concediu de creştere a copilului, revenind ulterior şi continuându-şi activitatea până în luna martie 2012), momentul consumării infracţiunii fiind data obţinerii ultimului venit în baza contractului iniţial şi a raporturilor de muncă desfăşurate în baza acestuia, în cauză, martie 2012.

Prin "folos material/patrimonial" în sensul normei penale trebuie să se înţeleagă toate avantajele patrimoniale realizate de persoanele menţionate în textul de lege, urmare a actului îndeplinit sau deciziei la care a participat funcţionarul public, întrucât dacă s-ar aprecia că pentru consumarea infracţiunii este suficientă doar încasarea primei retribuţii, restul veniturilor obţinute nu ar mai putea fi incluse în sfera ilicitului penal ceea ce legiuitorul nu a dorit prin incriminarea infracţiunii de conflict de interese, respectiv, (...) obţinerea, direct sau indirect, a unui folos patrimonial pentru făptuitor, pentru soţul său, pentru o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv (...). Semnificaţia noţiunii de avantaj patrimonial în sensul celor relevate anterior este justificată şi de împrejurarea că din interpretarea gramaticală a normei de incriminarea care foloseşte sintagma "prin care s-a realizat un folos material", adică folosul material în întregul său. Prin urmare, realizarea nu poate privi decât întreg beneficiul obţinut de persoana angajată de către inculpat, prin încălcarea normelor legale, şi nu doar parte din acest folos care ar putea fi interpretat discreţionar de la caz la caz în lipsa unor criterii stabilite de lege.

De asemenea, aprecierea caracterului concret al gravităţii faptei are în vedere şi beneficiul patrimonial obţinut de persoanele indicate în textul de lege, urmare a acţiunii inculpatului, în integralitatea lui şi persistenţa în timp şi nu doar parte a acestuia sau prin raportare la momentul obţinerii primului venit, chiar dacă infracţiunea nu este una de rezultat.

Ca atare, raportat la data comiterii faptei care, aşa cum s-a arătat este luna martie 2012, şi faţă de aprecierea că lege penală mai favorabilă este C. pen. anterior, se constată că, în cauză, nu s-a împlinit termenul general de prescripţie prevăzut de art. 122 alin. (1) lit. d) din C. pen. (1969). Totodată, faţă de limitele de pedeapsă stabilite pentru infracţiunea de conflict de interese, de la 6 luni la 5 ani închisoare şi interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie publică pe durata maximă, se constată cu nu s-a împlinit în raport de data consumării infracţiunii (martie 2012) nici termenul special de prescripţie prevăzut de art. 124 rap la art. 122 alin. (1) lit. d) din C. pen. anterior.

Faţă de aceste considerente, Completul de 5 judecători, în majoritate, constată că în cauză nu s-a împlinit termenul de prescripţie generală sau specială cu privire la infracţiunea de conflict de interese comisă de către inculpatul A. prin încheierea Contractului nr. x/2009.

Având în vedere argumentele expuse în cele ce preced şi împrejurarea că, în cauză, instanţa de fond nu a administrat alte probatorii şi nu a făcut aprecieri asupra vinovăţiei inculpatului în legătură cu această faptă, urmare şi poziţiei acestuia de a nu solicita continuarea procesului penal, Completul de 5 judecători, în majoritate, constată că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond în vederea respectării dreptului la un proces echitabil şi a dublului grad de jurisdicţie şi, nu în ultimul rând, al respectării dreptului la apărare a inculpatului.

În situaţia în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători ar dispune o soluţie de condamnare pentru prima oară în apel, reţinând cauza spre rejudecare după desfiinţarea sentinţei penale apelate, inculpatul A. nu ar avea acces la exercitarea controlului judiciar asupra acestei decizii, hotărârea fiind una definitivă, încălcându-i-se grav dreptul la apărare şi dreptul la dublul grad de jurisdicţie, componente ale dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 8 din C. proc. pen., dar şi de art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale (în continuare Convenţia Europeană a Drepturilor Omului).

Garanţia unui proces echitabil se compune dintr-o serie de drepturi distincte, cum ar fi cele privind o instanţă imparţială şi independentă, judecată publică şi în termen rezonabil de desfăşurare. Pentru unele dintre aceste drepturi se poate admite renunţarea (de ex. în ceea ce priveşte publicitatea procedurii aşa cum s-a reţinut în cauza Albert şi Le Compte contra Belgiei), în schimb, altele formează însăşi esenţa noţiunii de "proces echitabil", acesta neexistând în absenţa lor. Astfel, este cerinţa privind o instanţă imparţială şi independentă, la care nu se poate renunţa. Importanţa deosebită care îi este atribuită dreptului la un proces echitabil într-o societate democratică face ca însăţi renunţarea la el de către beneficiar să fie supusă unor condiţii, fără de care nu ar putea fi considerată validă.

Din analiza hotărârilor Deweer contra Belgiei, Neumeister contra Austriei, Le Compte, Van Leuven şi De Meyere contra Belgiei, Albert şi Le Compte contra Belgiei, Colozza contra Italiei se constată că două sunt cerinţele pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului le consideră necesare pentru ca o astfel de renunţare să poată produce efecte: prima dintre ele vizează libertatea actului de voinţă, în sensul de a nu fi fost exercitată nicio constrângere asupra beneficiarului dreptului, iar cea de-a doua lipsa echivocului.

Potrivit jurisprudenţei stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, renunţarea la un drept garantat de Convenţie trebuie stabilită într-o manieră neechivocă, această condiţie interesând cauza de faţă.

În considerarea jurisprudenţei Curţii europene şi având în vedere actele şi lucrările dosarului din care rezultă poziţia inculpatului A. de a renunţa la continuarea procesului în ceea ce priveşte prima acuzaţie pentru care a fost cercetat şi dedus judecăţii şi având în vedere că prima instanţă nu a mai analizat chestiunile de fapt şi de drept relativ la această acuzaţie, rezumându-se la a constata incidenţa dispoziţiilor art. 16 lit. f) teza a II- a C. proc. pen. raportat la 122 alin. (1) lit. d) şi alin. (2) teza I C. pen. anterior şi art. 5 C. pen. şi, în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. şi pronunţarea unei soluţii de încetare a procesului penal cu privire la săvârşirea de către inculpatul A. a infracţiunii de conflict de interese prev. de art. 2531 alin. (1) C. pen. anterior (fapta din ianuarie 2009), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, cu majoritate, constată că nu s-a realizat o judecată efectivă a cauzei sub acest aspect.

Cum instanţa de control judiciar nu poate substitui integral faza de judecată care ar fi trebuit să aibă loc în primă instanţă, deoarece o astfel de soluţie ar determina eliminarea artificială a unui grad de jurisdicţie, în defavoarea intereselor procesuale ale inculpatului, pentru care legea procesual penală prevede parcurgerea a două grade de jurisdicţie, faţă de jurisprudenţa instanţei europene relevată şi normele procedurale privind respectarea dublului grad de jurisdicţie (art. 421 pct. 2 lit. a) rap. la art. 349 şi urm. C. proc. pen.), se impune desfiinţarea sentinţei penale atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare de către prima instanţă.

Raportat la soluţia la care s-a orientat instanţa de control judiciar, în opinie majoritară, o analiză a celorlalte motive de apel invocate de Parchet şi de inculpatul A. nu se mai justifică, însă acestea urmează a fi avute în vedere de către instanţa de fond la momentul rejudecării cauzei.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, în majoritate, apreciază că pentru motive ce ţin de echitatea procedurii, având în vedere şi modificările aduse de noul C. proc. pen. prin instituirea sistemului dublului grad de jurisdicţie, pentru a respecta dreptul părţilor la apărare şi la dublu grad de jurisdicţie, conferit de normele procedurale şi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului, în baza dispoziţiilor art. 6 parag. 3 din Convenţie şi art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., va admite apelurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de inculpatul A. va desfiinţa sentinţa atacată şi va trimite cauza la instanţa de fond pentru rejudecare.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea apelurilor formulate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de inculpatul A. rămân în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul A., până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 70 RON, rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate,

Admite apelurile formulate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 190 din 31 martie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2016.

Desfiinţează sentinţa penală atacată şi trimite cauza spre rejudecare la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea apelurilor formulate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de inculpatul A. rămân în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul A., până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 70 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 27 noiembrie 2017.

Opinia separată în sensul respingerii apelurilor formulate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 190 din 31 martie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2016.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea apelului formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie rămân în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligă apelantul intimat inculpat la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul A., până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 70 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 27 noiembrie 2017.

În susţinerea opiniei separate, avem în vedere considerentele ce vor fi relevate în continuare:

Prin Rechizitoriul nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, a fost trimis în judecată inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de conflict de interese, în formă continuată (2 acte materiale), prevăzută de art. 2531 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, ambele cu aplicarea art. 5 din C. pen.

Sub aspectul situaţiei de fapt, prin rechizitoriu s-au reţinut următoarele:

I.1. Urmare cererii de încadrare în muncă pe durată determinată formulată de inculpatul A., în calitate de deputat în Parlamentul României, conform dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi senatorilor, între Camera Deputaţilor, reprezentată legal de Secretarul general, în calitate de angajator, pe de o parte, şi B., în calitate de salariat, pe de altă parte, s-a încheiat Contractul individual de muncă nr. x/13.01.2009.

Conform acestui contract, B. a fost angajat în funcţia de consilier, pentru perioada 13.01.2009 până la sfârşitul mandatului, cu un salariu de bază brut lunar de 2769 RON, activitatea acestuia urmând a fi desfăşurată la biroul parlamentar al deputatului A. din municipiul Bucureşti, Colegiul 10.

La data de 6 aprilie 2011, B. a solicitat concediu de creşterea copilului în vârstă de până la un an, astfel că, prin Ordinul nr. 354/18.04.2011 al Secretarului general al Camerei Deputaţilor, a fost suspendat Contractul individual de muncă nr. x/13.01.2009.

La data de 31.01.2012, B. a solicitat să-şi reia activitatea, iar prin Ordinul nr. 100/06.02.2012 al Secretarului general al Camerei Deputaţilor s-a dispus reluarea activităţii în baza aceluiaşi contract individual de muncă, începând cu data de 20.02.2012.

Ulterior, prin Ordinul nr. 197/13.03.2012 al Secretarului general al Camerei Deputaţilor, s-a dispus încetarea Contractului individual de muncă înregistrat sub nr. x/13.01.2009, încheiat cu B., în baza dispoziţiilor art. 55 lit. b) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii.

În baza Contractului individual de muncă înregistrat sub nr. x/13.01.2009, B. a realizat, în mod direct, în perioada ianuarie 2009 - martie 2012, un folos material în sumă totală brută de 78.068 RON.

I.2 La data de 05.04.2011, între A., în calitate de beneficiar, şi nora sa, C., în calitate de prestator s-a încheiat Contractul civil nr. x/05.04.2011 având ca obiect "activităţi specifice poziţiei de CONSILIER al deputatului".

Contractul s-a încheiat pentru o perioadă determinată, începând cu 05.04.2011 până la sfârşitul mandatului, iar pentru executarea prestaţiilor părţile au convenit un tarif brut de 14,0529 RON/oră, corespunzător funcţiei de consilier.

Contractul a fost semnat de inculpatul A. şi de C. şi, astfel cum rezultă din Adresa nr. x/02.11.2015 a Parlamentului României - Camera Deputaţilor - Cabinet Secretar General, acesta a încetat la data de 19.12.2012.

În baza Contractului civil nr. x/05.04.2011, C. a obţinut un venit brut, în perioada 05.04.2011- 19.12.2012, în sumă totală de 45.963 RON.

S-a arătat că, în drept, fapta inculpatului A., constând în aceea că în calitate de deputat în Parlamentul României în legislatura 2008 - 2012, a solicitat angajarea în cadrul biroului său parlamentar a fiului său, B., şi a avizat Contractul individual de muncă nr. x/13.01.2009 în baza căruia acesta a realizat, în mod direct, în perioada ianuarie 2009 - martie 2012, un folos material în sumă totală brută de 78.068 RON, iar la data de 05.04.2011 a încheiat Contractul civil nr. x/05.04.2011 cu nora sa C., contract prin care aceasta s-a angajat să presteze activităţi specifice funcţiei de consilier al deputatului şi în baza căruia a realizat venituri brute în sumă totală de 45.963 RON, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de conflict de interese în formă continuată (două acte materiale), prevăzută de art. 2531 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, ambele cu aplicarea art. 5 din C. pen.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca primă instanţă, la data de 30 martie 2016.

Prin Încheierea nr. 423 din 25 mai 2016 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară au fost respinse, ca nefondate, cererile şi excepţiile invocate de inculpatul A. şi s-a constatat legalitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu Rechizitoriul nr. x/2015 din 16 martie 2016 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, privind pe inculpatul A., legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală, dispunându-se începerea judecăţii.

La termenul din data de 7 februarie 2017, din oficiu, instanţa de judecată a pus în discuţie schimbarea încadrării juridice a faptei, dintr-o unitate legală de infracţiune prev. de art. 2531 alin. (1) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen., în două infracţiuni prev. de art. de art. 2531 alin. (1) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen. Totodată, având în vedere data săvârşirii primei infracţiuni, s-a pus în discuţie împlinirea sau nu a termenului general de prescripţie a răspunderii penale; la solicitarea Înaltei Curţi inculpatul a arătat că nu doreşte continuarea procesului penal.

Înalta Curte a reţinut că una dintre condiţiile de existenţă ale infracţiunii continuate este aceea a unităţii de rezoluţie infracţională, ceea ce presupune atât existenţa unui factor intelectiv, constând în reprezentarea, în ansamblu, a activităţii infracţionale, inclusiv a realizării ei prin acţiuni similare repetate, şi a rezultatului său global, precum şi a unui factor volitiv, voinţa de a săvârşi treptat acţiunile-inacţiunile componente ale acelei activităţi. Pentru a se stabili existenţa sau nu a unităţii de rezoluţie infracţională este necesar să se analizeze atât modul în care au fost săvârşite diferitele acţiuni ce compun infracţiunea continuată, dar şi intervalul de timp în care acestea au fost comise. De asemenea, trebuie să se constate că acest interval nu este nici prea redus, dar nici prea mare, situaţie care presupune o nouă rezoluţie infracţională.

Pornind de la aceste consideraţii teoretice, Înalta Curte, secţia penală, a constatat că cele două fapte pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, reţinute probator şi de către instanţa de judecată, constând în solicitarea şi avizarea contractului de muncă al martorului B. şi încheierea contractului civil cu nora sa, C., au fost comise în baza unor rezoluţii infracţionale distincte.

O altă problemă de drept pusă în discuţie a vizat împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale pentru fapta săvârşită în legătură cu încheierea Contractului de muncă nr. x/13.01.2009.

În primul rând, pentru a determina momentul de la care curge termenul de prescripţie a răspunderii penale, este necesar a se stabili cărei categorii şi tip de unitate infracţională aparţine infracţiunea de conflict de interese. Aceasta întrucât, atât potrivit dispoziţiilor anterioare (art. 122 C. pen. anterior) cât şi celor în vigoare în prezent (art. 154 C. pen.), curgerea termenului este reglementată distinct. Astfel, pentru infracţiunea simplă, acesta curge de la data săvârşirii infracţiunii, pentru infracţiunea continuă, de la data încetării acţiunii sau inacţiunii, în cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, iar în cazul infracţiunilor progresive, de la data săvârşirii acţiunii sau inacţiunii, însă se calculează în raport cu pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv produs.

Înalta Curte a consemnat că, conflictul de interese este o infracţiune simplă, elementul său material constând într-o activitate unică care produce rezultatul tipic al infracţiunii. Aceasta nu poate fi calificată ca fiind o infracţiune continuă, ce presupune prelungirea în chip natural a acţiunii sau inacţiunii ce constituie elementul material al laturii obiective, după cum nu poate fi calificată nici ca infracţiune progresivă, respectiv acea infracţiune care după atingerea momentului consumativ corespunzător unei anumite infracţiuni, fără intervenţia făptuitorului, îşi amplifică progresiv rezultatul, ori se produc urmări corespunzător unor infracţiuni mai grave.

Fiind o infracţiune simplă, potrivit art. 122 alin. (2) C. pen. anterior şi art. 154 alin. (2) C. pen., termenul de prescripţie a răspunderii penale începe să curgă de la data săvârşirii infracţiunii.

Infracţiunea este una de pericol, iar aceasta se consumă în momentul în care s-a realizat folosul patrimonial urmare conduitei autorului. Prin folos patrimonial se înţelege orice fel de avantaj patrimonial ex. bunuri, împrumuturi, premii, prestări de servicii gratuite, promovarea în servicii, obţinerea unui loc de muncă generator de venituri; legiuitorul nu cere ca folosul să fie unul injust (persoana angajată să nu existe, angajatul să nu fi prestat activităţi remunerate), ci numai că acesta să fi fost efectiv obţinut printr-o procedură favorizantă, procedură ce decredibilizează instituţia pentru incapacitatea de a selecta cu rigoare persoana funcţionarului public.

În consecinţă, s-a consemnat de către prima instanţă, că momentul consumării infracţiunii coincide cu cel la care, urmare acţiunilor inculpatului de propunere şi avizare a contractului de muncă, martorul B. a fost angajat în cadrul cabinetului parlamentar A., beneficiind astfel, printr-o procedură care generează neîncredere în obiectivitatea şi imparţialitatea funcţionarului public (urmarea imediată), de un loc de muncă producător de venituri. Aşadar, pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii nu este obligatoriu să încaseze şi primul salariu (care, de altfel, reprezintă contravaloarea muncii prestate), încheierea contractului în sine reprezentând un folos patrimonial în sensul legii.

Ca atare, data săvârşirii infracţiunii nu poate fi alta decât data consumării, fiind realizată în întregime acţiunea ce reprezintă elementul material al laturii obiective a infracţiunii şi producându-se rezultatul socialmente periculos, respectiv afectarea relaţiilor de serviciu şi crearea unei stări de pericol pentru îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor de serviciu în cadrul unei autorităţi publice.

În raport de considerentele anterior expuse, Înalta Curte, secţia penală, a reţinut că infracţiunea de conflict de interese constând în propunerea şi avizarea contractului de muncă al martorului B. a fost săvârşită la data de 13.01.2009, iar de la acest moment a început să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale.

Referitor la durata acestui termen, Înalta Curte reţine că aceasta este de 5 ani, atât potrivit legii în vigoare la data faptei (art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen. anterior), cât şi noilor prevederi (art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen.) în condiţiile în care limita maximă de pedeapsă prevăzută de ambele reglementări este de 5 ani închisoare.

Raportat la data săvârşirii infracţiunii, respectiv 13 ianuarie 2009, termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit la data de 12 ianuarie 2014 (fiind un termen substanţial, potrivit legii, acesta se împlineşte cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei la care a început să curgă).

Înalta Curte, secţia penală, a constatat că, în toată această perioadă, cursul termenului de prescripţie nu a fost întrerupt, sesizarea organelor judiciare referitoare la această faptă având loc, din oficiu, la data de 4 noiembrie 2015 (Ordonanţa nr. 520/P/2015).

Aşa cum s-a arătat şi anterior, inculpatul nu a solicitat continuarea procesului penal în vederea stabilirii nevinovăţiei pentru aceasta faptă, condiţii în care, în temeiul art. art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a C. proc. pen. rap. la art. 122 alin. (1) lit. d) şi alin. (2) teza I C. pen. anterior şi art. 5 C. pen. anterior s-a dispus încetarea procesului penal cu privire la săvârşirea infracţiunii de conflict de interese prev. de art. 2531 alin. (1) C. pen. anterior, constatând împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale.

Înalta Curte, secţia penală, a reţinut dispoziţiile C. pen. anterior ca fiind lege mai favorabilă întregii cauze. S-a precizat şi că, din perspectiva prevederilor legale privind prescripţia răspunderii penale incidente în cauză, reglementările din cele două coduri sunt identice.

În contextul în care împotriva Sentinţei penale nr. 190/31 martie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în cuprinsul căreia s-au evidenţiat cele anterior descrise, s-a exercitat calea de atac a apelului de către inculpatul A., se impune a fi subliniat:

- Că instanţa a reţinut în mod corect faptul că cele două fapte pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, constând în solicitarea şi avizarea contractului de muncă al martorului B. şi încheierea contractului civil cu nora sa, C., au fost comise în baza unor rezoluţii infracţionale distincte.

- De asemenea, instanţa de fond a constatat în mod just faptul că infracţiunea de conflict de interese constând în propunerea şi avizarea contractului de muncă al martorului B. a fost săvârşită la data de 13.01.2009, iar de la acest moment a început să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale, în consecinţă, în mod judicios s-a apreciat că termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit la data de 12 ianuarie 2014;

motiv pentru care, argumentaţia apelului său s-a limitat la analiza legalităţii încheierii Contractului civil nr. x/5 aprilie 2011 cu martora C.; Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi-a concentrat atenţia asupra apelului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia judiciară, care a invocat şi dezvoltat motivul de apel vizând greşita încetare a procesului penal.

Rezumativ, în dezvoltarea căii de atac a apelului exercitat de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia judiciară, se arată că infracţiunea de conflict de interese/folosirea funcţiei pentru favorizarea unor persoane se consumă în momentul în care s-a realizat folosul patrimonial ca urmare a îndeplinirii actului sau participării la luarea unei decizii. Infracţiunea este una de pericol concret deoarece nu este suficient ca funcţionarul să îndeplinească un act, ci trebuie şi ca acel act să fi produs un folos patrimonial. Momentul consumării infracţiunii nu este momentul în care martorul B. a fost angajat în cadrul biroului parlamentar, întrucât acest fapt nu a produs acestuia niciun avantaj patrimonial. Dimpotrivă, momentul în care martorul a încasat salariul este momentul în care folosul patrimonial a fost realizat. În acest sens, jurisprudenţa Completului de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este constantă în a reţine că în cazul infracţiunilor de conflict de interese constând în angajarea unor rude, formularea "folos patrimonial" se referă la veniturile realizate de către persoana care a fost angajată. Mai mult, chiar acceptând că simpla încheiere a contractului constituie un folos patrimonial, nu poate fi negat că tot un folos patrimonial îl constituie şi fiecare dintre salariile primite de fiul inculpatului. Fiind adevărat că aceste salarii sunt primite ca urmare a muncii prestate, nu este mai puţin adevărat că ele nu ar fost primite în lipsa propunerii de angajare şi avizării contractului de muncă de către inculpat.

În concluzie, în propriul apel, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că data săvârşirii infracţiunii este data epuizării efectelor acesteia, respectiv data realizării definitive a folosului patrimonial. În cazul infracţiunilor în care folosul patrimonial se amplifică prin executarea unor contracte, momentul realizării folosului patrimonial final, respectiv cel al încasării ultimului salariu, este momentul de început al curgerii termenului de prescripţie.

Această opinie, împărtăşită de majoritatea membrilor Completului de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de faţă, nu este îmbrăţişată de doi membri ai aceluiaşi complet, ce promovează soluţia procesuală a respingerii căii de atac a apelului exercitat de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca nefondat.

Astfel, conflictul de interese este o infracţiune simplă, elementul său material constând într-o activitate unică care produce rezultatul tipic al infracţiunii. Totodată, infracţiunea este una de pericol. Prin folos patrimonial se înţelege orice fel de avantaj patrimonial ex. bunuri, împrumuturi, premii, prestări de servicii gratuite, promovarea în servicii, obţinerea unui loc de muncă generator de venituri; legiuitorul nu cere ca folosul să fie unul injust, dar impune ca acesta să fi fost efectiv obţinut, printr-o procedură favorizantă. Infracţiunea este una de pericol concret deoarece nu este suficient ca funcţionarul să îndeplinească un act, ci trebuie şi ca acel act să fi produs un folos patrimonial.

În ce priveşte această chestiune, Ministerului Public a arătat că "data săvârşirii infracţiunii" este cea a epuizării efectelor infracţiunii, moment ce a intervenit în luna martie 2012, când martorul B. a încasat ultimul salariu. S-a susţinut că, deşi infracţiunea de conflict de interese este o infracţiune simplă, aceasta cunoaşte un moment al consumării, cel al primei plăţi a salariului, şi unul al epuizării producerii rezultatului, data la care s-a produs rezultatul definitiv, interpretare ce se impune întrucât obţinerea unui folos patrimonial intră în latura obiectivă a infracţiunii.

Or, astfel cum s-a statuat în mod constant în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deşi obţinerea unui folos material este o condiţie pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii de conflict de interese, acesta nu conferă faptei caracterul unei infracţiuni de prejudiciu, întrucât principalul fascicul de relaţii sociale apărate de lege ţine de corecta exercitare a autorităţii publice de către funcţionarii publici.

Deşi se recunoaşte, inclusiv în apel, că infracţiunea de conflict de interese este o infracţiune simplă, care, sub raport obiectiv, se caracterizează printr-o activitate unică care produce rezultatul tipic şi nu cunoaşte un moment al epuizării distinct de cel al consumării, în continuare se atribuie acesteia caracteristici ale infracţiunii fapt epuizat, care, astfel cum în mod constant s-a arătat în doctrină, este posibilă doar la infracţiunile continue, continuate, progresive şi la cele din obicei. Prelungirea în timp a infracţiunii, după consumare, prin amplificarea rezultatului iniţial, fără vreo intervenţie din partea autorului, reprezintă specificul infracţiunii progresive, or, conflictul de interese nu este o asemenea infracţiune.

În consecinţă, fie că privim momentul consumării infracţiunii ca fiind momentul în care martorul B. a fost angajat în cadrul biroului parlamentar, beneficiind astfel, printr-o procedură care generează neîncredere în obiectivitatea şi imparţialitatea funcţionarului public de un loc de muncă producător de venituri; fie momentul în care martorul a încasat primul salariu, perspectivă mai apropiată de jurisprudenţa Completului de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materie, care este constantă în a reţine că în cazul infracţiunilor de conflict de interese constând în angajarea unor rude, formularea "folos patrimonial" se referă la veniturile realizate de către persoana care a fost angajată, iar aceasta se consumă în momentul în care s-a realizat folosul patrimonial urmare a conduitei autorului; este cert în cauză că folosul patrimonial a fost realizat, iar prin raportare la acest moment a început să curgă şi termenul de prescripţie a răspunderii penale, adică ianuarie 2009, termen care ulterior s-a împlinit.

Apelarea la terminologii ce nu au consacrare juridică, respectiv folos patrimonial definitiv ce intră în conţinutul obiectiv al infracţiunii, pentru a se ajunge la raportarea la momentul ultimei plăţi/încasări a salariului, respectiv martie 2012, plasează cadrul juridic al calculului termenului de prescripţie a răspunderii penale, ce trebuie să fie unul ferm şi predictibil, într-un spaţiu aleatoriu-matematic sau/şi transferă raportarea de la activitatea proprie infracţională a inculpatului la chestiuni întâmplătoare ce ţin exclusiv de comportamentul angajatului/salariatului (martor).

În ceea ce priveşte vinovăţia, pornind de la poziţia inculpatului apelant A., care a precizat în mod expres că nu doreşte continuarea procesului penal referitor la fapta de propunere şi avizare a contractului de muncă încheiat între martorul B. şi Camera Deputaţilor, prin Secretarul General şi a acceptat darea de eficienţă a dispoziţiilor legale privind prescripţia răspunderii penale, apelul său vizând doar cea de-a doua faptă referitoare la încheierea contractului cu martora C., sunt de consemnat următoarele:

Sub aspectul laturii subiective, infracţiunea de conflict de interese se comite cu intenţie directă sau indirectă, fiind suficient ca autorul să ştie că îndeplineşte un act sau participă la luarea unei decizii prin care s-a realizat un folos material pentru sine, soţul său sau pentru celelalte persoane stabilite de lege, nefiind necesar să urmărească acest lucru, ci doar să accepte producerea sa.

Inculpatul apelant a solicitat să se constate că nu a comis fapta cu vinovăţia impusă de lege.

Norma de incriminare este previzibilă, în jurisprudenţa sa, Înalta Curte s-a pronunţat constant asupra acestei chestiuni, frecvent invocată în cauze similare, statuând că dispoziţiile art. 2531 C. pen. sunt suficient de clare, precise şi totodată previzibile, iar textul nu ridică probleme din perspectiva dispoziţiilor art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, împrejurarea că în Legea privind Statutul deputaţilor şi senatorilor nu era prevăzută expres interdicţia angajării rudelor nu prezintă relevanţă, întrucât dispoziţiile cuprinse în această lege şi cele din C. pen. au regimuri juridice diferite, condiţii diferite şi atrag răspunderi de natură diferită. În plus, singura normă relevantă în aprecierea caracterul penal al faptei comise de inculpat este cea penală, fiind lipsită de interes o dispoziţie dintr-un alt act normativ care ţine de alt domeniu al dreptului.

În situaţia convenţiilor civile, potrivit Hotărârii nr. 1/30.05.2006 a Birourilor Permanente Reunite ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, pentru aprobarea Normelor privind modul de utilizare şi justificare a sumei forfetare aferente cheltuielilor efectuate de deputaţi şi senatori în circumscripţiile electorale (art. 6 alin. (8), contractul se încheia direct între parlamentar şi colaborator, iar ulterior acesta era vizat de Biroul contencios şi depus la Direcţia pentru resurse umane şi salarizare din cadrul Camerei Deputaţilor.

Martorii D. (angajată în cadrul Direcţiei Resurse Umane, cu sarcină de serviciu încadrarea personalului la birourile parlamentare) şi E. (Secretarul general al Camerei Deputaţilor din acea perioadă) au menţionat, cu ocazia audierii lor, că nu erau abilitaţi să verifice aspectele referitoare la persoana propusă pentru angajare, pentru a stabili eventuale grade de rudenie ori situaţii de incompatibilitate sau conflict, şi că "oricum, simpla coincidenţă de nume nu constituia un aspect care să ducă, de plano, la concluzia că există relaţie de rudenie". În ceea ce priveşte contractul civil, martora D. a arătat că se încheia direct între parlamentar şi persoana în cauză, că acesta era însoţit de o declaraţie tip cu privire la situaţia persoanei prestatoare, respectiv dacă era pensionar, avea un alt contract de muncă sau realiza venituri exclusiv din convenţia civilă iar "la Direcţia resurse umane erau aduse pentru a verifica dacă studiile corespund funcţiei pentru care urma să desfăşoare activitatea persoana respectivă. Această convenţie civilă, însoţită de declaraţii şi actul de studii, se transmite în original la Direcţia salarizare" . Declaraţiile martorilor lămuresc sfera atribuţiilor de serviciu ale acestora în legătură cu încheierea contractelor privind angajarea unor persoane în cadrul birourilor parlamentare şi acestea nu înlătură şi nici nu diminuează răspunderea pe care inculpatul o avea cu privire la propriile acţiuni, cu atât mai mult cu cât era singura persoană care cunoştea starea de conflict de interese în care se afla.

Din analiza întregului material probator, în ceea ce priveşte încheierea convenţiei civile cu martora C., se desprinde ideea că inculpatul a acţionat cu intenţie directă, în scopul evident ca aceasta din urmă să obţină venituri superioare celor pe care le-ar fi primit dacă ar fi intrat în concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la un an.

Ca atare, inculpatul a avut reprezentarea că, prin acţiunile sale, realizează un folos material pentru nora sa şi a urmărit producerea acestui rezultat prin comiterea faptei de care este acuzat.

Având în vedere considerentele expuse anterior, se constată că sunt întrunite pe deplin elementele constitutive ale infracţiunii de conflict de interese, prevăzută de art. 2531 din C. pen. anterior.

Pe de altă parte, privitor la procesul de individualizare judiciară a pedepsei ce a fost aplicat inculpatului A., aspect criticat de această dată în apelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Judiciară, prima instanţă a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 din C. pen. anterior, respectiv limitele de pedeapsă prevăzute de textul de lege incriminator, împrejurările concrete în care infracţiunea a fost comisă, gradul ridicat de pericol social ce caracterizează astfel de fapte, urmarea socialmente periculoasă produsă, dar şi persoana şi conduita inculpatului. În concret, sub aspectul gravităţii faptei comise, instanţa a ţinut seama cu justeţe de natura infracţiunii comise (infracţiune de serviciu), calitatea în care inculpatul a comis fapta (deputat în Parlamentul României), scopul urmărit (subordonarea interesul naţional interesului personal al deputatului, prin facilitarea obţinerii de foloase materiale nurorii sale din bugetul statului), urmarea produsă (afectarea încrederii cetăţenilor în instituţiile statului). Totodată, s-au avut în vedere şi datele privind persoana inculpatului, necunoscut cu antecedente penale, cu o pregătire superioară, cu un bun comportament în societate anterior comiterii faptei, cu o atitudine procesuală corespunzătoare, prezentându-se la toate chemările organelor judiciare, împrejurări cărora le-a dat semnificaţia unor circumstanţe atenuante judiciare, conform art. 74 alin. (1) lit. a) şi c) din C. pen. anterior, cu consecinţa reducerii pedepsei sub minimul ei special, până la 3 luni închisoare, nefiind cazul de a se opera corective în cauză.

Totodată, toate aceste date ce caracterizează favorabil persoana inculpatului au îndreptăţit instanţa să considere că nu exista riscul săvârşirii de noi infracţiuni şi că scopul educativ şi preventiv al pedepsei, prevăzut de art. 52 C. pen. anterior, poate fi atins şi în condiţiile neexecutării acesteia, astfel că s-a dispus cu corectitudine suspendarea condiţionată a executării pe un termen de încercare stabilit conform art. 82 C. pen. anterior.

Procesat de GGC - NN