Suspension of Court of Auditors obligations on state energy company upheld for specific measures, rejection maintained for others

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, anularea Deciziei nr. 13/27.12.2016 emisă de pârâtă, precum şi suspendarea executării acesteia, în temeiul art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004.

1.2. Soluţia instanţei de fond

Prin încheierii din 6 septembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis, în parte, cererea de suspendare formulată de reclamanta A. Serv S.A. în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României şi, în consecinţă, a suspendat executarea măsurilor dispuse la pct. II.7 şi II.8 din Decizia nr. 13/27.12.2016 emisă de Curtea de Conturi a României, până la soluţionarea definitivă a cauzei, respingând, în rest, cererea de suspendare, ca nefondată.

3. Recursurile declarate în cauză

Împotriva încheierii din 6 septembrie 2017 au formulat recurs ambele părţi.

3.1. Recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi a României

Prin recursul său, pârâta Curtea de Conturi a României solicită casarea în parte încheierii menţionate, respectiv cu privire la soluţia de admitere în parte a cereri de suspendare şi, în urma rejudecării acestei cereri, respingerea ei, în tot, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs este întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în cadrul acestui motiv de casare fiind susţinute critici de nelegalitate a încheierii subsumate tezei potrivit căreia prima instanţă a făcut o greşită aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 14 coroborat cu art. 15 din Legea nr. 554/2004, în raport de prevederile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, în baza cărora s-au dispus măsurile de la pct. II.7 şi II.8 din Decizia nr. 13/2016.

Astfel, la o analiză sumară a celor două măsuri nu se poate constata că există o îndoială serioasă cu privire la legalitatea lor, aşa cum greşit a apreciat instanţa de fond. Motivele de nelegalitate trebuie să apară de la prima vedere. În ceea ce priveşte termenul de aducere la îndeplinire a măsurilor, acesta nu poate fi, în niciun caz, motiv de evidentă nelegalitate a actului administrativ, cu atât mai mult cu cât entitatea controlată are posibilitatea de a solicita prelungirea respectivului termen, în temeiul pct. 235 din RODAS.

Stabilirea întinderii prejudiciului şi dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia intră în sarcina conducerii entităţii auditate în conformitate cu art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992. În baza acestui temei legal, prin măsurile de la pct. II.7 şi II.8 s-au stabilit în sarcina conducerii societăţii obligaţiile de extindere a verificărilor, în vederea identificării şi a altor cazuri de plăţi nelegale şi stabilirea întinderii prejudiciului produs precum şi luarea măsurilor pentru recuperarea acestuia.

În privinţa măsurii de la pct. II.7, instanţa de fond a reţinut greşit că ar reprezenta o îndoială serioasă asupra legalităţii măsurii împrejurarea că există o hotărâre judecătorească definitivă de anulare a unei măsuri anterioare similare, cele două acte ale Curţii de Conturi (respectiv decizia supusă controlului judiciar în cauza de faţă şi decizia anulată anterior de o altă instanţă judecătorească) sunt distincte şi au avut la bază verificarea unor documente diferite.

Constatările valorificate prin măsura dispusă la pct. II.7 se referă la acceptarea la plată de către entitatea controlată a serviciilor de întreţinere a culoarelor de siguranţă la linii electrice aeriene, fără a avea documente justificative care să certifice respectarea obligaţiilor stabilite prin caietele de sarcini şi prin contractele încheiate cu subcontractanţii.

Prevederile legale încălcate sunt: art. 12 alin. (12) din Legea nr. 123/2012, art. 6, art. 60, art. 62 şi art. 63 din C. silvic coroborate cu art. 2 din H.G. nr. 996/2008 şi pct. 48 din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004.

În raportul de control s-a consemnat lipsa documentelor care să confirme: obţinerea de autorizaţii de exploatare/înştiinţarea ori sesizarea organelor silvice asupra lucrărilor de doborâre a arborilor, a antemăsurătorilor pentru stabilirea necesarului de defrişat, identificarea zonei de execuţie a lucrărilor de defrişare, obţinerea asistenţei tehnice din partea ocoalelor silvice în delimitarea zonelor de defrişat, predarea materialului lemnos obţinut din defrişări, circulaţia şi valorificarea materialului lemnos obţinut din doborâre.

Având în vedere că aceste lucrări de întreţinere a culoarelor de siguranţă a liniilor electrice au fost realizate, prin subcontractare, de către terţi prestatori, A. S.A. plătind serviciile respective avea obligaţia să urmărească respectarea condiţiilor privind justificarea prestării efective a serviciilor.

Cât priveşte măsura de la pct. II.8, instanţa de fond a apreciat că ar exista o îndoială serioasă asupra legalităţii măsurii având în vedere susţinerea reclamantei privind obţinerea de profit din derularea contractelor de leasing operaţional şi service.

Curtea de Conturi a constatat, în cadrul măsurii menţionate, nerespectarea dispoziţiilor legale aplicabile societăţilor pe acţiuni cu capital majoritar de stat, respectiv a art. VI din O.U.G. nr. 55/2010 coroborat cu art. 24 din O.U.G. nr. 34/2009, care interzic începând cu anul 2010 achiziţionarea, preluarea în leasing sau închirierea de autoturisme.

Societatea A. S.A. s-a înfiinţat ca filială a B. S.A., potrivit H.G. nr. 74/2005, în scopul asigurării serviciilor de întreţinere a reţelelor de distribuţie şi utilizare a energiei electrice şi alte servicii energetice, având ca obiect principal de activitate mentenanţa, modernizarea, reabilitarea instalaţiilor electrice şi echipamentelor energetice precum şi efectuarea unor investiţii pentru filialele de distribuţie a energiei electrice, putând desfăşura complementar şi alte activităţi conexe, pentru susţinerea obiectului principal de activitate, în conformitate cu legislaţia în vigoare şi cu statutul propriu.

Împrejurarea că societatea a utilizat autovehiculele preluate în leasing pentru închiriere către terţi (respectiv către filialele de distribuţie/furnizare a energiei electrice) nu justifică angajarea cheltuielilor cu preluarea în leasing a acestor autovehicule întrucât situaţia constatată nu reprezintă o derogare de la aplicarea prevederilor legale privind măsurile economico-financiare aprobate de Guvernul României prin O.U.G. nr. 55/2010.

În ceea ce priveşte condiţia pagubei iminente, instanţa de fond a reţinut în mod greşit că este îndeplinită în privinţa executării celor două măsuri întrucât, din punct de vedere juridic, paguba în sensul art. 2 lit. ş) din Legea nr. 554/2004 este reprezentată doar de o diminuare ilicită a patrimoniului. Or, măsurile dispuse de Curtea de Conturi sunt tocmai de natură a conduce la recuperarea prejudiciului produs în patrimoniul entităţii controlate. Prin actele Curţii de Conturi nu se angajează răspunderea materială a entităţilor controlate.

3.2. Recursul recurentei-reclamante Societatea A. SA

Prin recursul său, recurenta-reclamantă Societatea A. S.A. solicită casarea în parte a încheierii recurate şi, în urma rejudecării, admiterea cererii de suspendare a executării deciziei în privinţa măsurilor I.2 şi I.6.

Recursul este întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţinând că, în privinţa celor două măsuri menţionate, instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 care reglementează cele două condiţii necesare pentru a opera suspendarea executării actului administrativ, respectiv existenţa cazului bine justificat şi necesitatea prevenirii unei pagube iminente.

Astfel, instanţa de fond nu a avut în vedere că raportul de control fie se întemeiază, în privinţa celor două măsuri, pe norme legale care nu sunt incidente în activitatea recurentei-reclamante, fie concluzionează în contradicţie flagrantă cu rezultatele controalelor anterioare pe aceleaşi teme sau omite deliberat şi cu nonşalanţă alte norme legale incidente şi care au un impact major asupra constatărilor, ducând la cu totul alte rezultate ale controlului.

Astfel, potrivit art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, obligaţia de stabilire a prejudiciului este în sarcina entităţii auditate, însă din redactarea raportului de control şi a deciziei Curţii de Conturi rezultă în mod neechivoc că însăşi Curtea de Conturi a calculat întinderea prejudiciului, stabilind în sarcina recurentei-reclamante obligaţia de recuperare a unor sume fixe reprezentând valoarea estimată a abaterilor pretins săvârşite.

De asemenea, Curtea de Conturi a impus recuperarea invocatului prejudiciu fără să ia în calcul respectarea termenului legal de prescripţie.

Nu a avut în vedere rezultatele controlului efectuat anterior pentru perioada 2010 - 2013 (consemnate în Raportul de control nr. x/4.10.2013), cu încălcarea reglementărilor proprii, dar şi a principiilor securităţii raporturilor juridice şi încrederii legitime. În urma controlului efectuat în anul 2013 nu s-a constatat vreo neregularitate în legătură cu aspectele avute în vedere în cadrul măsurii I.6 privind utilizarea unor fonduri pentru obiective de investiţii care nu ar mai fi fost realizate, deşi mijloacele fixe apar capitalizate în perioada 2000 - 2011.

Curtea de Conturi nu a justificat necesitatea reverificării unor aspecte deja controlate şi a încălcat pct. 42 din Regulamentul propriu, art. 27 din Legea nr. 94/1992 şi art. 36 din aceeaşi lege .

În mai 2017 recurenta-reclamantă a comunicat Curţii de Conturi stadiul implementării măsurilor şi a solicitat prelungirea termenelor acordate pentru punerea în executare a unor măsuri. Prelungind termenul de realizare a măsurii I.2, Curtea de Conturi recunoaşte necesitatea suspendării executării deciziei contestate. De altfel, nici termenul aşa cum a fost prelungit nu este suficient pentru aducerea la îndeplinire a măsurii, în raport de complexitatea operaţiunilor. Acelaşi este cazul măsurii I.6.

Cu privire la măsura I.2, prima instanţă ar fi putut stabili aparenţa de nelegalitate a măsurii având în vedere că societatea recurentă-reclamantă a fost înfiinţată ca filială a A. S.A., preluând terenurile în discuţie pe baza unui protocol încheiat la 18.03.2005. A. S.A. s-a obligat ca, ulterior obţinerii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate, să transmită reclamantei dreptul de proprietate asupra imobilelor aduse ca aport în natură. În consecinţă, A. S.A., ca acţionar unic al societăţii reclamante, are obligaţia legală de a efectua demersurile menţionate în cadrul măsurii, controlând în mod direct şi integral, prin reprezentanţi săi, organele de conducere ale societăţii reclamante. Majorarea capitalului social este atribuţia exclusivă a acţionarului unic, prin reprezentanţii săi în adunarea generală a societăţii reclamante.

În privinţa măsurii I.6, Curtea de Conturi a reţinut greşit că societăţii reclamante îi sunt aplicabile dispoziţiile O.U.G. nr. 34/2006, deşi s-a dovedit prin adresele ANRMAP emise în 2009 şi 2012 că reclamanta nu a deţinut niciodată calitatea de autoritate contractantă şi nu a derulat achiziţii publice în conformitate cu O.U.G. nr. 34/2006. Or, decizia Curţii de Conturi reţine că reclamata ar fi utilizat fonduri băneşti în sumă de 765.921 RON pentru obiective de investiţii care nu au fost realizate.

Nici prevederile O.U.G. nr. 119/1999 nu sunt aplicabile pentru că reclamanta nu administrează şi nu se finanţează din fonduri publice, ci exclusiv din venituri obţinute din propria activitate.

De altfel, o serie de proiecte de investiţii menţionate de Curtea de Conturi au fost realizate cu forţe proprii, iar nu din fonduri publice.

Această măsură este şi imposibil de îndeplinit în contextul internalizării activităţii de mentenanţă/investiţii, respectiv al transferului de activităţi de la B. Serv la operatorii de distribuţie.

Cât priveşte necesitatea prevenirii unei pagube iminente aceleaşi argumente reţinute de prima instanţă în cazul măsurilor II.7 şi II.8 sunt aplicabile şi în cazul măsurilor I.2 şi I.6.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinări, ambele părţi au solicitat respingerea recursului declarat de partea adversă, ca nefondat.

Prin întâmpinarea formulată de recurenta-reclamantă la recursul declarat de pârâtă se arată că, în mod corect, prin încheierea recurată s-a reţinut şi motivat că există o îndoială serioasă cu privire la legalitatea măsurilor II.7 şi II.8 din decizia Curţii de Conturi.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, prima instanţă nu a statuat că o măsură dispusă printr-o decizie anterioară reprezintă o dovadă de nelegalitate a actului administrativ atacat, ci că acest aspect creează o îndoială serioasă asupra legalităţii măsurii II.7 din decizia Curţii de Conturi. La o comparare a rapoartelor de control care au stat la baza deciziei atacate şi, respectiv, a deciziei anterioare (din care măsura asemănătoare a fost anulată) se observă că s-a constatat în mod identic efectuarea unor plăţi pretins nejustificate către firmele subcontractante pentru servicii de întreţinere culoare de siguranţă a liniilor electrice aeriene, pentru lipsa unor documente justificative, diferind numai perioada. Pe cale de consecinţă, Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din Dosarul nr. x/2014 soluţionat definitiv şi prin care s-a anulat măsura similară beneficiază de puterea de lucru judecat.

Cu privire la măsura II.8, cazul bine justificat este motivat şi pe termenul scurt de aducere la îndeplinire, care echivalează cu instituirea unei răspunderi a reclamantei, independent de culpă. Instanţa de fond a reţinut corect că reclamanta a înregistrat venituri în urma încheierii contractelor referitoare la autovehiculele preluate în leasing, fapt care face ca pretinsul prejudiciu (invocat prin raportare la costurile contractelor de leasing) să fie inexistent. Încheierea acestor contracte a avut loc în scopul desfăşurării activităţii societăţii reclamante şi în concordanţă cu obiectul său de activitate.

Este îndeplinită şi condiţia necesităţi prevenirii unei pagube iminente întrucât ambele măsuri presupun efectuarea unor cheltuieli însemnate pentru promovarea şi susţinerea unor acţiuni judecătoreşti care s-ar dovedi lipsite de finalitate, în condiţiile admiterii acţiunii în anularea deciziei Curţii de Conturi.

Prin întâmpinarea recurentei-pârâte Curtea de Conturi se arată că în mod corect instanţa de fond a respins cererea de suspendare a executării măsurilor de la pct. I.2 şi I.6 din Decizia nr. 13/27.12.2016 întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile existenţei cazului bine justificat şi a necesităţii prevenirii unei pagube iminente. Neregulile constatate, care au impus măsura de la pct. I.2, se raportează la dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi (2) din H.G. nr. 864/1991, art. 4 din Criteriile nr. 2665/1992 privind stabilirea şi evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat, art. 12 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, art. 143 din Normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 577/2002 şi art. 6 din Legea contabilităţi nr. 82/1991. Potrivit acestor prevederi legale, reclamanta avea obligaţia obţinerii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate şi obligaţia majorării capitalului social cu valoarea acestor drepturi de proprietate.

Cât priveşte măsura I.6, constatările au fost în sensul nerealizării unei bune gestiuni financiare, contrar dispoziţiilor O.G. nr. 119/1999. Argumentele prezentate de recurenta-reclamantă nu exclud aplicarea măsurii prin care s-a dispus în sarcina conducerii societăţii obligaţia de a analiza studiile şi proiectele tehnice achiziţionate, în vederea identificării şi a altor cazuri similare.

De asemenea, nu este întrunită condiţia pagubei iminente întrucât măsurile dispuse de Curtea de Conturi sunt tocmai de natură a asigura respectarea legii de către A. S.A.

În recurs a fost administrată proba cu înscrisuri.

5. Soluţia instanţei de recurs

În cadrul Dosarului nr. x/2017, având ca obiect anularea încheierii nr. 11/27.02.2017 şi a Deciziei nr. 13/27.12.2016 emise de Curtea de Conturi (în urma controlului asupra modului de administrare a patrimoniului la A. S.A. pentru perioada ianuarie 2013 - iunie 2014), s-a solicitat de către reclamantă suspendarea executării Deciziei nr. 13/27.12.2016.

Instanţa de fond, prin încheierea recurată, pronunţată la 6 septembrie 2017, a admis în parte cererea de suspendare, dispunând suspendarea măsurilor de la pct. II.7 şi II.8 ale Deciziei nr. 13/2016 şi a respins, în rest, cererea, ca nefondată.

Recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi vizează suspendarea parţială a executării Deciziei nr. 13/2016, în vreme ce recursul declarat de reclamanta A. S.A. vizează respingerea cererii de suspendare a executării măsurilor de la pct. I.2 şi I.6 din cuprinsul aceleiaşi decizii.

5.1. Analizând mai întâi recursul declarat de autoritatea pârâtă, întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl constată nefondat pentru următoarele argumente.

Recurenta-pârâtă susţine aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 15 coroborat cu art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv greşita reţinere de către instanţa de fond a îndeplinirii condiţiilor de suspendare a executării actului administrativ, referitoare la existenţa cazului bine justificat şi a necesităţii prevenirii unei pagube iminente, în sensul definit în art. 2 alin. (1) lit. ş) şi t) din Legea nr. 554/2004.

Cât priveşte măsura II.7, prima instanţă a reţinut drept caz bine justificat împrejurarea că măsura a fost dispusă de către Curtea de Conturi pentru motive de fapt şi de drept similare cu cele avute în vedere la dispunerea măsurii de la pct. 10 al deciziei Curţii de Conturi nr. 32/2013 (care a vizat o perioadă controlată anterioară) şi că această măsură anterioară a fost anulată prin Sentinţa civilă nr. 1306/2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, rămasă definitivă prin Decizia nr. 866/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Sunt nefondate criticile recurentei prin care se susţine inexistenţa cazului bine justificat, sub motiv că o hotărâre judecătorească pronunţată într-o altă cauză, privitoare la o măsură dispusă printr-o decizie anterioară a Curţii de Conturi nu poate reprezenta un indiciu de nelegalitate a deciziei atacate în prezenta cauză.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a avut în vedere că, în concret, măsura de la pct. II.7 este similară cu măsura dispusă prin decizia anterioară a Curţii de Conturi şi că anularea precedentei măsuri pune sub semnul îndoielii legalitatea deciziei atacate în prezenta cauză, care s-a întemeiat pe aceleaşi considerente.

Astfel, ambele măsuri au avut în vedere acceptarea la plată de către entitatea auditată a unor servicii de întreţinere a culoarelor de siguranţă a liniilor electrice aeriene, executate de subcontractanţi, fără a avea la bază o seamă de documente justificative, cum ar fi: autorizaţii de executare a lucrărilor de defrişare, dovada asistenţei tehnice din partea ocoalelor silvice sau a primăriilor, documente referitoare la circulaţia şi valorificarea materialului lemnos obţinut din doborârea arborilor.

În cuprinsul Sentinţei nr. 1306/2014 a Curţii de Apel Bucureşti s-a reţinut, în esenţă, că entitatea auditată în mod întemeiat a acceptat la plată contravaloarea lucrărilor de defrişare vegetaţie pe baza proceselor-verbale de recepţie a lucrărilor întocmite de subunităţile beneficiare, care certifică realitatea lucrărilor şi predarea către proprietari a lemnului tăiat. De asemenea, a reţinut că lipsa unora dintre documentele prevăzute în caietele de sarcini aferente contractelor încheiate cu subcontractorii executanţi ai lucrărilor nu poate duce la concluzia neexecutării acestor lucrări.

Rezultă astfel, la o analiză sumară specifică controlului de legalitate care se efectuează în cadrul cererii de suspendare, că deşi actele de control sunt diferite şi perioadele controlate de asemenea, constatările sunt similare, iar concluziile Curţii de Conturi referitoare la încălcarea de către entitatea auditată a cadrului normativ în efectuarea cheltuielilor cu serviciile de întreţinere a culoarelor de siguranţă a liniilor electrice aeriene suferă de un aparent viciu de legalitate, din perspectiva consideraţiilor asupra a ceea ce reprezintă documente justificative care certifică executarea lucrărilor.

Prin urmare, prima instanţă a apreciat corect asupra existenţei cazului bine justificat.

Aceeaşi este situaţia măsurii II.8, în privinţa căreia prima instanţă a reţinut că, în mod aparent, obţinerea de către reclamantă a unor venituri din închirierea autovehiculelor achiziţionate în leasing mai mari decât sumele plătite în temeiul contractelor de leasing operaţional şi a celor de service aferente pune la îndoială temeinicia constatării autorităţii de audit referitoare la existenţa unui prejudiciu care ar trebui identificat şi recuperat de către entitatea auditată.

Criticile recurentei trimit la cadrul normativ constatat încălcat prin achiziţionarea autovehiculelor în leasing şi implică afirmaţia lipsei de relevanţă a argumentelor primei instanţe.

Înalta Curte constată că aspectul reţinut prin încheierea recurată reprezintă caz bine justificat întrucât componenta prejudiciului este esenţială în dispunerea măsurii prin care se impune entităţii auditate obligaţia de a stabili în concret valoarea prejudiciului şi de a-l recupera.

Cât priveşte condiţia necesităţii prevenirii unei pagube iminente, prima instanţă în mod fondat a reţinut că ar fi îndeplinită, raportat la conţinutul concret al măsurilor de la pct. II.7 şi II.8 din Decizia nr. 13/2016.

Astfel, în privinţa măsurii II.7, aceasta se referă la extinderea verificărilor la nivel central şi la nivelul sucursalelor, asupra tuturor contractelor de servicii de întreţinere a culoarelor de siguranţă a liniilor electrice din perioada verificată, la stabilirea întinderii prejudiciului produs ca urmare a plăţilor efectuate pentru astfel de servicii acceptate la plată în alte condiţii decât cele stabilite prin caietele de sarcini şi prin contractele subsecvente şi luarea măsurilor de recuperare a acestora. Or, aducerea la îndeplinire a acestei măsuri implică utilizarea de resurse umane şi materiale serioase, aspect care intră în noţiunea de pagubă iminentă, care nu ar mai putea fi recuperată.

Aceeaşi este situaţia măsurii II.8 care se referă tot la extinderea verificărilor şi stabilirea întinderii prejudiciului ca urmare a plăţilor efectuate în baza contractelor de leasing, precum şi recuperarea acestuia.

Pentru toate aceste motive, constatând că nu este incident cazul de casare invocat, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.

5.2. Analizând recursul declarat de reclamată împotriva încheierii, Înalta Curte îl constată de asemenea nefondat, pentru următoarele argumente.

Recurenta-reclamantă susţine că instanţa de fond a reţinut greşit că nu sunt îndeplinite cele două condiţii pentru acordarea suspendării, respectiv cazul bine justificat şi necesitatea prevenirii unei pagube iminente în privinţa măsurilor I.2 şi I.6.

Prima instanţă a respins cererea de suspendare a executării acestor măsuri, reţinând că argumentele de nelegalitate invocate de reclamantă în cuprinsul cererii de chemare în judecată presupun o analiză aprofundată, bazată pe dispoziţiile legale incidente şi pe probele care se vor administra, astfel încât aparenţa lor de temeinicie nu poate fi stabilită în baza unei cercetări sumare a cauzei, specifică prezentei proceduri.

Recurenta-reclamantă susţine, în privinţa măsurii I.2, că reprezintă caz bine justificat împrejurarea că operaţiunea de majorare a capitalului social imputată a nu fi fost îndeplinită este atribuţia exclusivă a acţionarului unic al societăţii reclamante - A. S.A., prin reprezentanţii săi în adunarea generală a acţionarilor societăţii reclamante.

Înalta Curte constată că susţinerile recurentei nu se înscriu în ipoteza cazului bine justificat întrucât, la nivel de aparenţă a dreptului, mecanismul intern prin care societatea trebuie să pună în aplicare măsura nu poate fonda un invocat viciu de legalitate a măsurii autorităţii de audit. Prin măsura I.2 s-a dispus extinderea verificărilor asupra tuturor terenurilor pe care le deţine reclamanta, primite în administrare de la societatea A. S.A., în vederea identificării atât a celor pentru care deţine certificate de atestare a dreptului de proprietate, fără a fi majorat capitalul social cu valoarea terenurilor, cât şi a celor pentru care nu deţine astfel de certificate, spre a lua măsuri în vederea derulării procedurii de obţinere a certificatelor. Însăşi măsura de referă la implicarea AGA în stabilirea formei juridice de administrare a terenurilor (aport la capitalul social, concesionare, închiriere sau alte forme) şi acţionarea de către conducerea societăţii în sensul celor stabilite prin hotărârea AGA.

Cât priveşte măsura I.6, recurenta-reclamantă susţine că i s-ar fi aplicat de către autoritatea de audit dispoziţii legale care nu-i sunt aplicabile şi se referă la art. 2 alin. (2) lit. f) din O.U.G. nr. 34/2006, respectiv la inexistenţa obligaţiei societăţii de a derula achiziţii publice, precum şi la art. 1 şi art. 5 din O.U.G. nr. 119/1999.

Înalta Curte constată că măsura I.6 se referă la analizarea studiilor şi proiectelor tehnice achiziţionate în perioade anterioare, aferente unor obiective de investiţii care nu au mai fost demarate sau care au fost abandonate, în vederea stabilirii utilităţii lor, cu consecinţa includerii în programul de investiţii sau a constatării inutilităţii lor, cu consecinţa dispunerii măsurilor de stabilire a întinderii prejudiciului adus entităţii prin achiziţionarea lor şi de recuperare a acestuia în condiţiile legii.

De asemenea, constată că autoritatea de audit şi-a menţinut măsura, în urma adresării contestaţiei administrative, exclusiv pe temeiul art. 1 şi art. 5 din O.U.G. nr. 119/1999 referitoare la controlul financiar preventiv.

Analizând sumar susţinerile conform cărora nu ar fi aplicabile dispoziţiile ultim menţionate, întrucât recurenta nu administrează şi nu se finanţează din fonduri publice, Înalta Curte constată că acestea apar ca nefondate întrucât art. 5 din O.U.G. nr. 119/1999 se referă nu numai la persoanele care gestionează fonduri publice, cât şi la cele care gestionează patrimoniu public, în sensul definit de art. 2 pct. 2 lit. s) din O.U.G. nr. 119/1999, în această ultimă categorie încadrându-se şi reclamanta, înfiinţată cu statut de filială şi cu capital majoritar deţinut de A. S.A.

Pe cale de consecinţă, în mod corect instanţa de fond a stabilit că argumentele recurentei-reclamante referitoare la nelegalitatea deciziei Curţii de Conturi în privinţa celor două măsuri anterior menţionate nu îmbracă forma cazului bine justificat, care să permită suspendarea executării actului administrativ.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge şi recursul reclamantei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. Serv S.A. şi pârâta Curtea de Conturi a României împotriva încheierii din 6 septembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 decembrie 2018.

Procesat de GGC - NN