Civilly liable party's constitutional challenge to cassation limits referred to Constitutional Court as appeal admitted and first-instance order quashed.

Asupra recursului de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 21 septembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a respins cererile formulate de partea responsabilă civilmente S.C. A. prin mandatar B. de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (2) lit. e) C. proc. pen. şi a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen. cu referire la art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale.

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a reţinut că:

Prin Sentinţa penală nr. 175 din data de 26.10.2017 pronunţată de Judecătoria Pătârlagele, în baza art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. g) C. proc. pen. combinat cu art. 158 şi art. 196 alin. (6) C. pen., a încetat procesul penal prin retragerea plângerii prealabile de către persoana vătămată C. privind pe inculpata D., trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 196 alin. (2), (3) şi (4) C. pen.

În temeiul art. 25 alin. (5) C. pen. nu s-a soluţionat acţiunea civilă formulată de persoana vătămată C.

În baza art. 196 alin. (2), (3) şi 4 C. pen., cu aplicarea art. 374 alin. (4), art. 375 şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a fost condamnată inculpata D. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, la plângerea prealabilă a persoanei vătămate E.

În temeiul art. 91 C. pen. a fost dispusă suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei de 1 an şi 6 luni închisoare aplicată inculpatei pe un termen de supraveghere de 2 ani, calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

În baza art. 92 alin. (3) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpata este obligată să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

- să se prezinte la Serviciul de Probaţiune la datele fixate de acesta;

- să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

- să anunţe în prealabil schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte cinci zile;

- să comunice schimbarea locului de muncă;

- să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În temeiul art. 93 alin. (2) C. pen., a fost impusă inculpatei obligaţia ca, pe durata termenului de supraveghere, să nu părăsească teritoriul României, fără acordul instanţei.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., a fost obligată inculpata ca pe parcursul termenului de supraveghere, să presteze un număr de 60 de zile de muncă neremunerată în folosul comunităţii, la una dintre instituţiile: Primăria comunei Cislău şi Primăria oraşului Pătârlagele, în condiţiile stabilite de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Buzău şi în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 253/2013.

Supravegherea executării obligaţiilor stabilite conform art. 93 alin. (2) C. pen., precum şi a zilelor de muncă neremunerată în folosul comunităţii se va face de către Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Buzău, conform dispoziţiilor art. 94 din C. pen.

A fost atrasă atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 96 alin. (1) şi alin. (4) C. pen., referitor la revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei în cazul nerespectării cu rea-credinţă a măsurilor de supraveghere sau neexecutării obligaţiilor impuse, precum şi în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni în cursul termenului de supraveghere.

A fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de persoana vătămată E.

În temeiul art. 397 C. proc. pen., raportat la art. 19, art. 25, cu referire şi la art. 23 C. proc. pen., art. 1349, art. 1357 şi următoarele C. civ., a fost obligată partea responsabilă civilmente A., în favoarea părţii civile E. la plata sumei de 1.000.000 euro, la plata sumei de 30.000 RON despăgubiri materiale reprezentând cheltuieli ocazionate pentru însănătoşirea persoanei vătămate şi la plata sumei de 35.322 RON despăgubiri materiale ca urmare a nerealizării câştigului din muncă, precum şi la plata în continuare a sumei de 1.258 RON lunar reprezentând echivalentul câştigului în muncă al persoanei vătămate, începând cu data de 26 octombrie 2017 până la redobândirea capacităţii de muncă.

În baza art. 397 C. proc. pen., a fost obligată partea responsabilă civilmente A. la plata sumei de 1.218,91 RON despăgubiri materiale în favoarea părţii civile Spitalul de Urgenţă Judeţean Buzău.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel partea responsabilă civilmente A. prin mandatar B., inculpata D. şi părţile civile E. şi Spitalul Clinic de Urgenţă "Bagdasar Arseni" Bucureşti.

Prin Decizia penală nr. 192 din data de 21 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpata D., partea civilă E., partea responsabilă civilmente A., cu sediul în Marea Britanie şi reşedinţa procesuală la mandatarul din România SC "B." SRL şi Spitalul Clinic de Urgenţă "Bagdasar Arseni" împotriva Sentinţei penale nr. 175 din 26 octombrie 2017, îndreptată prin încheierile de şedinţă din 8 noiembrie 2017 şi 10 noiembrie 2017 pronunţate de Judecătoria Pătârlagele.

Împotriva Deciziei penale nr. 192 din data de 21 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, a declarat recurs în casaţie partea responsabilă civilmente S.C. A., la data de 16 aprilie 2018.

Recurenta parte responsabilă civilmente S.C. A. şi-a întemeiat cererea de recurs în casaţie pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen. (în prezent abrogat) şi pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., respectiv inculpatului i s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

În cuprinsul motivelor de recurs referitoare la cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen., respectiv hotărârea cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei sau există o contradicţie între considerentele şi dispozitivul hotărârii şi în raport cu faptul că art. 438 alin. (1) C. proc. pen. limitează cazurile în care se poate face recurs în casaţie pe latură civilă şi cu faptul că motivul de recurs menţionat a fost abrogat prin dispoziţiile art. 102 pct. 267 din Titlul III: Dispoziţii de modificare şi completare a C. proc. pen., al Legii nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, recurenta parte responsabilă civilmente a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen., în măsura în care acestea limitează cazurile în care se poate face recurs în casaţie în ceea ce priveşte latura civilă la cele menţionate în acest articol, fiind din acest motiv neconstituţional, precum şi a dispoziţiilor art. 102 pct. 267 din Titlul III: Dispoziţii de modificare şi completare a C. proc. pen., al Legii nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, dispoziţii care încalcă prevederile art. 16 alin. (1) şi (2) şi art. 21 din Constituţia României şi ale art. 6 alin. (1) şi art. 13 din Convenţia europeana a drepturilor omului.

În raport de dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, s-a apreciat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen. şi a art. 102 pct. 267 din Titlul III al Legii nr. 255/2013 îndeplineşte toate condiţiile de admisibilitate, respectiv: a fost ridicată de una din părţi în faţa unei instanţe judecătoreşti într-un litigiu în curs, aceasta putând fi ridicată în orice fază a litigiului, mai ales că excepţiile de neconstituţionalitate privesc o dispoziţie legală care reglementează chiar faza recursului în casaţie; priveşte neconstituţionalitatea unei dispoziţii dintr-o lege în vigoare; dispoziţia legală are legătură cu soluţionarea cauzei în condiţiile în care recursul în casaţie a fost întemeiat în principal pe cazul de casare abrogat de legiuitor prin dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate s-a invocat; dispoziţia legală nu a fost constatată a fi neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

În condiţiile în care toate părţile dintr-un proces trebuie să beneficieze de aceleaşi drepturi, inclusiv de dreptul la exercitarea cailor de atac în vederea analizării efective a conformităţii hotărârii sub toate aspectele, nu doar pe latura penală, cu dispoziţiile legale aplicabile, s-a apreciat că limitarea motivelor de recurs în casaţie la motive care privesc doar, sau în principal, latura penală a cauzei, mai ales prin abrogarea art. 438 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen., deşi formal se poate declara recurs în casaţie şi pe latura civilă, se încalcă principiul constituţional al egalităţii în fata legii, precum şi dreptul privind liberul acces la justiţie prin îngrădirea acestuia într-un mod care lipseşte de efectivitate dreptul părţii responsabile civilmente de a declara recurs în casaţie cu privire la latura civilă a procesului penal.

În acest sens, s-a arătat că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 651/2017 prin care au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. f) şi art. 439 alin. (41) teza a II-a C. proc. pen. se reţine, cu deplină aplicabilitate şi în cauza pendinte, că principiul liberului acces la justiţie presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri în formele şi în modalităţile instituite de lege, însă cu respectarea regulii consacrate de art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, ceea ce semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social.

Prin urmare, din moment ce legiuitorul a reglementat calea de atac a recursului în casaţie, acesta trebuie să asigure egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea acestei căi de atac, chiar dacă este una extraordinară. Legiuitorul poate institui un tratament juridic diferit pentru exercitarea recursului în casaţie, reglementând anumite situaţii în care nu se poate formula această cale de atac, însă tratamentul diferenţiat nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice în mod obiectiv şi rezonabil, în respectarea principiului egalităţii în drepturi.

În condiţiile în care partea responsabilă civilmente, ca şi partea civilă, au dreptul de a declara recurs în casaţie pe latura civilă, recurarea laturii civile a hotărârii penale nefiind exclusă de legiuitor, atunci acesta trebuie să asigure egalitatea juridică şi dreptul efectiv de a exercita această cale de atac tuturor părţilor în sensul de a putea fi supusă analizei instanţei de recurs verificarea conformităţii hotărârii penale în ceea ce priveşte latura civilă cu regulile de drept aplicabile soluţionării acţiunii civile.

Pentru considerentele arătate anterior, s-a solicitat admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen., precum şi a dispoziţiilor art. 102 pct. 267 din Titlul III al Legii nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, şi sesizarea Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei invocate.

Totodată, recurenta parte responsabilă civilmente a invocat şi excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (2) lit. e) C. proc. pen., apreciind că sunt neconstituţionale prin limitarea cazurilor în care se poate declara recurs în casaţie, prin acestea încălcându-se dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi (2) şi art. 21 din Constituţia României.

În raport cu dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, s-a apreciat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (2) lit. e) C. proc. pen. îndeplineşte toate condiţiile de admisibilitate, respectiv a fost ridicată de una din părţi în faţa unei instanţe judecătoreşti într-un litigiu în curs, aceasta putând fi ridicată în orice fază a litigiului, mai ales că priveşte o dispoziţie legală care reglementează recursul în casaţie; priveşte neconstituţionalitatea unei dispoziţii dintr-o lege în vigoare; dispoziţia legală are legătură cu soluţionarea cauzei; dispoziţia legală nu a fost constatată a fi neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

În condiţiile în care toate părţile dintr-un proces trebuie să beneficieze de aceleaşi drepturi, inclusiv de dreptul la exercitarea căilor de atac în vederea analizării efective a conformităţii hotărârii sub toate aspectele cu dispoziţiile legale aplicabile, s-a apreciat că, prin interzicerea atacării cu recurs în casaţie a soluţiilor pronunţate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoaşterea învinuirii, se încalcă principiul constituţional al egalităţii în faţa legii, precum şi dreptul de acces liber la justiţie prin îngrădirea acestuia într-un mod care lipseşte de efectivitate dreptul părţii responsabile civilmente la declararea recursului în casaţie cu privire la latura civilă a procesului penal.

Prin urmare, din moment ce legiuitorul a reglementat calea de atac a recursului în casaţie, acesta trebuie să asigure egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea acestei căi de atac, chiar dacă este una extraordinară (Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, paragraful 28). Legiuitorul poate institui un tratament juridic diferit pentru exercitarea recursului în casaţie, reglementând anumite situaţii în care nu se poate formula această cale de atac, însă tratamentul diferenţiat nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice în mod obiectiv şi rezonabil, în respectarea principiului egalităţii în drepturi.

Examinând cererile formulate de recurenta parte responsabilă civilmente A. prin mandatar B., privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (2) lit. e) C. proc. pen. şi a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen. cu referire la art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a constatat că acestea sunt inadmisibile, apreciind că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Astfel, cu privire la sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen. cu referire la art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, a constatat că Legea nr. 255/2013 are ca obiect punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., prin reglementarea situaţiilor tranzitorii rezultând din intrarea sa în vigoare, precum şi prin punerea de acord a legislaţiei cu dispoziţiile acesteia.

Excepţia invocată nu îndeplineşte una dintre condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, respectiv nu are legătură cu soluţionarea cauzei. Prin textele de lege criticate pentru neconstituţionalitate s-a abrogat un text de lege care nu a produs efecte juridice în ceea ce priveşte conţinutul reglementărilor sale, deoarece acesta nu a intrat în vigoare, respectiv prin art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., s-a abrogat art. 438 alin. (1), pct. 2 - 6, 9, 10, 13 şi 14 C. proc. pen.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a apreciat că nu prezintă relevanţă interpretările recurentei părţi responsabile civilmente în ceea ce priveşte posibilele soluţii pe care Curtea Constituţională le poate pronunţa dacă ar fi sesizată cu această excepţie. Instanţa are obligaţia de a verifica aplicabilitatea directă, nemijlocită a unui text de lege criticat pentru neconstituţionalitate în cauza dedusă judecăţii. Or, prin conţinutul său, Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu referire la art. 438 alin. (1) C. proc. pen. nu are un efect direct, nemijlocit, în soluţionarea acestei cauze. Abrogarea unui text de lege este o manifestare de voinţă a legiuitorului ce produce efecte juridice de natură constituţională, însă actul, ca atare, prin care se abrogă dispoziţii normative nu poate avea legătură directă cu soluţionarea unei cauze penale aflate pe rolul instanţei.

În plus, textele legale criticate constituie reguli de procedură a căror stabilire se poate face numai prin lege, potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituţie.

Prin reducerea numărului motivelor de recurs în casaţie, prevăzute la art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., legiuitorul a urmărit, pe de o parte, degrevarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar, pe de altă parte, asigurarea specificului acestei căi extraordinare de atac. În realizarea acestui scop, au fost menţinute, ca motive ale recursului în casaţie, doar acelea care vizează îndreptarea erorilor de drept, fiind eliminate din sfera acestei instituţii şi din competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie motivele care vizau aspecte procedurale şi care au fost transformate în motive de contestaţie în anulare, potrivit naturii acestei căi de atac.

Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a constatat că prin excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor mai sus menţionate, s-a urmărit o completare a normelor procedurale, solicitare inadmisibilă în raport de competenţa Curţii Constituţionale care, în jurisprudenţa sa, a reţinut că prin exercitarea controlului de constituţionalitate nu se poate proceda la adăugarea de noi prevederi în cuprinsul normelor invocate a fi neconstituţionale.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, modificată şi republicată, în sensul că textul de lege criticat pentru neconstituţionalitate nu are legătură cu soluţionarea cauzei.

Cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (2) lit. e) C. proc. pen., care prevăd că nu pot fi atacate cu recurs în casaţie soluţiile pronunţate cu privire la infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a constatat că, pe lângă îndeplinirea condiţiilor privind ridicarea excepţiei în faţa unei instanţe judecătoreşti şi să vizeze dispoziţii din legi în vigoare, care nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, admisibilitatea cererii impune îndeplinirea cumulativă şi a cerinţei ca excepţia invocată să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, legătură ce trebuie să aibă semnificaţie cu privire la soluţia ce ar putea fi dată fondului litigiului inclusiv din perspectiva interesului pe care partea îl justifică.

Excepţia de neconstituţionalitate fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, înseamnă că invocarea ei impune justificarea unui interes. Stabilirea acestui interes se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei în raport cu procesul în care a intervenit, impunându-se ca decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal.

Cerinţa relevanţei este expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării acestui litigiu. Irelevanţa este situaţia în care o excepţie de neconstituţionalitate nu are legătură cu cauza în care a fost invocată, aşadar nu este pertinentă pentru soluţionarea litigiului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a apreciat că excepţia de neconstituţionalitate invocată de către recurenta parte responsabilă civilmente A. prin mandatar B. nu are legătură cu soluţionarea cauzei.

În condiţiile în care, în cauză, nu s-a justificat un interes, soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate nefiind de natură să producă un efect concret asupra situaţiei juridice a recurentei parte responsabilă civilmente A. prin mandatar B., neputându-se constata existenţa unui interes în analiza relevanţei excepţiei invocate în cauza de faţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a constatat că nu se impune sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei invocate.

Împotriva încheierii din data de 21 septembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2016 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a formulat recurs partea responsabilă civilmente S.C. A. prin mandatar B., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi - Completul de 5 Judecători la data de 23 octombrie 2018, primul termen fiind stabilit pentru data de 3 decembrie 2018.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 19 decembrie 2018, concluziile apărătorului ales al recurentei părţi responsabile civilmente, precum şi cele ale reprezentantului Ministerului Public fiind consemnate detaliat în partea introductivă a prezentei decizii, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.

Examinând recursul formulat de partea responsabilă civilmente S.C. A. prin mandatar B., atât prin prisma motivelor invocate, cât şi din oficiu, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată următoarele:

Legat de admisibilitatea unei asemenea sesizări, instanţa constată că trebuie îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, şi anume:

- excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;

- excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;

- excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;

- excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

În analiza condiţiilor enumerate anterior, instanţa constată că excepţiile au fost invocate de către partea responsabilă civilmente într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi şi au în vedere neconstituţionalitatea unor dispoziţii legale care vizează cazurile în care se poate face recurs în casaţie şi verificarea admisibilităţii în principiu a acestei căi extraordinare de atac, fără ca textele criticate să fie declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Dispoziţiile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255 din 19 iulie 2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, vizează dispoziţia de abrogare a unor cazuri de casare, printre care şi cazul de la art. 438 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen., invocat în susţinerea recursului în casaţie de faţă.

Prin dispoziţiile art. 432 alin. (2) lit. e) C. proc. pen. sunt excluse din sfera hotărârilor care pot fi atacate cu recurs în casaţie hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauze vizând infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Or, hotărârea atacată de către partea responsabilă civilmente cu recurs în casaţie vizează o astfel de hotărâre.

În consecinţă, se constată că în speţă excepţiile au fost invocate în faţa instanţei de judecată, de către o persoană care a exercitat recursul în casaţie, dispoziţiile a căror constituţionalitate este contestată vizează drepturile şi interesele părţilor şi are legătură cu verificarea admisibilităţii acestei căi extraordinare de atac şi soluţionarea cauzei în faza de filtru.

Astfel, fiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, pentru sesizarea Curţii Constituţionale, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători va admite cererea părţii responsabile civilmente de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile invocate.

Opinia Înaltei Curţi este aceea că excepţiile de neconstituţionalitate invocate sunt neîntemeiate.

Conform art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen.: "La articolul 438 alin. (1), punctele 2 - 6, 9, 10, 13 şi 14 se abrogă."

Astfel, art. 438 alin. (1) C. proc. pen. reglementează cazurile în care se poate formula recurs în casaţie, statuând că "Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri:

1. în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente;

2 - 6. abrogate

7. inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală;

8. în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal;

9 - 10. abrogate

11. nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost graţiată;

12. s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege;

13 - 14. abrogate"

Prin dispoziţiile criticate de partea responsabilă civilmente au fost restrânse cazurile de casare numai la anumite motive de nelegalitate şi au fost eliminate cele formale şi fără impact major asupra legalităţii.

Acest text de lege nu este în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale atât timp cât recursul constituie o cale de atac ce poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor definitive şi doar în cazuri strict determinate, de violare gravă a legii, ducând la o judecată care nu poartă asupra fondului, ci exclusiv asupra corectei aplicări a legii.

Odată cu intrarea în vigoare a noului C. proc. pen., recursul în casaţie a devenit o cale extraordinară de atac, ce are ca scop controlul legalităţii hotărârilor judecătoreşti definitive, finalitatea sa fiind aceea de a înlătura erorile de drept cuprinse în hotărârile definitive ale instanţelor de apel, prin raportare la cazuri de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.

Faţă de specificul şi finalitatea acestei căi extraordinare de atac, motivele de recurs în casaţie au fost circumscrise unor situaţii vizând exclusiv legalitatea hotărârii - iar nu chestiuni de fapt -, situaţii care nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori care, deşi au fost invocate, au fost respinse sau instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra lor.

Aşa cum reiese din expunerea de motive a Legii nr. 255/2013, prin reducerea numărului motivelor de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., legiuitorul a urmărit, pe de o parte, degrevarea Înaltei Curţi, iar, pe de altă parte, respectarea specificului acestei căi extraordinare de atac. În realizarea acestui scop, au fost eliminate din sfera instituţiei analizate motivele ce vizau aspecte procedurale, care au fost transformate în motive ale contestaţiei în anulare, potrivit naturii acestei din urmă căi de atac.

Din această perspectivă, restrângerea sferei cazurilor de casare este justificată de finalitatea căii extraordinare de atac, aceea de verificare a conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, şi de natura acesteia. Dispoziţiile criticate nu generează discriminare între diferiţii titulari ai dreptului de a promova recurs în casaţie, întrucât aceştia au posibilitatea de a uza de calea de atac în condiţii asemănătoare, concordant, însă, poziţiei lor procesuale şi specificului interesului procesual urmărit. Prin urmare, nu poate fi reţinută încălcarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală.

Totodată, prevederile criticate nu limitează nici dreptul părţilor responsabile civilmente de acces la justiţie ori pe cel la un proces echitabil, garantate de art. 21 alin. (1), (3) din Constituţia României, de vreme ce această categorie de părţi are posibilitatea de a promova calea de atac, în condiţii şi pentru motive similare celor recunoscute celorlalţi participanţi la proces. Efectele distincte ale motivelor de casare incidente asupra soluţiei dispuse în latura penală a cauzei, comparativ cu cea dispusă în acţiunea civilă, derivă din particularităţile celor două categorii de acţiuni şi din specificul poziţiei părţilor, fără a contraveni exigenţelor constituţionale invocate.

De asemenea, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. e) C. proc. pen. a căror neconstituţionalitate a fost invocată, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că excluderea din sfera hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casaţie a hotărârilor pronunţate în cauze vizând infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate reprezintă o chestiune de politică legislativă

Faţă de considerentele anterior menţionate, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători va admite recursul formulat de partea responsabilă civilmente S.C. A. prin mandatar B. împotriva încheierii pronunţată la 21 septembrie 2018, în Dosarul nr. x/2016 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, va desfiinţa încheierea atacată şi, rejudecând, va admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de partea responsabilă civilmente S.C. A. prin mandatar B. şi va dispune sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate ale dispoziţiilor art. 434 alin. (2) lit. e) C. proc. pen., art. 438 alin. (1) C. proc. pen. cu referire la art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de partea responsabilă civilmente S.C. A. prin mandatar B. împotriva încheierii pronunţată la 21 septembrie 2018, în Dosarul nr. x/2016 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

Desfiinţează încheierea atacată şi, rejudecând:

Admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de partea responsabilă civilmente S.C. A. prin mandatar B. şi dispune sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate ale dispoziţiilor art. 434 alin. (2) lit. e) C. proc. pen., art. 438 alin. (1) C. proc. pen. cu referire la art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 decembrie 2018.

Procesat de GGC - NN