Challenge to lawyer's Bar exclusion: applicability of six-month limitation period versus one-year forfeiture period after late administrative decision communication

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea adresată Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Baroul Neamţ şi Uniunea Naţionala a Barourilor din România solicitând anularea Hotărârii Consiliului Baroului Neamţ nr. 40 din 12 ianuarie 2011 şi a Deciziei nr. 294 din 3 decembrie 2011 a Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România şi obligarea pârâtului Baroul Neamţ de a dispune reînscrierea pe Tabloul avocaţilor definitivi cu drept de exercitare a profesiei de avocat.

2. Apărările formate în cauză

Pârâtul Baroul Neamţ a invocat excepţia tardivităţii promovării acţiunii.

Pârâta Uniunea Naţionala a Barourilor din România a invocat, în temeiul art. 11 din Legea nr. 554/2004, fie prescripţia, fie tardivitatea, conform alin. (5) al aceluiaşi articol.

3. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 30 din 4 aprilie 2016 Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Baroul Neamţ şi Uniunea Naţională a Barourilor din România, ca fiind prescrisă şi a respins cererea pârâtei U.N.B.R. privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

4. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamantul, care a solicitat casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut faptul că sentinţa contestată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestor motive de recurs au fost formulate de către recurent critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată ce vor fi prezentate în continuare.

* Prima instanţă a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 11 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, prin acea că a exclus situaţiile reglementate de alin. (1) lit. a) şi b) ale articolului în discuţie şi a aplicat direct alin. (1) lit. c) al acestui articol, obţinând un efect diametral opus intenţiei avute în vedere de legiuitor; raţionamentul instanţei nu ţine seama de faptul că ipoteza instituită la lit. c) nu poate fi considerată un mijloc de protecţie a reclamantului contra atitudinii abuzive a autorităţii în soluţionarea în termen legal a unei plângeri prealabile.

* Contrar susţinerilor judecătorului fondului cauzei, a avut o conduită activă, deoarece a solicitat autorităţii competente, în mai multe rânduri, comunicarea motivelor pentru care nu mai poate exercita profesia de avocat, însă a primit răspunsuri contradictorii sau i s-a refuzat comunicarea unor înscrisuri.

* Recurentul arată că a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor instituite de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, întrucât motivul temeinic pentru care nu a putut intra în posesia deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative este acela că era privat de libertate; în atare situaţie, a introdus acţiunea în contencios administrativ în termen de un an de la data comunicării actului sau a luării la cunoştinţă, respectiv data de 1 octombrie 2015.

5. Apărările formulate în cauză

5.1. Intimata Uniunea Naţională a Barourilor din România a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Răspunzând punctual la motivele de recurs, partea a precizat faptul că, în mod corect, prima instanţă a reţinut faptul că, în speţa de faţă, nu sunt aplicabile prevederile art. 11 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 554/2004, ci cele ale lit. c) ale acestui articol; în concret, nu contează data comunicării valabile a răspunsului la plângerea prealabilă - 14 octombrie 2015 - ci data expirării termenului prevăzut de lege pentru soluţionarea recursului administrativ - 3 martie 2011 - de la care curgea termenul de 6 luni, reglementat de art. 11 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, şi anume, cel mai târziu data de 3 septembrie 2011 până la care trebuia sesizată instanţa competentă. Recurentul cunoştea conţinutul Hotărârii nr. 40 din 12 ianuarie 2011 a Consiliului Baroului Neamţ împotriva căreia a formulat contestaţie administrativă la data de 3 februarie 2011.

5.2. Intimatul Baroul Neamţ a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, pentru aceleaşi motive arătate şi în cadrul întâmpinării depuse de intimata Uniunea Naţională a Barourilor din România.

5.3. Recurentul a formulat răspuns la întâmpinările depuse de intimaţi .

6. Procedura derulată în recurs

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru şi a fost comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 8 martie 2018, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din acelaşi act normativ.

Recurentul a formulat punct de vedere asupra raportului .

În cauză, în raport de dispoziţiile art. 494 raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin prevederile XVII alin. (3) raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată a recursului în şedinţă publică la data de 16 noiembrie 2018.

7. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinările intimaţilor, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Controlul judiciar declanşat de recurentul-reclamant, în temeiul dispoziţiilor art. 8 şi art. 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, are ca obiect verificarea legalităţii Hotărârii nr. 40 din 12 ianuarie 2011 prin care Consiliul Baroului Neamţ a dispus excluderea sa din profesia de avocat pentru cazul de nedemnitate (potrivit art. 53 lit. a) din Legea nr. 51/1995 şi art. 27 din Statutul profesiei de avocat), precum şi a Deciziei nr. 294 din 3 decembrie 2011 prin care Uniunea Naţională a Barourilor din România a respins contestaţia administrativă formulată de parte împotriva actului administrativ de excludere din profesie, ca neîntemeiată.

Prima instanţă a respins acţiunea reclamantului, ca fiind prescrisă, reţinând, în esenţă, faptul că partea era obligată să sesizeze instanţa de judecată, în lipsa unui răspuns în termen la plângerea sa prealabilă, într-un interval de timp de 6 luni, calculat la data la care autoritatea trebuia să soluţioneze calea administrativă de atac şi nu să solicite, după o perioadă considerabilă de la acest moment, o nouă comunicare a actului administrativ; în acest context, data comunicării deciziei, la cererea părţii, nu poate constitui punctul de început pentru curgerea termenului de prescripţie; ca atare, în raport de prevederile art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, acţiunea este prescrisă, deoarece a fost introdusă după împlinirea termenului prevăzut de lege.

Înalta Curte apreciază că soluţia primei instanţe este greşită pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare.

Împotriva Hotărârii nr. 40 din 12 ianuarie 2011 emisă de Consiliul Baroului Neamţ, recurentul a formulat contestaţie administrativă la data de 3 februarie 2011, iar aceasta i-a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin Decizia nr. 294 din 3 decembrie 2011 emisă de Uniunea Naţională a Barourilor din România. Decizia de soluţionare a contestaţiei administrative a fost emisă cu depăşirea termenului legal de 30 de zile, prevăzut de art. 7 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 şi a fost comunicată părţii la data de 1 octombrie 2015.

Cererea de chemare în judecată a fost depusă la data de 14 octombrie 2015.

Potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare: "Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă."

În speţa de faţă, din cele anterior prezentate, rezultă faptul că acest termen a fost respectat (1 octombrie 2015 - 14 octombrie 2015); aşadar, acţiunea în contencios administrativ a fost formulată în interiorul termenului de prescripţie reglementat de legiuitor, dar şi cu respectarea termenului de decădere de un an, prevăzut de art. 11 alin. (2) din legea în discuţie.

După cum s-a prezentat anterior, prima instanţă şi-a fundamentat soluţia pe dispoziţiile art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora termenul de 6 luni curge de la "data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluţionare a cererii."

Chiar dacă ar fi primită teza primei instanţe, mai precis cea a incidenţei prevederilor art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, concluzia formulării acţiunii în termenul legal se impune faţă de prevederile cuprinse în art. 11 alin. (2) din acelaşi normativ, potrivit cărora:

"Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz."

Aşadar, instanţa de control judiciar apreciază că interpretarea primei instanţe nu poate fi primită, cătă vreme art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 stabileşte că, indiferent de momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 6 luni, cererea de chemare în judecată poate fi introdusă "nu mai târziu de un an de la data comunicării actului", iar alin. (5) califică acest din urmă termen ca fiind de decădere.

În fine, Înalta Curte consideră că este incident adagiul "nemo auditur propriam turpitudinem allegans": intimaţii nu pot invoca excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în condiţiile în care se prevalează de propria culpă, respectiv necomunicarea deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative decât la cererea expresă a recurentului din data de 4 septembrie 2015.

8. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 şi art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinţei civile nr. 30/2016 din 4 aprilie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - LM