Validity of ANI integrity evaluation of parliamentary deputy’s conflict of interest under general statutory provisions absent specific legislative prohibition

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei.

1.1 Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, a solicitat anularea Raportului de evaluare nr. x din 13 octombrie 2015, emis de pârâtă şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 903 din 18 martie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins contestaţia formulată de contestatorul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, ca neîntemeiată.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva Sentinţei civile nr. 903 din 18 martie 2016 şi a încheierii de şedinţă din data de 11 martie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., solicitând casarea în tot a Sentinţei recurate, iar în rejudecare, admiterea excepţiilor formulate şi, pe fond, admiterea contestaţiei, pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din Noul C. proc. civ.

A. Prin Încheierea din 11 martie 2016 prima instanţă a admis excepţia invocată din oficiu, privind tardivitatea formulării cererii de completare a acţiunii introductive, în cuprinsul căreia reclamantul a invocat excepţia prescripţiei dreptului ANI de a emite raportul de evaluare contestat.

Pentru admiterea excepţiei tardivităţii formulării acestei cereri, Curtea reţine:"deşi cererea a fost formulată la primul termen de judecată şi respectă dispoziţiile art. 204 C. proc. civ., prin aceasta se invocă motive noi de nulitate ale raportului de evaluare contestat în cauză faţă de cele formulate prin contestaţia iniţială, iar conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, raportul de evaluare poate fi contestat în termen de 15 zile de la comunicare, situaţie în care toate motivele de nulitate ale acestui act, independent de faptul că sunt de ordine publică sau de ordine privată, trebuie invocate în termenul imperativ prevăzut de Legea nr. 176/2010, sancţiunea în caz contrar fiind decăderea părţii din dreptul de a invoca orice fel de motive peste acest termen ".

Potrivit regulilor procedurale invocate, respectiv dispoziţiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., formularea unei astfel de cereri adiţionale poate fi efectuată de către reclamant numai până la primul termen la care acesta este legal citat.

Or, în cauză, reclamantul a formulat atare cererea adiţională la primul termen acordat, respectiv la data de 9 februarie 2016, corespunzător exigenţelor textului legal sus referit, cum de altfel în mod corect a reţinut prima instanţă în cuprinsul încheierii recurate.

Mai mult, prin încheierea de şedinţă pronunţată de către instanţa de fond la aceeaşi dată, 9 februarie 2016, Curtea a dispus amânarea judecăţii pentru data de 11 martie 2016, în vederea comunicării cererii completatoare depuse, dând efectivitate astfel dispoziţiilor art. 204 alin. (1) teza a II-a, în sensul acordării posibilităţii pârâtei ANI de a formula întâmpinare, drept exercitat în mod efectiv de către aceasta.

În consecinţă, concluzia instanţei de fond este formulată cu nerespectarea regulilor procedurale instituite prin dispoziţiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd sancţiunea decăderii exclusiv în cazul nerespectării termenului prevăzut de acest text, respectiv primul termen de judecată, situaţie inaplicabilă în speţa de faţă.

De altfel, consideră că nici în ipoteza în care nu ar fi respectat acest termen, sancţiunea decăderii tot nu putea fi aplicată, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 204 alin. (3) C. proc. civ., prin excepţie, dacă există acordul expres al tuturor părţilor litigante, sancţiunea decăderii nu va interveni, iar instanţa va trebui să procedeze la soluţionarea cererii astfel cum a fost modificată.

Or, în cauză, se poate constata că însăşi pârâta ANI, prin reprezentantul său legal, a solicitat respingerea excepţiei tardivităţii formulării cererii adiţionale, excepţie invocată din oficiu de către instanţa de fond.

B. Greşita interpretare de către instanţa de fond a dispoziţiilor legale privind aplicarea principiului neretroactivităţii legii

În esenţă, prima instanţă reţine faptul că, în cauză, autoritatea pârâtă avea competenţa materială şi funcţională de a emite raportul de evaluare contestat, verificările fiind începute de Agenţie la data de 03 martie 2015, după intrarea în vigoare a Legii nr. 176/2010. Prin urmare, evaluarea s-a derulat sub imperiul normelor procedurale reglementate în Legea nr. 176/2010, iar din punct de vedere al dreptului material, faptele au fost analizate şi încadrate juridic în prevederile ar. 70 - 71 din Legea nr. 161/2003, în vigoare la momentul săvârşirii acestora, cu respectarea principiului tempus regit actum.

Faţă de cele reţinute, recurentul susţine că o atare interpretare a normelor procedurale şi de drept material aplicabile este profund eronată şi nelegală. Prevederile legale invocate drept temei al procedurii de inspecţie care stabilesc competenţa A.N.I în acest sens au fost art. 8, art. 9, art. 10 lit. f), art. 11 şi art. 21 din Legea nr. 176/2010, act normativ intrat în vigoare la data de 5 septembrie 2010. De asemenea, arată că niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 34 din Legea nr. 176/2010, menite tocmai a reglementa situaţiile tranzitorii şi a corela prevederile celor două acte normative, nu este incidentă în cauză.

În concluzie, având în vedere că în ceea ce-l priveşte nu au existat, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010, nici un fel de alte proceduri de verificare sau evaluare, raportat la dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie, apreciază că, procedând la evaluarea unei fapte din 13 ianuarie 2009 pe baza unui act normativ intrat în vigoare la data de 5 septembrie 2010, pârâta a realizat o interpretare eronată a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010. Aşadar, validarea de către instanţa de fond a legalităţii Raportului contestat este profund nelegală şi netemeinică.

C. Greşita interpretare de către instanţa de fond a aplicabilităţii dispoziţiilor art. 70 şi 71 din Legea nr. 161/2003.

În conformitate cu dispoziţiile art. 70 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, "prin conflict de interese se înţelege situaţia în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcţie publică are un interes personal de natură patrimonială care ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi altor acte normative."

Este adevărat că art. 69 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 161/2003 stipulează că prevederile prezentului titlu (Titlul IV - Conflict de interese şi regimul incompatibilităţilor în exercitarea demnităţilor publice şi funcţiilor publice) se aplică persoanelor care exercită demnităţile publice de deputat şi senator, însă cap. II - Conflictul de interese vizează doar categoriile de membru al Guvernului şi alte funcţii de autoritate din administraţia publica centrală şi locală (Secţiunea 2), aleşii locali (Secţiunea 3), respectiv funcţionarii publici (Secţiunea 4).

Trebuie remarcat faptul că în cuprinsul art. cap. III - Incompatibilităţi, după secţiunea privitoare la dispoziţiile generale, sunt explicitate distinct, pe categorii, incompatibilităţile specifice demnităţii sau funcţiei publice începând chiar cu parlamentarul (secţiunea 2).

Este evident că dispoziţiile art. 69 alin. (1) lit. b) ca normă generală aveau în vedere situaţiile speciale enumerate limitativ în cuprinsul capitolului III, secţiunea 2 din titlul IV şi nicidecum nu şi-a propus să extindă sfera de aplicare a conflictelor de interese dincolo de prevederile limitative din capitolul II, Secţiunile 2 - 4, iar pe de altă parte, atunci când a vrut să extindă sfera persoanelor cărora le sunt aplicabile prevederi legale faţă de conflictul de interese, legiuitorul a făcut acest lucru în mod expres şi clar, în capitolul IV.

În concluzie, din lecturarea Legii nr. 161/2003 rezultă că în materia conflictului de interese nu există nici o dispoziţie care să se refere la deputaţi sau senatori. Constituind restrângeri ale exerciţiului unor drepturi civile, situaţiile în care o persoană se află în conflict de interese nu se poate face numai în baza principiilor generale prevăzute în art. 70 şi 71 din Legea nr. 161/2003, fără ca dispoziţiile legale să prevadă situaţiile în care deputaţii şi senatorii sunt în conflict de interese.

Consideră că reţinerea instanţei de fond în fundamentarea sentinţei recurate, în sensul că:" (...) a mai constatat instanţa constituţională, situaţia deputaţilor şi senatorilor - prevăzută la pct. 3 din art. 1 alin. (1) din legea nr. 176/2010 - este aceeaşi cu a celorlalte categorii de demnitari şi funcţionari publici cărora li se aplică actul normativ", nu reprezintă un argument valid şi legal pentru confirmarea actului contestat, întrucât nu conflictează în nici o măsură cu argumentele aduse în apărare. În mod concret, citarea instanţei constituţionale se face în mod eronat şi printr-o extindere nepermisă către o situaţie ori calificare juridică diferită de cea la care se referă Curtea Constituţională. Paragraful invocat referă la termenul de contestare a Raportului emis de către ANI, şi nu la similaritatea ori aplicabilitatea integrală a Legii nr. 176/2010. Dimpotrivă, în cuprinsul aceleiaşi Decizii CCR invocate, instanţa constituţională reţine în mod expres faptul că:

"Faţă de aceste dispoziţii constituţionale, Curtea reţine, mai întâi, că problemă conflictului de interese nu este de rang constituţional, legiuitorul constituant stabilind în mod expres şi limitativ doar cazurile în care calitatea de deputat sau de senator încetează, cazuri care nu se referă şi la conflictul de interese. Reglementarea conflictului de interese prin legislaţia infraconstituţională trebuie să respecte însă cadrul constituţional care configurează - în ceea ce priveşte deputaţii şi senatorii - regimul juridic al mandatului parlamentar".

Mai mult, interpretarea dată de instanţa de fond dispoziţiilor art. 70 şi 71 din Legea nr. 161/2003 şi extinderea lor la alte categorii de demnitari decât cele la care legea se referă expres constituie şi o încălcare a dispoziţiilor art. 10 din Noul C. civ., cu aplicabilitate generală în materia drepturilor civile. Acest articol interzice analogia şi dispune că:

"Legile care derogă de la o dispoziţie generală, care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege".

Totodată, Curtea Constituţională precizează, în aceeaşi Decizie invocată de către instanţa de fond, în mod expres faptul că:

"(...) în prezent, materia incompatibilităţilor şi a conflictelor de interese, ce formează obiectul criticilor de neconstituţionalitate formulate în cauză, este reglementată de cap. IV din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, art. 20 - 26 din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, cartea I. titlul IV, cap. III din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, precum şi de regulamentele celor două Camere ale Parlamentului.

În raport cu prevederile din Legea nr. 24/2000 menţionate, este necesară reglementarea unitară a incompatibilităţilor şi conflictelor de interese, în scopul realizării unei sistematizări a materiei, cu consecinţa creşterii accesibilităţii şi predictibilităţii legii, de natură să determine eliminarea interpretărilor divergente. În reglementarea statutului deputaţilor şi al senatorilor trebuie să se aibă în vedere particularităţile specifice acestui statut, precum şi faptul că acesta este diferit de cel al funcţionarilor publici".

Astfel, norma juridică generală prevăzută la art. 70 - 71 nu se poate invoca făcând abstracţie de normele juridice speciale prevăzute la art. 72 - 79 din Titlul IV al Legii nr. 161/2003. De altfel, nici legea specială, Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, nu reglementa (la momentul producerii faptelor ori pe întreaga perioadă de valabilitate a contractelor incriminate) pretinsul conflict de interese invocat de către ANI.

Totodată, conform dispoziţiilor art. 53 din legea fundamentală, restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi este posibilă numai prin lege şi numai dacă se impune pentru situaţiile expres prevăzute în acest articol.

Fiind instituite cu titlu de excepţie, dispoziţiile prin care se reglementează conflictul de interese sunt de strictă interpretare şi aplicare.

Extinderea interpretării legii şi aplicarea ei la persoane care ocupă funcţii de demnitate publică fără o prevedere expresă, constituie exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, adică o exercitare a dreptului de apreciere al Agenţiei Naţionale de Integritate prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

Aşadar, în susţinerea motivului de recurs invocat, arată că instanţa de fond a procedat la încălcarea normelor de drept material prin aplicarea unor texte de lege străine situaţiei de fapt, prin extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică. În concluzie, s-ar fi impus ca, în soluţionarea cauzei, instanţa de fond să constate că faptele imputate nu au fost săvârşite cu încălcarea prevederilor legale aplicabile la data întocmirii lor. Prevederile incriminatoare, respectiv interdicţia de angajare a rudelor/afinilor în cadrul birourilor parlamentare au fost adoptate abia prin Legea nr. 219/2013 de modificare a Legii nr. 96/2006, prin dispoziţiile alin. (11) al art. 38 din Legea nr. 96/2006.

În acest sens, voinţa legiuitorului privitoare la interpretarea art. 38 alin. (11) din Legea nr. 96/2006 rezultă inclusiv din hotărârea Comisiei Permanente a Camerei Deputaţilor şi Senatului privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, organizarea şi funcţionarea şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 32/C din 30 octombrie 2015, partea a II-a.

În concret, potrivit hotărârii menţionate, Comisia permanentă a Camerei Deputaţilor şi Senatului privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, organizarea şi funcţionarea şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului a stabilit interpretarea art. 38 alin. (11) din Legea nr. 96/2006 în raport de modificările şi completările aduse prin Legea nr. 219/2013, în sensul că "dispoziţiile alin. (11) al art. 38 din Legea nr. 96/2006 nu se aplică retroactiv şi nu produc efecte juridice pentru situaţiile apărute anterior intrării în vigoare a Legii nr. 219/2013.

De asemenea, Comisia stabileşte că interdicţiile introduse prin art. 38 alin. (11) au intrat în vigoare şi produc efecte doar de la 21 august 2013. Anterior acestei date nu a existat nicio restricţie cu privire la personalul angajat la birourile parlamentare, deputaţii sau senatorii putând dispune fără nicio constrângere legală asupra angajării lor"

Similar Comisiei Permanente a procedat şi Consiliul Superior al Magistraturii care a stabilit prin Hotărârea nr. 1245 din 20 noiembrie 2014 (a se vedea Anexa nr. 1) asupra interpretării dispoziţiilor legii nr. 176/2010 cu privire la magistraţi.

Totodată, contractele incriminate au format obiectul verificărilor Camerei Deputaţilor sub aspectul legalităţii acestora. Contractele analizate (Contractul de muncă nr. x din 13 ianuarie 2009 şi Contractul civil nr. x din 5 aprilie 2011) au fost încheiate atât de către Camera Deputaţilor, cât şi, în mod direct, de către deputatul A., iar prevederile legale în materie, valabile la data încheierii lor, stabileau o procedură de verificare şi aprobare, prealabile angajării, atât sub aspectul legalităţii cât şi sub cel al conformităţii, efectuată de către departamentele interne ale Camera Deputaţilor şi Senatului, la finalul căreia se proceda, în condiţiile existenţei tuturor avizelor necesare, la încheierea efectivă a contractului de muncă şi/sau civile. Astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei chiar de către ANI, dosarul de personal al celor doi contractanţi, întocmite în vederea încheierii contractului de muncă şi civil incriminate, au format obiectul verificărilor direcţiilor de resurse umane şi salarizare, şi conţineau certificatele de naştere, de căsătorie, cât şi cazierele judiciare, din care rezultă în mod expres legătura de rudenie/afinitate cu dl A..

Legalitatea contractelor incriminate a fost confirmată şi la data de 18 octombrie 2011, data emiterii Hotărârii pronunţate de Comisia Permanentă a Camerei Deputaţilor şi Senatului privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, organizarea şi funcţionarea şedinţelor comune ale camerei Deputaţilor şi Senatului, cu privire la interpretarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 96/2006, care a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea a II-a, nr. 29 din 19 octombrie 2011 (denumita în cele ce urmează "Hotărârea CPCDS din 18 octombrie 2011"), care a stabilit că situaţia de conflict de interese nu poate fi reţinută în privinţa angajării personalului birourilor parlamentare ale deputaţilor şi senatorilor prin încheierea unui contract de muncă pe durată determinată sau a unui contract civil, indiferent de calitatea persoanei angajate.

Potrivit dispoziţiilor art. 60 din Legea nr. 96/2006: "Comisia comună specială a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru Statutul deputaţilor şi senatorilor devine comisie permanentă însărcinată cu interpretarea unitară şi aplicarea corectă a prevederilor legii, cu precădere a principiilor şi regulilor de conduită parlamentară şi cu rezolvarea oricăror probleme legate de aplicarea ei. Aceste prevederi legale se coroborează cu prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 96/2006, care prevăd că: "Mandatul de deputat sau de senator se supune regimului juridic prevăzut de Constituţie şi de prezenta lege, completat cu dispoziţiile regulamentelor Camerelor Parlamentului, precum şi cu prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 96/2006, care dispun expres faptul că: "Deputaţii şi senatorii, în calitatea lor de reprezentanţi aleşi ai poporului român, îşi îndeplinesc îndatoririle şi îşi exercită drepturile în conformitate cu Constituţia, legile ţării şi regulamentele Camerei Deputaţilor şi Senatului, pe toata durata mandatului pe care îl deţin."

De asemenea, consideră că voinţa legiuitorului privitoare la interpretarea art. 38 alin. (11) din Legea nr. 96/2006 rezultă inclusiv din Hotărârea Comisiei Permanente a Camerei Deputaţilor şi Senatului privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, organizarea şi funcţionarea şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 32/C/30 octombrie 2015, partea a II-a. În acest sens, potrivit hotărârii menţionate, Comisia permanentă a Camerei Deputaţilor şi Senatului privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, organizarea şi funcţionarea şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului a stabilit interpretarea art. 38 alin. (11) din Legea nr. 96/2006 în raport de modificările şi completările aduse prin Legea nr. 219/2013, în sensul că "dispoziţiile alin. (11) al art. 38 din Legea nr. 96/2006 nu se aplică retroactiv şi nu produc efecte juridice pentru situaţiile apărute anterior intrării în vigoare a Legii nr. 219/2013. De asemenea, Comisia stabileşte că interdicţiile introduse prin art. 38 alin. (11) au intrat în vigoare şi produc efecte doar de la 21 august 2013. Anterior acestei date nu a existat nicio restricţie cu privire la personalul angajat la birourile parlamentare, deputaţii sau senatorii putând dispune fără nicio constrângere legală asupra angajării lor".

În raport cu argumentele invocate, solicită admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei recurate, iar în rejudecare, admiterea excepţiilor formulate şi, pe fond, admiterea acţiunii ca întemeiată.

1.4. Apărările intimatei

Prin notele de şedinţă depuse, intimata pârâtă Agenţia Naţională de Integritate a solicitat respingerea recursului ca nefondat, formulând următoarele apărări:

Faţă de criticile ce vizează admiterea excepţiei tardivităţii formulării cererii completatoare, consideră că într-adevăr cererea respectă termenul impus de art. 204 C. proc. civ., însă, având în vedere că prin conţinutul acesteia se invocă un nou motiv de nulitate absolută a raportului de evaluare, motiv ce nu fusese pus în discuţie prin contestaţia iniţială, în acord cu instanţa fondului, consideră că sunt aplicabile dispoziţiile speciale ale art. 22 din Legea nr. 176/2010. Consideră că toate susţinerile ce urmăresc să înlăture actul administrativ prin constatarea nulităţii sale trebuiau inserate în cererea iniţială prin care a fost contestat raportul de evaluare, cerere ce se supune, din punct de vedere procedural, termenului de 15 zile impus de legea specială.

B. Cu referire la criticile recurentului reclamant care vizează aplicarea principiului neretroactivităţii legii, consacrat de art. 15 din Constituţia României, reaminteşte că reglementarea conflictului de interese de natură administrativă a fost instituită prin prevederile Legii nr. 161/2003, asta fiind şi temeiul de drept material în baza căruia a fost emis raportul de evaluare.

Astfel, aşa cum a constatat şi instanţa de fond, ANI avea competenţa materială şi funcţională de a emite raportul de evaluare contestat, întreaga perioadă de evaluare derulându-se sub imperiul normelor procedurale reglementate de Legea nr. 176/2010, iar faptele au fost analizate şi încadrate juridic în prevederile art. 70 - 71 din Legea nr. 161/2003, normele de drept material în vigoare la momentul săvârşirii acestora.

În acest sens, apreciază că a fost respectat de către ANI principiul tempus regit actum, neavând relevanţă faptul că legea care reglementează procedura de evaluare din perspectiva conflictelor de interese a intrat în vigoare la data de 15 septembrie 2010, câtă vreme normele legale ce îl obligau pe recurentul - reclamant să se abţină de la acţiuni ce îl plasează în ipoteza incidentului de integritate reţinut erau în vigoare la data săvârşirii faptelor imputate.

În plus, reaminteşte că activitatea ANI a fost reglementată iniţial prin Legea nr. 144/2007, iar ulterior- drept consecinţă a deciziei CCR nr. 415/2010 - prin Legea nr. 176/2010, instituţia urmând procedura de verificare faţă de recurent prevăzută de această din urmă lege, însă verificarea nu se rezumă la acţiuni ulterioare aplicării procedurii respective.

Curtea Constituţională e României, prin Decizia nr. 53/2011, referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate a Hotărârii Plenului Senatului nr. 43 din 22 decembrie 2010 privind validarea magistraţilor aleşi ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial nr. 90 din 3 februarie 2011, Curtea Constituţională menţionează următoarele:

"În concepţia Curţii Constituţionale, concretizată, de exemplu, prin Decizia nr. 330 din 27 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 28 ianuarie 2002, o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare.

De asemenea, prin Decizia nr. 3 din 2 februarie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 17 mai 1993, Curtea a statuat că legea posterioară nu poate atinge dreptul născut sub imperiul legii anterioare, deoarece ar însemna ca legea nouă să fie aplicată retroactiv, contrar prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie şi cerinţelor legate de asigurarea stabilităţii raporturilor juridice. Noua lege modifica regimul juridic al dreptului anterior, poate suprima acest drept sau, ceea ce în fond este similar, îl poate înlocui cu un alt drept care astfel se naşte."

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat într-o serie de decizii de speţă în sensul că este respectat principiul neretroactivităţii legii civile în ipoteza în care Agenţia efectuează, în baza şi ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010, procedura de evaluare cu privire la raporturi juridice născute şi epuizate interior intrării în vigoare a acestei legi, dar în raport de dispoziţiile de drept substanţial cuprinse în Legea nr. 161/2003.

Este vorbă despre Deciziile nr. 3442/2013, 6358/2013, 2314/2014, precum şi de soluţia de unificare a jurisprudenţei adoptată în şedinţa judecătorilor secţiei din 30.06.2014.

Din aceste decizii rezultă că retroactivitatea legii priveşte modificarea unei situaţii pentru trecut, iar nu reglementarea diferită a unei situaţii juridice pentru viitor.

Conflictul de interese din cazul dat a fost reţinut în baza Legii nr. 161/2003, urmându-se procedura din Legea nr. 176/2010, lege în vigoare la momentul declanşării procedurii de evaluare.

Prin urmare, întreaga procedură s-a derulat sub imperiul normelor procedurale reglementate în Legea nr. 176/2010, iar din punctul de vedere al dreptului material, faptele au fost analizate şi încadrate juridic în prevederile Legii nr. 161/2003, în vigoare în întreaga perioadă supusă evaluării, cu respectarea principiului tempus regit actum.

C. În legătură cu aplicabilitatea dispoziţiilor art. 70 - 71 din Legea nr. 161/2003 în raport cu funcţia deţinută de către recurent, reaminteşte că, potrivit dispoziţiilor art. 1 pct. 3 din actul normativ menţionat dispoziţiile legii se aplică inclusiv cu privire la preşedinţii Camerelor Parlamentului, deputaţii şi senatorii;

Faptul că starea de conflict de interese administrativ nu este individualizată - în cadrul Legii nr. 161/2003 - pentru categoria parlamentarilor, nu lipseşte de aplicabilitate textul general, instituit de art. 70 al legii, care este incident şi pentru categoria de demnitari din care recurentul face parte, aşa cum este incident şi pentru toate categoriile de persoane prevăzute în Legea nr. 161/2003, persoane ce deţin funcţii de demnitate sau de autoritate publică, funcţii cu caracter public, într-un cuvânt - funcţii publice, aspect reţinut şi de instanţa de fond.

Legea nr. 161/2003 prevede în mod expres stări de incompatibilitate şi de conflicte de interese pentru categorii de persoane ce ocupă funcţii sau demnităţi publice, în sens generic, urmând ca pentru categoriile nereglementate expres, să se aplice textele cu caracter general inserate de legiuitor în cuprinsul acestui act normativ.

Dispoziţiile art. 70 din lege rămân aplicabile faţă de toate categoriile de persoane prevăzute de acest act normativ, având în vedere calitatea persoanei evaluate, situaţia de fapt, manifestările personale în exercitarea calităţii deţinute, dar şi efectele pe care aceste manifestări le-au produs.

În acest context, subliniază că deputaţii şi senatorii respectă cu prioritate Constituţia României, legile speciale aplicabile statutului şi legile cu caracter general care conţin prevederi ce le pot fi/sunt aplicabile, cum ar fi art. 16 Constituţia României, care consacră principiul egalităţii în drepturi.

Recurentul - reclamant şi-a exercitat atribuţiile funcţiei şi a deţinut şi a manifestat funcţia de demnitate publică, pe care o ocupă graţie încrederii societăţii, printr-un evident subiectivism şi prin prioritizare a unui interes personal, în detrimentul celui public, fapt inadmisibil, conform legii.

Interesul personal patrimonial a fost evident manifestat de către senatorul A., prin crearea unei situaţii favorabile pentru fiul şi nora domniei sale, din care aceasta - şi, implicit familia sa, a obţinut foloase patrimoniale pentru o perioadă de timp.

De altfel, în art. 174 alin. (3) din Regulamentul Senatului a fost preluată definiţia incidentului de integritate reprezentat de conflictul de interese de natură administrativă reglementat în art. 70 din Legea nr. 161/2003.

Chiar dacă Constituţia României nu cuprinde un text expres care să se refere la situaţia conflictelor de interese, fiind reglementate doar incompatibilităţile, dispoziţiile din legi şi regulamente referitoare la problema în discuţie trebuie să respecte cadrul constituţional care configurează regimul juridic al mandatului de parlamentar, inclusiv sub aspectul îndatoririlor, incompatibilităţilor şi interdicţiilor.

Într-adevăr, statutul constituţional şi legal al deputaţilor şi senatorilor este diferit de cel al funcţionarilor publici, acest statut nu poate justifica diferenţa de tratament juridic, în raport cu celelalte categorii de persoane care exercită o demnitate publică sau o funcţie publică de autoritate, pentru a se reţine faptul că parlamentarilor nu le sunt aplicabile prevederile art. 70 şi 71 din Legea nr. 161/2003, care reglementează conflictul de interese de natură administrativă.

În acest sens, a statuat şi Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 81/2013:

"În înţelesul art. 71 alin. (2) din Legea fundamentală, funcţiile publice de autoritate sunt cele folosite în cadrul autorităţilor publice prevăzute de Constituţie, funcţii care pot fi elective sau neelective. Art. 81 alin. (2) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003, determină înţelesul sintagmei consacrată de norma constituţională (…)"

"În exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003, Curtea reţine incidenţa în materie şi a dispoziţiilor Legii nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 621 din 2 septembrie 2010, care reglementează, în titlul II, proceduri de asigurare a integrităţii şi transparenţei în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, secţiunea a 3-a a respectivului titlu fiind dedicată procedurii de evaluare a conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor".

Analizând textul de lege din art. 70 şi 71 Legea nr. 161/2003 prin coroborare cu Legea nr. 176/2010, şi prin luarea în considerare şi a interpretării ce emană de la instanţa constituţională, ar rezulta faptul că aplicabilitatea normelor prevăzute de Legea nr. 161/2003 - printre care şi art. 70 şi 71 - are incidenţă faţă de toate categoriile de persoane ce deţin funcţii publice sau de demnitate publică sau de autoritate publică prevăzute de art. 1 din Legea nr. 176/2010, având în vedere şi faptul că, în materia incidentelor de integritate Legea nr. 161/2003 reprezintă "dreptul substanţial" în domeniu, în timp ce Legea nr. 176/2010 reprezintă "dreptul procedural".

Astfel, chiar dacă până la momentul 2013 Statutul deputaţilor şi senatorilor nu cuprindea un text care să incrimineze conflictul de interese al parlamentarilor, chiar dacă Legea nr. 161/2003, de asemenea, nu cuprinde o secţiunea dedicată exclusiv parlamentarilor, aşa cum se întâmplă cu alte categorii de funcţii de demnitatea sau de autoritate publică, totuşi art. 70 şi 71 reprezintă cadrul general legal al conflictului de interese de natură administrativă, aplicabil tuturor categoriilor de funcţii prevăzute de art. 1.

Conflictul de interese reglementat în Legea nr. 161/2003 are în vedere situaţia în care oricare dintre persoanele ce deţin o funcţie publică dintre cele prevăzute de Legea nr. 176/2010 se află într-o situaţie care se circumscrie celor prevăzute de aceste texte legale, respectiv, exercitarea funcţiei deţinute cu un grad scăzut de obiectivitate, generat de urmărirea unui interes personal de natură patrimonială.

De asemenea, incidenţa prevederilor art. 70 şi 71 care reglementează cadrul general al conflictelor de interese şi parlamentarilor a fost confirmată şi de instanţa supremă, care a confirmat în jurisprudenţa sa constantă, sub aspectul legalităţii şi al oportunităţii, rapoartele de evaluare ale Agenţiei Naţionale de Integritate privitoare la această situaţie juridică (Decizia ICCJ nr. 6874/2013, 565/2014 etc.).

În final, pe fondul cauzei, reiterează susţinerile privind evidenta manifestare a unui interes personal din partea recurentului reclamant, în momentul angajării fiului său şi nurorii sale în cadrul B. nr. 42 din Mun. Bucureşti, Colegiul nr. 10, aceştia obţinând şi foloase patrimoniale în urma muncii prestate în aceste calităţi de 55.038 RON, respectiv de 37.399 RON, astfel încât legalitatea şi temeinicia raportului de evaluare întocmit de Agenţia Naţională de integritate sunt neechivoce.

Fată de cele ce preced, solicită respingerea recursului formulat în prezenta cauză şi menţinerea, ca temeinică şi legală, a Sentinţei nr. 903/2016 a Curţii de Apel Bucureşti.

2. Procedura în etapa recursului

2.1Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) noul C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 18 iunie 2018, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) noul C. proc. civ.

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal,precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 20 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 5 noiembrie 2018.

2.2 Aspectele de fapt şi de drept relevante

2.2.1. Prin încheierea din data de 11 martie 2016, prima instanţă a admis excepţia tardivităţii formulării cererii privind completarea motivelor de nulitate invocate de reclamant prin cererea introductivă de instanţă, reţinând că:

"deşi cererea a fost formulată la primul termen de judecată şi respectă dispoziţiile art. 204 C. proc. civ., prin aceasta se invocă motive noi de nulitate ale raportului de evaluare contestat în cauză faţă de cele formulate prin contestaţia iniţială, iar conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, raportul de evaluare poate fi contestat în termen de 15 zile de la comunicare, situaţie în care toate motivele de nulitate ale acestui act, independent de faptul că, sunt de ordine publică sau de ordine privată, trebuie invocate în termenul imperativ prevăzut de Legea nr. 176/2010, sancţiunea în caz contrar fiind decăderea părţii din dreptul de a invoca orice fel de motive peste acest termen".

2.2.2. Prin sentinţa recurată, prima instanţă a respins acţiunea în anulare formulată de reclamantul A. împotriva raportului de evaluare nr. x/13 octombrie 2015 emis de Agenţia Naţională pentru Integritate, prin care au fost identificate elemente de încălcare a legislaţiei privind regimul juridic al conflictului de interese privind persoana evaluată, reclamantul A..

S-a reţinut, prin raportul atacat, că în perioada deţinerii funcţiei de deputat în legislatura 2008 - 2012 în cadrul Camerei Deputaţilor, persoana evaluată a încălcat dispoziţiile art. 70 şi art. 71 din Legea nr. 161/2003, fiind în stare de conflict de interese pentru a semna documentele pentru Biroul Parlamentar A., respectiv de încadrare în muncă a fiului său şi contractul civil având ca obiect angajarea nurorii sale, având un interes personal de natură patrimonială ce a influenţat îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor ce îi reveneau - mărirea patrimoniului familiei fiului său.

Analizând motivele de nulitate invocate de reclamant, prima instanţă a apreciat că sunt nefondate.

În ceea ce priveşte susţinerea că raportul de evaluare încalcă principiul neretroactivităţii legii, reglementat de disp. art. 15 alin. (2) din Constituţie, prima instanţă a reţinut că verificările fiind începute de ANI la 3 martie 2015, după intrarea în vigoare a Legii nr. 176/2010, întreaga perioadă de evaluare s-a derulat sub imperiul normelor procedurale reglementate de această lege, iar din punct de vedere al dreptului material, faptele au fost analizate şi încadrate juridic în prevederile art. 70 - 71 din Legea nr. 161/2003, în vigoare la momentul săvârşirii acestora, cu respectarea principiului tempus regit actum.

Cu referire la încălcarea principiului neretroactivităţii legii, prin aceea că interdicţia reţinută ar fi fost stabilită abia în anul 2013, prin Hotărârea birourilor permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului nr. 5/2013 şi prin Legea nr. 219/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, prima instanţă a apreciat că nu poate fi primită, deoarece autoritatea pârâtă a reţinut încălcarea de către persoana evaluată a art. 70 - 71 din Legea nr. 161/2003 în vigoare la momentul încheierii celor două contracte cu fiul şi cu nora sa, fără însă a pune probleme de aplicare retroactivă a legii.

Analizând cel de-al doilea motiv de nulitate invocat, prima instanţă a înlăturat apărările reclamantului, în sensul că prevederile art. 70 din Legea nr. 161/2003 nu ar fi aplicabile tuturor categoriilor de persoane care exercită demnităţi sau funcţii publice, inclusiv deputaţilor sau senatorilor.

În acest context, prima instanţă a reamintit definiţia dată conflictului de interese de art. 70 din Legea nr. 161/2003, observând că aceeaşi definiţie a fost preluată de dispoziţiile art. 174 alin. (3) din Regulamentul Senatului, în Secţiunea a II-a - Conflictul de interese, constatarea incompatibilităţilor şi alte interdicţii, constatând totodată că, într-adevăr, respectiva noţiune nu a fost reglementată expres de Legea nr. 96/2006, în forma în vigoare la data emiterii raportului de evaluare contestat.

În acest context, prima instanţă a subliniat importanţa definiţiei date conflictului de interese pentru funcţionarii publici, inclusă în art. 13 din Recomandarea 10/2000 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, unde se prevede:

"Conflictul de interese apare atunci când funcţionarul public are un interes personal care influenţează sau pare că influenţează îndeplinirea atribuţiilor sale oficiale cu imparţialitate şi obiectivitate. Interesele private ale funcţionarului public pot include un beneficiu pentru sine sau pentru familia sa, pentru rudele sale apropiate, pentru prieteni, pentru persoane sau apropiaţii cu care funcţionarul public a avut relaţii politice sau de afaceri. Interesul personal se poate referi şi la orice datorii pe care funcţionarul public le are faţă de persoanele enumerate mai sus".

În continuare, confirmând existenţa unor diferenţe între statutul constituţional şi legal al deputaţilor şi senatorilor şi statutul funcţionarilor publici, prima instanţă a statuat că aceste diferenţe de statut nu poate justifica diferenţa de tratament juridic în raport cu celelalte categorii de persoane care exercită o demnitate publică sau o funcţie publică, pentru a se reţine că parlamentarilor nu le sunt aplicabile prevederile art. 70 din Legea nr. 161/2003 care reglementează conflictul de interese.

În fundamentarea acestui raţionament prima instanţă a citat şi considerentele Deciziei nr. 81 din 27 februarie 2013, publicată în M.Of. nr. 136 din 14 martie 2013, prin care Curtea Constituţională a soluţionat obiecţia de neconstituţionalitate a unor dispoziţii din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, considerente prin care s-a reţinut că, în vederea asigurării integrităţii în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice, toate persoanele menţionate la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 se află în aceeaşi situaţie juridică, circumscrisă încă din titlul reglementării, prin sintagma "funcţii şi demnităţi publice", în considerarea căreia le revin obligaţii specifice, constatând totodată că situaţia deputaţilor şi a senatorilor - prevăzută la pct. 3 din art. 1 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 - este aceeaşi cu a celorlalte categorii de demnitari şi funcţionari publici cărora li se aplică actul normativ.

Cu privire la cel de-al treilea motiv de nulitate, întemeiată pe afirmaţia că faptele imputate nu au fost săvârşite în scopul urmăririi ori obţinerii unui folos material, prima instanţă a reţinut netemeinicia acestuia, având în vedere faptul că fiul şi nora reclamantului au obţinut veniturile aferente funcţiilor deţinute în sumă totală de 92.437 RON, plătită din bugetul Camerei deputaţilor, astfel că nu se poate susţine că angajarea la biroul parlamentar al celor doi nu a avut în vedere obţinerea unor sume de bani.

2.3. Analiza instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Prin criticile formulate faţă de încheierea din data de 11 martie 2016, care pot fi subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul reclamant a susţinut că admiterea excepţiei tardivităţii, invocată de instanţa de fond din oficiu, privind formularea cererii completatoare prin care s-a invocat prescripţia dreptului ANI de a emite raportul contestat, este dată cu greşita aplicare a dispoziţiilor procedurale instituite prin dispoziţiile art. 204 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

Analizând această critică, Înalta Curte împărtăşeşte concluzia exprimată de prima instanţă, în sensul că respectarea termenului imperativ de 15 zile stabilit de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 impune ca atât momentul sesizării instanţei cât şi indicarea motivelor de nulitate/anulare să se încadreze în acest termen, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a invoca noi cauze de nulitate/anulare.

Fiind în prezenţa unui termen procedural special, derogatoriu faţă de cel reglementat de art. 11 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, cu caracter peremptoriu şi absolut, a cărui nerespectare afectează eficacitatea actului şi atrage decăderea, exigenţele respectării lui determină incompatibilitatea dispoziţiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 cu normele procedurale de drept comun stabilite de art. 204 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., respectiv art. 2513 C. civ.- privind momentul până la care se poate invoca prescripţia, aşa cum în mod corect a apreciat prima instanţă în aplicarea corelată a dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 176/2010 cu dispoziţiile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Faţa de acest caracter de ordine publică a termenului stipulat de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, care permitea instanţei să invoce din oficiu sancţiunea decăderii reclamantului din dreptul de a mai invoca cauze noi de nulitate, apare ca fiind neconcludentă susţinerea recurentului în sensul că, la soluţionarea excepţiei tardivităţii cu privire la modificarea cererii, prima instanţă trebuia să ţină seama de poziţia procesuală exprimată de partea pârâtă.

Motivele de casare invocate de recurentul reclamant împotriva sentinţei recurate au fost încadrate la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., fără a fi dezvoltate în mod distinct criticile care se subscriu fiecăruia dintre aceste motive.

Într-o primă critică s-a susţinut că prima instanţă a aplicat greşit principiul neretroactivităţii, întrucât nu a observat, pe de o parte, că dispoziţiile art. 8, 9, art. 10 lit. f), art. 11 şi 21 din Legea nr. 176/2010, care constituie temeiul de drept al procedurii pentru evaluarea, au intrat în vigoare la data de 5 septembrie 2010, ulterior săvârşirii faptelor evaluate, iar pe de altă parte, că niciuna dintre ipotezele prevăzute de normele tranzitorii ale art. 34 din acelaşi act normativ nu este incidentă în cauză.

Pentru a răspunde la aceste critici, Înalta Curte reaminteşte că problema supusă controlului judiciar a suscitat interpretări diferite la nivelul instanţei supreme, care însă au fost unificate în jurisprudenţă, opinia majoritară fiind consemnată în procesul-verbal de unificare a practicii din data de 30 iunie 2014, în sensul că "nu este încălcat principiul neretroactivităţii legii civile în situaţia în care ANI efectuează procedura de evaluare prin raportare la dispoziţiile de drept substanţial cuprinse în Legea nr. 161/2003, dar în baza şi ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010 cu privire la raporturi juridice născute şi epuizate anterior intrării în vigoare a ultimei legi".

În această ordine de idei, Înalta Curte apreciază că este util să citeze considerentele reţinute de Curtea Constituţională a României la pct. 27 din Decizia nr. 449/2015, prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) pct. 30, art. 8, art. 10, art. 11, art. 25 şi art. 26 alin. (3) din Legea nr. 176/2010, considerente prin care s-a arătat:

"Cu alte cuvinte, textul fixează un termen înlăuntrul căruia Agenţia are dreptul de a efectua evaluarea. Astfel, aceasta are la dispoziţie un interval de timp egal cu durata mandatului alesului local, la care se adaugă încă 3 ani de la momentul încheierii mandatului, în care aceasta poate efectua activităţile amintite. Aşadar, textul menţionat stabileşte numai termenul maxim în interiorul căruia Agenţia Naţională de Integritate îşi poate exercita competenţa amintită, fără a conţine vreo reglementare referitoare la prescripţia răspunderii persoanei asupra căreia a purtat evaluarea. Normele, regulile şi termenele în care răspunderea civilă (delictuală, pentru fapta proprie), penală sau administrativă (disciplinară) se prescrie, nemaiputând fi angajată, sunt reglementate de normele specifice acestor materii (…)".

Acest comentariu prezintă utilitate în cauză întrucât confirmă ceea ce rezultă din motivarea primei instanţe şi este împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, şi anume că dispoziţiile art. 8, 9, art. 10 lit. f), art. 11 şi 21 din Legea nr. 176/2010 nu constituie norme de drept substanţial ci de drept procedural, guvernate, în temeiul art. 24 C. proc. civ., de legea în vigoare la data declanşării procedurii, fie administrativă, fie jurisdicţională, şi care nu se supun principiului tempus regit actum.

Având în vedere concluzia formulată în acest sens, şi anume că dispoziţiile invocate constituie norme de drept procedural, criticile invocate de recurent cu privire la încălcarea principiului neretroactivităţii legii, care omit orice distincţie între normele de procedură şi normele de drept material, sunt neîntemeiate, având în vedere că dispoziţiile care reglementează acest principiu, cuprinse la art. 1 din C. civ. din 1864, cât şi de art. 6 din Noul C. civ., intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, sunt norme de drept substanţial care nu se aplică în materie procesuală.

Sub cel de-al doilea aspect în care recurentul reclamant invocă încălcarea normelor de drept material se referă la aplicarea dispoziţiilor art. 70 şi 71 din Legea nr. 161/2003, sens în care susţine, în esenţă, că acestea au natura unor principii generale care nu permite restrângeri în exerciţiul unor drepturi în lipsa unor dispoziţii legale speciale care să prevadă, în perioada supusă evaluării, situaţiile concrete în care senatorii şi deputaţii se aflau în conflict de interese.

Înalta Curte validează concluzia primei instanţe, care, confirmând existenţa unor diferenţe între statutul constituţional şi legal al deputaţilor şi senatorilor, pe de o parte, şi statutul funcţionarilor publici, pe de altă parte, conchide că aceste diferenţe de statut nu pot justifica inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 70 şi 71 din Legea nr. 161/2003 pentru senatori şi deputaţi.

În acest context, în completarea argumentelor reţinute de prima instanţă, Înalta Curte observă că parlamentarii fac parte din categoria de persoane cărora legea este aplicabilă (art. 1.pct. 3 din Legea nr. 176/2010), îndeplinesc o funcţie demnitate publică care se supune principiilor care stau la baza prevenirii conflictului de interese, statuate prin art. 71 din Legea nr. 161/2003, aceste principii fiind pe deplin compatibile cu principiile şi regulile de conduită parlamentară stabilite prin statutul deputaţilor şi al senatorilor (art. 10 - 11 din Legea nr. 96/2006- principiile interesului naţional, principiul legalităţii şi al bunei-credinţe şi principiul transparenţei), prin urmare, se pot afla în situaţie de conflict de interese dacă un interes personal de natură patrimonială le-ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor ce le revin în executarea mandatului.

Este lipsit de relevanţă faptul că parlamentarilor nu le sunt aplicabile dispoziţiile art. 72 din Legea nr. 161/2003, prin care anumite categorii de persoane sunt obligate să nu emită un act sau să nu încheie un act juridic care produce un folos material pentru sine, pentru soţul sau ori rudele sale de gradul I. sau art. 73, care instituie răspunderea contravenţională, întrucât aceste dispoziţii se referă la posibilităţile evitării ivirii unei situaţii care, potrivit definiţiei date constituie conflict de interese, respectiv răspunderea care intervine în cazul nerespectării obligaţiei de abţinere.

În această ordine de idei, Înalta Curte apreciază că argumente cum ar fi: lipsa unor interdicţii exprese sau a unor situaţii de conflict de interese determinate prin statut; lipsa unor reglementări specifice cu referire la consecinţele ivirii unei situaţii de conflict de interese în îndeplinirea atribuţiilor de deputat sau senator în perioada anilor 2007-2013; faptul că ivirea acestei situaţii nu ar genera o răspundere civilă sau contravenţională specifică; că raportul de evaluare întocmit de Agenţia Naţională de Integritate în privinţa deputaţilor şi senatorilor nu produce aceleaşi consecinţe ca în cazul altor categorii de persoane, care au obligaţia declarării averii şi a intereselor, nu constituie argumente concludente pentru a se susţine că parlamentarii în niciun caz nu se puteau afla în situaţia reglementată de art. 70 din Legea nr. 161/2003.

În acest context, trebuie amintit că prin art. I din Legea nr. 125/2018 pentru completarea Legii nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, după art. 25 al Legii nr. 176/2010 s-a adăugat art. 251, potrivit căruia "Interdicţiile aplicate persoanelor care au avut calitatea de senator şi/sau deputat în oricare dintre mandatele cuprinse în perioada 2007 - 2013, în temeiul art. 25, pe baza rapoartelor de evaluare întocmite de Agenţia Naţională de Integritate şi care au constatat nerespectarea prevederilor legale privind conflictul de interese în exercitarea oricăruia dintre mandatele de senator şi/sau deputat în perioada 2007 - 2013, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 219/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, încetează de drept".

Înalta Curte observă că această modificare nu vizează dispoziţiile art. 21 şi 22 din Legea nr. 176/2010, privind constatarea elementelor din care rezultă existenţa conflictului de interese, modul de întocmire a actului administrativ sau controlul jurisdicţional exercitat de instanţa de contencios administrativ, ci vizează efectele viitoare pe care le produce un asemenea act prin prisma dispoziţiilor art. 25 din cadrul aceluiaşi act normativ.

Pronunţându-se cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 125/2018, Curtea Constituţională, la paragraful 43 din Decizia nr. 52/2018, a constatat că încetarea de drept a interdicţiei reglementate de legea supusă controlului se aplică numai pentru viitor. Aşa fiind, dispoziţiile Legii nr. 125/2018 nu influenţează instanţa de contencios administrativ în verificarea legalităţii şi temeiniciei raportului de evaluare întocmit de Agenţia Naţională de Integritate, care constată starea de conflict de interese, ci determină, eventual, ineficacitatea pentru viitor a interdicţiilor impuse în temeiul art. 25 din Legea nr. 176/2010.

Din aceeaşi perspectivă, a efectelor produse de rapoartele de evaluare întocmite de Agenţia Naţională de Integritate, trebuie înţeleasă şi analiza efectuată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 619 din 11 octombrie 2016, paragraful 37, unde s-a arătat:

"(…) Prin urmare, conflictul de interese nu constituie caz de încetare a mandatului de deputat sau senator. Astfel, din punctul de vedere al legislaţiei extrapenale, Curtea reţine că în perioada 2003 - 2007 dispoziţiile privind conflictul de interese în exercitarea calităţii de deputat sau senator se aplicau şi acestora, fără a se indica, în mod expres, cazurile de conflict de interese, iar în perioada 2007 - 2013 este o situaţie normativă relativ confuză din moment ce, deşi aceştia aveau obligaţia de a depune declaraţie de interese, instituţia extrapenală a conflictului de interese nu se aplica în privinţa deputaţilor şi senatorilor. Abia din 2013 apare un caz de conflict de interese expres prevăzut, precum şi obligaţia deputaţilor şi senatorilor de a respecta "legislaţia în materie privind conflictul de interese" (art. I pct. 14 din Legea nr. 219/2013), în caz contrar, fapta deputatului sau senatorului fiind abatere disciplinară şi sancţionată cu reducerea indemnizaţiei pe o perioadă de maximum 3 luni".

Faţă de cele reţinute, se apreciază că este neîntemeiată critica recurentului reclamant conform căreia Agenţia Naţională de Integritate a întocmit raportul de evaluare contestat exercitându-şi marja de apreciere cu încălcarea drepturilor şi intereselor cetăţenilor, prin exces de putere, în sensul definit de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte nu poate achiesa nici la susţinerile potrivit cărora instanţa de fond trebuia să ţină seama de faptul că interdicţia de angajare a rudelor/afinilor în cadrul birourilor parlamentare a fost adoptată abia prin Legea nr. 219/2013 privind modificarea Legii nr. 96/2006, prin introducerea alin. (11) al art. 38, întrucât noua reglementare, care instituie o interdicţie expresă cu caracter general de angajare a unor rude/afini ai parlamentarilor pentru viitor, nu putea fi reţinută ca temei de drept pentru a infirma argumentele avute în vedere cu ocazia verificării legalităţii actului contestat. Cu alte cuvinte, lipsa unei obligaţii legale de a nu face, a unei interdicţii exprese pentru parlamentari, nu poate însemna, având în vedere regimul legal al statutului, că aceştia, contractând în calitate de angajatori cu membrii familiei lor, nu se aflau sub incidenţa art. 70 din Legea nr. 161/2003, exercitându-şi funcţia de demnitate publică prin prioritizarea unui interes personal, în detrimentul celui public.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte apreciază că prima instanţă a reţinut în mod corect netemeinicia motivelor de nulitate invocate de recurentul reclamant, situaţia reţinută de ANI circumscriindu-se în sfera celor descrise de art. 70 din Legea nr. 167/2010 - dispoziţie aplicabilă deputaţilor, folosul material care ar fi putut să-i influenţeze îndeplinirea unor atribuţii fiind reprezentat de obţinerea veniturilor aferente funcţiilor îndeplinite în cadrul B. de către fiul şi nora reclamantului, plătită din bugetul Camerei deputaţilor.

În consecinţă, Înalta Curte nu poate reţine incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

2.4. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinţei nr. 903 din 18 martie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2015, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 03 decembrie 2018.

Procesat de GGC - LM