Unconstitutionality challenge to technical surveillance mandate requirements dismissed for lack of relevance to the case and improper criticism of judicial interpretation

Asupra recursului de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 21 septembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2016 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de apelantul inculpat A. de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 140 alin. (5) lit. h) C. proc. pen.

Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că apelantul inculpat A. a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la neconstituţionalitatea prevederilor art. 140 alin. (5) lit. h) C. proc. pen., respectiv Legea nr. 135/2010 privind noul Codul de procedură penală publicată în M. Of. nr. 486/15.07.2010, în vigoare din februarie 2014, cu modificările şi completările ulterioare, care prevăd că, în procedura de emitere a mandatului de supraveghere tehnică, încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi şi mandatul trebuie să cuprindă, în cazul măsurii supravegherii video, audio sau prin fotografiere în spaţii private, menţiunea privind încuviinţarea solicitării ca organele de urmărire penală să pătrundă în spaţii private pentru a activa sau dezactiva mijloacele tehnice ce urmează a fi folosite pentru executarea măsurii supravegherii tehnice, în cuprinsul cererii arătându-se, în esenţă, că prevederile criticate sunt lipsite de previzibilitate deoarece, din modul de abordare a dispoziţiei procedurale, nu poate fi determinată cu exactitate cerinţa imperativă de stabilire cu precizie a locului care urmează a fi supravegheat în condiţiile legii. De asemenea, că prevederea legală nu respectă principiul previzibilităţii normei juridice, întrucât este lipsită de claritate din perspectiva stabilirii locului supus supravegherii tehnice, în sensul ca aceeaşi instanţă a interpretat în mod extensiv prevederea legală, prin raportare şi la întreg imobilul în care se afla locul supus supravegherii tehnice, situaţie care este complet eronată, ţinând cont de însăşi definiţia legală a locului săvârşirii infracţiunii prevăzută de art. 41 alin. (2) C. proc. pen., respectiv "prin locul săvârşirii infracţiunii se înţelege locul unde s-a desfăşurat activitatea infracţională, în totul sau în parte, ori locul unde s-a produs urmarea acesteia".

Examinând cererea formulată de apelantul inculpat A. de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 140 alin. (5) lit. h) C. proc. pen., Înalta Curte a constatat că aceasta este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

În analiza excepţiei de neconstituţionalitate invocate, prin raportare la dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată, Înalta Curte a avut în vedere că, pe lângă îndeplinirea condiţiilor privind ridicarea excepţiei în faţa unei instanţe judecătoreşti şi să vizeze dispoziţii din legi în vigoare, care nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, admisibilitatea cererii impune însă îndeplinirea cumulativă şi a cerinţei ca excepţia invocată să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, legătură ce trebuie să aibă semnificaţie cu privire la soluţia ce ar putea fi dată fondului litigiului, inclusiv din perspectiva interesului pe care partea îl justifică.

S-a mai reţinut că scopul invocării excepţiei de neconstituţionalitate nu poate fi doar acela de a supune controlului de constituţionalitate o dispoziţie legală care reglementează măsuri sau activităţi vizând desfăşurarea procesului penal, iar partea care o invocă trebuie să urmărească împiedicarea unei judecăţi şi a pronunţării unei soluţii în ceea ce o priveşte, care s-ar întemeia pe o dispoziţie legală neconstituţională.

Totodată, că excepţia de neconstituţionalitate, fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, înseamnă că invocarea ei impune justificarea unui interes, iar stabilirea acestui interes se face pe calea verificării pertinentei excepţiei în raport cu procesul în care a intervenit, impunându-se ca decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal.

Cerinţa relevanţei este expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării acestui litigiu. Irelevanţa este situaţia în care o excepţie de neconstituţionalitate nu are legătură cu cauza în care a fost invocată, aşadar nu este pertinentă pentru soluţionarea litigiului.

Având în vedere cele menţionate mai sus, Înalta Curte a constatat că excepţia de neconstituţionalitate invocată de către apelantul inculpat A. nu are legătură cu soluţionarea cauzei.

Înalta Curte a mai reţinut că sintagma "legătura cu soluţionarea cauzei" priveşte incidenţa dispoziţiei legale a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată, în privinţa soluţiei ce se va pronunţa în procesul aflat pe rolul instanţei de judecată. Altfel spus, decizia Curţii Constituţionale, în soluţionarea excepţiei, trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul penal, ceea ce presupune existenţa unei legături directe între norma legală contestată şi soluţia ce urmează a se da în cauză.

În acest sens a evidenţiat că apelantul inculpat A., prin apărătorul său, în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 140 alin. (5) lit. h) C. proc. pen. a arătat că aceste dispoziţii legale nu respectă principiul previzibilităţii normei juridice, fiind lipsită de claritate din perspectiva stabilirii locului supus supravegherii tehnice, întrucât instanţa a interpretat în mod extensiv prevederea legală, prin raportare la întreg imobilul în care se afla locul supus supravegherii tehnice, respectiv spaţiul indicat era biroul cu nr. 13, primul pe stânga, la etajul 1, iar din înscrisurile emise de Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman rezulta că biroul profesional al inculpatului a fost cel cu nr. 10, situat la jumătatea holului etajului 1, un alt motiv invocat fiind acela că, deşi faţă de o altă persoană cercetată în cauză, respectiv martora B., s-a dispus îndreptarea de eroare materială cu privire la spaţiul menţionat în conţinutul mandatului de supraveghere tehnică, prin similitudine, ar fi trebuit aplicată aceeaşi procedură şi pentru apelantul inculpat A., aspect ce nu s-a realizat în cauză.

Analizând aceste critici prin raportare la relevanţa excepţiei invocate, Înalta Curte a constatat că apelantul inculpat A., în realitate, nu aduce critici de neconstituţionalitate a textului de lege precizat, ci, de fapt, critică modul în care prevederea legală a fost interpretată de către instanţă, cu referire la conţinutul mandatelor de supraveghere tehnică care au determinat stabilirea spaţiului privat unde urma a se executa măsura supravegherii audio-video.

Or, având în vedere cadrul procesual al cauzei, respectiv calea de atac a apelului, s-a apreciat că soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocată de către apelantul inculpat A. nu poate avea o înrâurire cu privire la soluţia ce se pronunţă în cauză, cu referire la procedura de emitere a mandatului de supraveghere tehnică, întrucât apelul este cale devolutivă de atac, iar apelantul inculpat nu a invocat aspecte care să constituie veritabile critici de neconstituţionalitate şi care să aibă drept efect depăşirea limitelor unor ingerinţe cu prilejul punerii în executare a mandatelor de supraveghere tehnică emise faţă de acesta.

De altfel, s-a constatat şi că apelantul inculpat A., cu prilejul soluţionării cauzei în procedura de cameră preliminară, în conţinutul cererilor şi excepţiilor invocate, a iterat judecătorului de cameră preliminară aceleaşi critici, urmărind însă, ca finalitate, nulitatea absolută a procesului-verbal de redare a convorbirilor purtate în mediul ambiental, critici ce au fost cenzurate prin prisma dispoziţiilor art. 345 C. proc. pen.

Totodată, cu privire la critica apelantului inculpat A. în sensul că, faţă de acesta, nu s-a dispus îndreptarea de eroare materială cu privire la conţinutul mandatului de supraveghere tehnică, astfel cum s-a procedat în cazul martorei B., Înalta Curte a constatat că nici acest aspect nu se poate subsuma unei critici de neconstituţionalitate, criticile invocate de către apelantul inculpat A. constituind apărări de fond care nu pot avea drept finalitate sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 140 alin. (5) lit. h) C. proc. pen.

Împotriva încheierii din data de 21 septembrie 2018, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2016 a formulat recurs inculpatul A., cauza fiind înregistrată la completul de 5 judecători la data de 9 noiembrie 2018.

În motivarea cererii de recurs a susţinut că prevederile criticate sunt lipsite de previzibilitate, fiind neclare, deoarece aceeaşi instanţă a interpretat în mod extensiv prevederea legală, prin raportare la întreg imobilul în care se află locul supus supravegherii tehnice. În acest sens, a arătat că, în temeiul prevederilor art. 140 alin. (1) C. proc. pen. cererea formulată de procuror trebuie să cuprindă, printre altele, menţiunea dacă se solicită şi încuviinţarea ca organele de urmărire penală să pătrundă în spaţii private indicate pentru a activa sau a dezactiva mijloacele tehnice ce urmează a fi folosite pentru executarea măsurii supravegherii tehnice ce urmează a fi folosite pentru executarea măsurii supravegherii tehnice.

De asemenea, a invocat şi dubii cu privire la modul în care s-au făcut montările de tehnică specifică înregistrărilor în condiţiile în care descrierea intrării în biroul avizat nu corespundea cu cele precizate în mandate şi nici nu a sesizat organul îndrituit a solicita îndreptarea erorii materiale, cel puţin după primul mandat.

Totodată, a susţinut că dispoziţiile criticate, prin trimiterea în cascadă la extinderea înţelesului de spaţiu privat în funcţie de aprecierea diferită cu privire la două persoane în acelaşi dosar, nu poate fi decât consecinţa nestabilirii concrete în text a înţelesului sintagmei de "spaţiu privat" din textul art. 140 alin. (5) lit. h) C. proc. pen., care contravine principiului legalităţii procesului penal, garantat de art. 23 alin. (12) din Constituţie şi ale art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Examinând încheierea recurată prin prisma motivelor invocate şi prin prisma excepţiei tardivităţii invocată în cauză Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, reţine următoarele:

Prin cererea formulată, inculpatul A. a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 140 alin. (5) lit. h) C. proc. pen., în motivarea căii de atac arătând, în esenţă, că aceste prevederi nu respectă principiul previzibilităţii normei juridice, fiind lipsite de claritate din perspectiva stabilirii locului supus supravegherii tehnice.

În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, reţine că potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 "încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare".

Din cuprinsul actelor şi lucrărilor dosarului rezultă că încheierea din data de 21 septembrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, i-a fost comunicată recurentului la data de 26 septembrie 2018, acesta formulând calea de atac la data de 25 septembrie 2018, data plicului, cererea de recurs fiind introdusă în termen.

Asupra fondului cauzei, instanţa reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în oricare fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

Excepţia de neconstituţionalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condiţiile legii, analiza conformităţii anumitor dispoziţii legale cu Constituţia României.

În aplicarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită.

Astfel, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii sau atunci când nu are legătură cu cauza.

În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Completul de 5 Judecători constată că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 140 alin. (5) lit. h) C. proc. pen., în raport cu prevederile art. 23 alin. (12) din Constituţia României şi art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Pentru a admite cererea de învestire a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa în faţa căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluţionarea cauzei a textului invocat ca neconstituţional. Partea care ridică excepţia de neconstituţionalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care doreşte să le supună controlului, ci are obligaţia să raporteze aceste dispoziţii la legea fundamentală şi să-şi argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziţia legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituţionale.

Simpla invocare a neconstituţionalităţii dispoziţiilor din legi sau ordonanţe nu este adecvată atâta timp cât recurentul s-a raportat doar formal la prevederile din Constituţie, fără a argumenta în ce constă legătura textului în discuţie cu prevederile constituţionale şi care este neconcordanţa dintre ele şi textul legii fundamentale.

În acord cu instanţa de fond, Înalta Curte, completul de 5 judecători, apreciază că invocarea prezentei excepţii de neconstituţionalitate a fost făcută doar formal, neexistând o legătură efectivă între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, sub forma unei excepţii de neconstituţionalitate.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 29 alin. (5) teza finală din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, va respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 140 alin. (5) lit. h) C. proc. pen., cuprinse în încheierea pronunţată la 21 septembrie 2018 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2016.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat în sumă de 130 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 140 alin. (5) lit. h) C. proc. pen., cuprinse în încheierea pronunţată la 21 septembrie 2018 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2016.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligă recurentul inculpat la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat în sumă de 130 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 04 februarie 2019.

Procesat de GGC - CT