EU-funded staff costs upheld as eligible despite civil-service contracts; appeal quashed.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Reclamanta Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Cluj-Napoca a formulat în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice - Direcţia OIPOSDRU, cerere de chemare în judecată solicitând anularea scrisorii de informare a beneficiarului nr. 909/RI din 24 aprilie 2015 prin care s-a soluţionat cererea de rambursare suplimentară nr. 2 din 2 aprilie 2015 formulată de AJOFM Cluj pentru contractul POSDRU 94/4/1/S/61424 precum şi obligarea pârâtelor la emiterea unei scrisori de informare a beneficiarului cu validarea sumei de 8.841.464 RON solicitată spre rambursare ca şi cheltuieli eligibile cu resursa umană, cu cheltuieli de judecată în caz de opoziţie.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 47/2016 din data de 18 februarie 2016, Curtea de Apel Cluj, secţia a III a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Cluj-Napoca, împotriva Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice - Direcţia OIPOSDRU.

A anulat scrisoarea de informare a beneficiarului 909/RI/24 aprilie 2015 prin care s-a soluţionat cererea de rambursare suplimentară 2/02 aprilie 2015 formulată de Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Cluj-Napoca pentru contractul x şi a obligat pârâtele la emiterea unei scrisori de informare a beneficiarului cu validarea sumei de 8.841.464 RON solicitată spre rambursare prin cererea de rambursare suplimentară nr. 2 ca şi cheltuieli eligibile cu resursa umană. A obligat pârâţii la cheltuieli de judecată faţă de reclamantă în sumă de 50 RON.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs pârâtul Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de casare prev. de art. 488, alin. (1), pct. 6 Noul C. proc. civ., respectiv "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.", recurenta a arătat că sentinţa atacată nu este precisă şi se rezumă la o înşiruire de fapte şi argumente fără referire în concret la toate probele administrate în cauză, astfel încât să conducă, în mod logic şi convingător, la o soluţie corectă.

În acelaşi context, s-a precizat că instanţa de judecată prin Sentinţa civilă nr. 47/2016 nu a lămurit toate faptele aflate în legătură cu probele administrate, astfel încât să poată proceda la pronunţarea unei concluzii juste şi logice cu privire la obiectul acestei cauze.

Totodată, s-a arătat că prin Sentinţa civilă nr. 47/2016 judecătorul a soluţionat cauza fără o corelaţie cu dispoziţiile legale şi criticile formulate de Organismul Intermediar. Raportarea doar la situaţia de fapt şi actele prezentate de reclamantul AJOFM Cluj, în termeni generali, nu corespunde scopului motivării şi echivalează cu o nemotivare.

Se mai precizează că prin omisiunea primei instanţe de a motiva, în mod efectiv, excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată pe calea întâmpinării, a fost încălcat însăşi dreptul OI MMFPSPV la un proces echitabil, astfel cum este prevăzut de normele legale.

În legătură cu această excepţie, recurenta a invocat faptul că din înscrisurile ataşate acesteia, a reieşit că împotriva Scrisorilor standard de informare a beneficiarului aferente fiecăreia din Cererile de rambursare nr. x, nu au fost formulate plângeri prealabile de către AJOFM Cluj.

Lipsa acestor plângeri prealabile are drept consecinţă menţinerea temeiniciei şi legalităţii acestor Scrisori standard.

Neuzarea, însă, de aceste plângeri prealabile are ca efect consolidarea situaţiei juridice create de respectivele scrisori, ce capătă o prezumţie absolută de legalitate.

Faptul că a fost formulată cererea de rambursare 2 suplimentară şi comunicată o scrisoare standard de informare a beneficiarului aferentă, nu reprezintă un temei legal şi suficient pentru a admite acţiunea, cât timp în raport de cererile de rambursare nr. x procedura prealabilă nu a respectat termenele legale şi nu a îndeplinit condiţiile prevăzute de Legea nr. 554/2004.

Concluziile instanţei de judecată cu privire la această excepţie sunt nesusţinute şi neargumentate în raport de probele existente în dosarul cauzei.

Se mai susţine că instanţa se pronunţă cu privire la alte motive decât cele menţionate de actele la care se referă, recurenta indicând că motivul care a stat la baza unei astfel de măsuri îl reprezintă faptul ca hotărârile pronunţate în litigiile la care s-a făcut trimitere, nu reprezintă o practică consolidată la nivelul instanţei de judecată, după cum nu beneficiază de forţa obligatorie a legilor.

Totodată, se arată că a fost învederat instanţei de fond faptul că Sentinţa civilă nr. 505/2014, a fost atacată cu recurs de către MMFPSPV OIPOSDRU, iar în prezent, recursul se află pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cauza nr. 654/33/2014*, în procedură de filtru.

Mai mult, se invocă Sentinţa civilă nr. 47/2016 prin care instanţa analizează şi reţine cu totul altceva şi anume:"Această cerere a fost respinsă în totalitate apreciindu-se că aceste cheltuieli nu sunt eligibile deoarece nu au fost respectate normele legale privind angajarea personalului având în vedere calitatea de instituţie publică a AJOFM Cluj".

Un al doilea motiv de casare se circumscrie prevederilor art. 488, alin. (1), pct. 8 Noul C. proc. civ., respectiv "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material."

Recurenta precizează, sub acest aspect, că în mod incorect, instanţa de fond a apreciat că prin Adresa nr. x/2010 Organismul Intermediar a comunicat punctul său de vedere cu privire la modul de angajare a echipei de implementare, întrucât la finalul acestei adrese în care se regăseşte interpretarea Organismului Intermediar cu privire la acest text din Ghid şi anume: "Precizăm pe această cale că membri echipei de implementare a proiectului pot fi angajaţi şi în calitate de persoană fizică autorizată cu condiţia ca patrimoniul de afectaţiune al acestora (imobile, echipamente) sa nu fie folosit în desfăşurarea activităţilor din cadrul proiectului. În ceea ce priveşte salarizarea personalului din instituţiile publice menţionăm că proiectele finanţate din fonduri structurale sunt iniţiate de instituţia publică, care are responsabilitatea managementului şi implementării acestuia, ca şi orice alt proiect/acţiune iniţiată şi finanţată din fonduri de la bugetul de stat/local. Instituţia beneficiară derulează proiecte cu personalul încadrat la nivelul acesteia, iar funcţionarii publici sau contractuali care desfăşoară activităţi în cadrul proiectelor, au atribuţii prevăzute în fişa postului, conform reglementărilor în vigoare, fiind considerate sarcini de serviciu şi nu responsabilităţi suplimentare. În aceste condiţii, personalul instituţiei este remunerat conform prevederilor legale aplicabile în mod obişnuit. Prin urmare plata personalului din instituţiile publice centrale şi/sau locale, care lucrează în cadrul proiectelor finanţate din fonduri structurale, se face în conformitate cu legislaţia naţională în vigoare în domeniul salarizării, aplicabilă respectivelor instituţii."

Se mai critică faptul că prima instanţă a indicat în cuprinsul hotărârii faptul că respectivele contracte de prestări servicii sunt caracterizate prin lipsa relaţiei de subordonare între prestator şi beneficiar, însă, în lipsa unor înscrisuri doveditoare depuse de AJOFM, recurenta apreciază că această susţinere este subiectivă.

A mai precizat recurenta că prin Sentinţa civilă nr. 47/2016, instanţa de judecată procedează la o motivare cu exprimări generale, fără a indica aspectul de ordin legal, pentru care se reţine că se pot desfăşura activităţi de către experţii proiectului: "fără a face parte din schema de personal încadrat în respectiva instituţie publică pe baza unui contract de prestări servicii".

Totodată, se arată că prima instanţă şi nu a ţinut cont şi de următoarele aspecte de ordin legal:

- proiectul a fost implementat în perioada 1 august 2010 - 31 iulie 2013;

- Decizia nr. 97/A din 30 iulie 2010 se raportează la O.U.G. nr. 52 din 26 aprilie 1999;

- însă la data emiterii Deciziei nr. 97/A din 30 iulie 2010, O.U.G. nr. 52/2009 era modificată de O.U.G. nr. 114 din 23 decembrie 2009;

- după începerea implementării proiectului, respectiv 1 august 2010, a fost emisă Legea nr. 284 din 28 decembrie 2010, iar în cuprinsul acestei legi prin articolul 39, art. 5 din O.U.G. nr. 52/1999 a fost abrogat, însă, conform art. 34, alin. (4) şi (11) din Legea nr. 284/2010, s-a prevăzut că: "Numărul de persoane la nivelul unei autorităţi dintre cele prevăzute la alin. (1), care pot fi nominalizate în echipele de proiect, (...)""Conducătorul instituţiei are obligaţia de a se asigura de respectarea condiţiilor şi limitelor stabilite prin prevederile prezentei legi la nivelul tuturor echipelor de proiect organizate în cadrul instituţiei pe care o conduce." Astfel, nu era permisă încadrarea personalului implicat în implementarea de proiecte în afara organigramei aferente instituţiei publice.

Recurenta mai susţine că în temeiul contractului de finanţare şi al Ghidului solicitantului - Condiţii generale (2009), AJOFM Cluj avea şi posibilitatea externalizării serviciilor pentru care nu deţinea resursa umană necesară, în condiţiile O.U.G. nr. 34/2006, pe care, însă, a considerat-o că nu îi este aplicabilă.

Instanţa de judecată a procedat însă la extrapolarea prevederilor din Ghidul Solicitantului Condiţii Generale - 2009 şi a punctului de vedere formulat de Ol MMFPSPV, raportând incorect modalitatea de angajare a personalului în proiect la alte aspecte nemotivate în drept.

Nu în ultimul rând, recurenta a arătat că prin cererea de chemare în judecată AJOFM Cluj a chemat în judecată ca pârâţi Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, dar şi Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice - Direcţia OIPOSDRU (Organismul Intermediar pentru Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane, deşi emitentul Scrisorii standard de informare a beneficiarului nr. 909/RI din 24 aprilie 2015 a fost numai Organismul Intermediar, direcţie în cadrul Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, structură fără personalitate juridică. Aceasta este reprezentată în instanţă doar prin Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice.

Cu toate acestea, deşi acţiunea este admisă împotriva Direcţiei OIPOSDRU, instanţa "obligă pârâţii la cheltuieli de judecată faţa de reclamantă"

În această situaţie, se susţine că instanţa a încălcat prevederile art. 211 - Scopul judecării procesului din Noul C. proc. civ., respectiv instanţa nu a lămurit exact cadrul procesual al litigiului.

Întrucât instanţa nu a stabilit în mod corect cadrul procesual dedus judecăţii, respectiv numărul pârâţilor împotriva cărora a fost formulată acţiunea, a fost pronunţată o sentinţă care va crea dificultăţi la punerea sa în executare, întrucât deşi Ministerul nu mai este parte în această cauză, el este obligat, alături de Organismul Intermediar la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu judecarea prezentei cauze.

În finalul recursului său, recurenta reiterează toate argumentele invocate în apărarea sa la instanţa de fond.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare.

5. Procedura de soluţionare a recursului. Examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 11 iunie 2018, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin cererea înregistrată la data de 16 iulie 2018, recurentul Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice a solicitat scoaterea sa din cauză şi introducerea în cauză a Ministerului Fondurilor Europene în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 1/2018.

Pentru termenul de judecată din data de 12 noiembrie 2018 a fost citat Ministerul Fondurilor Europene în calitate de recurent, pentru recursul declarat împotriva Sentinţei civile nr. 47/2016 din 18 februarie 2016 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Un prim argument de nelegalitate se referă la incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 noul C. proc. civ., respectiv atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Potrivit acestui text de lege, casarea hotărârii se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

În literatura de specialitate s-a precizat că deşi la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba de despre ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare şi anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Un atare motiv de casare se justifică prin prisma faptului că în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluţia adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

Este de principiu că, în conformitate cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele, în care se va arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Obligaţia judecătorului de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluţia dată, pentru ce a admis susţinerile unei părţi şi le-a respins pe ale celeilalte, pentru ce a găsit bună o probă şi nesinceră o altă probă, de ce a aplicat o anumită normă de drept, sau i-a dat o anumită interpretare, este o obligaţie esenţială, a cărei încălcare duce la desfiinţarea hotărârii.

Prin urmare, textul legal sus evocat se referă la necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă şi concretă în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, ea constituind astfel o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi de altfel singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar. Astfel, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, şi de altfel ea se circumscrie şi noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt (a se vedea Hot. CEDO din 28 aprilie 2005 în cauza Albina c. României şi Hot. CEDO din 15 martie 2007 în cauza Gheorghe c. României).

Pe de altă parte, tot atât de adevărat este că în jurisprudenţa sa privind încălcările aduse art. 6 para. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri că, în general instanţelor naţionale nu le incumbă o obligaţie de a furniza în motivările hotărârilor lor răspunsuri detaliate pentru fiecare argument ridicat de către părţile implicate în litigii (Hot. CEDO Van de Hurk c. Olandei, şi Hot. Perez c. Franţei).

Circumstanţiind aceste aspecte teoretice la speţa dedusă judecăţii, se observă că, în cauză, recurenta a invocat motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 detaliat mai sus, în legătură cu faptul că instanţa de fond nu a motivat respingerea excepţiei inadmisibilităţii invocată de recurenta pârâtă.

Din verificarea hotărârii, se observă că prima instanţă a statuat că este nefondată excepţia inadmisibilităţii din perspectiva art. 2 alin. (1) lit. i) raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Or, aceste texte de lege se referă la refuzul nejustificat al autorităţii publice de a soluţiona o cerere, sau exprimarea explicită, cu exces de putere a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane, în raport de care nu este necesară parcurgerea procedurii prealabile.

Este adevărat că instanţa de fond nu a dezvoltat argumentele avute în vedere când a adoptat soluţia respingerii excepţiei, însă din verificarea textelor de lege invocate se pot discerne considerentele esenţiale ale raţionamentului judecătorului.

La fel de adevărat este că recurenta pârâtă a invocat excepţia inadmisibilităţii cu referire la faptul că împotriva Scrisorilor standard de informare a beneficiarului aferente fiecăreia din Cererile de rambursare nr. x, nu au fost formulate plângeri prealabile de către AJOFM Cluj. Însă, aşa cum s-a stabilit în cuprinsul hotărârii atacate, obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă scrisoarea standard de informare a beneficiarului cu privire la cererea de rambursare 2 suplimentară, iar în raport de emiterea acestui document se apreciază necesitatea sau nu a parcurgerii procedurii prealabile.

Ca atare, faţă de soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, hotărârea instanţei de fond, este la adăpost de critică, susţinerile recurentei nefiind de natură să conducă la reformarea acesteia.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a mai fost invocat şi prin raportare la faptul că prima instanţă a pronunţat hotărârea atacată, cu luarea în considerare doar a argumentelor intimatei reclamante şi ignorând în totalitate pe cele invocate de recurenta pârâtă.

Nici din această perspectivă criticile recurentei nu pot fi primite, având în vedere că judecătorul fondului a analizat argumentat atât susţinerile reclamantului, cât şi apărările pârâtului, făcând referiri ample la situaţia de fapt, dar şi la probele cu înscrisuri administrate de ambele părţi.

Al doilea argument de nelegalitate invocat de recurentă se referă la incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ., respectiv atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Înalta Curte constată că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie cererea de anulare a Scrisorii standard de informare a beneficiarului nr. 909/RI din 24 aprilie 2015.

Astfel, în cadrul contractului de finanţare cu nr. E3931 din 1 iunie 2010 constând în acordarea unei finanţări nerambursabile pentru implementarea proiectului intitulat "Funcţionarul electronic, intimata reclamantă a formulat cererea de rambursare suplimentară nr. 2 prin care a fost solicitată spre rambursare suma de 8.841.464 RON reprezentând cheltuieli cu resursa umană efectuate pe perioada 30 septembrie 2011 - 31 iulie 2013 în implementarea proiectului.

Această cerere a fost respinsă în totalitate apreciindu-se că aceste cheltuieli nu sunt eligibile deoarece nu au fost respectate normele legale privind angajarea personalului având în vedere calitatea de instituţie publică a AJOFM Cluj.

În aceeaşi scrisoare de informare s-a statuat că: "Motivul care a stat la baza unei astfel de măsuri îl reprezintă faptul ca hotărârile pronunţate în litigiile la care s-a făcut trimitere, nu reprezintă o practică consolidată la nivelul instanţei de judecată, după cum nu beneficiază de forţa obligatorie a legilor. Astfel, nu pot fi reţinute ca documente justificative, pentru cererile de rambursare numerele 5 - 12."

Această referire la litigiile dintre părţi s-a făcut în considerarea faptului că pe parcursul derulării contractului de mai sus, intimata reclamantă a formulat cereri de rambursare a cheltuielilor cu resursa umană, însă toate solicitările i-au fost respinse, aceasta adresându-se instanţelor pentru soluţionarea conflictului generat între părţi.

Verificând toate hotărârile pronunţate în dosarele ce au avut ca obiect litigiile de mai sus, se constată că a fost recunoscut intimatei reclamante dreptul la eligibilitatea cheltuielilor cu resursa umană pentru proiectul în litigiu, instanţele statuând că prin refuzul rambursării acestor cheltuieli au fost încălcate dispoziţiile contractului de finanţare şi ale Ghidului solicitantului publicat în Monitorul Oficial (Dos. x/33/2011, y/33/2012, z/33/2012, xx/33/2012, în care s-au pronunţat hotărâri definitive).

Prin urmare, referirile recurentei la lipsa unei practici unitare a instanţelor nu pot fi reţinute, cu atât mai mult cu cât hotărârile pronunţate au avut în vedere cereri de rambursare anterioare celei din prezenta cauză, dar ce decurg din acelaşi contract de finanţare.

Aşadar, pentru respectarea principiului efectului pozitiv al lucrului judecat, aceste hotărâri definitive pronunţate anterior, nu pot fi ignorate în prezentul litigiu, în condiţiile în care pentru cererile de rambursare nr. 1, 2, 3 există hotărâri definitive de obligare a recurentei pârâte la emiterea unei scrisori standard în care să fie incluse şi cheltuielile eligibile cu resursa umană.

În ce priveşte, însă, Dosarul cu nr. x/2014* invocat de recurentă, în care s-a pronunţat Decizia ICCJ nr. 47 din 14 februarie 2017, se observă că acest dosar nu a avut ca obiect contestarea vreunei scrisori standard de refuz la rambursare, ci a avut ca obiect solicitarea intimatei reclamante de transfer al unor sume de bani de la un capitol la altul prin încheierea unui act adiţional, solicitare ce a fost respinsă.

Aşadar, această hotărâre definitivă, nu poate avea o înrâurire hotărâtoare în prezenta speţă, aşa cum a susţinut recurenta, dat fiind obiectul diferit al celor două cauze.

Referirile recurentei la interpretarea greşită de către instanţa de fond a Adresei nr. x/2010 emisă de Organismul intermediar, nu pot avea drept consecinţă nelegalitatea sentinţei de fond, de vreme ce nu această adresă a fundamentat soluţia pronunţată, iar aspectul indicării ei în motivare este adiacent şi nu a avut o importanţă esenţială în argumentare.

Pe de altă parte, faptul că în finalul adresei există o referire la salarizarea personalului din instituţiile publice, de care instanţa de fond nu a ţinut cont, nu poate schimba abordarea problematicii în prezenta cauză, întrucât nu adresa emisă recurentă este generatoare de consecinţe juridice, ci contractul încheiat între părţi şi Ghidul Solicitantului, aşa cum a consemnat şi prima instanţă.

Mai susţine recurenta că, în condiţiile în care în acţiune nu este indicat nici un contract, menţiunile instanţei de fond cu privire la "contractele de prestări servicii care sunt caracterizate prin lipsa relaţiei de subordonare între prestator şi beneficiar" sunt lipsite de temei.

Verificând această susţinere, se observă că în considerentele hotărârii atacate se indică, cu titlu de principiu, modalitatea juridică de încheiere şi derulare a contractelor de prestări servicii, astfel că lipsa indicării în concret a unor asemenea documente nu poate constitui un element de nelegalitate al hotărârii.

Cu privire la susţinerea din recurs, în sensul că potrivit Legii nr. 284/2010 nu era permisă încadrarea personalului implicat în implementarea de proiecte în afara organigramei aferente instituţiei publice, Înalta Curte observă că textul de lege indicat de recurentă - art. 34 din acest act normativ - face referire la modalitatea de salarizare a personalului din instituţii publice nominalizat în echipele de proiecte finanţate din fonduri comunitare nerambursabile postaderare, fără însă, ca acest act normativ să indice cu titlu de excepţie că numai personalul angajat putea fi implicat în astfel de proiecte.

Pe de altă parte, aprecierile referitoare la externalizarea serviciilor potrivit O.U.G. nr. 34/2006 sunt simple speculaţii, întrucât intimata reclamantă putea să aleagă între mai multe alternative legale, (implicarea personalului propriu, încheierea de contracte de prestări servicii cu experţi externi, sau externalizarea serviciilor) neputând fi obligată să adopte o anumită soluţie, doar în scopul refuzului de rambursare.

Un ultim motiv de recurs se referă la modalitatea în care au fot obligaţi ambii pârâţi la plata cheltuielilor de judecată, deşi a fost anulat un act administrativ emis doar de Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice - Direcţia OIPOSDRU (Organismul Intermediar pentru Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane (...)".

Nici din această perspectivă, hotărârea atacată nu este afectată de nelegalitate, deoarece pe de o parte, recurenta Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice a stat în judecată în calitate de pârât, iar pe de altă parte, chiar în cuprinsul recursului s-a susţinut că plata sumei dispuse de instanţa de judecată printr-o hotărâre definitivă este efectuată pentru Organismul Intermediar prin intermediul Ministerului Fondurilor Europene, în conformitate cu prevederile Ordinului nr. 600/2008, cu completările şi modificările ulterioare.

În final, în ce priveşte apărările de fond reiterate de recurentă în cadrul prezentului recurs, se observă că nu sunt întemeiate şi nu sunt apte să conducă instanţa de control judiciar la o altă concluzie decât cea adoptată de prima instanţă.

Astfel, motivul declarării neeligibile a sumei solicitate la rambursare de intimata-reclamantă prin cererea nr. x din 29 aprilie 2011 este faptul că aceasta priveşte onorarii şi contribuţii care nu respectă prevederile legislative în materia angajării şi salarizării personalului din instituţiile bugetare.

În mod corect a reţinut prima instanţă că dispoziţiile cuprinse în Ghidul solicitantului în vigoare la data depunerii cererii de finanţare şi la data încheierii contractului de finanţare prevedeau posibilitatea angajării experţilor în afara unor raporturi juridice de muncă, respectiv contract civil de prestări servicii încheiat în temeiul C. civ., aspect confirmat prin Adresa nr. x din 21 octombrie 2010 emisă de Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale-Autoritatea de Management pentru Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane, prin care se stipula că, "În conformitate cu prevederile Ghidului solicitantului (2008, 2009), pe de o parte, şi prevederile Ordinului pentru stabilirea regulilor de eligibilitate şi a listei cheltuielilor eligibile în cadrul operaţiunilor finanţate prin Programul operaţional sectorial "Dezvoltarea resurselor umane 2007 - 2013", pe de altă parte, cheltuielile generate de activităţile prestate în baza contractelor de servicii, încheiate în baza C. civ. între beneficiar/partener şi o persoană fizică sun considerate eligibile".

Astfel, declararea ca neeligibile a cheltuielilor pentru plata muncii echipei de implementare a proiectului "Funcţionarul electronic", s-a făcut cu încălcarea prevederilor contractuale şi a celor cuprinse în Ghidul solicitantului, potrivit cărora experţii, chiar în situaţia când beneficiarul finanţării este o instituţie publică, îşi pot desfăşura activitatea fără a face parte din schema de personal încadrat în acea structură, doar pe baza unor contracte de prestări servicii.

Nici referirile recurentei la prevederile O.U.G. nr. 52/1999 nu pot conduce la o altă soluţie, având în vedere că în actul normativ menţionat este indicată modalitatea de salarizare a personalului angajat în instituţii publice şi care contribuie şi la derularea unui proiect, precum cel în speţă, însă nu instituie o excepţie de natură a restrânge sfera participanţilor la proiecte doar pentru salariaţi, aşa cum încearcă pârâta să acrediteze.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Raportat la toate considerentele expuse mai sus, Înalta Curte apreciază că prezentul recurs este nefondat, motiv pentru care în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 544/2004 şi disp. art. 497 C. proc. civ., va dispune respingerea acestuia, cu consecinţa menţinerii sentinţei pronunţate de instanţa de fond ca legală şi temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul Ministerul Fondurilor Europene împotriva Sentinţei civile nr. 47/2016 din 18 februarie 2016 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - LM