Justifiability of unexplained asset increase during public mandate: application of integrity law temporal scope and exclusion of prior income.

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Agenţia Naţională de Integritate/Inspecţia de Integritate a întocmit Raportul de evaluare nr. x din 27 aprilie 2015, în vederea începerii acţiunii de control şi a constatării diferenţei semnificative potrivit art. 18 din Legea nr. 176/2010, privind averea deţinută de A., iar, la data de 15 noiembrie 2012, Agenţia Naţională de Integritate a extins verificările şi asupra averii dobândite de acesta, împreună cu familia, în perioada evaluată, aşa cum rezultă din Nota de modificare obiect înregistrată cu nr. x.

Activitatea de evaluare privind averea existentă şi modificările patrimoniale intervenite, a respectării regimului juridic al conflictelor de interese şi al incompatibilităţilor s-a efectuat pentru perioada 20.06.2008 (data validării mandatului de consilier local) - 31 decembrie 2012 (data încheierii anului fiscal pentru care există informaţii cu privire la veniturile realizate).

În conformitate cu prevederile art. 18 din Legea nr. 176/2010 şi din analiza tuturor documentelor şi informaţiilor aflate la dosar, precum şi a punctului de vedere al persoanei evaluate, a rezultat faptul că în perioada 2008 - 2009, A. a realizat venituri în sumă de 363.953 RON şi a efectuat cheltuieli în sumă totală de 958.447 RON, astfel rezultând o diferenţă între veniturile realizate şi cheltuielile efectuate în cuantum de - 594.494 RON (cuantumul diferenţelor calculate în euro aferent anilor 2008 şi 2009 fiind de 151.472,70 euro).

În motivarea în drept a raportului de evaluare s-au invocat dispoziţiile art. 10 lit. g), art. 17 alin. (5) şi art. 22 alin. (4) din Legea nr. 176/2010.

1.2. Agenţia Naţională de Integritate-Inspecţia de Integritate a dispus comunicarea Raportului de evaluare nr. x din 27 aprilie 2015, în vederea începerii acţiunii de control şi a constatării diferenţei semnificative potrivit art. 18 din Legea nr. 176/2010, privind averea deţinută de A. către Comisia de Cercetare a Averilor din cadrul Curţii de Apel Bacău.

1.3. Comisia de cercetare a averilor constituită conform Legii nr. 176/2010 din cadrul Curţii de Apel Bacău, prin Ordonanţa nr. 1 din 11 iunie 2015 a trimis cauza spre soluţionare Curţii de Apel Bacău, secţia II civilă şi de contencios administrativ dispunând comunicarea ordonanţei părţilor şi Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău.

1.4. Soluţia primei instanţe

Prin Sentinţa nr. 19 din 15 martie 2016, Curtea de Apel Bacău a admis cererea de cercetare a averii pârâţilor A., B., C. şi D. formulată de Agenţia Naţională de Integritate şi, în consecinţă, a constatat că nu are caracter justificat dobândirea de către pârâţii A., B., C. şi D. a sumei de 457.861,25 RON şi, în temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 115/1996 modificată, a confiscat de la pârâtul A. suma de 457.861,25 RON.

1.5. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., pârâţii au formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea, în parte, a hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată la Curtea de Apel Bacău, şi, pe fond, respingerea sesizării formulate de ANI.

Cu privire la primul motiv de casare, recurenţii au apreciat că instanţa a comis un exces de putere prin aceea că nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei probe hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, fără a fi motivat în vreun fel aceste aspecte.

Invocând prevederile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurentul A. arată că nu a fost audiat în faţa instanţei de fond, în considerentele hotărârii instanţei de fond menţionându-se, nereal, că A. ar fi refuzat să dea o declaraţie, în condiţiile în care acesta a dorit să dea o declaraţie în faţa instanţei, numai că la primul termen de judecată la care a fost prezent a solicitat să fie asistat de un apărător, pentru a înţelege la ce se referă toate justificările pe care trebuie să le aducă în faţa instanţei.

În aceeaşi ordine de idei, se arată că au fost cercetaţi pentru dobândirea unei averi ilicite atât recurentul A. dar şi soţia şi copiii săi majori, însă aceştia nu au fost citaţi nici în faţa Comisiei şi nici în faţa instanţei de fond, încălcări care se circumscriu obligativităţii unui proces echitabil, sancţiunea fiind nulitatea actelor întocmite.

Referindu-se la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenţii susţin că instanţa de fond nu-şi respectă propriul algoritm creat, omiţând sume de bani ce în mod legal au fost regăsite în contabilitate şi evidenţiate şi în expertiza contabilă efectuată în cauză, precizând recurenţii că se referă la suma de 21.018 RON, evidenţiată la pag. 13 tabel expertiza E.

Păstrând acelaşi algoritm, împrumutul din 2007, în cuantum de 170.000 euro, nu este considerat decât parţial la venituri, în schimb la cheltuieli, pe primul loc sunt prinse toate ratele achitate şi dobânzile aferente împrumutului în cuantum de 42.398,65 euro. Astfel, recurenţii susţin că acest algoritm, prin care se iau în considerare doar plăţile la credit, fără a considera creditul în sine integral care intră în rulajul firmei este contradictoriu.

În continuare, recurenţii susţin că hotărârea atacată este afectată şi de motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., întrucât averea dobândită de recurentul A. s-a realizat cu resursele financiare deţinute anterior validării sale în Consiliul Local Roman.

Faţă de aceste considerente, pe larg dezvoltate în cuprinsul cererii de recurs, se solicită casarea sentinţei nr. 19 din 15 martie 2016 a Curţii de Apel Bacău şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, iar, şi, în subsidiar, rejudecarea cauzei şi respingerea sesizării formulate de intimata ANI.

Procedura de examinare a recursului în completul de filtru

Raportul întocmit potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru şi comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 22 martie 2018, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, completul de filtru a apreciat incidenţa în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., pronunţând în acest sens încheierea de admitere în principiu din data de 20 septembrie 2018.

Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând recursul civil de faţă, Înalta Curte constată că este nefondat, niciunul din motivele de casare invocate de recurenţi nefiind incident în cauză.

Astfel cum rezultă din cuprinsul cererii de exercitare a căii de atac, primul motiv de casare invocat de recurenţi este cel prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 4 C. proc. civ., critica recurenţilor sub acest aspect fiind grefată pe faptul că instanţa fondului nu a procedat la audierea pârâtului A. şi nu i-a pus în vedere să prezinte dovezile care au stat la baza cererii ANI.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 pct. 4 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.

Prin urmare, motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., reglementează strict situaţia în care instanţa, soluţionând cauza, depăşeşte atribuţiile puterii judecătoreşti, prin aceasta înţelegându-se incursiunea autorităţii judecătoreşti în sferele celorlalte puteri ale statului, cum este cea legislativă sau executivă, astfel cum acestea sunt delimitate de prevederile constituţionale sau de către legile organice, instanţa săvârşind acte care intră în atribuţiile unor altor organe aparţinând unei alte autorităţi constituite în stat.

În mod evident, ipoteza neascultării unei părţi din proces sau omisiunea instanţei de a-şi exercita rolul activ şi a pune în vedere părţii să arate probele propuse în apărarea sa nu pot fi circumscrise nicidecum premisei arătate la art. 488 pct. 4 C. proc. civ., motiv de nelegalitate ce este incident numai în cazul în care instanţa de judecată îşi arogă competenţe specific puterii legiuitoare sau executive.

Argumentele recurenţilor vor fi analizate, însă, din perspectiva reglementării conţinute de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

În mod evident, încălcarea dreptului la apărare are consecinţa prevăzută de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., principiul dreptului la apărare, astfel cum acesta este recunoscut prin dispoziţiile art. 13 C. proc. civ., fiind unul fundamental, astfel că încălcarea normelor procesuale care sunt reglementate în vederea ocrotirii acestui principiu sunt sancţionate cu nulitatea actului astfel îndeplinit.

Însă, nici afirmaţiile în sensul că instanţa fondului a refuzat să procedeze la ascultarea recurentului A. şi nici cele conform cărora instanţa nu a pus în vedere pârâţilor să prezinte dovezile în apărare nu au suport real, actele şi lucrările dosarului atestând contrariul.

În ceea ce priveşte ascultarea persoanei cercetate, Înalta Curte constată că, potrivit dispoziţiilor art. 103 din Legea nr. 115/1996, cei citaţi în faţa comisiei de cercetare vor fi ascultaţi pe rând şi vor prezenta dovezile care au stat la baza raportului de evaluare. Persoana a cărei avere este supusă controlului va putea produce în faţa comisiei de cercetare probe în apărare sau va putea solicita administrarea acestora de către comisia de cercetare şi, dacă consideră necesar, poate depune o declaraţie în care va arăta veniturile realizate şi modul de dobândire a averii.

Raportat la cauza de faţă, este de constatat faptul că recurentul A. a fost citat de Comisia de cercetare a averilor la data de 8 mai 2015, anterior primului termen stabilit de Comisie (21 mai 2015). La acest din urmă termen, recurentul a invocat lipsa de apărare, refuzând să dea o declaraţie în atare condiţii, context în care Comisia de cercetare a averilor a stabilit un nou termen, pentru data de 11 iunie 2015. Este de precizat faptul că la termenul din 21 mai 2015 Comisia de cercetare a averilor a procedat, totuşi, la audierea recurenţilor B., C. şi D.

Aspectele asupra cărora este audiată persoana cercetată sunt evident personale, vizând veniturile şi cheltuielile, astfel că solicitarea de amânare a audierii pentru a fi asistat de apărător trebuie să fie temeinic justificată, lipsind o atare justificare.

Mai mult, dată fiind corelarea prevederilor Legii nr. 115/1996 cu cele ale C. proc. civ., Înalta Curte subliniază faptul că amânarea judecăţii poate fi dispusă, potrivit dispoziţiilor art. 222 C. proc. civ., la cererea părţii interesate dar numai în mod excepţional, pentru motive temeinice şi care nu sunt imputabile părţii sau reprezentantului ei.

Or, este de observat că recurentul pârât A. nu a justificat, nici la termenul din 21 mai 2015 şi nici la cel din 11 iunie 2015 existenţa unor situaţii ce pot fi circumscrise ipotezei prevăzute de art. 222 C. proc. civ., astfel că, nefiind fondată cererea de amânare din 21 mai 2015, refuzul recurentului-pârât mai sus menţionat de a da o declaraţie, în sensul prevăzut de art. 103 din Legea nr. 115/1996, nu este unul justificat, context în care critica recurentului-reclamant la adresa procedurii desfăşurate în faţa Comisiei va fi înlăturată.

În ceea ce priveşte critica recurenţilor pârâţi, potrivit cărora nu ar fi fost citaţi, Înalta Curte constată că este vădit nefondată, fiind de observat faptul că toţi recurenţii au fost citaţi, atât în faţa Comisiei de cercetare a averilor cât şi în faţa instanţei de contencios administrativ, după cum rezultă din actele dosarului.

În plus, trebuie precizat şi faptul că toţi recurenţii pârâţi au beneficiat de asistenţă juridică, rezultând din cuprinsul dosarului de fond asistarea respectiv reprezentarea recurenţilor prin apărător ales, ale cărui împuterniciri au fost depuse la dosarul cauzei.

Considerentele anterior expuse vor fi valorificate şi pentru a înlătura critica recurenţilor pârâţi, în sensul încălcării dreptului la apărare, Înalta Curte constatând, pe de o parte, faptul că aceştia nu numai că nu au fost împiedicaţi să-şi exercite drepturile procesuale atât personal dar şi prin reprezentant şi, pe de altă parte, că instanţa de fond a încuviinţat probele propuse de recurenţii pârâţi, aşa cum au fost formulate, manifestând diligenţă şi disponibilitate pentru exercitarea efectivă a apărării calificate,fiind de sesizat, sub acest din urmă aspect, că instanţa de judecată, la termenul din 22 septembrie 2015 a luat în considerare solicitarea apărătorului recurenţilor de fixare a unui termen la care să poată fi prezent.

În atare context, nimic din economia dosarului nu poate susţine critica recurenţilor pârâţi, în sensul că, pe parcursul procedurii le-a fost încălcat dreptul la apărare.

În fine, o ultimă critică subsumată motivului de casare prevăzut la art. 488 pct. 5 C. proc. civ. priveşte nepronunţarea sentinţei în şedinţă publică.

Şi această critică este vădit nefondată, în contextul în care instanţa fondului a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 396 alin. (1), în cazuri justificate, dacă instanţa nu ia hotărârea de îndată, pronunţarea acesteia poate fi amânată pentru un termen care nu poate depăşi 15 zile.

(2) În cazul amânării prevăzute la alin. (1), preşedintele, odată cu anunţarea termenului la care a fost amânată pronunţarea, poate stabili că pronunţarea hotărârii se va face prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Ca atare, împrejurarea că sentinţa civilă recurată în prezenta cauză nu a fost pronunţată în şedinţă publică nu are nicio relevanţă în privinţa legalităţii hotărârii, de vreme ce soluţia a fost pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei, în acord cu prevederile art. 396 alin. (2) C. proc. civ.

Nefondat este şi motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., constatând Înalta Curte că nu există niciun argument valid pentru a se putea concluziona în sensul existenţei unei contradictorialităţi între considerentele hotărârii atacate, ori între considerentele sentinţei şi dispozitivul acesteia.

Astfel, deşi recurenţii susţin că, parţial, considerentele hotărârii evocă temeinicia acţiunii, în timp ce, pe de altă parte se arată că acţiunea este neîntemeiată, nimic din cuprinsul considerentelor sentinţei nu atestă faptul că judecătorul fondului a dovedit inconsecvenţă cu privire la aprecierea temeiniciei sesizării formulate de ANI în cauză.

În acelaşi sens, instanţa de control judiciar constată că prima instanţa a procedat la o analiză proprie a argumentelor evocate de ambele părţi, a analizat probele administrate şi a dezlegat în consecinţă fondul cauzei, context în care critica grefată pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. nu este fondată.

În fine, cel de al patrulea motiv de nelegalitate invocat de către recurenţi este cel prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia se poate cere casarea unei hotărâri când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Sub acest aspect, recurenţii susţin faptul că deşi prima instanţă clarifică provenienţa resurselor financiare anterioare mandatului recurentului A., nu a aplicat raţionamentul logico-juridic pentru întreaga perioadă de timp, pentru privirea în tot a tabloului, pentru că norma de drept pe care s-a bazat controlul are în vedere sancţionarea acelora care se îmbogăţesc în perioada în care exercită un mandat de demnitate publică, funcţionar public, etc.

Constată Înalta Curte că este nefondată critica recurenţilor sub acest din urmă aspect, rezultând din cuprinsul dispoziţiilor Legii nr. 176/2010 faptul că evaluarea averii se raportează la perioada de timp în care persoana cercetată a exercitat una din demnităţile sau funcţiile din sfera de referinţă a legii, şi în acest sens prevederile art. 18 nu lasă loc la nicio interpretare.

Potrivit dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 176/2010, Prin diferenţe semnificative, în sensul prezentei legi, se înţelege diferenţa mai mare de 10.000 de euro sau echivalentul în RON al acestei sume între modificările intervenite în avere pe durata exercitării demnităţilor şi funcţiilor publice şi veniturile realizate în aceeaşi perioadă.

Prin urmare, perioada ce poate fi avută în vedere de Agenţia Naţională de Integritate pentru evaluarea averii nu poate fi alta decât cea a exercitării demnităţilor sau funcţiilor prevăzute de Legea nr. 176/2010.

Pe de altă parte, veniturile avute anterior învestirii recurentului pârât în funcţia care a făcut posibilă verificarea averii trebuie să se reflecte în declaraţia de avere depusă la începutul mandatului, aceasta fiind premisa de la care porneşte activitatea de cercetare a averii.

În al doilea rând, din moment ce Agenţia Naţională de Integritate susţine că în perioada 2008 - 2009 apare diferenţa nejustificată între veniturile realizate şi modificările intervenite în averea subiectului cercetat, este firesc ca activitatea de cercetare să vizeze această perioadă şi nu perioade anterioare, care oricum scapă atribuţiilor ANI sau ulterioare, cât timp ANI nu a sesizat niciun element de natură a contura suspiciunea dobândirii averii nejustificate după anul 2009.

Veniturile anterioare ale recurentului pârât dar şi ale membrilor familiei au făcut obiectul analizei Comisiei de cercetare a averilor şi instanţei de judecată, constatându-se exact o diferenţă nejustificată între aceste venituri, pentru perioada 2009 - 2009 şi modificările suferite în situaţia averii analizate.

Au susţinut recurenţii, tot în cardul critici grefate pe dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., că instanţa de fond, deşi a constatat contractarea împrumutului de 170.000 euro de la BCR, consideră că numai suma de 394.544 RON poate fi luată în calcul la venituri.

Constată instanţa de control judiciar că prima instanţă reţine, în considerente, că, aşa cum rezultă din Contractul de împrumut x din 7 aprilie 2008 încheiat între BCR S.A. şi din declaraţia de avere a pârâului A., acesta din urmă şi B. au împrumutat suma de 170.000 Euro, echivalentul a 616.046 RON, din care, până la data validării mandatului pârâtului A., cheltuise suma de 221.502 RON, iar la data de 20 iunie 2008 pârâtul avea disponibil suma de 394.544 RON, reprezentând venit, aspect care va fi reţinut de instanţă având în vedere atât probele administrate cât şi faptul că aceste susţineri nu au fost contestate de niciunul dintre părţi sau participanţi.

Ca atare, luarea în considerare a sumei de 394.544 RON la capitolul venituri este absolut firească, din moment ce la data de 20 iunie 2008 acesta era disponibilul sumei rezultate din împrumut, astfel cum chiar recurentul pârât A. a arătat, inclusiv la termenul la care a fost dezbătut fondul cauzei.

De aceea, nu poate fi luată în discuţie nici pretinsa inconsecvenţă a instanţei de fond cu privire la luarea în considerare, doar parţială a unui împrumut ca venit, în timp ce restituirea ratelor şi a dobânzilor este considerată integral cheltuieli.

În continuare, recurenţii susţin că, fără suport, instanţa de fond a luat în considerare, la capitolul cheltuieli, suma de 85.000 RON pentru cele 17 luni analizate, de unde ar rezulta o sumă lunară de 1.388,8 euro (la un curs de 3,60 RON), or, facturile la întreţinere şi alimentele, coşul zilnic al familiei se situa în jur de maxim 500 euro, respectiv 1800 RON lunar, or, chiar recurenta recurenta B., soţia recurentului A., a declarat în faţa Comisiei de cercetare a averilor că cheltuielile uzuale de întreţinere a familiei se ridică la aproximativ 1.000 euro lunar.

Apoi recurenţii susţin că recurenta B. a avut şi are anumite atribuţii pentru care a fost retribuită lunar cu venituri în cuantum de 7.800 RON în 2008 şi 8.640 RON în 2009, venituri care nu au fost luate în calcul.

Contrar celor afirmate de recurenţi, prima instanţă a reţinut că în perioada de referinţă pârâţii obţin venituri din salarii şi cedarea folosinţei bunurilor în cuantum de 54.240 RON în 2008 şi 37.076 RON în 2009, astfel cum rezultă din Adresa nr. x din 28 martie 2012, emisă de Administraţia Finanţelor Publice Roman.

Prin urmare, atât Comisia de cercetare a averilor dar şi instanţa de fond au avut în vedere, la capitolul venituri, doar veniturile care au fost justificate de către recurenţi.

Totodată, instanţa de control judiciar reţine că instanţa fondului a luat în considerare, la capitolul venituri şi suma rezultată din contractual de achiziţie a spaţiului nr. 663/2009 iar, la aceeaşi rubrică, dividendele pretins încasate de către recurentul A. au fost avute în vedere ca venituri, însă în limita documentelor justificative depuse la dosarul cauzei, respectiv până la concurenţa sumei de 50.714 RON.

Faţă de toate aceste considerente,Înalta Curte constată nefondat recursul civil de faţă, urmând a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A., B., C. şi D. împotriva Sentinţei nr. 19 din 15 martie 2016 a Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - LM