Confiscation of public official's assets barred by res judicata effect of criminal acquittal on identical evidence and facts

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I.Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii deduse judecăţii

Prin Ordonanţa nr. 5 din data de 8 martie 2017, Comisia de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, constituită în baza Legii nr. 176/2010, în Dosarul nr. x/2014, a admis sesizarea formulată de Agenţia Naţională de Integritate în contradictoriu cu pârâtul A. şi a dispus trimiterea cauzei la secţia a VIII a de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, în vederea confiscării sumelor de 3.595.333 euro şi 414.000 USD de la persoana cercetată.

Pentru a pronunţa această soluţie, Comisia de cercetare a averilor a reţinut, în esenţă, următoarele:

Prin actul de constatare din data de 17 septembrie 2008, întocmit în urma verificărilor în Sesizarea nr. 17/II/2008 privind pe domnul A., înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2008, la data de 19 septembrie 2008, reclamanta Agenţia Naţională de Integritate a solicitat, în temeiul art. 44 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 144/2007, confiscarea sumelor de 3.595.333 Euro şi de 414.000 USD, sume considerate de reclamantă ca fiind obţinute în mod nejustificat de către pârâtul A..

Prin Ordonanţa nr. 1 din 11 martie 2011, Comisia de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, constituită în baza Legii nr. 176/2010, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât, şi a constatat prescris dreptul reclamantei de formulare a cererii de cercetare a averii pârâtului.

În esenţă, a reţinut că perioada verificată în ceea ce priveşte caracterul licit sau ilicit al dobândirii averii de către pârât este reprezentată de intervalul 2000 - 2004, astfel cum reiese din adresa iniţială a DNA nr. 2102/C/2007; întrucât mandatul pârâtului de senator în cadrul Parlamentului României s-a încheiat la data de 8 decembrie 2004, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 115/1996 coroborate cu dispoziţiile art. 3 din Decretul Lege nr. 167/1958, activitatea de evaluare a declaraţiei de avere, a modificărilor patrimoniale, de evaluare a conflictelor de interese şi incompatibilităţilor se efectuează pe durata exercitării funcţiilor ori a demnităţilor publice, cât şi în decursul a trei ani după încetarea acestora, astfel că sesizarea iniţială a organismelor competente în soluţionarea cererilor având ca obiect caracterul licit sau ilicit al dobândirii averii, formulată şi înregistrată la data de 13 decembrie 2007, s-a realizat cu depăşirea termenului general de prescripţie al dreptului material la acţiune.

Prin încheierea de şedinţă din 15 ianuarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii, ca nefondată, a admis acţiunea reclamantei Agenţia Naţională de Integritate împotriva ordonanţei menţionate, pe care a anulat-o, cu consecinţa trimiterii dosarului Comisiei de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în vederea realizării controlului.

Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că, în materia răspunderii civile delictuale, termenul general de trei ani este inaplicabil şi, pe de altă parte, faţă de dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, verificările aflate în curs de desfăşurare la agenţie, la data intrării în vigoare a acestui act normativ, continuă potrivit procedurii prevăzute de acesta, soluţie devenită irevocabilă la data de 08 mai 2014, ca urmare a respingerii, ca nefondat, a recursului declarat de către pârât, prin Decizia nr. 2111/2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul cu nr. x/2012.

Astfel învestită, Comisia de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a apreciat, la termenul de judecată de la 8 octombrie 2014, că se impune suspendarea judecăţii cauzei, conform art. 244 pct. 2 din C. proc. civ., până la soluţionarea litigiului care formează obiectul Dosarului penal nr. x/2007* aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, având ca obiect infracţiunile de abuz în serviciu şi luare de mită în legătură cu prejudicierea Ministerului Justiţiei, cu ocazia licitaţiei publice pentru achiziţionarea echipamentelor medicale, pârâtul fiind preşedinte al Comisiei de evaluare.

La data de 2 martie 2016, a fost reluat cursul judecăţii în faţa Comisiei de cercetare a averilor, care a dispus unirea excepţiei lipsei de interes a sesizării cu fondul cauzei, reţinând următoarele:

Referitor la excepţia lipsei de interes în susţinerea sesizării, Comisia a reţinut că nu poate fi primită, întrucât sesizarea pendinte, formulată în condiţiile Legii nr. 176/2010, vizează analiza liceităţii veniturilor persoanei cercetate din perspectiva echilibrului dintre veniturile dobândite în condiţiile legii de către persoana cercetată şi volumul cheltuielilor realizate de aceasta.

În ceea ce priveşte fondul sesizării, Comisia a reţinut că aceasta este întemeiată, demersul de cercetare a fost declanşat la solicitarea reclamantei care, verificând veniturile persoanei evaluate în perioada 2000 - 2004, când a ocupat o funcţie de demnitate publică, a constatat că există o diferenţă vădită între averea dobândită şi veniturile realizate.

Totodată, comparând adeverinţa de venit a pârâtului în perioada 2000 - 2008 cu declaraţiile de avere depuse chiar de către persoana evaluată la momentul începerii mandatului de demnitar şi, respectiv, la data finalizării acestuia, cu fişele fiscale pentru perioada 2000 - 2005, cu declaraţiile martorilor şi ale persoanei cercetate, ţinând seama şi de considerentele Deciziei penale nr. 587A din 15 aprilie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, s-a constatat o diferenţă vădită între averea dobândită de persoana evaluată şi veniturile sale.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, la data de 11 aprilie 2017.

Prin încheierea de şedinţă din data de 13 octombrie 2017, Curtea de apel a stabilit că sunt aplicabile în cauză dispoziţiile Noului C. proc. civ., a admis în parte cererea formulate de pârât şi a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 10 - 104 lit. a) din Legea nr. 115/1996, respingând cererea de sesizare în ceea ce priveşte celelalte dispoziţii ale Legii nr. 115/1996 şi, totodată, cererea de suspendare a cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, ca fiind neîntemeiată.

2. Hotărârile primei instanţe

2.1. Prin încheierea din 13 noiembrie 2017, Curtea de apel a respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtul A.. Totodată, a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de către reclamantă.

Prin aceeaşi încheiere, a încuviinţat pentru reclamantă proba cu înscrisuri, iar pentru pârât proba cu înscrisuri şi proba testimonială cu un martor, punându-i-se în vedere pârâtului să indice martorul propus spre a fi audiat, precum şi domiciliul acestuia, pentru a putea fi citat şi eventual numărul de telefon, în termen de 5 zile începând de astăzi, sub sancţiunea decăderii din probă, acordând termen de judecată la data de 15 ianuarie 2018.

De asemenea, a respins proba cu expertiză contabilă solicitată de pârâtul A., ca fiind neutilă soluţionării cauzei, şi a pus în vedere reclamantei să indice, în scris, punctual, care sunt probele de care înţelege să se folosească în faţa acestei instanţe şi anume care sunt înscrisurile, respectiv declaraţiile de martori pe care le consideră relevante în soluţionarea acestei cauze, precizările urmând a fi depuse la dosar în termen de 10 zile, începând de astăzi, şi comunicate pârâtului A..

De asemenea, a pus în vedere pârâtului A. să indice, punctual, care sunt veniturile şi cheltuielile care susţine că le-a avut în perioada menţionată şi înscrisurile, respectiv probele pe care înţelege să le administreze sub aceste aspecte.

2.2. Prin încheierea din 15 ianuarie 2018, Curtea de apel a amânat cauza la data de 21 februarie 2018, în vederea audierii martorului încuviinţat, B., cu privire la care s-a dispus emiterea unui mandat de aducere pentru a asigura prezenţa acestuia la termenul acordat.

2.3. Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 2451 din 25 mai 2018, a admis, în parte, sesizarea privind pe reclamanta Agenţia Naţională de Integritate în contradictoriu cu pârâţii A. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, dispunând confiscarea sumei de 737.769,60 franci elveţieni de la pârâtul A..

3. Recursurile formulate

Împotriva Încheierilor de şedinţă din 13 noiembrie 2017 şi 15 ianuarie 2018, precum şi a Sentinţei civile nr. 2451 din 25 mai 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, a formulat recurs pârâtul A., sentinţa fiind atacată cu recurs şi de către reclamanta Agenţia Naţională de Integritate şi Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

3.1 Recursul reclamantei Agenţia Naţională de Integritate

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 din Noul C. proc. civ., recurenta apreciază că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, a fost dată având motive contradictorii şi fără a se fără a se realiza o corectă stabilire a situaţiei de fapt.

În opinia recurentei, prin greşita interpretare a materialului probator de către instanţa de fond, s-a realizat o greşită identificare a situaţiei de fapt, acest lucru conducând la o pronunţare greşită, ce nu reflectă corecta situaţie de fapt.

Din perspectiva art. 488 alin. f1) pct. 8 din Noul C. proc. civ., apreciază că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre care a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, se arată că Hotărârea primei instanţe este rezultatul încălcării şi aplicării greşite, pe de o parte, a prevederilor Legii nr. 176/2010, iar pe de altă parte, a prevederilor Legii nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici.

Recurenta precizează că înţelege să critice hotărârea instanţei de fond doar cu privire la cuantumul sumei de bani înlăturate de la confiscare. În legătură cu acest aspect, arată că autoritatea de lucru judecat subzistă numai din perspectiva răspunderii penale, neavând nicio legătură faptul că răspunderea penală ar putea influenţa confiscarea administrativă, cu atât mai mult cu cât în cadrul dosarului penal au fost administrate probe cu privire la intrarea în patrimoniul intimatului a unor sume de bani.

În ceea ce priveşte diferenţa nejustificată identificată rezultă din documentele financiare şi bancare referitoare la conturile deschise la C. de către intimat, acesta a întocmit personal la data de 19 aprilie 2002 la Zurich, deschiderea unor conturi bancare în numele firmei D., persoana împuternicită să utilizeze sumele de bani fiind pârâtul A.

Totodată, consideră recurenta că, în mod greşit, instanţa de fond nu a luat în considerare şi nici nu a făcut nicio referire cu privire la înscrisul depus la dosarul cauzei provenind de la C., din care reiese faptul că pe lângă intimatul A., mai erau, ca persoane împuternicite cu puteri nelimitate pentru conturile deschise la această bancă, doamna E. şi domnul F. ceea ce demonstrează faptul că sumele aflate în aceste conturi bancare erau la dispoziţia persoanei evaluate pentru utilizarea lor în interes personal, în interesul familiei sau persoanelor apropiate acestuia.

Recurenta arată că din probele administrate, a rezultat faptul că, contul bancar D. a fost alimentat cu diferite sume în perioada mai 2002 - ianuarie 2003, sumele totale fiind de 3.595.333 euro şi 414.000 USD. Din aceste probe administrate în fata Comisiei şi readministrate în faţa instanţei de judecată, rezultă faptul că persoana care a dispus de sumele de bani aflate în aceste conturi bancare este intimatul A.

Relevante în acest sens sunt înscrisurile referitoare la traficul de frontieră, din care rezulta că intimatul părăsea România prin Aeroportul Otopeni cu destinaţia Zurich pentru a efectua tranzacţiile bancare din aceste conturi, precum şi înscrisurile comunicate de banca C. care atestă, fără putinţă de tăgadă, că intimatul era cel care îşi exercita dreptul de dispoziţie şi retrăgea sumele de bani aflate în conturile bancare deschise la această bancă.

În mod greşit instanţa de fond a reţinut faptul că hotărârea instanţei penale, învestită cu soluţionarea sesizării privind săvârşirea infracţiunii de luare de mită, se impun cu putere de lucru judecat şi în prezentul litigiu.

Astfel, în mod greşit instanţa de fond a reţinut faptul că, atât timp cât instanţa penală a reţinut că nu s-a dovedit însuşirea banilor de către intimatul A. în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu, instanţa civilă învestită cu soluţionarea prezentei cauze nu poate retine contrariul, respectiv că este dovedit ca aceşti bani au fost primiţi de intimat.

Recurenta susţine că, în ceea ce priveşte faptul că intimatul a utilizat în interes personal sumele de bani provenind de la C., acest lucru a fost reţinut în mod irevocabil de către instanţa penală, ceea ce constituie o probă ce nu mai poate fi contestată în dosarul ce are ca obiect confiscarea administrativă.

Faptul că această utilizare a sumelor de bani în interes personal nu a fost legată de nicio infracţiune prevăzută de legea penală nu poate sta la baza închiderii prezentului dosar cu privire la anumite sume de bani a căror confiscare se solicită.

Totodată, se subliniază în recurs, că prima instanţă a respins excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de către intimat, reţinând faptul că relevante sunt considerentele dezvoltate la filele x din Decizia nr. 587/A din data de 15 aprilie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. x/2007*. instanţa penala stabilind că intimatul A. a primit aceste sume, fără însă a se putea stabili scopul special impus de legea penală pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită.

Rezultă faptul că, în analiza excepţiei şi pentru pronunţarea privind această excepţie, instanţa de fond retine faptul că intimatul a primit aceste sume de bani, ca fiind persoana împuternicită să utilizeze sumele aflate în conturile bancare ale firmei D., dar că nu a fost demonstrată săvârşirea infracţiunii de luare de mită, dar ulterior, în analiza fondului cauzei revine şi reţine că nu s-a dovedit însuşirea banilor de către intimatul A.

Se mai precizează că, în procedura de fată, instanţa de fond a fost învestită cu Ordonanţa Comisiei de Cercetare a Averilor de a dispune confiscarea diferenţei nejustificate din averea intimatului, procedura fiind una administrativă, desfăşurată în baza prevederilor Legii nr. 115/1996. spre deosebire de temeiul de drept care a stat la baza cercetării penale, respectiv infracţiunea de luare de mită prevăzută de art. 254 C. pen. şi Legea nr. 78/2000.

Totodată, în cadrul procedurii de faţă, instanţa este chemată să se pronunţe cu privire la caracterul justificat sau nejustificat al dobândirii averii de către intimat, în timp ce analiza instanţei penale s-a limitat la analiza elementelor constitutive ale infracţiunii de luare de mită, aspecte ce nu au nicio relevantă în prezenta cauză.

Recurenta mai susţine că, în procesul de evaluare a averii, procedura efectuată de Comisie nu are la bază o analiză a încălcării legii penale, ci are la bază o analiză a veniturilor licite pe care persoana cercetată le-a avut, respectiv a averii obţinute pe durata exercitării demnităţilor şi funcţiilor publice.

Din perspectiva legislaţiei privind confiscarea administrativă, existenţa uneia din aceste căi nu se exclude automat una pe cealaltă, având în vedere interesul şi intenţia legiuitorului ca sumele săvârşirea unei, infracţiuni să fie confiscate, precum şi făptui că nejustificarea averii din veniturile licite să ducă la confiscarea diferenţei nejustificate pe cale administrativă.

Astfel, soluţia dată în dosarul penal, nu poate avea nicio influentă asupra acţiunii de control a modului de dobândire a averii de către intimatul A. şi implicit nici asupra soluţiei pe care urmează să o dispună Comisia de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel sau asupra soluţiei pe care instanţa de fond urmează să o pronunţe, aşa cum în mod greşit instanţa de fond a reţinut prin sentinţa atacată.

Consideră recurenta că, în prezenta cauză, nu poate fi pusă în discuţie încălcarea prevederilor art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care precizează că: nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui stat motivat de faptul că prezenta cauză nu este o cauză penală, nu se analizează încălcări ale legii penale, iar intimatul nu va fi pedepsit penal pentru săvârşirea vreunei fapte penale.

Din această perspectivă, nu are nicio relevanţă în judecarea prezentei cauze faptul că acuzaţia de săvârşire a infracţiunii de luare de mită reţinută faţă de intimat, în perioada 2002 - 2003. priveau diverse sume de bani până la concurenta sumei de 500.000 USD şi 3.594.333 euro.

Deşi instanţa de fond a reţinut legătura dintre cauza penală şi prezenta cauză, aceasta, în sentinţa atacată, consideră că, în prezenta cauză nu este vorba despre o autoritate a statutului care să repună în discuţie nevinovăţia intimatului pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mita, ci este o cauză de evaluare a averii unei persoane care a ocupat o funcţie de demnitate publică.

Astfel, instanţa de fond, independent de soluţia pronunţată de către instanţa penală, ar fi trebuit să efectueze în baza probelor aflate la dosarul cauzei, o evaluare a averii intimatului şi să se pronunţe dacă există vreo diferenţă nejustificată din averea acestuia.

Ca atare, se concluzionează că nu se pot extinde motivele în temeiul cărora instanţa penală a pronunţat Decizia nr. 587/A din data de 15 aprilie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. x/2007* şi asupra prezentului dosar ce are ca obiect sesizarea Comisiei de Cercetare a Averilor în vedere confiscării diferenţei nejustificate pentru care legiuitorul prevede expres o cale specială.

3.2 Recursul Ministerului Public-Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti:

Se susţine că hotărârea instanţei este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Instanţa a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 115/1996, potrivit cărora, ceea ce este supus confiscării de către instanţa de judecată este bunul sau cota parte dintr-un bun a cărui provenienţă persoana cercetată nu o poate justifica.

Apreciază că instanţa a interpretat în mod eronat aceste dispoziţii, reţinând că, în privinţa unei părţi din sumele cu care fost învestită în vederea confiscării, se impune cu putere de lucru judecat constatarea instanţei penale că aceste sume nu au fost însuşite de către persoana cercetată, ţinând seama de caracterul şi scopul diferit al celor două proceduri, una vizând sumele de bani pe care o persoană le dobândeşte în mod ilicit, ca urmarea a săvârşirii unei infracţiuni, cealaltă sumele intrate în patrimoniul unei persoane dar pe care aceasta nu le poate justifica raportat la veniturile pe care obţine în mod legal, potrivit funcţiei de demnitate publică pe care o deţine.

De asemenea, relevant în privinţa distincţiei celor două proceduri este standardul probatoriu specific fiecăreia, distincţie pe care chiar Curtea a sesizat-o, însă a apreciat că, în condiţiile în care mijloacele probatorii administrate în procedura de cercetare a averilor sunt identice cu cele administrate în faţa instanţei penale, fără a fi administrat alt mijloc de probă, acestea trebuie să primească o interpretare identică.

Susţine recurentul că a echivala cele două proceduri din punct de vedere al relevanţei probatoriului, prin prisma identităţii mijloacelor de probă, înseamnă a lipsi de eficienţă procedura reglementată de dispoziţiile Legii nr. 115/1996, care are un alt scop şi alte standarde în privinţa sarcinii probei.

Astfel, urmare cercetării efectuate în cadrul procedurii penale, guvernată de principul in dubio pro reo, consacrat de disp. art. 4 din C. proc. pen., s-a constatat că, în cauză nu s-a probat mai presus de orice dubiu că sumele pretins a fi primite de către inculpat cu titlu de mită, au ajuns în posesia acestuia, probatoriul administrat nefiind în măsura a înlătura apărările formulate de către inculpat în mod constant, în sensul în care nu ar fi fost beneficiarul sumelor cu care a fost alimentat contul D.

Cu referire la procedura reglementată de dispoziţiile Legii nr. 115/1996, sesizând Comisia de Cercetare Averilor din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, prin verificările efectuate conform atribuţiilor conferite prin lege, agenţia Naţională de Integritate a făcut dovada discrepanţelor vădite dintre sumele pe care persoana cercetată era îndreptăţită sa le încaseze corespunzător funcţiilor deţinute şi sumele de bani intrate efectiv în patrimoniul acesteia, înlăturând astfel prezumţia de liceitate a averii persoanei cercetate, acesteia din urmă revenindu-i sarcina de a justifica provenienţa acestora.

Aşa cum s-a reţinut de către comisia de cercetare argumentele aduse de către persoana vătămată nu au fost plauzibile, nefiind în măsură să convingă comisia că reclamanta nu a reuşit să răstoarne prezumţia de liceitate, iar în opinia noastră, nici în faţa instanţei de judecată nu s-a reuşit cest lucru, declaraţiile martorei B. şi interogatoriul pârâtului A., neaducând nici un argument care să poate reţinut ca verosimil, aşa cum, de altfel, s-a exprimat şi Curtea în considerente.

Pe de altă parte, se consideră că, în cuantificarea sumei considerate ca nejustificate, curtea a stabilit în mod eronat şi sfera de incidenţă a autorităţii de lucru de judecat, preluând argumente izolate ale instanţei care a soluţionat cauza penală, fără o apreciere în ansamblu a considerentelor deciziei de achitare.

Se susţine că, aşa cum rezultă din considerentele deciziei penale şi cu precădere în modul în care aceste considerente sunt structurate, principala motivare a instanţei penale a purtat asupra lipsei unei condiţii esenţiale pentru întrunirea elementului material al infracţiunii de luare de mită şi anume existenţa unei înţelegeri anterioare primirii sumei de bani şi nu asupra realităţii transferurilor efectuate în contul persoanei cercetate.

Un alt argument pentru a susţine că instanţa penală nu a clarificat cu putere de lucru judecat situaţia primirii/însuşirii sumelor de bani de către inculpat este modalitatea în care a acesta se exprimă în considerente în privinţa sumei de 737.769,60 de franci elveţieni - "cel puţin pentru sumele cu privire la care există indicii că au fost cheltuite în interes personal de către inculpat - 737.769, 60 franci elveţieni, conform rulajului de cont bancar aferent G., volum 13 dosar u.p., filele x,reprezentând achiziţii de ceasuri, haine, excursii, ar fi putut fi pusă în sarcina inculpatului, infracţiunea de primire de foloase necuvenite, prevăzută de art. 256 C. pen. de la 1968, numai că, pentru această faptă a intervenit prescripţia răspunderii penale, potrivit art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen. de la 1968 şi art. 124 din acelaşi cod, în anul 2010, cel mai târziu."

Apreciază recurenta că, în mod greşit Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a limitat cuantumul sumei apreciate ca nejustificate la suma de 737.769,6 franci elveţieni apreciind că este ţinută de considerentele deciziei penale, întrucât sintagma "cel puţin", pe care instanţa penală a folosit-o în acest context,nu poate fi interpretată decât în sensul în care, cu privire la restul sumelor de bani este deschisă calea unei alte cercetări, în cadrul unei altei proceduri. Aceasta este şi raţiunea suspendării procedurii administrative până la soluţionarea cauzei penale, iar nu clasarea acesteia.

De altfel, urmărind raţionamentul instanţei de contencios administrativ, în suma ce poate fi apreciată ca nejustificată ar trebui incluse şi suma de 12.000 euro, folosită de către persoana cercetată pentru plata unui sejur de care a beneficiat, dar şi suma de 150.000 USD pe care a aceasta a transferat-o din contul societăţii D. în contul personal în date de 3 mai 2002, respectiv 28 mai 2002

3.3 Recursul pârâtului A.:

Recurentul pârât şi-a structurat recursul pe şapte motive esenţiale, dezvoltând fiecare critică cu argumente ample expuse pe larg în recursul său.

Sub un prim aspect, hotărârea a fost criticată din perspectiva respingerii în mod nelegal a excepţiei prescripţiei dreptul material la acţiune al ANI de a cerceta averea recurentului, prin raportare la calitatea acestuia de preşedinte al comisiei de licitaţii organizată în vederea achiziţionării de aparatură medicală de înaltă performanţă, aplicând în mod greşit dreptul material incident în cauză - motiv de casare prevăzut în art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

Termenul de prescripţie de 3 ani (prevăzut de Decretul nr. 167/1958) de la momentul încetării activităţii a fost depăşit. Calitatea de preşedinte al comisiei de licitaţii nu este o funcţie publică, deci recurentul nu pot constitui subiect pasiv circumstanţiat al cercetării averii de către ANI şi de către Comisie în sensul art. 2 (în vigoare la momentul mandatului, dar abrogat în prezent) şi al art. 34 din Legea nr. 115/1996.

Susţine recurentul că la termenul din data de 13 noiembrie 2017, a depus Note de şedinţă prin care a susţinut că nu a exercitat puterea publică şi nici nu a fost funcţionar public în sensul Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici (în continuare "Legea nr. 188/1999") când a îndeplinit funcţia de preşedinte al comisiei de licitaţie organizată în vederea achiziţionării de echipamente medicale de înaltă performanţă pentru dotarea unor unităţi sanitare din reţeaua Direcţiei Naţionale a Penitenciarelor şi a Spitalului "Profesor dr. H." aflate în subordinea Ministerului Justiţiei,.

De asemenea, susţine că a invocat în şedinţă publică, ca în măsura în care instanţa de judecată consideră că preşedintele comisiei de licitaţie este într-adevăr un funcţionar public, dreptul material la acţiune al ANI de a formula cererea de cercetare a averii este prescris, pentru că această funcţie a încetat la data de 12 decembrie 2001 (mandatul a avut o durată de 6 luni din data de 19 iunie 2001 şi până la data de 12 decembrie 2001).

Actul de constatare al ANI din data de 17 septembrie 2008 şi Ordonanţa nr. 5 din 8 martie 2017 a Comisiei de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, care l-a validat, au în vedere calitatea recurentului de preşedinte al comisiei de licitaţii şi nu pe cea de senator, cum a susţinut prima instanţă.

Se mai arată că a motivat, la termenul din data de 13 noiembrie 2017, diferenţa de obiect dintre excepţia prescripţiei invocată în faţa Comisiei, în cadrul procedurilor din anul 2011 şi obiectul excepţiei invocată în prezentul demers judiciar.

Prin Ordonanţa nr. 1 din 11 martie 2011, Comisia a admis excepţia prescripţiei invocată de recurent cu privire la prescrierea dreptului ANI de a cere cercetarea averii, având în vedere că mandatul de senator s-a încheiat la data de 8 decembrie 2004, iar cererea ANI a fost înregistrată la data de 13 decembrie 2007.

Curtea de Apel Bucureşti a anulat această Ordonanţă la data de 15 ianuarie 2013 şi a trimis cauza Comisiei spre rejudecare şi cercetare, pe motiv că sesizarea DNA s-a efectuat în termen, iar acela este momentul la care se raportează termenul de prescripţie.

Or, recurentul a susţinut nelegalitatea hotărârii primei instanţe în legătură cu excepţia prescripţiei invocată din două direcţii, respectiv preşedintele de comisie de licitaţie nu este un funcţionar public în sensul Legii nr. 115/1996, iar în al doilea rând, Curtea de Apel Bucureşti nu a recunoscut diferenţa de obiect al două excepţii deşi prima vizează fapte desfăşurate în cadrul mandatului de senator (neimputate) şi a doua, fapte din perioada exercitării activităţii de preşedinte al comisiei de licitaţie (imputate). Recurentul susţine că a fost cercetat de ANI şi ulterior, de Comisie în calitate de preşedinte al comisiei de licitaţii şi nu în calitate de senator.

Pentru a putea proba nelegalitatea soluţiei privind respingerea excepţiei prescripţiei de către Curtea de Apel Bucureşti, recurentul a făcut trimitere la modificările legislative intervenite în Legile nr. 115/1996, 144/2004 şi 176/2010 cu privire la procedura de cercetare a averilor. Analiza acestora conduce la concluzia că noţiunea de funcţie publică la care se referă Legea nr. 115/1996 este aceeaşi cu cea reglementată de Legea nr. 188/1999.

În concret, s-a arătat că prin art. 3 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 în vigoare în anul 2001, funcţia publică a fost definită drept "ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor stabilite de autoritatea sau instituţia publică, în temeiul legii, în scopul realizării competenţelor sale.", fiind expres şi limitativ enumerate în Anexele aceleiaşi legi. Funcţia de consultant extern în cadrul unei Comisii de evaluare a licitaţiilor nu se numără printre acestea.

Recurentul arată că a făcut parte din comisia de licitaţie în calitate de colaborator extern, iar în această calitate nu a exercitat prerogative de putere publică, nu poate fi cercetat în baza Legii nr. 115/1996 dacă cercetarea se raportează la această calitate.

De asemenea, arată că nu a exercitat calitatea de membru al comisiei de licitaţie cu caracter de permanenţă, astfel încât să poată fi asimilat funcţionarilor publici în sensul art. 34 din Legea nr. 115/1996, pe perioada mandatului cuprinsă între 19 iunie 2001 - 12 decembrie 2001.

Deşi s-ar putea considera că Ordinul Ministrului Justiţiei privind numirea ca preşedinte al comisiei ar putea constituit un izvor de drept care să dea naştere unui raport de serviciu, un astfel de raport nu se poate exercita decât pe o perioadă nedeterminată pentru a fi asimilat funcţiei publice. Or recurentul arată că a ocupat funcţia pe o perioadă determinată de 6 luni, deci ipoteza legală nu este îndeplinită.

Prima instanţă a aplicat în mod greşit dreptul material cuprins în Legile nr. 115/1996, nr. 144/2007 şi nr. 176/2010 coroborate cu Legea nr. 188/1999 şi Decretul nr. 167/1958 şi a pronunţat o soluţie de respingere a excepţiei prescripţiei nelegală, fundamentată pe omisiune analizării unei chestiuni foarte importante: lipsa calităţii de funcţionar public cerută de Legea nr. 115/1996 pentru a putea fi iniţiate procedurile de cercetare a averii.

Un al doilea motiv de nelegalitate invocat a fost faptul că prima instanţă a modificat cadrul procesual iniţial în cursul judecăţii prin încheierile de şedinţă din data de 13 noiembrie 2017 şi 15 ianuarie 2018. ca urmare a unei interpretări şi aplicări greşite a dreptului material, cuprins în art. 18 din Legea nr. 115/1996, coroborat cu conţinutul Anexei Legii nr. 115/1996.

În acest sens, se susţine că recurentul a depus Note de şedinţă la termenul din data de 15 ianuarie 201812, prin care a solicitat clarificarea cadrului procesual în vederea formulării unor apărări pertinente şi coerente prin raportare la acuzaţiile ce i se aduc.

Or, contrar celor consemnate în încheierile de şedinţă din datele de 13 noiembrie 2017 şi 15 ianuarie 2018, în cadrul Sentinţei recurate, Curtea de Apel Bucureşti recalifică obiectul sesizării sale ca fiind "dobândirea de către pârât a sumelor de 3.595.333 euro şi 500.000 USD, fără ca acestea să se fi modificat pe parcursul desfăşurării procedurii"'

Precizează recurentul că ceea ce a susţinut a fost faptul că s-a schimbat caracterizarea sumelor din venituri ilicite în cheltuieli, pe calea susţinerilor orale făcute în şedinţă publică, de consilierul juridic al ANI, fără ca instanţa să solicite clarificări şi să ceară formalizarea acestei schimbări de învestire pentru a se apăra corespunzător (Note de şedinţă depuse la termenul din 15 ianuarie 2018) a susţinut schimbarea încadrării juridice a acestor sume pe parcursul procedurii, ceea ce este diferit de considerentele instanţei de judecată.

Nelegalitatea încheierilor de şedinţă în discuţie şi a Sentinţei recurate decurge tocmai din această modificare continuă a obiectului sesizării sub aspectul încadrării acestor sume propuse spre confiscare într-o categorie clară: sunt considerate venituri ale recurentului, sunt considerate cheltuieli, sunt diferenţe nejustificate dintre veniturile sale şi cheltuielile efectuate sau au fost considerate bunuri (ceea ce contravine prevederilor Legii nr. 115/1996 care face o distincţie clară între sumele de bani şi bunurile persoanei cercetate în măsura în care se discută despre o propunere de confiscare.

A treia critică adusă hotărârii instanţei de fond se referă la faptul că au fost aplicate şi a interpretate, în mod greşit, normele de drept material cuprinse în art. 18 din Legea nr. 115/1996, art. 562 alin. (4) din C. civ. art. 230 lit. b1), bb) din Legea nr. 71/2011 şi art. 17. art. 65 şi art. 67 din Legea nr. 24/2000

Curtea de Apel Bucureşti a respins apărările recurentului cu privire la abrogarea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 115/1996 odată cu intrarea în vigoare a prevederilor art. 230 lit. b1), bb) din Legea nr. 71/2011.

Sub acest aspect, recurentul reiterează aspectele invocate în cadrul dezbaterilor asupra fondului în primă instanţă având în vedere confuzia creată cu privire la susţinerile sale - prin Decizia nr. 22 din 26 septembrie 2016 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al ÎCCJ a statuat că art. 26 din Legea nr. 18/1991 a fost abrogat în mod expres şi indirect prin dispoziţiile Legii nr. 71/2011, întrucât contravine dispoziţiilor C. civ. (art. 1.138).

Nu s-a discutat ipoteza abrogării întregii Legi nr. 115/1996 - ci a art. 18 din Legea nr. 115/1996 - sau a neclarităţii acesteia, în acest cadru procesual (lipsa de claritate şi celelalte nereguli de ordin constituţional fac obiectul sesizării Curţii Constituţionale).

Prima instanţă nu a analizat raţionamentul juridic al ÎCCJ privind efectele juridice ale art. 230 lit. b1), bb) din Legea nr. 71/2011, fapt ce a condus la aplicarea greşită a dreptului material incident în prezenta cauză.

Concret, recurentul susţine că art. 18 din Legea nr. 115/1996 a fost abrogat în mod expres şi indirect prin dispoziţiile art. 230 lit. b1), bb) din Legea nr. 71/2011, ca urmare a considerentelor reţinute de ICCJ în Decizia nr. 22/26 septembrie 2016, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în M.Of. al României, Partea I nr. 947 din 24 noiembrie 2016

În acest context, recurentul a solicitat instanţei de recurs să facă aplicarea principiului ubi eademest ratio, eadem solutio ese debet, dată fiind identitatea de raţionament juridic dezvoltat în speţa analizată de ICCJ şi prezenta cauză,astfel că dezlegarea legală se impune să fie aceeaşi.

Se arată că prima instanţă a interpretat şi aplicat în mod greşit dreptul material, prevăzut de dispoziţiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

ÎCCJ a statuat în mod expres faptul că "acest text din reglementarea legii de punere în aplicare a C. civ. relevă abrogarea expresă indirectă, care reprezintă o formă a abrogării, ca procedeu de încetare a acţiunii unei norme de drept ca urmare a intrării în vigoare a unei norme noi contrare (lex posterior derogat priori), astfel cum abrogarea a fost constant definită în doctrină.".

Dovada aplicării şi interpretării greşite a normelor de drept material este contradicţia dintre considerentele Curţii de Apel Bucureşti şi cele ale ÎCCJ în legătură cu prevederile art. 67 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative (în continuare "Legea nr. 24/2000").

Prima instanţă citează art. 17, art. 65 şi art. 67 din Legea nr. 24/2000, fără a motiva de ce le consideră relevante sau a justifica incidenţa lor în cauză. Totuşi, soluţia pronunţată ulterior presupusei analize a acestor dispoziţiilor este eronată şi contrară celei obligatorii erga omnes dictate de ÎCCJ, prin Decizia nr. 22/26 septembrie 2016.

Urmare a interpretării per a contrario a art. 67 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 ICCJ a statuat foarte clar că "este posibilă abrogarea unei norme speciale sau cuprinse într-un act normativ special printr-o lege generală ulterioară, dacă există o dispoziţie legală expresă în acest sens, fiind aplicabil principiul lex posterior derogat priori, şi nu principiul specialia generalibus derogant.

ÎCCJ a clarificat şi întinderea abrogării operate în baza art. 230 lit. b1), bb) din Legea nr. 71/2011:

"Abrogarea nu operează cu privire la alt aspecte reglementate de art. 26 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 (...) şi care, în acelaşi timp, nu sunt prevăzute de art. 1.138 din C. civ., precum dreptul de administrare al consiliilor locale, obligaţia comunicării către camera notarilor publici a datelor necesare dezbaterii procedurii succesorale şi răspunderea administrativă pentru neîndeplinirea obligaţiei. În privinţa acestor aspecte, norma continuă să îşi producă efectele".

Aşa fiind, soluţia Curţii de Apel Bucureşti ca urmare a interpretării şi aplicării dreptului material conţinut de Legea nr. 24/2000 este una greşită, care se impune a fi cenzurată de către instanţa supremă.

Mai mult, se arată că abrogarea prevăzută de art. 230 lit. b1), bb) din Legea nr. 71/2011 nu presupune existenţa unei identităţii exacte între reglementarea specială şi cea a C. civ., astfel cum pretinde Curtea de Apel Bucureşti.

Situaţia este identică în prezenta cauză: art. 18 din Legea nr. 115/1996 reprezintă o normă specială care reglementează dreptul curţilor de apel sesizate de comisiile de cercetare a averilor să dispună confiscarea bunurilor persoanelor cercetate (sau a contravalorii acestora), a căror dobândire nu este justificată. C. civ. reglementează cu caracter general situaţiile în care se poate dispune măsura confiscării.

În mod greşit, prima instanţă analizează obiectul generic de reglementare al Legii nr. 115/1996 (cercetarea averilor persoane care îndeplinesc funcţii publice) şi pe cel al art. 562 din C. civ. (stingerea dreptului de proprietate).

Dacă analiza ar trebui condusă precum propune Curtea de Apel Bucureşti, ÎCCJ ar fi avut în vedere obiectul generic de reglementare al Legii nr. 18/1991 (reglementarea fondului funciar) şi pe cel al art. 1.138 din C. civ. (dreptul de a culege o moştenire vacantă), iar soluţia în acea cauză ar fi fost diferită. Or instanţa supremă a analizat exclusiv suprapunerea legislativă, dând efect voinţei ulterioare a legiuitorului - dispoziţiile C. civ.

O aplicarea corectă a dreptului material de către prima instanţă presupunea să constatate suprapunerea de reglementare dintre prevederile art. 18 din Legea nr. 115/1996 şi cele ale art. 562 alin. (4) din C. civ., iar în continuare, să dea efect dispoziţiilor art. 230 lit. b1), bb) din Legea nr. 71/2011.

Recurentul mai arată că nu a susţinut că Legea nr. 115/1996 în întregime este abrogată, aşa cum a reţinut prima instanţă, dimpotrivă, a invocat că sunt abrogate exclusiv prevederile art. 18 din Legea nr. 115/1996, care vizează dreptul curţilor de apel să dispună confiscarea unor bunuri din averea persoanelor cercetate de către comisiile de cercetare a averilor sau a contravalorii acestora.

În pofida considerentelor ICCJ din decizia indicată mai sus, prima instanţă face vorbire despre diferenţe de ordin terminologic dintre noţiunile de "bun" şi "avere", care atrag, conform raţionamentului acesteia, incompatibilitate dintre sferele de aplicare a Legii nr. 115/1996 (art. 18) şi a C. civ. (art. 562 alin. (4)).

Recurentul susţine, însă, că nu există nicio diferenţă de ordin terminologic între noţiunile cu care operează C. civ. şi cele cu care operează Legea nr. 115/1996 în ce priveşte măsura confiscării - ambele vizează confiscarea de bunuri (în plus, Legea nr. 115/1996 reglementează şi posibilitatea confiscării echivalentului bănesc al bunurilor).

Voinţa legiuitorului a fost aceea de a reglementa un regim juridic unic al anumitor instituţii juridice, precum confiscarea bunurilor unor persoane, voinţă concretizată prin adoptarea C. civ. şi abrogarea dispoziţiilor contrare acestuia, în baza Legii nr. 71/2011 de punere în aplicare a C. civ.

Curtea de Apel Bucureşti a negat intenţia legiuitorului cu privire la uniformizarea regimului juridic al confiscării, aplicând în mod eronat, dispoziţii legale abrogate.

Mai pretinde recurentul că prima instanţă interpretează şi aplică în mod greşit noţiunea de "confiscare", ceea ce conduce la o soluţie eronată în prezenta cauză. Greşeala flagrantă realizată de Curtea de Apel Bucureşti este, din punctul de vedere al recurentului, extinderea sferei de aplicare a măsurii confiscării dincolo de sfera infracţiunilor şi a contravenţiilor.

Raţiunea legiuitorului avută în vedere la redactarea textului art. 562 alin. (4) din C. civ. este uşor de înţeles: s-a urmărit excluderea posibilităţii dispunerii confiscării în baza unor alte proceduri decât cele urmate în cazul ilicitului penal şi contravenţional.

În opinia recurentului, faptul că instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat cu privire la constituţionalitate Legii nr. 155/1996 nu reprezintă un argument suficient pentru a motiva că art. 230 lit. b1), bb) din Legea nr. 71/2011 nu este aplicabil în cazul art. 18 din Legea nr. 115/1996.

Controlul constituţional al prevederilor unei legi presupune analiza conformităţii acestora cu dispoziţiile constituţionale. Curtea Constituţională nu poate fi învestită cu constatarea abrogării unui text de lege special, în baza unui text de lege general, aceasta fiind opera judecătorului firesc la speţă.

Altfel, instanţa competentă să dezlege o asemenea chestiune de drept, dacă aplicarea dispoziţiei abrogatorii comportă interpretări diferite este înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Calea pe care instanţa supremă se pronunţă este sesizarea ÎCCJ în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Instanţa supremă a dispus în această privinţă prin Decizia nr. 22/26 septembrie 2016, care cuprinde raţionamentele ÎCCJ cu privire la problema de drept a operării abrogării indirecte (după intrarea în vigoare a C. civ.) a reglementărilor anterioare devenite contrare noii ordini juridice, având efecte obligatorii erga omnes.

Faptul că un text abrogat a fost aplicat de către o instanţă judecătorească, chiar dacă aceea este instanţa supremă nu reprezintă un argument în sensul că art. 18 din Legea nr. 115/1996 nu este abrogat. Neidentificarea şi nediscutarea problemei de drept într-un caz, nu înlătura soluţia corectă în alt dosar.

Se mai arată că soluţia constatării abrogării art. 18 din Legea nr. 115/1996 nu atrage denegarea de dreptate din partea unui judecător învestit cu soluţionarea unui litigiu cu specificul prezentei cauze.

Aşa fiind, dacă la momentul soluţionării este în vigoare o dispoziţie abrogatorie, judecătorii trebuie să facă aplicarea acesteia, coroborat cu considerentele unor eventuale decizii general obligatorii în legătură cu aceasta.

Un al patrulea motiv de recurs invocat de recurentul pârât se referă la faptul că cererile şi susţinerile sale au fost consemnate în mod greşit, ceea ce a condus la stabilirea incorectă a limitelor cadrului procesual.

Astfel, se arată că a susţinut în repetate rânduri că a fost cercetat de către ANI şi ulterior de către Comisia de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, ca urmare a calităţii de preşedinte al comisiei de licitaţii pentru achiziţionarea de aparatură medicală de înaltă performanţă, pe care a exercitat-o 6 luni, între 19 iunie 2001 şi 12 decembrie 2001.

La momentul la care s-a conturat cercetarea averii recurentului, ANI (prin Actul de constatare din data de 17 septembrie 2007) şi ulterior Comisia (prin Ordonanţa nr. 5 din 8 martie 2017) au analizat infracţiunile şi pretinsa dobândire nejustificată/ilicită a unor sume de bani de către preşedintele de comisie A..

Aceasta nu este decât o dovadă că, pentru aceleaşi fapte săvârşite în aceeaşi calitate s-a continuat demersul judiciar derulat conform procedurii penale, încheiate cu achitarea recurentului.

Ancheta penală a cercetat fapta preşedintelui comisiei de licitaţii de luare de mită. S-a considerat că preşedintele de comisie este funcţionar public în sens penal (noţiune mai largă decât cea din dreptul administrativ).

Ancheta pretins administrativă privind cercetarea averii mele are în vedere fapta preşedintelui comisiei de licitaţii de însuşire a unor sume de bani, în mod nejustificat şi folosirea lor în interes personal. S-a considerat că preşedintele de comisie este, de această dată, funcţionar public în sens administrativ, în sensul Legii nr. 188/1999 - aspect criticat anterior.

Or această interpretare atrage incidenţa motivului de casare prevăzut Ia art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. pentru cele dezvoltate în cadrul motivării faptului că preşedintele de comisie nu a fost un funcţionar public în sens administrativ.

Susţine recurentul că distincţia dintre venituri şi avere este extrem de clară, iar în continuare, art. 18 din Legea nr. 115/1996 reglementează dreptul instanţei de judecată de a confisca bunurile persoanei cercetate a căror dobândire este nejustificată sau echivalentul în bani al acestora, echivalent care, însă, se stabileşte în baza unei expertize care trebuie dispusă de instanţa sesizată.

Aşa fiind, propunerea de confiscare a ANI, validată de Comisie apare ca excedând cadrului legal reglementat de Legea nr. 115/1996. Organismele administrative menţionate au sesizat Curtea de Apel Bucureşti cu propunerea de confiscare a unor sume de bani, pretins deţinute de către recurent.

Astfel cum a arătat, în cursul procesului, regimul acestor sume a fost modificat în sensul în care nu au mai fost considerate venituri ilicite, ci cheltuieli nejustificate.

Recurentul este acuzat şi condamnat, în prezent că a utilizat sume de bani în cuantum de 737.769, 60 CHF, în interes personal, fără a justifica provenienţa lor, însă acesta susţine că nu a dobândit niciun bun în mod ilicit, astfel cum s-a constatat de către chiar instanţa de contencios administrativ.

Instanţa de judecată consideră că nu s-a putut limita exclusiv la analizarea bunurilor recurentului(astfel cum prevede Legea nr. 115/1996), ci şi-a extins analiza şi la sumele de bani pe care acesta le-a dobândit sau pe care le-a utilizat în numele şi pe seama altei persoane (în speţă, defuncta I.).

Mai mult, Curtea de Apel Bucureşti a considerat că şi diferenţele nejustificate dintre veniturile Recurentului şi pretinsele sale cheltuieli pot face obiectul confiscării, în pofida faptului că Legea nr. 115/1996 prevede în mod expres posibilitatea dispunerii măsurii confiscării în ce priveşte bunurile dobândite ilicit/a contravalorii lor.

De asemenea, prima instanţă a interpretat în mod eronat art. 31 din C. civ. care reglementează definiţia legală a patrimoniului, aplicând, pe cale de consecinţă legea în mod incorect.

În mod greşit, sumele de bani în discuţie au fost considerate cheltuieli nejustificate ale sale/diferenţe nejustificate dintre veniturile dobândite de acesta şi cheltuielile efectuate/sume dobândite în mod nejustificat. Acestea au aparţinut în integralitate defunctei I.

Se mai susţine că prima instanţă a luat act de faptul că ANI nu a contestat balanţa existentă între veniturile şi cheltuielile mele - această chestiune este consemnată în încheierea de şedinţă din data de 13 noiembrie 2017, însă, în pofida acestui fapt, prima instanţă a recalificat, în cuprinsul Sentinţei recurate suma de 737.769.60 CHF în "sume dobândite nejustificat" de recurent, deci în venituri ilicite, fără vreo motivare.

Pe de altă parte, dacă instanţa face referire la o diferenţă între venituri şi cheltuieli, atunci analizează balanţa plăţilor unei persoane şi revine la una dintre încadrările de pe parcursul demersului judiciar - sumele propuse spre confiscare reprezintă, de fapt, diferenţa nejustificată dintre veniturile obţinute de recurent şi cheltuielile efectuate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate observa cu uşurinţă faptul că prima instanţă nu a procedat la calificarea obiectului sesizării într-o anumită categorie, pentru ca ulterior, să poată realiza o aplicare legală a dreptului material.

Un al cincilea motiv de recurs este cel potrivit căruia Curtea de Apel Bucureşti a încălcat în mod flagrant autoritatea de lucru judecat, fiind incidente prev. art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.

În această privinţă se arată că prima instanţă îşi fundamentează soluţia de admitere în parte a sesizării ANI/a Comisiei exclusiv pe o interpretare abuzivă şi pe distorsionarea considerentelor instanţei penale.

Curtea de Apel Bucureşti motivează soluţia dată, fundamentându-se în mod abuziv şi cu profundă rea-credinţă pe interpretări trunchiate, susceptibile de a distorsiona realitatea juridică creată prin Decizia penală de achitare nr. 587/A din 15 aprilie 2015.

Recurentul arată că instanţa penală nu a reţinut că ar fi cheltuit aceste sume de bani în interes propriu. Având în vedere că instanţa civilă şi organele administrative care au sesizat-o nu au administrat alte probe în afară de cele deja administrate de către organele penale şi instanţa penală, soluţia primei instanţe încalcă autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale.

Se arată că prima instanţă analizează considerentele Deciziei penale nr. 587/A din 15 aprilie 2015 şi constată că aceasta nu a statuat în sensul însuşirii de către recurent a sumei de bani cu privire la care Curtea de Apel Bucureşti a dispus confiscarea - nu se poate reţine, în prezenta cauză, că Recurentul şi-a însuşit aceşti bani (737.769,60 CHF). Totuşi s-a dispus confiscarea acestei sume, ca urmare a faptului că i s-a imputat însuşirea lor şi utilizarea în interes personal.

Soluţia ce s-ar fi impus într-o asemenea ipoteză, dată fiind autoritatea de lucru judecat a deciziei penale şi prezumţia de nevinovăţie coroborată cu principiul in dubio pro reo în favoarea recurentului ar fi fost de respingere a sesizării ANI ca urmare a netemeiniciei susţinerilor sale, nedovedite, în plus dincolo de orice dubiu - indiciile nefiind mijloc de proba.

Deşi "Curtea va reţine că aspectul primirii unei părţi a acestor sume de bani este definitiv tranşată prin decizia penală menţionată, căreia i se va recunoaşte valoarea de putere de lucru judecat, totuşi, a dispus confiscarea sumei de 737.769,60 CHF.

Recurentul solicită instanţei supreme să constate caracterul flagrant contradictoriu al considerentelor care fundamentează soluţia de confiscare. Curtea de Apel Bucureşti a reţinut în sarcina pârâtului "o prezumţie simplă în ce)ea ce priveşte caracterul nejustificat" al sumei supuse confiscării, deşi aceasta sumă aparţinea doamnei I.. În plus, această "prezumţie simplă" este în contra prezumţiei constituţionale conform căreia averea este prezumată a fi licită/justificată. Uzul lucrului/banilor nu echivalează cu proprietatea asupra lor, când dovada că aparţin cu acest titlu altei persoane nu este tăgăduita.

Astfel, încălcarea autorităţii de lucru judecat a Deciziei penale nr. 587/A din 15 aprilie 2015, recunoscută de altfel de Curtea de Apel Bucureşti este evidentă, dată fiind soluţia acesteia de confiscare a acestei sume de 737.769,60 CHF.

Într-un ultim motiv de recurs, s-a susţinut că prima instanţă a încălcat principiile ne bis in idem, in dubio pro reo şi prezumţia de nevinovăţie.

În susţinerea netemeiniciei pretenţiilor recurentului privind efectele principiului ne bis in idem, prima instanţă a statuat că procedura prevăzută de Legea nr. 115/1996 este una administrativă. Ca urmare a acestei proceduri administrative, instanţa de judecată este chemată să se pronunţe cu privire la caracterul justificat sau nejustificat al dobândirii unei averi.

Însă, se susţine că instanţa de judecată a ales să interpreteze noţiunea de acuzaţie penală contrar viziunii CEDO şi a jurisprudenţei sale, ceea ce l-a vătămat pe recurent din perspectiva faptului că nu a beneficiat de efectele principiului ne bis in idem, in dubio pro reo şi ale prezumţiei de nevinovăţie.

Cu privire la principiul ne bis in idem, procedura de cercetare a averilor unei persoane este asimilată din perspectiva Convenţiei unei proceduri penale. Dat fiind faptul că a fost cercetat şi judecat cu privire la aceeaşi sumă de bani propusă spre confiscare de către Comisie, consideră că îi sunt încălcate garanţiile conferite de art. 6 para. 2 din Convenţie.

Principiul in dubio pro reo a fost anulat de către prima instanţă, având în vedere considerentele cuprinse în sentinţa recurată. Deşi aceasta reţine că nu există probe care să demonstreze dincolo de orice dubiu că sumele propuse spre confiscare au fost însuşite de către recurent şi folosite în interes propriu (există doar indicii în acest sens), a pronunţat o soluţie de condamnare.

De asemenea, a pronunţat această soluţie cu depăşirea autorităţii de lucru judecat de care beneficiază hotărârea penală pronunţată în ceea ce îl priveşte (Decizia penală definitivă nr. 587/A din 15 aprilie 2015) de achitare cu privire la însuşirea ilicită a sumelor de bani propuse spre confiscare.

Soluţia de admitere în parte a sesizării Comisiei cu privire la sumele în cuantum de 737.769,60 CHF este contrară principiului in dubio pro reo, având în vedere că prima instanţă însăşi admite că nu a administrat alte probe decât cele administrate de instanţa penală, care a stabilit cu autoritate de lucru judecat că nu există suficiente probe pentru a demonstra fără îndoială că recurentul şi-a însuşit aceste sume de bani şi le-a folosit în interes personal.

În ceea ce priveşte prezumţia de nevinovăţie, aceasta este răsturnată, în mod nelegal. S-a tins la modificarea considerentelor instanţei penale şi interpretarea lor abuzivă, în susţinerea faptului că aceasta din urmă a statuat că Recurentul şi-a însuşit sumele în cuantum de 737.769,60 CHF şi le-a folosit în interes personal. Or această afirmaţie este nu doar nelegală, pentru că încalcă autoritatea de lucru judecat a Deciziei penale nr. 587/A din 15 aprilie 2017, ci este şi contrară realităţii faptice.

În final s-a susţinut că instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod greşit dreptul convenţional coroborat cu considerentele CEDO, statuate în cauzele analizate în cuprinsul Sentinţei recurate.

Concret, referitor la Cauza Allen c. Regatului Unit, recurentul arată că a invocat raţionamentul juridic al CEDO, iar nu faptele propriu-zise şi aplicarea raţionamentului dezvoltat acestora, precum Curtea de Apel Bucureşti.

Astfel, consideră că jurisprudenţa CEDO invocată nu este în defavoarea sa, dacă se are în vedere raţionamentul dezvoltat de către Curte şi cuprins în cadrul secţiunii privind principiile generale incidente în materia prezumţiei de nevinovăţie. Para. 103 şi 104 din Decizia pronunţată de CEDO în Cauza Allen c. Regatului Unit cuprind considerentele generale ale Curţii privind prezumţia de nevinovăţie, limitele de aplicabilitate ale art. 6 para. 2 din Convenţie şi condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a atrage aplicabilitatea lui.

Prezumţia de nevinovăţie presupune că ulterior unor acuzaţii şi proceduri penale care s-au finalizat cu achitarea persoanei cercetate, aceasta este nevinovată şi trebuie tratată ca atare. Aşa fiind, prezumţia de nevinovăţie se menţine ulterior procedurilor penale, pentru a asigura că în ipoteza apariţiei unei acuzaţii nedovedite, nevinovăţia persoanei rămâne neatinsă.

Condiţia care trebuie îndeplinită pentru a atrage aplicabilitatea art. 6 parag. 2 din Convenţie, în privinţa unor proceduri judiciare ulterioare celei penale, finalizate cu achitarea persoanei cercetate a fost statuată de către Curte. Persoana care doreşte să se bucure de efectele prezumţiei de nevinovăţie trebuie să probeze existenţa unei legături dintre procedura subsecventă şi cea penală.

Curtea CEDO exemplifică ce înţelege prin noţiunea de legătură dintre proceduri, enumerând nelimitativ o serie de exemple: procedurile subsecvente presupun examinarea rezultatului cercetărilor penale, cu atât mai mult dacă asemenea proceduri obligă cea de-a doua instanţă să analizeze decizia penală; procedurile subsecvente implică readministrarea sau evaluarea probelor deja administrate în cadrul dosarului penal; în cadrul procedurilor subsecvente se analizează participarea persoanei cercetate în anumite evenimente care au condus către acuzaţia penală; în cadrul procedurilor subsecvente, se dezbat potenţiale indicii care să conducă la stabilirea vinovăţiei persoanei cercetate.

O astfel de legătură este evidentă în prezenta cauză sub toate aspectele şi chiar şi unele suplimentare, în primul rând, chiar organul de cercetare penală (DNA) este cel care a sesizat ANI, iniţiind o procedură paralelă cu cea penală, iar nu complementară.

Procedura din faţa Comisiei a fost suspendată pe parcursul procedurii penale, iar o eventuală soluţie de condamnare ar fi influenţat procedura de cercetare din faţa Comisiei - Comisia ar fi trebui să închidă dosarul, întrucât ar fi rămas fără obiect, dată fiind provenienţa ilicită a sumelor de bani cercetate (s-ar fi consacrat că sunt rezultatul infracţiunii de luare de mită).

În al doilea rând, probele administrate pe tot parcursul prezentului demers judiciar (începând de la momentul sesizării ANI şi până la pronunţarea Sentinţei recurate) au fost aceleaşi probe administrate în procesul penal. Ele au fost preluate şi analizate ca atare sau readministrate de către prima instanţă.

Cu privire la situaţia de fapt avută în vedere de către ANI, Comisie şi prima instanţă această cuprinde aceleaşi evenimente precum cele supuse cercetării penale - recurentul în calitate de Preşedinte al comisiei de licitaţii pentru achiziţionarea de aparatură medicală a obţinut sume de bani, a căror provenienţă se pretinde că este nejustificată, de această dată şi nu provenită dintr-un ilicit penal (precum în cauza penală în care a fost acuzat şi achitat).

De asemenea, în recurs au mai fost analizate Cauza Phillips c. Regatului Unit al Marii Britanii, Cauza Engel şi alţii c. Ţărilor de Jos, Cauza A şi B c. Norvegiei şi incidenţa lor în prezenta cauză.

În această privinţă, recurentul a arătat că în aceste hotărâri Curtea nu face decât să explice de ce măsurile de siguranţă (prevăzute de C. pen. român, printre care se numără şi confiscarea specială şi confiscarea extinsă) nu reprezintă cazuri de noi acuzaţii penale, dată fiind legătură intrinsecă dintre ele şi infracţiunea analizată - fie sunt utilizate în vederea săvârşirii infracţiunii, fie că sunt rezultatul acesteia.

Există trei criterii consacrate pentru prima oară în Hotărârea Engel şi alţii c. Ţărilor de Jos cu privire la încadrarea unei proceduri într-o procedură penală nouă, care ulterior au fost preluate în hotărârilor CEDO subsecvente.

Primul element care trebuie îndeplinit vizează încadrarea procedurii în dreptul intern - deşi în aparenţă, procedura de cercetare a averilor este administrativă, sancţiunile care intervin în ipoteza în care se constată caracterul nejustificat al averii persoanei cercetate sunt din sfera ilicitului penal şi contravenţional.

Cercetarea infracţiunii de luare de mită a presupus tot analizarea pretinsei însuşirii de către Subsemnatul a sumelor de bani, propuse ulterior spre confiscare de către ANI şi Comisie.

Admiterea în parte de către Curtea de Apel Bucureşti a sesizării Comisiei şi dispunerea confiscării sumei de 737.769,60 CHF nu reprezintă decât confirmarea faptului că procedura de cercetare a averilor reglementată de Legea nr. 115/1996 nu este o procedură administrativă, ci o veritabilă procedură penală în sensul prevăzut de CEDO.

Se susţine că, deşi instanţa penală a statuat în mod definitiv că recurentul nu şi-a însuşit sumele de bani propuse spre confiscare, instanţa de contencios administrativ a considerat că are temei suficient pentru a-l condamna, ulterior achitării, cu privire la aceleaşi fapte.

Al doilea criteriu avut în vedere de CEDO este natura substanţei celei de-a doua proceduri. Exemplele conferite de prima instanţă nu fac decât să enumere cazuri în care petenţii au invocat încălcarea art. 6 parag. 2 din Convenţie faţă de dispunerea unor pedepse complementare, astfel cum sunt ele prevăzute de C. pen. român, precum interzicerea unor drepturi sau cumulare pedepsei închisorii cu cea a amenzii.

Confiscarea bunurilor persoanei cercetate în baza Legii nr. 115/1996 nu reprezintă o măsură complementară sau o pedeapsă cumulativă.

Al treilea criteriu analizat de CEDO este tipul şi gravitatea pedepsei care poate fi aplicată ca urmare a finalizării celei de-a doua proceduri susceptibile de a fi catalogată drept o nouă procedură penală.

Date fiind cele menţionate anterior, este evident că măsura confiscării se poate dispune, în mod legal, conform ordinii juridice naţionale exclusiv în situaţiile în care bunurile au fost destinate, folosite pentru săvârşirea infracţiunii ori contravenţii sau cele rezultate din acestea.

Aşa fiind, aplicarea acesteia într-o pretinsă procedură administrativă nu conduce decât la concluzia că aparenta procedură administrativă este o nouă procedură penală, dacă vizează aceleaşi fapte şi evenimente circumscrise persoanei cercetate.

În ceea ce priveşte hotărârea pronunţată în cauza A şi B c. Norvegiei, recurentul precizează că prima instanţă consideră că pentru a putea fi incident principiul ne bis in idem este necesar ca între procedurile desfăşurate cu privire la aceeaşi persoană să existe suficiente legături strânse din punct de vedere material şi teritorial.

Cu privire la această condiţie, în opinia recurentului cele două proceduri (cea penală, finalizată prin achitarea sa şi cea de cercetare a averii şi de confiscare a unor sume de bani care nu i-au aparţinut în curs de soluţionare) nu sunt complementare şi nici nu presupun analizarea unor aspecte diferite ale faptelor sale - ambele se raportează la aceeaşi sferă de eveniment, pe care le interpretează diferit. Astfel, recurentul subliniază că nu a săvârşit nicio faptă incriminată de vreo lege penală, contravenţională sau civilă.

Cele două proceduri, în abstract, nu au acelaşi obiect - procedura penală este urmată dacă se constată săvârşirea unei infracţiuni, iar procedura de cercetare a averilor vizează persoanele care îndeplinesc funcţii publice şi presupune analiza averii lor din perspectiva caracterului său licit. În practică, însă, în situaţia recurentului, ambele proceduri au acelaşi obiect confiscarea sumelor de bani pretins însuşite în mod nelegal sau nejustificat.

Recurentul mai consideră că îndeplinirea acestei condiţii este de domeniul evidenţei, dat fiind faptul că ambele instanţe (penală şi de contencios administrativ) au analizat aceleaşi fapte, pe baza aceloraşi probe administrate de organele penale, dar totuşi au ajuns la soluţii diferite, ca urmare a unei interpretări şi aplicări greşite a dreptului material de către cea din urmă instanţă.

Deşi a examinat considerentele instanţei penale, instanţa de contencios administrativ a ignorat efectele autorităţii de lucru judecat ale deciziei penale şi a condamnat pe recurent la plata unor sume despre care s-a stabilit în mod expres că nu s-a demonstrat, fără nici un dubiu, că ar fi fost însuşite şi utilizate de acesta.

În final se arată că instanţa de contencios administrativ sesizată cu propunerea de confiscare a averii a avut în vedere soluţia instanţei penale, pe care a ales să o ignore. Ca urmare a denaturării considerentelor acesteia, Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat o soluţie nelegală, care încalcă flagrant autoritate d lucru judecat a Deciziei penale nr. 587 din 15 aprilie 2015.

4. Apărările intimaţilor:

4.1 Recurentul intimat A. a formulat întâmpinare atât împotriva recursului formulat de Agenţia Naţională de Integritate, cât şi împotriva celui depus de Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

În primul rând s-a susţinut că instanţa de recurs nu are competenţa de a se pronunţa cu privire la fapte sau la modul de stabilire a acestora, ca urmare a interpretării probelor administrate. Aceasta verifică exclusiv conformitatea dintre normele de drept incidente în cauză şi modalitatea în care au fost aplicate.

Contrar susţinerilor celor doi recurenţi, intimatul arată că suma de bani cu privire la care s-a dispus confiscare (737.769,60 CHF) nu i-a aparţinut.

Prin Decizia penală definitivă de achitare nr. 587A din 15 aprilie 2015, instanţa penală a statuat prin considerente că sume în valoare de 737.769,60 CHF ar fi putut constitui obiectul infracţiunii de foloase necuvenite.

Totuşi, neexistând o sesizare în acest sens (între timp a intervenit şi prescripţia răspunderii penale) şi dată fiind lipsa unui probatoriu clar în acest sens, s-a dispus achitarea sa cu privire la însuşirea ilicită a sumelor de bani analizate de Comisia de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

Prima instanţa a încălcat autoritatea de lucru judecat, întrucât instanţa penală a dispus în achitarea recurentului, ca urmare a lipsei unor probe concludente în sensul vinovăţiei sale.

În măsura în care instanţa civilă ar fi dispus administrarea unor probe suplimentare faţă de cele avute în vedere de instanţa penală la momentul pronunţării soluţiei de achitare, o soluţie de confiscare, precum cea din speţă ar fi fost posibilă, dacă mijloacele de probă m-ar fi incriminat.

A dispune confiscarea averii unei persoane în baza unei prezumţii simple, care nu este confirmată de materialul probator administrat este contrar prezumţiei de nevinovăţiei de care beneficiază orice persoană. În prezenta cauză, în ceea ce îl priveşte pe recurent, se arată că este contrară şi ne bis in idem şi, în mod evident, lipseşte de conţinut juridic prezumţia constituţională de liceitate a averii.

Se mai susţine că nu s-a probat faptul că sumele de bani cu privire la care Comisia a sesizat Curtea de Apel Bucureşti în vederea confiscării lor au fost vreodată însuşite de intimat sau i-au aparţinut, contrar celor susţinute de recurenţi.

Instanţa penală a administrat un probatoriu complex şi, cu toate acestea, a ajuns la concluzia că nu există suficiente probe care să demonstreze că mi-am însuşit aceste sume de bani.

Mai mult, se susţine că toate considerentele pe care le indică recurenţii în demersul lor procesual, precum şi afirmaţiile în sensul că sumele de bani constituie o diferenţă nejustificată care rezultă din documentele financiare şi bancare referitoare la conturile deschise de către intimat la C. sau că există documente care atestă că acesta a efectuat tranzacţii bancare din aceste conturi sunt chestiuni de fapt şi care ţin de interpretarea probelor, care exced prezentului cadru procesual.

Astfel cum se poate observa, existenţa unor indicii cu privire la faptul că aceste sume au fost utilizate în interes personal nu echivalează cu "a reţine în mod irevocabil" acest fapt. Nu există vreo probă în plus care să conducă la modificarea raţionamentului instanţei penale cu privire la însuşirea sumelor de bani pe care Comisia le-a avut în vedere când a dispus confiscarea lor prin sesizarea Curţii de Apel Bucureşti.

Prima instanţă a încălcat autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale şi a pronunţat o decizie nelegală din perspectiva dispunerii confiscării sumei de 737.769,60 CHF.

4.2 Recurenta intimată ANI a solicitat pe calea concluziilor scrise respingerea ca nefondat a recursului declarat de pârâtul A..

5. Soluţia instanţei de recurs.

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile declarate în cauză sunt nefondate

5.1 Argumentele de fapt şi de drept relevante.

a. Recursurile declarate de reclamanta Agenţia Naţională de Integritate şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti vor fi analizate împreună, deoarece privesc aceleaşi critici, iar argumentele invocate sunt comune.

Un prim motiv de nelegalitate invocat de recurenta reclamantă ANI este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., respectiv instanţa de fond a pronunţat o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, a fost dată având motive contradictorii şi fără a se fără a se realiza o corectă stabilire a situaţiei de fapt

În opinia recurentei, prin greşita interpretare a materialului probator de către instanţa de fond, s-a realizat o greşită identificare a situaţiei de fapt, acest lucru conducând la o pronunţare greşită a instanţei de fond, pronunţare ce nu reflectă corecta situaţie de fapt.

Înalta Curte constată că potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Un atare motiv de casare se justifică prin prisma faptului că în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluţia adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

Prin urmare, textul legal sus evocat se referă la necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă şi concretă în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, ea constituind astfel o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi de altfel singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar. Astfel, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, şi de altfel ea se circumscrie şi noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Circumstanţiind aceste aspecte teoretice la speţa dedusă judecăţii, se observă că, în cauză, recurenta a invocat motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 detaliat mai sus, în legătură cu faptul că instanţa de fond prin greşita interpretare a materialului probator a realizat o greşită identificare a situaţiei de fapt, acest lucru conducând la o pronunţare greşită, ce nu reflectă corecta situaţie de fapt.

O atare motivare nu poate fi încadrată, însă, în premisa textului de lege citat mai sus, iar pe de altă parte, din verificarea considerentelor hotărârii atacate rezultă că prima instanţă a argumentat pe larg soluţia adoptată, expunând raţionamentul propriu şi răspunzând la toate susţinerile părţilor, prin efectuarea unui examen efectiv, real şi consistent al argumentelor, mijloacelor şi elementelor de probă invocate de părţi.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a susţinut că hotărârea primei instanţe este rezultatul încălcării şi aplicării greşite, pe de o parte, a prevederilor Legii nr. 176/2010, iar pe de altă parte, a prevederilor Legii nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici.

Este de remarcat că a fost criticată sentinţa instanţei de fond doar cu privire la cuantumul sumei de bani înlăturate de la confiscare. Astfel, recurenta reclamantă ANI îi impută instanţei de fond că nu a luat în considerare şi nici nu a făcut nicio referire cu privire la înscrisul depus la dosarul cauzei provenind de la C., din care reiese faptul că pe lângă intimatul A., mai erau, ca persoane împuternicite cu puteri nelimitate pentru conturile deschise la această bancă, doamna E. şi doamna F. ceea ce demonstrează faptul că sumele aflate în aceste conturi bancare erau la dispoziţia persoanei evaluate pentru utilizarea lor în interes personal, în interesul familiei sau persoanelor apropiate acestuia.

În dezacord cu susţinerile recurentei, Înalta Curte observă că prima instanţă a făcut referire în motivarea hotărârii la toate înscrisurile administrate de părţi, inclusiv la cele de mai sus, reţinând că: "În aceeaşi dată, 19 aprilie 2002, pârâtul a formulat o cerere de deschidere cont - formular 63055 E V2, prin care a solicitat băncii deschiderea de conturi curente în nume personal, atribuindu-se un unic cod de identificare client 206 - 882511. Este de menţionat că asupra acestor conturi s-au oferit puteri nelimitate asupra disponibilului din conturile sale şi unor persoane apropiate lui, respectiv numitei E., concubina sa şi numitului F., fiul său, conform procurii cu caracter general completată de către A.."

Mai mult, instanţa de fond a statuat că "din înscrisurile administrate în faţa Comisiei şi readministrate în faţa instanţei de judecată, înscrisuri care au fost obţinute şi administrate în dosarul penal, rezultă că persoana care a dispus de sumele de bani aflate în aceste conturi bancare este pârâtul A., fiind relevante în acest sens înscrisurile referitoare la traficul de frontieră, din care rezultă că acesta a părăsit România prin Otopeni cu destinaţia Zurich pentru a efectua fiecare tranzacţie bancară, precum şi înscrisurile comunicate de bancă care atestă că pârâtul este cel care, exercitându-şi dreptul de dispoziţie, a retras aceste sume.". Totodată în motivare au fost indicate în detaliu toate cheltuielile, transferurile şi retragerile de bani din contul de mai sus.

Totodată, au fost redate declaraţiile date de recurentul pârât în faţa Curţii de Apel, la termenul de judecată din data de 4 aprilie 2018 cu ocazia administrării probatoriului, din care rezultă că nu contestă tranzacţiile efectuate şi indicate de prima instanţă. Astfel, se reţine că acesta a recunoscut că "am deschis un contul bancar", "am semnat actele de înfiinţare a societăţii D., căreia i s-a atribuit un cont, care avea mai multe tipuri de valută", "precizez că eu eram împuternicit pe cont şi mai exista un director al firmei, însă nu pot să precizez numele, pentru că nu l-am întâlnit niciodată", "cardul de credit era ataşat acestui cont, iar acest card era pe numele meu. Acest card se afla la mine".

Prin urmare, nu se poate concluziona ca prima instanţă nu a ţinut cont de toate înscrisurile depuse la dosar şi toate celelalte probatorii administrate de părţi. Mai mult, deşi în cadrul acestui motiv de nelegalitate s-a invocat încălcarea unor acte normative, totuşi, recurenta face referire la greşita apreciere a mijloacelor de probă, ceea ce nu poate constitui o veritabilă critică care să poată fi încadrată în prevederile art. 488 C. proc. civ., ci o critică de netemeinicie, aşa cum a susţinut şi recurentul intimata J., în întâmpinarea sa.

Pe de altă parte, însă, în motivarea hotărârii atacate au fost redate şi apărările formulate de recurentul pârât, Curtea de apel constatând că aceste apărări au fost susţinute şi în faţa instanţei penale, în cadrul Dosarului nr. x/2007*, în care s-a pronunţat Decizia nr. 587/A din 15 aprilie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, în procedura penală pârâtul fiind achitat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de luare de mită.

Cu privire la acest aspect, instanţa de fond a apreciat că în privinţa considerentelor deciziei penale amintite mai sus, acestea se impun cu putere de lucru judecat în prezentul litigiu.

Procedând la o analiză pertinentă a celor reţinute în cadrul procesului penal, s-a apreciat, în mod just, că ceea ce a hotărât instanţa penală, în urma unui proces încheiat definitiv, nu mai poate fi repus în discuţie într-o procedură ulterioară.

Cu titlu de principiu, Înalta Curte reaminteşte că autoritatea de lucru judecat cunoaşte doua manifestări procesuale, aceea de excepţie procesuala (conform art. 431 alin. (1) C. proc. civ.) şi aceea de prezumţie, mijloc de proba de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi (conform art. 431 alin. (2) C. proc. civ.).

Dacă în manifestarea sa de excepţie procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natura sa oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 431 alin. (1) C. proc. civ. (obiect, părţi, cauza), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifesta pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre parţi, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasa dezlegata anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Această reglementare a autorităţii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti.

Ca atare, în mod legal prima instanţă a analizat considerentele hotărârii penale amintite mai sus şi a stabilit că acestea se impun cu putere de lucru judecat în prezentul litigiu.

Este adevărat că, aşa cum au susţinut recurentele Agenţia Naţională de Integritate şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, prezentul litigiu, se distinge esenţial de procedura penală, unde a fost analizată săvârşirea de către recurentul pârât a infracţiunii de luare de mită. Pe de altă parte, în prezenta cauză, este analizată modalitatea de dobândire a averii, respectiv, instanţa de fond a fost învestită cu Ordonanţa Comisiei de Cercetare a Averilor de a dispune confiscarea diferenţei nejustificate din averea intimatului, procedura fiind una administrativă, desfăşurată în baza prevederilor Legii nr. 115/1996.

Aşadar, obiectul celor două proceduri este diferit, însă nu poate fi ignorat faptul că, situaţia de fapt pentru care se solicită confiscarea este identică cu cea analizată de instanţa penală.

Astfel, ca situaţie premisă, în ambele procese s-a reţinut faptul că recurentul pârât A. a întocmit personal la data de 19 aprilie 2002, la Zurich, deschiderea unor conturi bancare în numele firmei D., declinându-şi calitatea de director al acestei firme, pe toate cele cinci formulare completate olograf, persoana împuternicită să utilizeze sumele de bani fiind pârâtul. Acest cont D. a fost alimentat cu diferite sume de bani de către societatea elveţiană K., în perioada mai 2002 - ianuarie 2003, sumele totale ridicându-se la 3.595.333 EURO şi 414.000 USD.

În cadrul dosarului penal a fost analizată însuşirea acestor sume de bani de către recurentul pârât A., cu titlu de mită pentru prestaţia sa în calitate de Preşedinte al Comisiei de licitaţie organizată în vederea achiziţionării de echipamente medicale de înaltă performanţă pentru dotarea unor unităţi sanitare din reţeaua Direcţiei Naţionale a Penitenciarelor, licitaţie ce a fost câştigată chiar de firma ce a alimentat contul D..

În cadrul procedurii administrative de confiscare a averii, reglementată de prevederile Legii nr. 115/1996 se analizează intrarea în patrimoniu recurentului-pârât a aceloraşi sume de bani, 3.595.333 EURO şi 414.000 USD, fără ca acesta să le poată justifica cu veniturile sale.

Este adevărat că în procesul de evaluare a averii, procedura efectuată de Comisie nu are la bază o analiză a încălcării legii penale, ci are la bază o analiză a veniturilor licite pe care persoana cercetată le-a avut, respectiv a averii obţinute pe durata exercitării demnităţilor şi funcţiilor publice.

Totodată, instanţa penală a stabilit că există "dubiu serios în ceea ce priveşte primirea unor sume de bani cu titlu de mită de către inculpat. În cauză, primirea sumelor de bani se situează, în mod indiscutabil, după îndeplinirea îndatoririlor pe care inculpatul le-a avut în calitatea sa de preşedinte al comisiei de evaluare şi în aceste condiţii, este esenţială demonstrarea unei înţelegeri anterioare între inculpat şi reprezentanţii firmelor elveţiene. Curtea constată că, din nicio probă administrată în cauză nu a rezultat această înţelegere anterioară, în sensul că inculpatul a promis câştigarea licitaţiei de către grupul de firme K. în schimbul primirii acelor sume de bani."

La fel de adevărat este însă şi faptul că prin decizia penală citată mai sus a fost analizată şi situaţia concretă a "sumelor de bani virate în contul firmei D., deschisă de inculpat în Insulele Virgine Britanice".

În legătură cu acest aspect, instanţa penală a reţinut, în mod definitiv că: "... banii au fost viraţi în conturile deschise de D., de către firma elveţiană care îi datora doamnei I. aceste sume de bani, pentru activitatea de 10 ani desfăşurată în slujba lor ... (analiza declaraţiilor martorilor audiaţi)… Prin urmare, faţă de aceste declaraţii de martori, care nu conţin elemente certe care să conducă la concluzia indubitabilă că banii au fost însuşiţi de inculpat, coroborate cu aspectul că, aceşti bani, în sumă considerabilă nu s-au regăsit nici ca atare şi nici nu există o investiţie ulterioară a inculpatului, în care să se poată presupune rezonabil că au fost plasaţi banii, dar şi cu aspectul că, în perioada ulterioară transferului banilor, numita I. a suferit într-adevăr intervenţii medicale costisitoare, construind în aceeaşi perioadă şi o casă-nefiind astfel de înlăturat în mod categoric nici apărările inculpatului, instanţa de apel nu poate să fie convinsă, fără îndoială, că inculpatul a primit acei bani."

Ca atare, nu se poate afirma, că prima instanţă a analizat trunchiat considerentele deciziei penale, având în vedere că instanţa penală nu s-a limitat doar la verificarea întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii de luare de mită, aşa cum au susţinut recurentele, ci a statuat, în baza probelor administrate şi asupra situaţiei contului bancar deschis pe numele societăţii D., a provenienţei şi a destinaţiei sumelor de bani ce au tranzitat acel cont.

Prin urmare, o instanţă sesizată ulterior, cum este instanţa administrativă sesizată cu solicitarea de confiscare a averii, nu poate să statueze diferit asupra aceleiaşi situaţii de fapt, şi să reţină contrariul, respectiv că este dovedit că aceşti bani au fost primiţi de recurentul pârât.

Deosebit de important sub acest aspect, este faptul că în cadrul procedurii administrative nu au fost administrate probe noi, reclamanta folosindu-se de aceleaşi probatorii ca cele administrate în procedura penală.

În acest context, chiar dacă în prezenta cauză nu este vorba despre o autoritate a statului care să repună în discuţie nevinovăţia intimatului pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mita, ci este un litigiu de evaluare a averii unei persoane care a ocupat o funcţie de demnitate publică, totuşi, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, în condiţiile în care mijloacele probatorii administrate în prezenta procedură sunt identice cu cele administrate în faţa instanţei penale, este necesar ca acestea să primească o interpretare identică.

În mod similar, nu se poate aprecia că hotărârea instanţei de fond s-a bazat pe considerente contradictorii, având în vedere că, în urma stabilirii situaţiei de fapt ce a rezultat din probele existente la dosarul cauzei, a apreciat că acestea nu pot primi o interpretare diferită faţă de cea care a purtat în litigiu anterior, chiar dacă nu a fost vorba de proceduri identice.

Chiar dacă în cele două proceduri distincte standardul probatoriu este diferit (aspect subliniat de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti), instanţa de fond legal a sesizat că, în lipsa unor probe noi, modalitatea de interpretare la care a ajuns instanţa în faţa căreia hotărârea a rămas definitivă, trebuie menţinută şi într-un proces ulterior care dezbate aceeaşi situaţie de fapt, din perspectiva aceluiaşi probatoriu.

Or, acest principiu a fost statuat de CEDO în numeroase hotărâri: "Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţele judecătoreşti să nu mai poată fi supusă rejudecării, deoarece securitatea juridică presupune respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, şi anume a caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. (X SA împotriva României)

În cauza Bernd împotriva României CEDO a stabilit că s-a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice şi dreptul la un proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenţie, în următoarele circumstanţe: "contestarea unei soluţii adoptate într-un litigiu printr-o hotărâre judecătorească definitivă în cadrul unei alte proceduri judiciare poate aduce atingere art. 6, în măsura în care poate să facă iluzoriu dreptul de a apela la instanţă şi să încalce principiul securităţii juridic ... Curtea a stabilit că în speţă nu a existat nicio identitate a părţilor, nici a obiectului celor două proceduri interne, contrar cerinţelor impuse de art. 1.201 din C. civ. în ceea ce priveşte autoritatea de lucru judecat în dreptul roman ... Totuşi, Curtea nu poate ignora faptul că cele două proceduri se refereau la aceleaşi circumstanţe factuale, care erau determinante pentru problemele ridicate. Cu toate acestea, în Hotărârea sa din 20 noiembrie 2003, în care a revenit asupra concluziei pe care o formulase în prima procedură în ceea ce priveşte săvârşirea contravenţiei în momentul trecerii frontierei, Tribunalul Timiş s-a mulţumit să efectueze o nouă evaluare a aceloraşi elemente deja dezbătute în cadrul procedurii iniţiale, în lipsa oricărei noi probe care să justifice o astfel de revenire."

În cauza IMH Suceava împotriva României CEDO a hotărât că reclamanta nu a beneficiat de un proces echitabil, ceea ce constituie o încălcare a Art. 6.1 din Convenţie: "Desigur, cele două sancţiuni urmăreau obiective diferite. Curtea reţine că, în prezenta cauză, validitatea şi fiabilitatea aceleiaşi probe au fost interpretate în mod diferit de instanţele interne. Această motivare contradictorie a condus la soluţii juridice diferite în ceea ce priveşte stabilirea faptelor şi, în special, în ceea ce priveşte deţinerea de către reclamantă de motorină neconformă. În măsura în care această probă constituia probă decisivă pentru stabilirea faptelor, se ridica o problemă în planul echităţii procedurii"

Deosebit de relevante sunt însă, considerentele expuse în cauza Lungu împotriva României:

"Însă, derularea simultană şi în paralel a două proceduri independente cu privire la aceleaşi fapte, care a condus secţia penală a Curţii de Apel la o nouă apreciere a acestor fapte, radical diferită de hotărârea anterioară a secţiei comerciale de la aceeaşi Curte de Apel, a adus atingere principiului securităţii juridice (...) În consecinţă, prin aceea că a revenit asupra unui punct al litigiului care a fost deja tranşat şi care a făcut obiectul unei hotărâri definitive, şi în absenţa unui motiv întemeiat, Curtea de Apel a înfrânt principiul securităţii raporturilor juridice. Din acest motiv, dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 par. 1 din Convenţie a fost încălcat"

Luând în considerare aceste aspecte teoretice expuse în jurisprudenţa istorică a CEDO, dar şi în jurisprudenţa şi doctrina internă referitoare la autoritatea de lucru judecat, Înalta Curte constată că în hotărârea atacată a fost în mod legal aplicat acest principiu la specificul concret al speţei deduse judecăţii.

Această concluzie nu poate fi infirmată de împrejurarea că, prin încheierea de şedinţă din data de 13 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, deoarece la acel moment, instanţa de judecată a verificat incidenţa în cauză a acestui principiu doar din perspectiva art. 431 alin. (1) C. proc. civ., fără a face referire la efectul pozitiv al lucrului judecat reglementat de art. 431 alin. (2), aşa cum a făcut-o în considerentele hotărârii. Deci nu se pune problema unei eventuale contraziceri între încheierea menţionată şi argumentele relatate pe larg în cuprinsul hotărârii. De astfel, Curtea de Apel a precizat în cuprinsul hotărârii că "... în raport de dispoziţiile legale incidente şi considerentele instanţei penale, constată că demararea prezentei proceduri administrative nu încălcă principiul autorităţii de lucru judecat, însă Curtea va avea în vedere aspectele tranşate definitiv de instanţa penală cu ocazia dezlegării fondului cauzei."

Similar, nici faptul că instanţa penală a folosit expresia "cel puţin pentru sumele cu privire la care există indicii că au fost cheltuite în interes personal de către inculpat - 737.769,60 franci elveţieni", nu este de natură a atrage nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva analizată mai sus.

Astfel, recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a susţinut că această exprimare nu trebuia să conducă instanţa de fond la concluzia limitării sumei apreciate ca nejustificate, având în vedere că aceeaşi natură au avut-o şi suma de 12.000 euro, folosită de către persoana cercetată pentru plata unui sejur de care a beneficiat, dar şi suma de 150.000 USD pe care a aceasta a transferat-o din contul societăţii D. în contul personal în date de 3 mai 2002, respectiv 28 mai 2002.

Această ipoteză nu poate fi împărtăşită de instanţa de control judiciar deoarece în hotărârea penală definitivă s-a menţionat expres că aceste considerente sunt aplicabile doar în ceea ce priveşte suma de 737.769,60 franci elveţieni, iar a extinde aceste considerente şi la alte sume ar însemna să se încalce autoritatea de lucru judecat.

În raport de toate aceste argumente, Înalta Curte concluzionează că recursurile declarate în cauză de reclamanta Agenţia Naţională de Integritate şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti sunt nefondate şi urmează a fi respinse.

b. Recursul declarat de recurentul pârât A. este de asemenea nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

b.1 Recurentul a criticat încheierea de şedinţă din data de 13 noiembrie 2017 din perspectiva soluţionării excepţiei prescrierii dreptului material la acţiune.

A susţinut că nu a exercitat puterea publică şi nici nu a fost funcţionar public, în sensul Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, atunci când a îndeplinit funcţia de preşedinte al comisiei de licitaţie organizată în vederea achiziţionării de echipamente medicale de înaltă performanţă pentru dotarea unor unităţi sanitare din reţeaua Direcţiei Naţionale a Penitenciarelor şi a Spitalului "Profesor dr. H." aflate în subordinea Ministerului Justiţiei.

De asemenea, a invocat că, în măsura în care instanţa de judecată consideră că preşedintele comisiei de licitaţie este într-adevăr un funcţionar public, dreptul material la acţiune al ANI de a formula cererea de cercetare a averii este prescris, pentru că această funcţie a încetat la data de 12 decembrie 2001 (mandatul a avut o durată de 6 luni din data de 19 iunie 2001 şi până la data de 12 decembrie 2001).

În legătură cu această excepţie, recurentul porneşte de la o premisă greşită şi anume aceea că averea sa ar fi cercetată din perspectiva funcţiei îndeplinite în perioada de 6 luni din data de 19 iunie 2001 şi până la data de 12 decembrie 2001, în calitate de preşedinte al comisiei de licitaţie, aşa cum s-a indicat mai sus.

Însă, aşa cum rezultă din toate documentele dosarului, inclusiv din ordonanţa Comisiei de sesizare a instanţei, demersul de evaluare a averii a fost declanşat în considerarea funcţiei de demnitate publică - senator - pe care recurentul pârât a ocupat-o în mandatul 2000 - 2004.

Din verificarea tuturor înscrisurilor existente la dosarul cauzei a rezultat că deţinerea calităţii de preşedinte al comisiei de licitaţie organizată în vederea achiziţionării de echipamente medicale de înaltă performanţă pentru dotarea unor unităţi sanitare din reţeaua Direcţiei Naţionale a Penitenciarelor şi a Spitalului "Profesor dr. H." aflate în subordinea Ministerului Justiţiei, nu a stat la baza declanşării activităţii de evaluare a averii, dar a fost avută în vedere la calculul veniturilor obţinute de recurentul pârât în perioada de referinţă 2000 - 2004.

De altfel, toate funcţiile deţinute de recurent au fost avute în vedere în procesul de evaluare, inclusiv veniturile deţinute din activitatea de medic, deşi nici această calitate nu atrage incidenţa Legii nr. 176/2010.

Or, este de principiu că noţiunea de avere a unei persoane este asimilată celei de patrimoniu, care este unic şi care nu poate fi fracţionat în funcţie de calităţile pe care le îndeplineşte, sau în funcţie de activele care îl formează.

Aşadar, nu pot fi primite criticile recurentului în sensul că atunci când a exercitat funcţia de preşedinte a comisiei de licitaţie nu a îndeplinit o funcţie publică, iar în raport de acest mandat s-a împlinit termenul de prescripţie, deoarece, aşa cum s-a afirmat mai sus, calitatea ce a atras declanşarea procedurii l-a reprezentat mandatul de senator, care s-a încheiat la data de 8 decembrie 2004.

De altfel, în considerarea celor de mai sus, Curtea de Apel Bucureşti, prin încheierea de şedinţă din data de 15 ianuarie 2013, rămasă definitivă prin respingerea recursului, a respins ca nefondată excepţia inadmisibilităţii, a admis acţiunea formulată de ANI împotriva Ordonanţei nr. 1 din 11 martie 2011 (prin care s-a respins ca inadmisibilă cererea de declanşare a procedurii de cercetare a averii pe temeiul prescrierii dreptului material la acţiune), şi a dispus trimiterea dosarului la Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în vederea realizării controlului.

Tocmai din această perspectivă, Înalta Curte nu va primi susţinerile recurentului pârât în sensul diferenţei de obiect între excepţia prescripţiei invocată în faţa Comisiei, în cadrul procedurilor din anul 2011 şi obiectul excepţiei invocată în prezentul demers judiciar.

Se observă că din nicio probă a dosarului nu rezultă că la declanşarea procedurii de verificare a averii a fost avută în vedere calitatea recurentului de preşedinte al comisiei de licitaţii şi nu pe cea de senator, aşa cum nejustificat s-a menţionat în recurs.

Dimpotrivă, atât actul de constatare al ANI din data de 17 septembrie 2008, Ordonanţa nr. 5/08 martie 2017 a Comisiei de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, dar şi hotărârea instanţei de fond, menţionează în mod expres că funcţia ce a fost avută în vedere este aceea de senator în Parlamentul României, în perioada 2000 - 2004.

Faptul că în actele de sesizare s-a stabilit că există o diferenţă vădită între averea dobândită de acesta şi veniturile realizate în sumă de 3.595.333 Euro şi 414.000 USD, aceasta fiind dobândită în mod nejustificat prin acţiunile desfăşurate în calitate de preşedinte al comisiei de licitaţie, nu contrazice raţionamentul de mai sus, având în vedere că în cadrul procedurii se verifică întreg patrimoniul persoanei vizate, şi se iau în considerarea toate sursele de venit ale acesteia, pe perioada verificată.

b.2 A mai susţinut recurentul pârât că prima instanţă a modificat cadrul procesual iniţial în cursul judecăţii prin încheierile de şedinţă din data de 13 noiembrie 2017 şi 15 ianuarie 2018 ca urmare a unei interpretări şi aplicări greşite a dreptului material, cuprins în art. 18 din Legea nr. 115/1996, coroborat cu conţinutul Anexei Legii nr. 115/1996.

Concret, s-a arătat că în încheierea de şedinţă din data de 13 noiembrie 2017, instanţa de fond a statuat că sumele de bani în cuantum de 3.595.333 EUR şi 414.000 USD reprezintă cheltuieli de către persoana cercetată din conturile unei societăţi comerciale din străinătate, în încheierea de şedinţă din data de 15 ianuarie 2018 a stabilit că este vorba atât de venituri, cât şi de cheltuieli, iar în hotărârea recurată a consemnat că sumele reprezintă venituri dobândite în mod nejustificat.

Sub un prim aspect, este de precizat că modificarea cadrului procesual nu poate avea loc decât prin schimbarea pe parcursul procesului a calităţii părţilor, a cauzei sau a obiectului cererii de chemare în judecată.

În speţă, recurentul susţine că modificarea continuă a obiectului sesizării sub aspectul omiterii încadrării acestor sume, propuse spre confiscare, într-o categorie clară (sunt considerate venituri, sunt considerate cheltuieli, sunt diferenţe nejustificate dintre veniturile sale şi cheltuielile efectuate, sau au fost considerate bunuri) a condus la modificarea cadrului procesual cu consecinţa interpretării şi aplicării greşite a dreptului material.

Fără a accepta susţinerile recurentului, în sensul că prima instanţă a schimbat caracterizarea sumelor, din venituri ilicite în cheltuieli, iar aceste schimbări de învestire nu i-au lăsat posibilitatea de se apăra corespunzător, Înalta Curte reaminteşte că procedura de cercetare a averilor se bazează pe o verificare atât a veniturilor cât şi a cheltuielilor efectuate de parte, în vederea realizării unei balanţe care să oglindească eventualele bunuri nejustificate din averea sa.

Prin urmare, nu doar că nu s-a modificat cadrul procesual, dar prima instanţă a respectat dispoziţiile de principiu ale Legii nr. 115/1996, verificând atât veniturile cât şi cheltuielile recurentului pârât în perioada cât a exercitat funcţia publică ce a atras incidenţa acestor dispoziţii.

Este de remarcat că prima instanţă a efectuat un control efectiv al averii persoanei vizate, aşa cum rezultă din prevederile de principiu ale Legii nr. 115/1006, fără a limita analiza doar la bunurile dobândite de către recurent, considerând, în mod just, că dispoziţiile legale se referă atât la bunuri, cât şi la sume de bani, diferenţa nejustificată putând fi determinată şi prin luarea în considerare a cheltuielilor efectuate, aşa cum e cazul în speţă.

De aceea, aprecierile recurentului pârât, în sensul că Legea nr. 115/1996 face o distincţie clară între sumele de bani şi bunurile persoanei cercetate în măsura în care se discută despre o propunere de confiscare, nu vor fi avute în vedere, deoarece din cuprinsul actului normativ invocat nu rezultă că ar fi excluse de la verificare sumele de bani dobândite în mod nejustificat, chiar dacă acestea au fost cheltuite, în interesul persoanei vizate.

Susţinerile formulate de recurent sub acest aspect nu sunt apte să conducă la reformarea hotărârii atacate, cu atât mai mult cu cât instanţa de fond a efectuat o amplă şi pertinentă analiză a limitelor cadrului procesual, pe care Înalta Curte şi-o însuşeşte, fără a o relua în considerentele prezentei decizii.

b.3 Recurentul pârât a mai criticat sentinţa din perspectiva respingerii argumentelor sale cu privire la abrogarea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 115/1996 odată cu intrarea în vigoare a prevederilor art. 230 lit. b1), bb) din legea nr. 71/2011.

La instanţa de fond susţinerile părţii au constat în faptul că textul de lege privind confiscarea (art. 18 din Legea specială nr. 115/1996) au fost implicit abrogate prin intrarea în vigoare a prevederilor art. 562 alin. (4) din C. civ. care stabilesc că nu pot fi supuse confiscării decât bunurile destinate sau folosite pentru săvârşirea unei infracţiuni ori contravenţii sau cele rezultate din acestea. Totodată, potrivit art. 230 lit. bb) din Legea nr. 71/2011 se abrogă orice alte dispoziţii contrare, chiar dacă acestea sunt cuprinse în legi speciale.

În cadrul acestui motiv de recurs, se susţine că art. 18 din Legea nr. 115/1996 a fost abrogat în mod expres şi indirect prin dispoziţiile art. 230 lit. b1), bb) din Legea nr. 71/2011 şi în acest sens, se invocă similitudini de raţionament juridic între prezenta speţă şi Decizia nr. 22 din 26 septembrie 2016, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în M.Of. al României, Partea I nr. 947 din 24 noiembrie 2016.

Punctual, Înalta Curte constată că argumentul conform căruia instanţa de fond a aplicat greşit prevederile art. 67 alin. (3) din Legea 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, în contradicţie cu cele statuate de ICCJ în decizia citată mai sus, nu poate fi primit.

În Decizia nr. 22 din 26 septembrie 2016, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat că: "Potrivit art. 230 lit. bb) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare: "La data intrării în vigoare a C. civ. se abrogă: (...) orice alte dispoziţii contrare, chiar dacă acestea sunt cuprinse în legi speciale." Acest text din reglementarea legii de punere în aplicare a C. civ. relevă abrogarea expresă indirectă, care reprezintă o formă a abrogării, ca procedeu de încetare a acţiunii unei norme de drept ca urmare a intrării în vigoare a unei norme noi contrare (lex posterior derogat priori), astfel cum abrogarea a fost constant definită în doctrină. Această formă de abrogare se manifestă atunci când actul normativ nou prevede generic faptul că dispoziţiile contrare legii se abrogă, fără însă să le menţioneze în mod expres. Abrogarea expresă indirectă se deosebeşte atât de abrogarea expresă directă, care se relevă prin identificarea, în cuprinsul actului de abrogare, a dispoziţiei legale sau a actului normativ care îşi încetează efectele, cât şi de abrogarea tacită sau implicită, prin care manifestarea de voinţă a legiuitorului în sensul încetării efectelor rezultă doar din adoptarea unei norme contrare celei existente...Este posibilă abrogarea unei norme speciale sau cuprinse într-un act normativ special printr-o lege generală ulterioară, dacă există o dispoziţie legală expresă în acest sens, fiind aplicabil principiul lex posterior derogat priori, şi nu principiul specialia generalibus derogant. Condiţia manifestării exprese de voinţă a legiuitorului este îndeplinită în cazul art. 230 lit. bb) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, care prevede în mod explicit că, odată cu intrarea în vigoare a C. civ., se abrogă dispoziţiile contrare, chiar cuprinse în legi speciale."

Aşa cum însă, în mod just a stabilit şi instanţa de fond, pentru a opera aprobarea expresă indirectă, este necesar să existe o identitate exactă între obiectul de reglementare a celor două dispoziţii, respectiv între domeniul de aplicare al Legii nr. 115/1996 şi art. 562 alin. (4) din C. civ., identitate care, în speţă nu se confirmă.

În acord cu raţionamentul instanţei de fond, Înalta Curte confirmă că art. 562 alin. (4) din C. civ. constituie o preluare a prevederilor art. 44 alin. (9) din Constituţia României, însă legea specială în discuţie constituie o punere în practică a alin. (8) al art. 44 din legea fundamentală.

Aşadar, nu se poate afirma că prima instanţă a încălcat normele de tehnică legislativă, prin interpretarea dată textelor de lege de mai sus, dată fiind lipsa de identitate între cele două reglementări invocate de recurent.

Că nu există o suprapunere de reglementare, este dovedit, în contra celor susţinute de recurent, şi de relaţiile sociale specifice diferite, guvernate de cele două texte de lege, respectiv art. 18 din Legea nr. 115/1996 se referă la confiscarea unor bunuri specifice a căror provenienţă nu a fost dovedită de parte cu veniturile sale, în timpul exercitării unei funcţii publice, în timp ce prevederea din C. civ. reglementează o modalitate de stingere a dreptului de proprietate.

Nici faptul că dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 115/1996 prevăd confiscarea bunurilor determinate, sau a cotelor-părţi dintr-un bun, în timp ce art. 562 alin. (4) din C. civ. prevede măsura confiscării bunurilor, nu poate conduce la concluzia identităţii de reglementare, de vreme ce art. 44 alin. (8) din Constituţia României interzice confiscarea averii dobândite licit, însă, este îndeobşte cunoscut, că sfera noţiunii de liceitate este mai largă decât cea definită de infracţiune sau de contravenţie.

Un argument în plus al lipsei de identitate juridică între cele două reglementări îl constituie şi faptul că prevederile art. 18 din Legea nr. 115/1996, spre deosebire de cele ale art. 562 alin. (4) din C. civ., îşi găsesc aplicabilitatea doar în ceea ce priveşte persoanele care au obligaţia de a depune declaraţii de avere, în sensul art. 1 din Legea nr. 176/2010, printre care sunt menţionaţi şi deputaţii şi senatorii, astfel cum rezultă din art. 1 alin. (1) pct. 3 din această lege.

Totodată, în ciuda celor afirmate de recurent în demersul său procesual, faptul că reglementarea, ce se susţine a fi abrogată implicit, a fost supusă controlului de constituţionalitate, după intrarea în vigoare a C. civ., în cadrul Deciziilor nr. 307 din 5 iunie 2014, Deciziei nr. 604 din 4 noiembrie 2014, Decizia nr. 72 din 28 ianuarie 2015, şi Decizia nr. 596 din 20 septembrie 2016, prezintă o deosebită relevanţă, având în vedere că potrivit jurisprudenţei CCR, un text de lege poate fi verificat sub aspectul constituţionalităţii doar dacă este în vigoare, sau încă produce efecte în ordinea juridică.

Pe de altă parte, faptul că prima instanţă, deşi s-a referit strict la noţiunea de confiscare, a indicat pe parcursul motivării întreaga reglementare a Legii nr. 115/1996, nu este apt să infirme raţionamentul acesteia, de natură a conduce la reformarea hotărârii sub acest aspect.

b.4 Recurentul pârât a mai invocat stabilirea incorectă a limitelor cadrului procesual.

În cadrul acestui motiv de recurs s-a invocat faptul că interpretarea conform căreia preşedintele comisiei de licitaţie are calitatea de funcţionar public în sens administrativ, atrage cazul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

O analiză a instanţei supreme asupra acestui aspect (dacă preşedintele comisiei de licitaţie are sau nu calitatea de funcţionar public), este superfluă şi lipsită total de relevanţă în cauză, de vreme ce s-a stabilit la punctul b.1 că demersul de evaluare a averii a fost declanşat în considerarea funcţiei de demnitate publică - senator - pe care recurentul pârât a ocupat-o în mandatul 2000 - 2004.

Fără a relua argumentele indicate la acest punct Înalta Curte reaminteşte că funcţia de preşedinte al comisiei de licitaţie nu a stat la baza declanşării activităţii de evaluare a averii, dar a fost avută în vedere la calculul veniturilor obţinute de recurentul pârât în perioada de referinţă 2000 - 2004.

În cadrul aceluiaşi motiv de recurs s-a mai susţinut că în mod eronat s-a dispus confiscarea unor sume de bani, deşi art. 18 din Legea nr. 115/1996 se referă la confiscarea unor bunuri a căror dobândire nu a putut fi justificată.

Recurentul pârât face o distincţie nelegală între bunuri şi bani, având în vedere că banii intră în sfera mai largă a noţiunii de bunuri, iar în condiţiile în care se dovedeşte, potrivit prevederilor actului normativ invocat, că anumite sume de bani au fost dobândite, dar nu au putut fi justificate cu veniturile părţii, este evident că şi această categorie de bunuri poate fi supusă confiscării.

Nu se poate reţine, că ANI nu a contestat balanţa existentă între veniturile şi cheltuielile recurentului, aşa cum s-a consemnat în încheierea de şedinţă din data de 13 noiembrie 2017 şi prin urmare confiscarea sumei de bani este nelegală.

Se constată în acest sens, că instanţa de fond a stabilit faptul că, în prezenta speţă, există două situaţii distincte, care nu se influenţează una pe alta şi anume:

- Evaluarea efectuată având în vedere veniturile şi averea obţinută pe teritoriul României pentru care nu a fost identificată nicio diferenţă nejustificată - acesta fiind un fapt necontestat de către Agenţia Naţională de Integritate;

- Evaluarea averii deţinute în străinătate, în privinţa căreia s-a stabilit că există o diferenţă cu privire la anumite sume de bani cheltuite în interes personal de către recurent şi pe care nu le-a putut justifica cu veniturile sale.

Ca atare, nici acest motiv de nelegalitate al sentinţei nu poate fi reţinut.

b.5 S-a mai invocat în recurs că prima instanţă a încălcat în mod flagrant autoritatea de lucru judecat, astfel că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. este incident.

În opinia instanţei de control judiciar, Curtea de Apel Bucureşti a făcut o corectă aplicare în cauză a principiului autorităţii de lucru judecat, în special a efectului pozitiv al acestui principiu, evaluând în mod pertinent şi legal considerentele Deciziei penale nr. 587/A din 15 aprilie 2015, care se impune ca prezumţie legală în prezentul litigiu.

Fără a relua considerentele teoretice expuse la punctul a al prezentei decizii, se constată că prima instanţă nu a interpretat abuziv şi trunchiat şi nici nu a distorsionat realitatea juridică creată prin decizia de achitare, dimpotrivă a surprins cu exactitate modul în care instanţa penală a tranşat chestiunea sumelor de bani ce au tranzitat contul D., iar modalitatea de interpretare a probelor ce a rezultat din considerentele acelei decizii au primit o soluţionare identică în prezenta cauză.

Prima instanţă a statuat că în cadrul procesului penal s-a reţinut împrejurarea că nu s-a dovedit însuşirea banilor de către pârâtul A. dincolo de orice dubiu rezonabil, iar acest aspect este dovedit de următoarele considerente ale deciziei penale: " Prin urmare, faţă de aceste declaraţii de martori, care nu conţin elemente certe care să conducă la concluzia indubitabilă că banii au fost însuşiţi de inculpat, coroborate cu aspectul că, aceşti bani, în sumă considerabilă nu s-au regăsit nici ca atare şi nici nu există o investiţie ulterioară a inculpatului, în care să se poată presupune rezonabil că au fost plasaţi banii, dar şi cu aspectul că, în perioada ulterioară transferului banilor, numita I. a suferit într-adevăr intervenţii medicale costisitoare, construind în aceeaşi perioadă şi o casă-nefiind astfel de înlăturat în mod categoric nici apărările inculpatului, instanţa de apel nu poate să fie convinsă, fără îndoială, că inculpatul a primit acei bani."

Pe de altă parte, în aceeaşi decizie penală s-au stabilit următoarele: "Instanţa de apel apreciază,totodată, că, cel puţin pentru sumele cu privire la care există indicii că au fost cheltuite în interes personal de către inculpat-737 769, 60 franci elveţieni, conform rulajului de cont bancar aferent G., volum 13 dosar u.p., filele x,reprezentând achiziţii de ceasuri, haine, excursii, ar fi putut fi pusă în sarcina inculpatului, infracţiunea de primire de foloase necuvenite, prevăzută de art. 256 C. pen. de la 1968, numai că, pentru această faptă a intervenit prescripţia răspunderii penale, potrivit art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen. de la 1968 şi art. 124 din acelaşi cod, în anul 2010, cel mai târziu."

Pe cale de consecinţă, în considerarea raţionamentului instanţei penale, Curtea de apel, în mod legal a tratat diferit suma de bani de mai sus, pentru care a constatat că a fost cheltuită în interes personal de către pârât şi nu a fost justificată din perspectiva exigenţelor Legii nr. 115/1996.

Prin urmare, nu doar că nu există o contradicţie flagrantă între considerentele sentinţei atacate, aşa cum a susţinut recurentul, dimpotrivă motivarea expusă pe larg respectă întru-totul raţionamentul juridic al deciziei de achitare.

Astfel, în cadrul acestei decizii definitive, s-a reţinut cu putere de lucru judecat că există suficiente indicii potrivit cărora recurentul pârât se face vinovat de însuşirea şi cheltuirea în interes personal a unei părţi din suma totală pentru care a fost acuzat, însă s-a concluzionat că pentru infracţiunea ce i-ar fi putut fi imputată a intervenit prescrierea răspunderii penale.

Drept urmare, date fiind considerentele expuse, în privinţa respectării autorităţii de lucru judecat, hotărârea instanţei de fond este la adăpost de orice critică, în recurs neputând fi incident motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.

b.6 Un ultim motiv de casare invocat se referă la încălcarea principiilor ne bis in idem, in dubio pro reo şi a prezumţiei de nevinovăţie.

În privinţa prezumţiei de nevinovăţie, Înalta Curte constată că recurentul pârât invocă în mod constant faptul că prin Decizia penală nr. 587/A din 15 aprilie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti s-a dispus achitarea sa.

Totuşi, acesta, în mod deliberat nu face nicio referire la considerentele din aceeaşi decizie invocate de instanţa de fond şi pentru care acţiunea de faţă a fost admisă în parte.

Astfel, aşa cum s-a consemnat şi mai sus, instanţa penală a stabilit, în mod definitiv că "cel puţin pentru sumele cu privire la care există indicii că au fost cheltuite în interes personal de către inculpat - 737.769, 60 franci elveţieni, ar fi putut fi pusă în sarcina inculpatului, infracţiunea de primire de foloase necuvenite, prevăzută de art. 256 C. pen. de la 1968, numai că, pentru această faptă a intervenit prescripţia răspunderii penale, potrivit art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen. de la 1968 şi art. 124 din acelaşi cod, în anul 2010, cel mai târziu."

Aşadar, pentru această sumă de bani, instanţa de apel nu a statuat că subzistă dubiul însuşirii banilor, aşa cum a făcut-o pentru restul sumei, ba mai mult a considerat că există suficiente indicii că recurentul pârât se face vinovat de cheltuirea în interes personal, iar această faptă ar fi putut constitui infracţiunea de foloase necuvenite.

Întrucât pentru această infracţiune termenul de prescripţie pentru răspunderea penală a fost împlinit, în faţa instanţei penale această faptă nu a mai fost cercetată, prin urmare recurentul nu a fost achitat.

Din acest motiv, în faţa instanţei administrative fapta de a-şi însuşi în mod nejustificat suma de bani de mai sus, a putut fi cercetată, fără încălcarea prezumţiei de nevinovăţie, iar la soluţionarea cauzei, în mod legal instanţa de fond a ţinut cont de modalitatea de interpretare a probelor şi de cele statuate cu putere de lucru judecat în litigiul anterior.

Aceasta cu atât mai mult, cu cât în procesul ulterior nu s-a pus niciodată problema stabilirii vreunei vinovăţii în ce priveşte infracţiunea de luare de mită sau altă acuzaţie în materie penală, ci doar caracterul justificat sau nu al averii sale din perspectiva legislaţiei speciale ce ocroteşte raporturile juridice privind exercitarea cu bună credinţă al unui mandat de funcţie publică.

Aceleaşi considerente, sunt valabile şi pentru presupusa încălcare a principiului in dubio pro reo, având în vedere că instanţa penală a stabilit într-adevăr că există un dubiu în ce priveşte primirea sumelor de bani de către recurentul pârât, mai puţin pentru cuantumul de 737.769,60 franci elveţieni, pe care l-a tratat diferit în considerente şi pentru care a statuat că există suficiente indicii privind cheltuirea în interes personal. Ca atare, nici acest principiu nu a fost încălcat prin adoptarea soluţiei recurate.

În legătură cu principiul ne bis in idem, Înalta Curte îşi însuşeşte în totalitate raţionamentul expus de prima instanţă în motivarea hotărârii atacate, astfel că va răspunde punctual doar la susţinerile părţii din prezentul recurs.

Se arată că instanţa de fond a interpretat greşit noţiunea de acuzaţie în materie penală, contrar viziunii CEDO, iar în opinia recurentului procedura de confiscare a averii unei persoane este asimilată unei proceduri penale din perspectiva Convenţiei.

Concret, s-a invocat cauza Allen c. Regatului Unit, recurentul susţinând că a făcut referire la raţionamentul juridic al CEDO şi nu la faptele propriu-zise, aşa cum a procedat instanţa de fond.

Apreciind asupra acestei cauze, Înalta Curte constată că situaţia de fapt se rezumă la faptul că: "În septembrie 2000, reclamanta a fost condamnată pentru uciderea din culpă a bebeluşului său. Condamnarea s-a bazat pe mărturii ale unor experţi medicali, care au apreciat că leziunile suferite de băieţel erau compatibile cu "sindromul copilului zgâlţâit", numit şi "traumatism cranian abuziv" (TCA). În cadrul apelului formulat de reclamantă, aceasta a argumentat că noi elemente medicale păreau să indice că leziunile puteau fi atribuite altei cauze decât TCA. În iulie 2005, curtea de apel, secţia penală, a anulat condamnarea, pe motiv că nu era întemeiată pe baze solide, după ce a concluzionat că elementele noi ar fi putut influenţa decizia juriului de pronunţare a unei condamnări." Ulterior, cererea sa de acordare a despăgubirilor ca urmare a săvârşirii unei erori judiciare a fost respinsă pe considerentul că "achitarea "nu [însemna] în niciun caz" că nu mai existau acuzaţii împotriva persoanei în cauză, astfel încât criteriul privind "eroarea judiciară" nu era îndeplinit."

În cererea adresată Curţii europene, reclamanta a pretins că motivele expuse în decizia de a nu-i acorda despăgubiri au adus atingere dreptului său la prezumţia de nevinovăţie.

În decizia pronunţată CEDO a statuat că "Nu există o modalitate unică de a determina circumstanţele în care există o încălcare a art. 6 § 2 în contextul unei proceduri ulterioare încheierii unei proceduri penale. Lucrurile depind în mare parte de natura şi contextul procedurii în cadrul căreia a fost adoptată decizia în litigiu. Totuşi, în toate cazurile şi independent de metoda adoptată, termenii folosiţi de autoritatea care hotărăşte dobândesc o importanţă crucială atunci când este vorba de aprecierea compatibilităţii deciziei cu art. 6 § 2 şi a raţionamentului urmat…. În ceea ce priveşte termenii utilizaţi de instanţele naţionale, Curtea consideră că, analizaţi în contextul exerciţiului care a trebuit realizat de instanţe în temeiul art. 133 din Legea din 1988, aceştia nu au pus în discuţie achitarea reclamantei şi nici nu au constituit un tratament incompatibil cu prezumţia de nevinovăţie a persoanei în cauză. Atunci când au examinat dacă s-a produs sau nu o "eroare judiciară", instanţele nu au formulat comentarii cu privire la clarificarea aspectului dacă, pe baza elementelor cunoscute la momentul procedurii de apel, reclamanta trebuia sau dacă era probabil să fie achitată sau condamnată. De asemenea, acestea nu au emis comentarii privind clarificarea aspectului dacă elementele de probă indicau vinovăţia reclamantei sau mai degrabă nevinovăţia acesteia." În final s-a hotărât că nu a existat o încălcare a art. 6 § 2 din Convenţie.

Deşi recurentul pârât a susţinut că toate considerentele teoretice dezvoltate de CEDO în paragrafele 103-104 din această decizie îi sunt favorabile, Înalta Curte reaminteşte că aspectele teoretice nu pot fi disociate de contextul factual al cauzei, o dovadă în plus fiind chiar rezultatul la care a ajuns CEDO în această speţă (deşi considerentele teoretice i-ar fi fost, în principiu favorabile reclamantei din acel litigiu).

Revenind, se observă că în prezenta speţă, Curtea de apel nu a încălcat nici prezumţia de nevinovăţie şi nici principiul ne bis in idem prin modul în care a interpretat şi aplicat decizia de achitare a recurentului pârât.

Nici faptul că cele două proceduri s-au desfăşurat în paralel, iar procedura administrativă a fost suspendată până la soluţionarea dosarului penal, nu are relevanţă din perspectiva învederată de recurent, suspendarea a avut ca temei faptul că şi instanţa penală putea dispune confiscarea, în cazul constatării săvârşirii unei infracţiuni.

Pe de altă parte, derularea în paralel a două proceduri, în legătură cu aceeaşi faptă, este posibilă, conform jurisprudenţei recente a CEDO, (hotărârea CEDO A şi B contra Norvegiei, din data de 15 noiembrie 2016), doar dacă se demonstrează în mod convingător că cele două proceduri în cauză au fost suficient de strâns legate pe fond şi în timp; dacă posibilele consecinţe ale organizării tratamentului juridic al faptelor avute în vedere trebuie să fie proporţionale şi previzibile pentru persoanele în cauză; dacă ambele proceduri s-au desfăşurat astfel încât să se evite pe cât posibil orice suprapunere în colectarea, precum şi în aprecierea probelor; şi, în final dacă dacă sancţiunea impusă în procedura ce a rămas definitivă mai întâi a fost luată în considerare în cele care au rămas definitive ulterior, astfel încât să se prevină ca persoana în cauză să suporte o sarcină excesivă.

Cum toate aceste condiţii, impuse de jurisprudenţa CEDO sunt îndeplinite în prezenta cauză, aşa cum a demonstrat pe larg şi instanţa de fond, se constată că nici acest argument nu este fondat.

Prin invocarea cauzelor Phillips c. Regatului Unit al Marii Britanii, Cauza Engel şi alţii c. Ţărilor de Jos, recurentul urmăreşte să dovedească că doar măsurile de siguranţă (prevăzute de C. pen. român, printre care se numără şi confiscarea specială şi confiscarea extinsă) nu reprezintă cazuri de noi acuzaţii penale, dată fiind legătură intrinsecă dintre ele şi infracţiunea analizată - fie sunt utilizate în vederea săvârşirii infracţiunii, fie că sunt rezultatul acesteia.

Or, este de principiu că prin aceste cauze s-au stabilit, cu caracter de principiu, trei criterii pe baza cărora se poate stabili dacă "în cadrul procedurii de confiscare, reclamantului i s-a adus o "acuzaţie în materie penală" în sensul art. 6 § 2, respectiv: "încadrarea procedurii în dreptul intern, natura substanţei acesteia, precum şi tipul şi gravitatea pedepsei pe care o risca reclamantul".

Cu privire la primul criteriu, recurentul susţine că, deşi în aparenţă, procedura de cercetare a averilor este administrativă, sancţiunile care intervin în ipoteza în care se constată caracterul nejustificat al averii persoanei cercetate sunt din sfera ilicitului penal şi contravenţional.

Înalta Curte nu poate fi de acord cu această abordare, întrucât prin derularea procedurilor prevăzute de Legea nr. 115/1996 este clar că o astfel de cerere nu implică deloc o acuzaţie sau infracţiune nouă în raport cu dreptul penal. Că este aşa o demonstrează faptul că Legea specială de cercetare a averilor reprezintă o procedură administrativă care îşi găseşte aplicare în cazul unui număr extrem de restrâns de persoane, în virtutea mandatului de putere publică şi a funcţiei publice pe care o exercită, iar admiterea unei sesizări în baza acestui act normativ nu implică, de exemplu, o înscriere în cazierul judiciar al persoanei reclamate.

În privinţa celui de-al doilea criteriu referitor la natura substanţei celei de-a doua proceduri, recurentul a susţinut că procedura de confiscare a bunurilor cercetate în baza Legii nr. 115/1996 nu reprezintă o măsură complementară sau o pedeapsă cumulativă. Însă acest argument ar fi putut fi valabil doar dacă s-ar accepta teoria recurentului conform căreia doar măsurile de siguranţă nu reprezintă cazuri de noi acuzaţii penale.

Or, aşa cum s-a motivat mai sus, prezenta procedură nu poate constitui o nouă acuzaţie penală nici prin substanţa şi nici prin urmările ei, dat fiind obiectul diferit de reglementare şi circumstanţele în care este posibilă aplicarea ei.

Nici gravitatea sancţiunii nu poate conduce la o altă concluzie, având în vedere că recurentul pârât nu suportă o sancţiune disproporţionată, în raport cu fapta ilicită pentru care este cercetat.

În plus petentul a mai invocat jurisprudenţa recentă a CEDO în favoarea sa, pe calea notelor scrise, însă din verificarea cauzelor menţionate, nu se poate concluziona o altă abordare a celor consemnate mai sus.

Astfel, în cauzele Sud Fondi c. Italiei şi Varvara c. Italiei CEDO a statuat că "temeiul juridic care reglementează încălcarea nu îndeplineşte condiţiile de claritate, accesibilitate şi previzibilitate, motiv pentru care era imposibil să se prevadă care este sancţiunea impusă". Mai mult, s-a consemnat că "la nivel naţional, calificarea -administrativ- conferită confiscării în cazurile edificării de construcţii cu încălcarea autorizaţiilor legale, face posibilă exceptarea acestei sancţiuni de la rigorile impuse de principiile constituţionale italiene"

Deosebit de relevantă este şi împrejurarea că în cele două cauze, competent să pronunţe confiscarea administrativă era o instanţă penală, care se substituia organelor administrative, astfel că s-a constatat că avea o natură juridică incertă.

Această situaţie premisă ce nu este incidentă în cauza de faţă, având în vedere că dispoziţiile Legii nr. 155/1996 erau cunoscute de recurent, încă de la începutul mandatului său, iar acestea au fost verificate de Curtea Constituţională a României inclusiv din perspectiva clarităţii şi previzibilităţii, constatându-se că sunt în conformitate cu exigenţele legii fundamentale.

Nici cauza Grandinger c. Austriei nu este similară situaţiei din prezenta speţă, deoarece, deşi s-a constatat încălcarea art. 4 din Protocolul nr. 7, pentru aplicarea a două sancţiuni în legătură cu aceeaşi conduită, se poate observa că în acea speţă, CEDO a subliniat că sancţiunea administrativă aplicată a avut un caracter penal, deoarece în caz de neplată a amenzii, aceasta era însoţită de o pedeapsă privativă de libertate.

Totodată, interdicţia din cauza Zolotukhim c. Rusia vizează începerea urmăririi penale sau a procesului penal pentru a doua "abatere", în măsura în care acesta din urmă rezultă din fapte identice sau din fapte care sunt în mod substanţial aceleaşi. De asemenea, Curtea a afirmat cu tărie că articolul 4 din Protocolul nr. 7 nu se limitează la dreptul de a nu fi pedepsit penal de două ori, ci include şi dreptul de a nu fi urmărit sau judecat de două ori.

Or, în prezenta speţă, aşa cum s-a demonstrat anterior, procedura confiscării administrative a averii nu reprezintă o procedură penală, din perspectiva Convenţiei, întrucât nu se urmăreşte incriminarea părţii cercetate din punct de vedere al legislaţiei penale.

Pe de altă parte, ceea ce omite recurentul să prezinte este faptul că după hotărârea Zolotukhin, astfel cum a fost citată anterior, impunerea de către diferite autorităţi a unor sancţiuni diferite în ceea ce priveşte acelaşi comportament a fost acceptată de către Curte ca fiind, într-o anumită măsură, admisibilă în raport de articolul 4 din Protocolul nr. 7, în pofida existenţei unei decizii finale. (de reţinut cauzele R.T. c Elveţia, Nilsson c. Suedia, Glantz c. Finlanda etc)

Nu în ultimul rând, Cauza Kapetanios şi alţii c. Greciei, nu are nicio incidenţă în speţa de faţă, întrucât în acea cauză instanţele naţionale au susţinut că "nu sunt ţinute de achitarea dispusă de organele penale, dată fiind autonomia celor două proceduri".

Instanţa de fond, în prezenta procedură a ţinut cont de hotărârea de achitare pronunţată de instanţa penală şi a valorificat considerentele acesteia, făcând aplicarea principiului efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Date fiind toate aceste considerente teoretice, se poate concluziona că motivele de recurs ale pârâtului A., nu sunt apte să formeze convingerea instanţei de recurs că hotărârea atacată ar fi nelegală.

5.2 Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Raportat la toate considerentele expuse mai sus, Înalta Curte apreciază că recursurile declarate în cauză sunt nefondate, motiv pentru care în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 544/2004 şi disp. art. 497 C. proc. civ., va dispune respingerea acestora, cu consecinţa menţinerii sentinţei pronunţate de instanţa de fond ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de reclamantul A. împotriva Sentinţei civile nr. 2451 din 25 mai 2018 şi încheierilor de şedinţă din 13 noiembrie 2017 şi 15 ianuarie 2018 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, de reclamanta Agenţia Naţională de Integritate şi de Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - LM