Interest on unduly imposed tax penalties and offset VAT deficits under annulled fiscal assessment

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal la data de 16 martie 2015, reclamanta Societatea A. SA, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu, a solicitat: (i) obligarea pârâtelor la plata de despăgubiri în cuantum de 1.175.366 RON, ca urmare a anulării Deciziei de impunere nr. x din 27 aprilie 2011, reprezentând dobânda fiscală aferentă sumei de 2.917.533 RON - obligaţie fiscală suplimentară impusă nelegal reclamantei şi achitată de aceasta în baza actului administrativ anulat în mod irevocabil, dobândă calculată pentru perioada 2011-2014; (ii) obligarea pârâtelor la actualizarea cuantumului despăgubirilor solicitat anterior cu indicele de inflaţie calculat între data rambursării debitului principal (30 octombrie 2014) şi data plăţii despăgubirilor; (iii) obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul litigiu.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa civilă nr. 110 din 27 octombrie 2015, Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal:

(i) a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. SA, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu;

(ii) a obligat pârâtele să plătească reclamantei suma de 1.175.366 RON, cu titlu de dobândă fiscală aferentă sumei de 2.917.533 RON, reprezentând obligaţie fiscală suplimentară impusă nelegal în baza Deciziei de impunere x din 27 aprilie 2011, ce a fost anulată;

(iii) a respins cererea având ca obiect actualizarea daunelor cu rata inflaţiei;

(iv) a obligat pârâtele, în solidar, la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată constând în suma de 300 de RON cu titlu de taxă judiciară de timbru şi suma de 1.003 RON avans onorariu expert şi comision bancar achitat;

(v) a dispus obligarea pârâtelor în solidar să achite expertului fiscal judiciar B. suma de 2.440 RON diferenţă onorariu.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 a declarat recurs pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, reprezentată de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

În susţinerea recursului arată că, deşi instanţa de fond a reţinut corect starea de fapt, în ceea ce priveşte cuantumul dobânzii acesta trebuia să fie calculat numai pe baza datelor din evidenţa organului fiscal, deoarece sunt date opozabile şi verificabile, iar dobânzile şi penalităţile de întârziere nu pot forma obiect al despăgubirii prevăzute de art. 124 din O.G. nr. 92/2003, acestea fiind şi critici aduse expertizei administrate în cauză.

Suma de 477.880 RON s-a autocompensat de intimata-reclamantă prin deconturile de TVA depuse lunar, cu TVA stabilită suplimentar conform deciziei de impunere anulată prin Sentinţa civilă nr. 6653/2012 a Curţii de Apel Bucureşti. Această sumă nu a fost solicitată la rambursare în anul 2011, ci prin Decizia de corecţie a erorilor materiale din decontul de TVA pe luna a IX-a din anul 2014, înregistrată cu numărul 28715 din 21 noiembrie 2014, conform art. 10.2 din OMFP nr. 179/2007. Ea a fost restituită în data de 30 decembrie 2014, cu respectarea termenului legal prevăzut la art. 10.3 din OMFP nr. 179/2007.

Din aceste motive, pentru această sumă nu pot fi acordate dobânzi în baza art. 124 din O.G. nr. 92/2003, suma de 212.401,10 RON fiind nedatorată şi inclusă greşit în calculul masei de restituit, câtă vreme s-a procedat la autocompensare.

Prin raportul de expertiză s-a calculat dobândă în cuantum de 360.095,76 RON pentru suma de 910.353 RON reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere aferente TVA, stabilite prin decizia de impunere şi restituite în data de 29 octombrie 2014.

În mod greşit au fost incluse în valoarea debitului principal pentru care s-au calculat dobânzi obligaţiile fiscale accesorii aferente perioadei 28 iulie 2009 - 19 aprilie 2011, care nu nasc sancţiuni fiscale, aşa că nici obligaţia de restituire a lor nu este purtătoare de dobânzi, în temeiul principiului echivalenţei obligaţiilor fiscale.

Prin urmare, se impune înlăturarea obligaţiei de plată a sumei de 360.095,76 RON, ca nedatorată şi greşit calculată, potrivit art. 119 din C. proc. fisc.

Prin art. 124 alin. (1) din C. proc. fisc. , legiuitorul a stabilit, cu titlu de principiu, că sumele asupra cărora se pot calcula despăgubiri sunt cele înscrise în titlul de creanţă, nu cele din decizia de restituire, astfel încât instanţa de fond trebuia să diminueze cuantumul dobânzii şi să reţină că aceasta se calculează numai asupra sumei de 2.006.935 RON reprezentând TVA suplimentară, aferentă perioadei 1 iunie 2009 - 30 iunie 2009, aşa cum prevedea titlul de creanţă anulat.

În altă ordine de idei, în raportul de expertiză dobânda este calculată greşit până la datele de 30 octombrie 2014 şi, respectiv, 31 decembrie 2014 - datele creditării contului bancar al reclamantei, în loc de datele de 29 octombrie 2014 şi, respectiv, 30 decembrie 2014 - datele debitării contului bancar de trezorerie, în condiţiile în care art. 114 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 stipulează că, în cazul stingerii prin plată a obligaţiilor fiscale, data plăţii este, pentru plăţile efectuate prin decontare bancară, data la care băncile debitează contul plătitorului. Astfel, data plăţii efectuate de un contribuabil, ca şi a celei efectuate de către organul fiscal este data debitării contului plătitorului, iar nu a creditării contului titularului creanţei. Legiuitorul a prevăzut expres că pentru termenul de transfer interbancar nu se percep majorări. Pe cale de consecinţă, nu se pot acorda nici dobânzi contribuabilului deoarece s-ar încălca principiul egalităţii de tratament.

Având în vedere toate motivele arătate, se impune înlăturarea parţială a dobânzilor acordate, de la suma totală stabilită de expertiză de 1.183.458,88 RON la suma de 610.989,02 RON (1.183.458,88 - 572.496,86 RON- nedatorată, pentru motivele anterior arătate).

Recurenta-pârâtă solicită ca, în rejudecare, să fie înlăturată şi obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată reprezentând comisionul bancar aferent plăţii onorariului expertului, deoarece acesta nu este prevăzut de art. 451 C. proc. civ. Cât priveşte obligarea sa la achitarea diferenţei de onorariu către expertul fiscal, consideră că, atât timp cât intimata-reclamantă nu a efectuat o asemenea cheltuială, nu există nici obligaţia prevăzută de art. 453 C. proc. civ., mai ales că proba cu expertiză a fost solicitată de intimata-reclamantă.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimata-reclamantă Societatea A. SA a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În motivare a arătat că instanţa de fond a acordat în mod corect daune pentru suma de 477.880 RON întrucât intimata-reclamantă a solicitat la rambursare (prin bifarea căsuţei corespunzătoare) soldul sumei negative a TVA prin deconturile de TVA nr. x din 24 mai 2011, nr. x din 24 iunie 2011, nr. x din 25 iulie 2011, nr. x din 24 aprilie 2011 şi nr. x din 25 noiembrie 2011. Ulterior depunerii fiecărui decont de TVA, organul fiscal a compensat sumele aferente prin emiterea unor decizii de corectare a erorilor materiale, prin care a trecut cu valoare negativă suma înscrisă la secţiunea "soldul sumei negative de TVA la sfârşitul perioadei de raportare", iar la secţiunea "solicit rambursarea soldului sumei negative de TVA" a completat cu menţiunea "N".

Emiterea acestor decizii de corectare a erorilor materiale nu schimbă data solicitării de către intimata-reclamantă a rambursării TVA (în cursul anului 2011) şi nici nu stinge dreptul societăţii la restituirea TVA în termenul legal. Ele echivalează cu compensarea TVA solicită la rambursare prin deconturile de TVA cu TVA în sumă de 477.880 RON aferentă deciziei de impunere anulată ulterior, prin hotărâre judecătorească.

Mai mult, deciziile de corectare au fost emise nelegal întrucât modificările efectuate de organele fiscale asupra deconturilor de TVA nu au fost menite să îndrepte erori materiale, în sensul art. 48 din C. proc. fisc. În realitate a fost o operaţiune de compensare a sumei de 477.880 RON, efectuată fără emiterea unei decizii de compensare conform art. 116 alin. (7) din C. proc. fisc. , dar câtă vreme organele fiscale au efectuat compensarea rezultă că au considerat că cele două creanţe au fost, la momentul compensării, deopotrivă certe, lichide şi exigibile.

Potrivit Deciziei nr. 694/2014 a Curţii Constituţionale, dobânda trebuie calculată de la data indisponibilizării sumei a cărei restituire se cere, în speţă de la data expirării termenului de 45 de zile prevăzut de lege pentru soluţionarea fiecărui decont şi până la data restituirii efective a sumei nedatorate.

În concluzie, instanţa de fond a acordat corect daunele reprezentând dobânda fiscală pentru suma de 477.880 RON.

Daunele sub forma dobânzii fiscale au fost în mod corect acordate şi pentru sumele reprezentând obligaţii accesorii stabilite prin decizia de impunere anulată pentru că, prin stingerea creanţei fiscale stabilite în mod nelegal, reclamanta a fost lipsită de o sumă de bani pe care o putea folosi la finanţarea activităţii sale, respectiv patrimoniul său a suferit o diminuare fără a exista un temei legal.

Sunt nefondate şi susţinerile recurentei referitoare la calculul dobânzii la dobânzile şi penalităţile aplicate prin decizia de impunere. Temeiul juridic pentru acordarea daunelor îl reprezintă lipsa de folosinţă a sumelor achitate/compensate în baza actului administrativ-fiscal nelegal emis. Suma cu care a fost diminuat patrimoniul societăţii a fost de 2.917.533 RON. Prin urmare, aceasta este valoarea faţă de care trebuia şi a fost calculată despăgubirea.

Cu privire la cheltuielile de judecată, criticile recurentei sunt de asemenea nefondate. Comisionul bancar aferent plăţii onorariului expertului reprezintă o cheltuială accesorie, care se încadrează în categoria cheltuielilor de judecată, urmând soarta plăţii principale.

În ceea ce priveşte obligarea directă a pârâtelor la plata diferenţei de onorariu, consideră că art. 453 C. proc. civ. nu poate fi interpretat în sensul că diferenţa de onorariu trebuie achitată de reclamantă în condiţiile în care pârâtele au căzut în pretenţii, iar onorariul expertului reprezintă o cheltuială care trebuie suportată de partea care a pierdut procesul.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 14 februarie 2018, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

În baza Hotărâri Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin art. 493 C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, prin rezoluţia din data de 11 octombrie 2018 a completului învestit cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen pentru judecarea pe fond a recursului la data de 5 decembrie 2018.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu, în numele şi pentru pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Prima critică formulată de către recurentă, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., priveşte acordarea nelegală de către instanţa de fond a dobânzii în sumă de 212.401,10 RON, pentru suma de 477.880 RON, restituită la data de 30 decembrie 2014.

Recurenta arată că suma de 477.880 RON nu a fost solicitată la rambursare de către intimata-reclamantă în anul 2011, ci în anul 2014, prin decizia de corecţie a erorilor materiale din deconturile de TVA, înregistrată sub nr. x din 21 noiembrie 2014, conform art. 10.2 din OMFP nr. 179/2007 pentru aprobarea Instrucţiunilor de corectare a erorilor materiale din deconturile de taxă pe valoarea adăugată.

Susţinerile recurentei-pârâte sunt nefondate. Suma de 477.880 RON a fost plătită de către intimata-reclamantă în contul creanţei fiscale datorate în baza Deciziei de impunere nr. x din 27 aprilie 2011, prin compensare cu soldurile negative ale deconturilor de TVA depuse de intimata-reclamantă în perioada mai - noiembrie 2011. Organul fiscal a operat compensarea, nu prin emiterea unei decizii de compensare, cu respectarea prevederilor art. 116 din C. proc. fisc. , ci pe calea greşită a emiterii unor decizii de corectare a erorilor materiale din deconturile societăţii intimate-reclamante, trecând cu valoare negativă suma înscrisă cu titlu de sold al sumei negative de TVA la sfârşitul perioadei de raportare.

În pofida nerespectării condiţiilor de formă pentru efectuarea compensării, rezultă cu certitudine că organul fiscal a operat o astfel de compensare, apreciind că soldul sumei negative de TVA din fiecare dintre deconturile nr. x din 24 mai 2011, nr. x din 24 iunie 2011, nr. x din 25 iulie 2011, nr. x din 24 aprilie 2011 şi nr. x din 25 noiembrie 2011 nu poate fi restituit, în considerarea existenţei creanţei fiscale rezultate din Decizia de impunere nr. x din 27 aprilie 2011.

Modificările operate de organul fiscal asupra deconturilor de TVA nu pot fi apreciate ca îndreptări de erori materiale întrucât refuzul de rambursare a soldului sumei negative de TVA la sfârşitul perioadei de raportare s-a bazat pe existenţa creanţei fiscale din decizia de impunere menţionată. O astfel de situaţie excede "erorii materiale" definite de art. 48 alin. (3) Codul de procedură fiscală, potrivit căruia, prin erori materiale se înţelege orice greşeli de redactare, omisiuni sau menţiuni greşite din actele administrative fiscale, cu excepţia acelora care atrag nulitatea actului administrativ fiscal, potrivit legii, sau care privesc fondul actului administrativ fiscal.

Rezultă astfel că plata sumei de 477.880 RON a fost corect considerată de către instanţa de fond a fi fost efectuată de către reclamantă, prin compensare, cu luarea în considerare a expirării termenului de 45 de zile de soluţionare a fiecărui decont depus în cursul anului 2011.

Organul fiscal, printr-o nouă decizie de corecţie a erorilor materiale din decontul de TVA pe luna a IX-a din anul 2014, înregistrată sub nr. x din 21 noiembrie 2014, ia în calcul soldurile sumei negative de TVA ale deconturilor depuse de societatea intimată-reclamantă în cursul anului 2011, tocmai în considerarea anulării (prin Sentinţa civilă nr. 6653 din 21 noiembrie 2012 a CA Bucureşti - SCAF, menţinută prin Decizia nr. 1309 din 13 martie 2014 a ÎCCJ) a deciziei de impunere în baza căreia a emis deciziile de corectare din 2011. Aceasta nu schimbă, ci confirmă elementele esenţiale pentru acordarea dobânzii solicitate de intimata-reclamantă.

Astfel, potrivit art. 124 alin. (1) Codul de procedură fiscală, pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 117 alin. (2) şi (*21) sau la art. 70, după caz, până la data stingerii prin oricare dintre modalităţile prevăzute de lege. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor.

Aplicarea acestor prevederi din dreptul naţional trebuie să aibă loc în concordanţă cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 694 din 20 octombrie 2015, dar şi cu dispoziţiile din dreptul european în materie de TVA, respectiv cu statuările CJUE care interpretează art. 183 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată.

Sunt relevante, din această perspectivă, hotărârile pronunţate în cauzele C-107/2010, Enel Maritsa Iztok 3AD împotriva autorităţilor fiscale din Bulgaria, C-431/12, ANAF împotriva Rafinăria Steaua Română SA, C-25/07, Alicja Sosnowska v Dyrektor Izby Skarbowej we Wrocławiu Ośrodek Zamiejscowy w Wałbrzychu, C-565/11, Irimie.

Valorificând aceste repere, rezultă că şi în situaţia în care a operat o compensare pe baza unui titlu de creanţă fiscală anulat ulterior prin hotărâre judecătorească, contribuabilul este îndreptăţit la dobândă începând cu ziua în care avea dreptul la rambursarea afectată de compensare şi până în ziua restituirii efective.

Relevante pentru acordarea dobânzii sunt: anularea titlului de creanţă fiscală în baza căruia autoritatea fiscală a operat compensarea, dispoziţia din hotărârea judecătorească de restituire a sumelor plătite în baza titlului de creanţă anulat, dublată de adresarea de către contribuabila reclamantă a cererii de restituire a sumelor achitate în baza titlului de creanţă anulat (inclusiv prin compensare) şi formularea cererii de acordare a dobânzilor.

De altfel, potrivit art. 124 alin. (*11) din C. proc. fisc. , introdus prin O.U.G. nr. 8/2014, în cazul creanţelor contribuabilului rezultate din anularea unui act administrativ fiscal prin care au fost stabilite obligaţii fiscale de plată şi care au fost stinse anterior anulării, contribuabilul este îndreptăţit la dobândă începând cu ziua în care a operat stingerea creanţei fiscale individualizate în actul administrativ anulat şi până în ziua restituirii sau compensării creanţei contribuabilului rezultate în urma anulării actului administrativ fiscal.(...).

Argumentele arătate sunt cele care impun înlăturarea, în egală măsură, ca nefondate, şi a criticilor recurentei privitoare la acordarea sumei de 360.095,76 RON cu titlu de dobândă calculată pentru suma de 910.353 RON, achitată de către intimata-reclamantă în baza aceleiaşi decizii de impunere (anulate ulterior prin hotărâre judecătorească) sumă care a reprezentat, conform deciziei de impunere, creanţe accesorii - dobânzi şi penalităţi de întârziere.

Recurenta-pârâtă invocă în mod greşit că, potrivit prevederilor art. 124 alin. (1) Codul de procedură fiscală, dobânda poate fi acordată numai pentru obligaţii fiscale principale de restituit sau de rambursat şi a căror restituire/rambursare este ulterioară expirării termenului prevăzut de lege.

O corectă interpretare a dispoziţiilor Codului de procedură fiscală, confirmată de introducerea, prin O.U.G. nr. 8/2014, a dispoziţiilor art. 124 alin. (*11), este aceea potrivit căreia suma plătită de către un contribuabil în baza unui titlu de creanţă anulat ulterior plăţii, prin hotărâre judecătorească, chiar dacă a fost destinată a acoperi dobânzi şi penalităţi de întârziere percepute pentru întârzierea la plata obligaţiei fiscale principale stabilită prin acelaşi titlu, nu are, în cadrul raportului juridic referitor la indemnizarea pierderii suferite de contribuabil prin indisponibilizarea resurselor sale financiare, statutul de dobândă şi, respectiv, penalitate de întârziere, ci statutul de obligaţie fiscală nedatorată, pentru care se datorează dobândă, de la data indisponibilizării sumei, dobânda fiind menită să acopere efectele lipsei de folosinţa sumei achitate. Această interpretare este în acord şi cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 694 din 20 octombrie 2015, prin care, fiind admisă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 124 alin. (1) raportate la cele ale art. 70 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, s-a statuat că instanţele judecătoreşti sunt chemate să realizeze o interpretare şi aplicare a acestor dispoziţii conformă cu efectele pe care le produce decizia Curţii Constituţionale în privinţa datei de la care sunt acordate dobânzile fiscale, şi anume, data stingerii obligaţiei fiscale constatate, în condiţiile legii, ca fiind nedatorată.

Cea de-a treia critică se referă la calculul dobânzii, prin raportul de expertiză fiscală realizat în cadrul dosarului de fond, până la datele de 30 octombrie 2014 şi respectiv 31 decembrie 2014 - socotite date ale restituirii debitului principal prin creditarea contului bancar al Societăţii A. SA, în loc de a se calcula dobânda numai până la datele de 29 octombrie 2014 şi, respectiv, 30 decembrie 2014, datele debitării contului de trezorerie al organului fiscal.

Această critică se raportează la prevederile art. 114 alin. (3) lit. c) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, care stabileşte că data plăţii, în cazul plăţilor efectuate prin decontare bancară, este data la care băncile debitează contul plătitorului.

Înalta Curte acceptă că, în aplicarea principiului egalităţii de tratament, dacă o plată efectuată de un contribuabil se consideră a fi făcută la data la care banca a debitat contul contribuabilului, aceeaşi regulă trebuie aplicată şi în cazul plăţii efectuate de organul fiscal, în favoarea contribuabilului.

Însă, în cauză există o diferenţă în minus între suma stabilită cu titlu de dobânzi prin raportul de expertiză - 1.183.458,88 RON şi suma cerută cu acelaşi titlu către reclamantă şi care a fost acordată prin sentinţa recurată - 1.175.366 RON. Dobânda calculată în plus prin raportul de expertiză pentru zilele de 30 octombrie 2014 şi 31 decembrie 2014 nu depăşeşte diferenţa dintre ceea ce s-a stabilit prin expertiză şi ceea ce s-a acordat şi, din acest motiv, nu se impune reformarea sentinţei.

Referitor la cheltuielile de judecată, recurenta susţine greşit că nu poate fi acordată cu acest titlu contravaloarea comisionului bancar aferent plăţii onorariului expertului. Onorariul expertului intrând în categoria cheltuielilor de judecată, potrivit art. 451 alin. (1) C. proc. civ., şi comisionul achitat pentru plata acestuia intră în categoria cheltuielilor de judecată, urmând soarta principalului.

De asemenea, nu există nici un motiv de nelegalitate a dispoziţiei primei instanţe de obligare a pârâtelor la achitarea către expertul judiciar a diferenţei de onorariu, măsura fiind dispusă de instanţa de fond în considerarea prevederilor coroborate ale art. 331 alin. (2) şi (3) şi a art. 453 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că instanţa stabileşte care este partea obligată să plătească onorariul expertului însărcinat să realizeze lucrarea de specialitate, iar pârâtele sunt părţile care au pierdut procesul şi care, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., trebuie să suporte costurile acestuia.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu, în numele şi pentru pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu, în numele şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, împotriva Sentinţei civile nr. 110 din data de 27 octombrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 decembrie 2018.

Procesat de GGC - LM