Transferability of fiscal obligations between non-personal branches following cross-border merger and tax file succession

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 09 noiembrie 2015, reclamanta A. - Sucursala Făget a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele ANAF - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi Administraţia Sector 2 a Finanţelor Publice, (1) să se constate caracterul temeinic şi fondat al cererii prin care se solicită transferul şi preluarea dosarului fiscal de către Direcţia de Administrare a Marilor Contribuabili din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală ca autoritate competentă a administra reclamanta, în calitate de contribuabil, în urma fuziunii prin absorbţie a societăţii A. A. de către A. A., în prezent A.; (2) să se dispună, în scopul reparării prejudiciului suferit de reclamantă, în sensul obligării la preluarea dosarului fiscal de către Direcţia de Administrare a Marilor Contribuabili din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală ca autoritate competentă a o administra, în calitate de contribuabil, în urma fuziunii prin absorbţie a societăţii A. A. de către A. A., în prezent A.; (3) cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia primei instanţe

Prin Sentinţa nr. 1078 din 31 martie 2016, Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca nefondate, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de DGAMC, şi excepţia lipsei plângerii prealabile, invocată de AFPS2, şi a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., reclamanta a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate şi, rejudecând cauza, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Recurenta-reclamantă susţine, printr-un prim motiv de recurs, faptul că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că, deşi a existat un act de fuziune între două sucursale, prin decizia directorului general al A. din data de 24 septembrie 2014, a intervenit doar un transfer de contracte.

Motivarea instanţei de fond este contrară propriului raţionament făcut anterior, prin care aceasta a apreciat că a avut loc un transfer de active şi pasive, inclusiv dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţii absorbite, de la persoana a cărei existenţă a încetat, către cealaltă persoană juridică.

Mai susţine recurenta-reclamantă faptul că decizia directorului general nu are efect constitutiv de drepturi şi obligaţii, iar transferul contractelor s-a datorat fuziunii.

Decizia directorului general este relevantă sub aspectul aprobării radierii sucursalei din România, precum şi din evidenţele autorităţii fiscale competente din România.

Cea de-a doua critică susţine nelegalitatea recalificării raporturilor fiscale existente între intimată şi recurentă, faţă de prevederile C. fisc.

În cuprinsul acestei critici, se arată că, neadmiţându-se transferul operat în temeiul fuziunii, instanţa recalifică relaţia fiscală a recurentei-reclamante, ca şi cum aceasta nu ar desfăşura activitatea printr-un sediu permanent, sucursala Sibiu.

O asemenea interpretare a instanţei de fond este contrară Titlului V C. fisc. , care la art. 115 alin. (2) lit. a) prevede că veniturile unui nerezident, care sunt atribuibile unui sediu permanent/sediu permanent desemnat în România, cad sub incidenţa prevederilor Titlului II, prin care se reglementează impozitul pe profit.

În raport de acestea, recurenta-reclamantă consideră că se impune transferul dosarului fiscal al sucursalei radiate către autoritatea fiscală (DGAMC) care gestionează A. - Sucursala Sibiu, în prezent Făget.

Recurenta-reclamantă consideră că în lipsa acestui transfer de dosar fiscal se află în imposibilitatea de a accesa mecanisme fiscale accesibile oricărui contribuabil, cum ar fi: amortizarea fiscală, deductibilitatea cheltuielilor, transferul rezervelor/provizioanelor societăţii absorbite, pierderea fiscală şi recuperarea acestei pierderi aferente înregistrărilor fiscale ale societăţii radiate, depunerea decontului de TVA în raport de activitatea economică prestată de sucursala absorbită şi radiată, deducerea TVA.

Refuzul de a se dispune în sensul transferului dosarului fiscal este contrar prevederilor art. 291 alin. (3) C. fisc. şi jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din cauzele C-286/83 ROMPELMAN; C-37/1995 GHENT COAL TERMINAL; C-408/98 ABBEY NATIONAL.

O altă critică adusă hotărârii instanţei de fond vizează reinterpretarea noţiunii de transfer de activitate prin transfer de contracte, realizată prin faptul că nu s-a ţinut seama de voinţa acţionarilor care au aprobat fuziunea.

Transferul de activitate nu vizează transferul contractelor atâta timp cât recurenta-reclamantă este titulara tuturor contractelor încheiate şi existente atât anterior actului de fuziune, cât şi ulterior acestui moment.

Un ultim motiv de recurs vizează faptul că soluţionarea petitului principal, prin respingerea cererii de chemare în judecată, nu determină respingerea automată a petitului secund prin care se solicită soluţionarea cererii de transfer a dosarului fiscal.

Soluţionarea petitului secund implică o analiză în raport de neîndeplinirea obligaţiei legale de a soluţiona în temeiul legal - 34 zile, cererea de transfer a dosarului fiscal, iar respingerea petitului principal nu determină o respingere automată a petitului secund, deoarece fundamentarea în drept a celor două petite este diferită.

4. Procedura de examinare a recursului în completul de filtru Raportul întocmit potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru şi comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 22 martie 2018, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, completul de filtru a apreciat incidenţa în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., pronunţând în acest sens încheierea de admitere în principiu din data de 20 septembrie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analiza motivelor de casare

Recursul este nefondat.

Înalta Curte constată că prin precizarea acţiunii depusă la dosarul de fond pentru termenul de judecată din data de 10 martie 2016, reclamanta susţine că intenţia sa a fost de a solicita, în principal, obligarea pârâtelor să transfere dosarul fiscal al Sucursalei de la Bucureşti (radiată) către Sucursala Sibiu, în prezent Făget şi, în condiţiile în care acest capăt de cerere va fi considerat nefondat, în subsidiar, a solicitat obligarea pârâtelor la soluţionarea cererii de transfer a dosarului fiscal, la care nu s-a răspuns nici până în prezent.

Instanţa de fond a constatat în mod corect că prin obiectul cererii de chemare în judecată partea reclamantă deduce instanţei spre analiză pretinse conduite administrative deficitare ale părţilor pârâte, constând, în principal, printr-un pretins refuz nejustificat de a soluţiona cererea, iar, în subsidiar, într-o pretinsă nesoluţionare în termenul legal a unei cereri.

Constatând că refuzul pârâtelor de a proceda la transferul dosarului fiscal al Sucursalei Bucureşti este întemeiat, în mod corect, judecătorul fondului a arătat că odată confirmată temeinicia poziţiei administrative şi procesuale a acestora, nu se mai impune obligarea la soluţionarea formală a cererii înregistrate sub nr. x din 26 martie 2015 la DGFPMB şi sub nr. x din 26 martie 2015 la DGAMC.

Soluţia este corectă şi din perspectiva faptului că recurenta-reclamantă s-a plâns de refuzul nejustificat al părţilor în raport de răspunsul dat de ANAF - DGAMC prin adresa nr. x din 9 iulie 2015, la cererile formulate de reclamantă prin adresele nr. x din 6 aprilie 2015; nr. x din 4 iunie 2015, nr. x din 4 iunie 2015.

Odată stabilită temeinicia refuzului autorităţilor pârâte, obligarea acestora să răspundă unor cereri anterioare ce privesc aceleaşi aspecte este inutilă şi nu conduce la o altă rezolvare a dosarului, fiind în acord cu dispoziţiile art. 1 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată.

Cu privire la efectele fuziunii asupra sucursalelor recurentei-reclamante şi a consecinţelor fuziunii implementate pe teritoriul României, trebuie reamintit că potrivit susţinerilor părţii şi celor reţinute de prima instanţă, societăţile cu sediul în Italia, A. şi A., deţineau sedii permanente în România, sub forma sucursalelor.

Prima societate (A.) deţinea o sucursală la Bucureşti, iar cea de-a doua societate (A.) deţine o sucursală la Sibiu.

În data de 26 noiembrie 2013, cele două societăţi au fuzionat, societatea A. fiind încorporată, cum rezultă din contractul de fuziune, de societatea A.

Prin urmare, societatea A. a fost dizolvată prin lichidare, iar noua societate şi-a schimbat denumirea în societatea A., adică recurenta-reclamantă.

Din actele dosarului reiese faptul că între cele două societăţi a avut loc o fuziune prin absorbţie, conform terminologiei române, prin care s-a realizat transferul drepturilor şi obligaţiilor de la A. către A.

Această fuziune a privit toate drepturile şi obligaţiile societăţii A., dar aceasta nu înseamnă că Sucursala din Bucureşti a societăţii A. a fost incorporată de Sucursala din Sibiu (Făget) a societăţii A.

Instanţa de fond a arătat că, în lipsa dovedirii de către reclamantă a conţinutului legii străine, s-a raportat la clauzele actului de fuziune, ce nu conţine dispoziţii în sensul pretins de parte.

Recurenta-reclamantă nu a formulat nicio critică cu privire la cele reţinute de prima instanţă, astfel încât sunt corecte şi consecvente susţinerile judecătorului cu privire la rolul deciziei directorului general al A., şi anume acela a transferului contractelor de la Sucursala din Bucureşti către Sucursala din Sibiu, în vederea radierii primei sucursale.

În susţinerea punctului său de vedere, recurenta-reclamantă porneşte de la un raţionament greşit, combătut de judecătorul fondului, prin faptul că prin nicio dispoziţie a actului de fuziune nu s-a prevăzut incorporarea/absorbţia Sucursalei din Bucureşti de către Sucursala din Sibiu.

Înalta Curte susţine că o asemenea abordare este greşită, deoarece Sucursala din Bucureşti a fost înfiinţată potrivit legii române şi urmează regulile de desfăşurare, fuziune, radiere, potrivit legii române.

Contrar celor afirmate prin motivele de recurs, decizia scrisă a directorului general al A. are valoare juridică şi nu contrazice actul de fuziune, decizia nu a fost anulată şi îşi produce efectele.

Faţă de acestea, se constată că, în mod corect, în raport de conţinutul deciziei, prima instanţă a apreciat corect că între cele două sucursale a avut loc numai transferarea tuturor contractelor către Sucursala Sibiu (Făget) şi nu un transfer de drepturi şi obligaţii, inclusiv în materie fiscală.

Sucursala Sibiu (Făget) nu preia situaţia fiscală a sucursalei din Bucureşti, ci aceasta este preluată de societatea mamă, recurenta-reclamantă, deoarece nu există nicio reglementare naţională (de altfel, nici recurenta nu a invocat vreo dispoziţie legală în acest sens) care să permită fuziunea între dezmembrăminte.

În ceea ce priveşte critica prin care recurenta-reclamantă susţine că sentinţa atacată a realizat o recalificare a raporturilor fiscale existente între autorităţile fiscale şi aceasta în raport de prevederile C. fisc. , Înalta Curte o va respinge ca nefondată.

Din actele dosarului rezultă că cele două sucursale au continuat să funcţioneze în mod independent şi după intervenirea fuziunii, acestea au/au avut coduri de înregistrare fiscală în scop de TVA propriu, înregistrare la Oficiul Registrului Comerţului, şi li se aplică legea naţională.

Recurenta-reclamantă nu a putut să indice nicio dispoziţie legală încălcată cu referire la eventuala obligaţie de a se transfera dosarul fiscal al unei sucursale radiate, care nu are patrimoniu propriu.

De asemenea, recurenta-reclamantă a indicat faptul că este în imposibilitate de a accesa mecanisme fiscale accesibile oricărui contribuabil, afirmaţia însă nu a fost susţinută de argumente şi probe în acest sens.

Mai mult, la interpelarea Înaltei Curţi, în sensul de a se indica prevederile C. fisc. care au fost încălcate de prima instanţă, recurenta-reclamantă a menţionat Titlurile II şi V din C. fisc. , referitoare la impozitul pe profit şi impozitul pe veniturile realizate de nerezidenţi, fără a se aduce argumente în concret.

Acelaşi procedeu a fost folosit de recurenta-reclamantă prin indicarea unor hotărâri pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, fără a arăta relevanţa acestora în cauza de faţă sau prin amintirea principiului neutralităţii fiscale, de asemenea fără a se face analogie cu speţa dedusă judecăţii.

Înalta Curte mai reţine că, în mod corect, prima instanţă a analizat şi interpretat decizia directorului general al A., în sensul că a avut loc între sucursale un transfer de contracte, iar această interpretare nu conduce la ideea unei reinterpretări a noţiunii de transfer de activitate prin transferul de contracte.

Transferul de activitate a avut loc în urma actului de fuziune între cele două societăţi din Italia, iar transferul de contracte, deoarece nu este posibilă o fuziune între sucursale, adică între două entităţi fără personalitate juridică, s-a realizat ca urmare a deciziei directorului general.

Faţă de acestea, nefiind întrunite motivele de recurs, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, coroborat cu art. 496 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. - Sucursala Făget împotriva Sentinţei nr. 1078 din 31 martie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - CT