Government petition handling: Distinction between material error and factual/probative assessment in annulment appeals

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 19 iunie 2014, sub nr. x/2014, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, a solicitat obligarea pârâtului la soluţionarea cererii depusă de reclamant, înregistrată sub nr. x/25.03.2014, precum şi plata unor daune morale în sumă de 90.000 RON.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 2787 din 20 octombrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. x/2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, a obligat pârâtul să răspundă reclamantului la petiţia înregistrată sub nr. x/25.03.2014, a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind daunele morale şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva Sentinţei civile nr. 2787 din 20 octombrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs atât reclamantul A., cât şi pârâtul Guvernul României.

Prin recursul formulat de reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (astfel cum s-a reţinut prin raportul întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului), s-a solicitat admiterea căii de atac, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Prin recursul formulat de pârâtul Guvernul României, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ. (astfel cum s-a reţinut prin raportul întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului), s-a solicitat admiterea căii de atac, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

4. Soluţia instanţei de recurs

Prin Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Guvernul României, ca nefondate şi a respins cererea formulată de recurentul-reclamant A. privind restituirea taxei judiciare de timbru.

5. Calea extraordinară de atac formulată în cauză

Împotriva Deciziei nr. 26/16.01.2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2014, a formulat contestaţie în anulare Guvernul României, înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 08 octombrie 2018, sub nr. x/2018.

În motivarea contestaţiei în anulare, întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., contestatorul arată că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de textul de lege citat întrucât, în cadrul Deciziei nr. 26/16.01.2018 nu a avut loc o greşită apreciere a probelor de la dosar (eroare de judecată), ci soluţia pronunţată asupra recursului se bazează în totalitate pe constatarea eronată că aceste probe nu ar exista (eroare de fapt).

Dispoziţiile legale citate se referă la o eroare materială esenţială şi evidentă în legătură cu aspectele formale ale judecăţii, săvârşită de instanţă, ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale importante ale cauzei.

În speţă, la dosarul instanţei de fond, la filele x se află depuse (chiar de către reclamant) Adresele nr. x/430/p din 28.03.2014 şi nr. x/629/p din 9.05.2014, prin care Guvernul României (prin Cancelaria Primului Ministru) l-a informat pe reclamant cu privire la transmiterea petiţiei sale mai întâi către Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti, iar apoi către Ministerul Justiţiei.

Prin urmare, este vădit eronată constatarea instanţei de control conform căreia la dosarul cauzei nu ar fi existat dovada înştiinţării reclamatului cu privire la înaintarea petiţiei sale către Ministerul Justiţiei, ci doar răspunsul acestei instituţii, aflat la dosarul de fond.

Această eroare clară, certă, lipsită de echivoc se circumscrie noţiunii de eroare materială reglementată de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., deoarece acest aspect esenţial al judecăţii a fost singurul care a dus la pronunţarea Deciziei civile nr. 26/16.01.2018.

În concluzie, instanţa de control a respins recursul Guvernului României pe considerentul că din actele şi lucrările dosarului nu rezultă că autoritatea pârâtă s-ar fi conformat dispoziţiilor art. 61 şi art. 8 din O.G. nr. 27/2002, în vreme ce înscrisurile depuse de reclamant arată contrariul, respectiv că acesta a fost înştiinţat, anterior sesizării instanţei, de către pârâtul Guvernul României cu privire la înaintarea petiţiei autorităţilor/instituţiilor publice care au ca atribuţie rezolvarea problemelor sesizate.

6. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimatul A. solicită respingerea contestaţiei în anulare, ca neîntemeiată. În motivare arată că este adevărată susţinerea contestatorului potrivit căreia petiţia sa a fost înaintată altor două instituţii (Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti şi Ministerul Justiţiei), însă niciuna dintre ele nu a afirmat că ar fi competentă să rezolve petiţia. În aceste condiţii, împrejurarea că Guvernul României i-a comunicat transmiterea petiţiei spre analiză altor instituţii este relevantă numai din perspectiva duratei mari de rezolvare a petiţiei (peste termenul maxim de 30 de zile prevăzut de lege), nu şi pentru rezolvarea propriu-zisă.

II. Soluţia asupra contestaţiei în anulare

Analizând motivele contestaţiei, precum şi decizia atacată, din perspectiva cazului de contestaţie în anulare invocat, Înalta Curte constată nefondată calea de atac extraordinară exercitată de Guvernul României, pentru următoarele considerente:

Prin Sentinţa civilă nr. 2787/20.10.2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte cererea reclamantului A. şi a obligat pârâtul Guvernului României să răspundă reclamantului la petiţia înregistrată sub nr. x/25.03.2014, respingând ca neîntemeiat capătul de cerere privind daunele morale.

În motivarea hotărârii, instanţa de fond a reţinut că pârâtul nu a comunicat reclamantului un răspuns favorabil la petiţia adresată şi a înaintat această petiţie spre soluţionare, mai întâi Prefectului Municipiului Bucureşti, iar apoi Ministerului Justiţiei.

Cele două instituţii învestite cu soluţionarea petiţiei au comunicat, la rândul lor, răspunsuri reclamantului.

Raportat la această situaţie de fapt, Curtea de apel a apreciat că dreptul legitim al reclamantului de a pretinde un răspuns clar din partea pârâtului, căruia i s-a adresat cu petiţia anterior menţionată, a fost vătămat prin refuzul pârâtului de a comunica un răspuns scris cererii, conform competenţelor şi prevederilor legale care reglementează activitatea Guvernului şi cu referire completă la solicitările efective ale reclamantului. A apreciat instanţa de fond că refuzul nejustificat de soluţionare a petiţiei nu este înlăturat prin înaintarea acesteia către alte instituţii, având în vedere că răspunsurile comunicate reclamantului de către Prefect şi de către Ministerul Justiţiei nu sunt corespunzătoare solicitărilor concrete adresate de către reclamant.

Înalta Curte a fost învestită cu recursurile declarate de ambele părţi împotriva sentinţei civile menţionate.

Prin Decizia nr. 26/16.01.2018, care face obiectul contestaţiei în anulare, ambele recursuri au fost respinse.

În motivare, s-a reţinut că instanţa de fond a dat un înţeles greşit noţiunii de refuz nejustificat de a soluţiona o cerere, definite de art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, întrucât dincolo de finalitatea urmărită de reclamant (de a primi o soluţie favorabilă la petiţia adresată), cauza juridică a acţiunii o reprezintă refuzul nejustificat de soluţionare a petiţiei, iar nu refuzul nejustificat de soluţionare favorabilă a acestei petiţii.

Plecând de la această premisă în drept, s-a reţinut că soluţia instanţei de fond este legală întrucât, aşa cum bine arată instanţa de fond, Guvernul României nu a făcut dovada că a comunicat reclamantului un răspuns la petiţie, respectiv că, în aplicarea art. 61 din O.G. nr. 27/2002, a înştiinţat petiţionarul despre înaintarea petiţiei către autorităţile publice competente să o soluţioneze. Astfel, reţine instanţa de recurs, dovada existenţei acestei înştiinţări precum şi dovada comunicării ei lipsesc de la dosarul cauzei.

Pentru aceste considerente, instanţa de recurs a apreciat ca nefondat recursul declarat de pârâtul Guvernul României. Prin acest recurs se susţinuse că sentinţa este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. f) şi art. 8 din Legea nr. 554/2004, precum şi a art. 61 din O.G. nr. 27/2002 în condiţiile în care Guvernul României a răspuns sesizării reclamantului prin Adresele nr. 15/C/430/p din 28.03.2014 şi nr. 15/C/629/p din 9.05.2014, prin care l-a informat pe reclamant cu privire la transmiterea petiţiei sale, iniţial către Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti, iar apoi către Ministerul Justiţiei (acesta din urmă fiind competent să o soluţioneze, în temeiul art. 2 din H.G. nr. 659/2009).

Potrivit art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale, iar potrivit art. 506 alin. (1) din C. proc. civ., termenul pentru exercitarea acestei căi extraordinare de atac este de 15 zile şi se calculează de la data comunicării hotărârii.

Contestaţia în anulare de faţă este formulată în termenul prevăzut de lege, fiind declarată prin depunerea la oficiul poştal la data de 5.10.2018, în condiţiile în care decizia atacată a fost comunicată recurentului-pârât Guvernul României la data de 19.09.2018.

Prin eroare materială, în sensul prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., se înţelege o greşeală evidentă, involuntară, realizată de instanţă prin confundarea unor elemente sau date materiale importante aflate la dosarul cauzei.

Nu se încadrează în noţiunea de eroare materială situaţiile factuale reţinute greşit de instanţă, pe baza aprecierii probelor administrate.

Se invocă de către contestator că instanţa de recurs a reţinut greşit că la dosarul cauzei nu se găseşte dovada existenţei înştiinţării reclamantului cu privire la trimiterea petiţiei autorităţilor/instituţiilor publice apreciate ca având atribuţii în rezolvarea problemelor sesizate. Sunt indicate filele x ale dosarului de fond, unde se regăsesc cele două înştiinţări adresate de Guvernul României reclamantului A. prin care, în legătură cu petiţia înregistrată sub nr. x/2014, reiterată cu acelaşi conţinut şi sub nr. x/629/p/2014, se comunică petiţionarului, în conformitate cu prevederile art. 61 din O.G. nr. 27/2002, că petiţia a fost transmisă Instituţiei Prefectului Municipiului Bucureşti (Adresa nr. x/430/p/28.03.2014) şi respectiv Ministerului Justiţiei (Adresa nr. x/629/p/09.05.2014).

Însă, acesta nu este un aspect formal al judecăţii recursului, ci unul care implică reexaminarea fondului. Nu este invocată o simplă eroare materială (sensul acestei noţiuni fiind unul restrictiv, care nu poate fi extins la greşeala de judecată, de apreciere a probelor, de apreciere a faptelor sau a unor dispoziţii legale), ci modul greşit în care instanţa de recurs a apreciat atât poziţiile părţilor cu privire la faptele relevante ale judecăţii, cât şi probatoriul administrat.

Dovadă că nu se invocă o simplă eroare materială stă împrejurarea că părţile au prezentat în aceeaşi versiune datele factuale ale cauzei, respectiv trimiterea petiţiei către Prefect şi către Ministerul Justiţiei şi că instanţa de recurs, în acest context, s-a referit nu numai la nedovedirea emiterii înştiinţării, ci şi la nedovedirea comunicării ei.

Prin urmare, contestaţia în anulare nu poate fi primită, nefiind invocată o eroare materială în sensul prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de Guvernul României împotriva Deciziei nr. 26 din 16 ianuarie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2014, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 decembrie 2018.

Procesat de GGC - NN