Restitution awards for five properties upheld; sixth rejection stands on res judicata scope.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2015, la data de 21 ianuarie 2015, reclamanta Aşezămintele Brâncoveneşti "Biserica Domniţa Bălaşa" a chemat în judecată pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, solicitând instanţei să dispună anularea Deciziei nr. 3082 din 25 noiembrie 2014 emise de pârâtă, prin care au fost respinse cererile de despăgubire înregistrate sub nr. x din 24 ianuarie 2006, nr. 688665/C din 24 ianuarie 2006, nr. 688666/C din 24 ianuarie 2006, nr. 688667/C din 24 ianuarie 2006, nr. 688668/C din 24 ianuarie 2006 şi nr. 688731/C din 24 ianuarie 2006, admiterea cererilor de despăgubire şi obligarea Comisiei la formularea propunerii de acordare măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele la care se referă respectivele notificări.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 2877 din data de 5 noiembrie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis, în parte, acţiunea reclamantei Aşezămintele Brâncoveneşti "Biserica Domniţa Bălaşa", formulată în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare şi a anulat, în parte, Decizia nr. 3082 din 25 noiembrie 2014 a Comisiei Speciale de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, exclusiv în ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererilor de despăgubire înregistrate sub nr. x din 24 ianuarie 2006, nr. 688665/C din 24 ianuarie 2006, nr. 688666/C din 24 ianuarie 2006, nr. 688667/C din 24 ianuarie 2006 şi nr. 688668/C din 24 ianuarie 2006.

Prin aceeaşi sentinţă, prima instanţă a menţinut soluţia de respingere a cererii de despăgubire înregistrată sub nr. x din 24 ianuarie 2006 şi a respins, în rest, cererea.

3. Cererile de recurs

Împotriva Sentinţei civile nr. 2877 din data de 5 noiembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs atât reclamanta Aşezămintele Brâncoveneşti "Biserica Domniţa Bălaşa", cât şi pârâta Comisia Specială de Retrocedare.

3.1. Prin cererea de recurs, întemeiată în drept pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă Aşezămintele Brâncoveneşti "Biserica Domniţa Bălaşa" a solicitat casarea, în parte, a hotărârii recurate şi, pe fond, admiterea acţiunii şi obligarea pârâtei la formularea propunerii de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul din litigiu.

În motivarea cererii de recurs a arătat că instanţa de fond a reţinut că, în ceea ce priveşte Notificările nr. 688664/C, nr. 688665/C, nr. 688666/C, nr. 688667/C, nr. 688668/C, depuse la data de 24 ianuarie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 2080/22 martie 2012, pronunţată în Dosar nr. x/2011, a admis acţiunea formulată de reclamanta Aşezămintele Brâncoveneşti "Biserica Domniţa Bălaşa" şi a obligat pârâta să emită decizie cu propunere de acordare de despăgubiri faţă de aceste notificări. Sentinţa a rămas irevocabilă prin Decizia Î.C.C.J. nr. 299 din 29 ianuarie 2015, prin respingerea recursului promovat de A.N.R.P. - Comisia Specială.

În cuprinsul acestei decizii se reţine, cu putere de lucru judecat, că a făcut dovada dreptului de proprietate cu actul de Fundaţiune al Aşezămintelor Brâncoveneşti, cu procesul-verbal al Comisiunii pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare din Bucureşti.

Susţine că instanţa de fond în mod greşit a considerat că pentru Notificarea nr. x din 24 ianuarie 2006 nu există o dezlegare anterioară a unei instanţe, care să se impună cu forţa puterii de lucru judecat.

Astfel, norma de drept material încălcată este art. 431 alin. (2) C. proc. civ.. Efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune că oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă. Aceasta înseamnă că nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente ale raportului juridic transpus pe plan procesual, ci trebuie să existe doar o legătură cu lucrul judecat anterior, care să se impună noii judecăţi. Condiţia identităţii de părţi există, astfel încât ceea ce s-a stabilit jurisdicţional anterior se impune cu efect obligatoriu într-un nou proces, care are legătură cu aspectele litigioase tranşate deja.

A mai arătat că a supus atenţiei instanţei de fond, dar aceasta nu le-a luat în consideraţie, împrejurările conform cărora şi în procesul anterior, finalizat prin Decizia nr. 299 din 29 ianuarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a folosit de aceleaşi documente pentru a demonstra legitimitatea de a acţiona în numele Aşezămintelor Brâncoveneşti şi de acelaşi tip de documente pentru a dovedi dreptul de proprietate pe care îl pretinde, respectiv proces-verbal al Comisiei pentru înfiinţarea cărţilor funciare.

În acest sens precizează că Fundaţia "Aşezămintele Brâncoveneşti - Domniţa Bălaşa" a luat fiinţă în baza "Actului de Fundaţiune al Aşezămintelor Brâncoveneşti" reprezentat de Testamentul A. pentru crearea Aşezămintelor Brâncoveneşti din luna octombrie 1835, atestat ca autentic de Episcopii Râmnicului, Argeşului, Buzăului şi Stratonichiei, adeverit de Marea Logofeşie a Dreptăţii şi întărit la 25 martie 1836 prin Hrisovul Domnitorului B., care la rândul său, se sprijină pe Testamentul din 1745 al Domniţei Bălaşa Brâncoveanca.

În anul 1912 este elaborat Regulamentul pentru Administraţia Aşezămintelor Brâncoveneşti sancţionat prin Înaltul Decret Regal nr. 167 din 13 ianuarie 1912 şi publicat în Monitorul Oficial nr. 240 din 2 februarie 1912.

Potrivit art. 1 din Regulament:

"Aşezămintele Brâncoveneşti se compun din C. şi D.". Administraţia centrală a Aşezămintelor este comună şi se realizează de epitropia acestora, epitropii având îndatorirea de a organiza serviciile aşezămintelor şi de a pune în aplicare dispoziţiile Regulamentului, de a îngriji de averea aşezămintelor şi de a păzi totdeauna nestrămutate dispoziţiile testamentare (art. 13 şi 14 din Regulament).

La data de 06 august 1924, Epitropia Aşezămintelor Brâncoveneşti transmite sub nr. 1168 o solicitare Tribunalului Ilfov, înregistrată sub nr. 24651, respectiv 3489/1924, prin care se aduce la cunoştinţă o serie de informaţii privind Aşezămintele Brâncoveneşti, constând în componenţă, scop, modul de înfiinţare, sediul, împrejurarea că nu au alte sedii secundare sau filiale, modul de administrare. Înscrierea Fundaţiei s-a realizat la nr. 94. Este vorba de Aşezămintele Brâncoveneşti în ansamblul lor.

În anul 1948, la 11 februarie, Patriarhul Nicodim Munteanu, Efor de drept al Aşezămintelor Brâncoveneşti, în scrisoarea adresată lui E., preşedinte al Comisiunii ministeriale pentru redresare economică şi stabilizare monetară, arată că la întocmirea legilor privind organizarea Bisericii Ortodoxe Române şi la raportul dintre Stat şi Biserică, Aşezămintele Brâncoveneşti au fost exceptate, ţinându-se seama de statutul lor autonom, unic în ţară.

Cu toate acestea, prin Decizia nr. 202/1948 publicată în Monitorul Oficial nr. 27 din 3 februarie 1948, Spitalul Brâncovenesc se etatizează, trecând sub conducerea Ministerului Sănătăţii.

A mai invocat dispoziţiile art. 2 din Regulamentul sus menţionat şi împrejurările istorice prin care a trecut România în anii 1945 - 1989, susţinând că numai Biserica Domniţa Bălaşa este cea care a continuat în toată această perioadă dorinţa A. cuprinsă în testamentul acesteia, pentru întregirea Aşezămintelor, aşa cum au fost înfiinţate.

Dreptul de proprietate este dovedit şi în acest litigiu, ca şi în litigiul anterior, cu procesul-verbal emis de Comisiunea pentru înfiinţarea cărţilor funciare, care relevă înscrierea în favoarea Aşezămintelor Brâncoveneşti a dreptului de proprietate asupra imobilului în suprafaţă de 29.170 mp, Aşezăminte reprezentate exclusiv de recurenta reclamantă, aşa cum a fost recunoscută ca şi continuator în Dosarul nr. x/2011.

Actele pe care le-a depus la dosar, prin simplul fapt că a fost în posesia lor şi că a încheiat acte juridice în sensul de negotium, nemaidiscutând despre instrumentum, demonstrează că a avut capacitatea de a se angaja juridic în mod valabil. Înscrisurile existente la filele x reflectă pe deplin faptul că este continuatorul unic al Aşezămintelor Brâncoveneşti.

Apreciază recurenta reclamantă că trimiterile pe care instanţa de fond le face la necesitatea dizolvării C. sunt lipsite de orice suport pentru că, poate în condiţii socio-istorice normale ar fi fost posibil, dar în condiţiile particulare ale anului 1948 aceasta era greu de imaginat că ar fi fost posibil.

O altă greşeală săvârşită de instanţa de fond reflectă necunoaşterea statutului Bisericii Domniţa Bălaşa, respectiv acela de biserică fundaţională, în sensul art. 180 din Statutul Bisericii Ortodoxe Române, care a exercitat drepturile decurgând din actul constitutiv în numele şi pentru Aşezămintele Brâncoveneşti.

3.2. Prin cererea de recurs, întemeiată în drept pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a solicitat, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., suspendarea judecării prezentului recurs până la soluţionarea contestaţiei în anulare ce face obiectul dosarului nr. x/2015.

În acest sens a arătat că împotriva Deciziei nr. 299 din 29 ianuarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a formulat contestaţie în anulare, care face obiectul Dosarului nr. x/2015 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, cu prim termen de judecată în data de 15 aprilie 2016.

În motivarea cererii de recurs a arătat că sentinţa recurată a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 430 şi art. 431 din C. proc. civ., întrucât în considerentele Sentinţei civile nr. 2080 din 22 martie 2012 (pag. 7 alin. (9), instanţa a reţinut că urmează a admite acţiunea şi a obliga pârâta să emită decizia în conformitate cu art. 3 din O.U.G. nr. 94/2000, cu privire la notificările formulate de reclamantă şi înregistrate sub nr. x, nr. 688665/C, nr. 688666/C, nr. 688667/C, nr. 688668/C din 24 ianuarie 2006.

Însă, prevederile art. 3 din O.U.G. nr. 94/2000 reglementează ansamblul procedurii administrative de soluţionare a cererilor de retrocedare formulate în temeiul acestui act normativ. Comisia specială de retrocedare este cea care soluţionează cererile de retrocedare formulate de cultele religioase. Aceasta, în conformitate cu alin. (3) al art. 3, analizând documentaţia prezentată, dispune prin decizie motivată retrocedarea imobilelor solicitate, respingerea cererii de retrocedare dacă aceasta nu este întemeiată sau propune acordarea măsurilor reparatorii în echivalent.

În considerentele Sentinţei civile nr. 2080 din 22 martie 2012 instanţa recunoaşte atribuţiile Comisiei speciale de retrocedare, de a stabili modul în care se soluţionează o cerere de retrocedare, dar în contradicţie cu finalul considerentelor, prin dispozitivul sentinţei instanţa limitează aceste atribuţii şi o obligă să emită decizia cu propunere acordare de despăgubiri faţă de notificările sus menţionate.

Faţă de contradicţia existentă între considerentele şi dispozitivul Sentinţei civile nr. 2080 din 22 martie 2012, soluţia din dispozitiv nefiind susţinută de considerente, instanţa de fond, în mod eronat, a reţinut autoritatea de lucru judecat a respectivei sentinţe.

Apreciază, de asemenea, că instanţa de fond, în mod eronat, a reţinut faptul că, în Dosarul nr. x/2011*, Curtea de Apel Bucureşti şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar fi analizat calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantei. Subliniază că, în speţa menţionată, care a avut ca obiect "obligaţia de a face", în considerentele Sentinţei civile nr. 2080 din 22 martie 2012, Curtea de Apel Bucureşti a analizat doar aspecte referitoare la dovada preluării imobilelor în cauză de la Parohia Bisericii Ortodoxe Române "Domniţa Bălaşa" şi la necesitatea soluţionării cererilor de retrocedare într-un termen rezonabil de către Comisia specială de retrocedare.

Prin urmare, consideră că instanţa nu a procedat la analiza necesară a tuturor aspectelor care ar fi putut conduce la concluzia că reclamanta reprezintă o persoană îndreptăţită la restituire/acordare de măsuri reparatorii în echivalent în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Precizează că Decizia nr. 299 din 29 ianuarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost pronunţată ca urmare a recursului formulat de Comisie, care a vizat doar cele două aspecte reţinute de Curtea de Apel Bucureşti (preluarea abuzivă a imobilelor în cauză şi soluţionarea cererilor într-un termen rezonabil).

Este evident că în Dosarul nr. x/2011* instanţele au făcut doar o analiză superficială a dreptului reclamantei, o analiză care s-a subscris obiectului respectivului dosar (o obligaţie de a face).

Instanţele nu au fost învestite şi nu s-au pronunţat, printre altele, cu privire la: legătura dintre titularul dreptului de proprietate, potrivit actelor de la dosar, (Aşezămintele Brâncoveneşti) şi autorul cererilor de retrocedare (Aşezământul Brâncovenesc Biserica Domniţa Bălaşa); modul de organizare a vechilor Aşezăminte Brâncoveneşti; apartenenţa sau nu a Aşezămintelor Brâncoveneşti la Biserica Ortodoxă Română şi, implicit, în ce măsură preluarea imobilelor s-a făcut de la un cult religios sau de la o entitate care nu se confundă cu un cult religios. Prin urmare, instanţa căreia reclamanta i-a adresat o cerere având ca obiect "obligaţia de a face" nu a fost învestită şi nici nu a procedat la analizarea tuturor condiţiilor care fac posibilă acordarea de despăgubiri cultelor religioase în temeiul O.U.G. nr. 94/2000. Cu o astfel de cerere a fost învestită Curtea de Apel Bucureşti abia în prezenta cauză, care are ca obiect constatarea nelegalităţii Deciziei nr. 3082 din 25 noiembrie 2014 emise de Comisia specială de retrocedare.

Menţionează că la momentul emiterii Deciziei nr. 3082 din 25 noiembrie 2014 a avut la dispoziţie informaţii suplimentare referitoare la imobilele solicitate, altele decât cele comunicate instanţei în Dosarul nr. x/2011*.

4. Apărările părţilor

4.1. Recurenta-reclamantă Aşezămintele Brâncoveneşti "Biserica Domniţa Bălaşa" a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de suspendare a judecării recursului, precum şi a recursului declarat de pârâtă, ca nefondat.

A arătat că recurenta pârâtă se află în eroare atunci când susţine că nu există autoritate de lucru judecat întrucât nu a existat identitate de obiect.

Astfel, art. 431 alin. (1) C. proc. civ. dă expresie funcţiei negative a lucrului judecat potrivit căreia o acţiune nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, fiind interzisă reluarea aceleiaşi judecăţi, în condiţiile identităţii de părţi, obiect şi cauză. Mijlocul procesual de asigurare a respectării funcţiei negative a lucrului judecat este invocarea excepţiei autorităţii de lucru judecat.

Totuşi, instanţa de fond, când a elaborat considerentele, nu a avut în vedere funcţia negativă, ci dimpotrivă, efectul pozitiv al lucrului judecat, reglementat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., care nu presupune existenţa identităţii de părţi, obiect şi cauză, ci relevă că o chestiune litigioasă soluţionată anterior nu mai poate fi contrazisă, astfel încât ce s-a judecat nu mai poate fi repus în discuţie ulterior.

Efectul pozitiv nu obstaculează cea de-a doua judecată, ci doar facilitează sarcina probaţiunii, întrucât aspectele soluţionate anterior nu pot fi ignorate, acestea fiind deja analizate şi tranşate cu putere de lucru judecat. Singura condiţie cerută vizează existenţa identităţii de părţi, condiţie îndeplinită, astfel încât efectul pozitiv al lucrului judecat, reglementat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., este deplin aplicabil.

4.2. Recurenta pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea, ca neîntemeiat, a recursului reclamantei şi menţinerea ca temeinică şi legală, parţial, a sentinţei recurate.

În întâmpinare a reluat situaţia de fapt şi considerentele acestei sentinţe precizând că, în ceea ce priveşte cererea de retrocedare nr. 68873l/C din 24 ianuarie 2006, instanţele judecătoreşti au obligat Comisia doar la emiterea unei decizii de soluţionare a respectivei cereri. În cuprinsul deciziei pronunţate în recurs s-a reţinut că adevărata cauză a cererii de chemare în judecată este dată de nerespectarea termenului rezonabil de soluţionare a notificării.

Sentinţa civilă nr. 2080/2012 pronunţată de Curtea de Apei Bucureşti nu se bucură de autoritate de lucru judecat nici în privinţa cererilor de retrocedare nr. x, nr. 688665/C, nr. x/C, nr. 688667/C şi nr. 688668/C din data de 24 ianuarie 2006 şi, cu atât mai mult, nici în privinţa cererii de retrocedare nr. 688731/C din 24 ianuarie 2006, pentru argumentele invocate în cererea de recurs.

II. Procedura de soluţionare a recursurilor

1. Cu privire la examinarea recursurilor în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 24 aprilie 2018, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 12 iunie 2018, completul de filtru a constatat, având în vedere conţinutul raportului întocmit în cauză, că cererile de recurs îndeplinesc cerinţele de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a declarat recursurile ca fiind admisibile în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., şi a fixat termen de judecată pe fond.

2. Cu privire la cererea de suspendare a judecării recursului

La termenul de judecată din 12 octombrie 2018, instanţa de recurs a constatat că această cerere a rămas fără obiect având în vedere soluţionarea contestaţiei în anulare, ce a format obiectul Dosarului nr. x/2015, prin Decizia nr. 1202 din 14 aprilie 2016.

3. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, faţă de următoarele considerente:

Pentru a pronunţa sentinţa recurată, instanţa de fond a reţinut că la data de 24 ianuarie 2006 s-a depus de către reclamanta Aşezământul Brâncovenesc "Domniţa Bălaşa", prin Arhiepiscopia Bucureştilor, notificarea nr. 688664/C privind solicitarea de despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 386 mp, situat în Bucureşti, str. x, aferent clădirilor "Sanatoriu şi Maternitate" ale fostului Spital Brâncovenesc.

La aceeaşi dată, de 24 ianuarie 2006, a fost depusă tot de reclamantă prin acelaşi reprezentant, şi notificarea nr. 688665/C, conţinând cerere de acordare despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 312 mp, situat în Bucureşti, Splaiul Unirii nr. 8, teren aferent clădirii "Laborator" a fostului Spital Brâncovenesc.

Tot la data de 24 ianuarie 2006 reclamanta a depus şi notificarea nr. 688666/C privind solicitarea de despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 276 mp, situat în Bucureşti, F., aferent clădirilor "Morgă şi locuinţe" ale fostului Spital Brâncovenesc.

La 24 ianuarie 2006 reclamanta a mai depus şi o a 4-a notificare nr. 688667/C, conţinând cerere de despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 302 mp, situat în Bucureşti, F., aferent clădirilor "Garaje şi ateliere" ale fostului Spital Brâncovenesc.

O a cincea notificare, depusă tot la 24 ianuarie 2006, înregistrată sub nr. 688668/C, a privit acordarea de despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 975 mp, situat în Bucureşti, Splaiul Unirii nr. 8, aferent clădirii "Consultaţii" a fostului Spital Brâncovenesc.

În final, o a şasea notificare, purtând nr. 688731/C, depusă de reclamantă tot la data de 24 ianuarie 2006, a vizat acordarea de despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 2 ha, situat în Bucureşti, b-dul x nr. 14. Potrivit precizărilor reclamantei, această suprafaţă de teren era aferentă fostului Spital Brâncovenesc, în prezent demolat, suprafaţă în care nu erau incluse terenurile ce fac obiectul celorlalte notificări, menţionate anterior.

Având în vedere Dispoziţia de restituire nr. 904 din 27 martie 2003 a Primarului Municipiului Bucureşti, având ca obiect restituirea în natură a suprafeţei de teren de 3666 mp, precum şi Sentinţa civilă nr. 687 din 15 aprilie 2011 a Tribunalului Bucureşti, prin care s-a constatat dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului în suprafaţă de 3322 mp, situat în Bucureşti, str. x, reclamanta a depus la data de 27 iunie 2011 cerere precizatoare, prin care a arătat că suprafaţa totală de teren cu privire la care solicită măsuri reparatorii este de 22.182 mp.

Notificările nr. 688664/C, nr. 688665/C, nr. 688666/C, nr. 688667/C, nr. 688668/C, depuse la data de 24 ianuarie 2006, nu au fost soluţionate de pârâta A.N.R.P. într-un termen rezonabil, motiv pentru care reclamanta a promovat acţiune în justiţie la data de 2 decembrie 2011, solicitând obligarea Comisiei Speciale de retrocedare a unor bunuri ce au aparţinut cultelor religioase din România să emită decizie cu propunere de acordare de despăgubiri faţă de aceste notificări.

Cererea a făcut obiectul Dosarului nr. x/2011, soluţionat prin Sentinţa civilă nr. 2080 din 22 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, în sensul admiterii acţiunii şi al obligării pârâtei să emită decizie cu propunere de acordare de despăgubiri faţă de notificările nr. 688664/C, nr. 688665/C, nr. 688666/C, nr. 688667/C, nr. 688668/C.

Prin considerente, instanţa a reţinut că "deşi pârâta susţine că reclamanta nu a făcut dovada faptului că imobilele au fost preluate abuziv, la dosarul cauzei au fost depuse decretele prezidenţiale (...) unde la poziţiile 256 şi 55 figurează ca proprietar expropriat Parohia Bisericii Ortodoxe Române "Domniţa Bălaşa".

Această sentinţă a Curţii de Apel Bucureşti a rămas irevocabilă prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 299/29 ianuarie 2015, prin respingerea recursului promovat de pârâta A.N.R.P. - Comisia Specială.

Potrivit Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 299 din 29 ianuarie 2015, instanţa de recurs a înlăturat motivul de casare privind inadmisibilitatea obligării la emiterea deciziei cu propunere de acordare despăgubiri, în condiţiile în care litigiul priveşte obligaţia de a face (de a soluţiona notificarea în termen rezonabil), apreciindu-se că obiectul cererii formulate a vizat exact ceea ce s-a acordat, respectiv obligarea la emiterea deciziei cu propunere de acordare de despăgubiri.

Referitor la motivul de recurs privind greşita apreciere a faptului că reclamanta a făcut dovada preluării abuzive a bunurilor din proprietatea sa, instanţa de recurs a arătat că şi acesta este nefondat, "întrucât reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate cu actul de Fundaţiune al Aşezămintelor Brâncoveneşti, cu Procesul-verbal al Comisiunii pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare din Bucureşti, etc (..)."

În ceea ce priveşte Notificarea nr. x din 24 ianuarie 2006 se reţine că, dată fiind nesoluţionarea într-un termen rezonabil a acesteia, reclamanta a promovat o acţiune distinctă de cea menţionată anterior, care a făcut obiectul Dosarului nr. x/2012 al Curţii de Apel Bucureşti, în care a solicitat emiterea deciziei cu propunere de acordare a despăgubirilor.

Prin Sentinţa nr. 6339 din 7 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti a fost respinsă, ca nefondată cererea, reţinându-se că reclamanta nu a făcut dovada preluării abuzive a imobilului din Bucureşti, str. x, nu au fost depuse înscrisuri care să permită identificarea imobilului solicitat, fiind întemeiat refuzul de emitere a deciziei.

Această sentinţă a fost însă modificată în tot prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2248 din 15 mai 2014, prin care a fost admisă în parte acţiunea şi s-a dispus obligarea pârâtei să emită decizia de soluţionare a Notificării nr. x din 24 ianuarie 2006, în termen de 6 luni de la pronunţare

Instanţa de recurs a reţinut cu acea ocazie că din modul de redactare a acţiunii, deşi imprecis, se desprinde concluzia că în realitate reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la emiterea unei decizii de soluţionare a notificării, iar nu a unei decizii cu propunere de acordare de despăgubiri, o asemenea soluţie nefiind prevăzută nici de O.U.G. nr. 94/2000, care permite doar contestarea în instanţă a deciziei finale, prin care s-a soluţionat notificarea. S-a mai reţinut că adevărata cauză a cererii de chemare în judecată este dată de nerespectarea termenului rezonabil de soluţionare a notificării şi, constatând că un asemenea termen nu a fost respectat, a dispus obligarea pârâtei la soluţionare.

Instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei recurate că, prin această ultimă decizie a Î.C.C.J., privind notificarea nr. x/24 ianuarie 2006, spre deosebire de decizia pronunţată în dosarul menţionat anterior, deşi cererile formulate au fost identice (constând în cenzurarea nesoluţionării în termen rezonabil a notificărilor) Î.C.C.J. nu a mai dispus obligarea pârâtei la emiterea deciziei cu propunere de acordare de despăgubiri, ci obligarea autorităţii la soluţionarea dosarului prin emiterea unei decizii finale.

Prin Decizia civilă nr. 299 din 29 ianuarie 2015 a Î.C.C.J., prin care s-a menţinut soluţia de obligare a pârâtei A.N.R.P. - Comisia Specială la emiterea deciziei cu propunere de acordare de despăgubiri pentru imobilele identificate prin notificările nr. 688664/C, nr. 688665/C, nr. 688666/C, nr. 688667/C, nr. 688668/C, s-a constatat însă inclusiv calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la despăgubiri, în baza înscrisurilor ataşate în acest sens de reclamantă la dosarul cauzei.

Prin raportare la dispoziţiile art. 430, art. 431 C. proc. civ., Curtea a constatat că sentinţa civilă nr. 2080/22 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti şi Decizia civilă nr. 299 din 29 ianuarie 2015 a Î.C.C.J. se opun în prezentul dosar cu putere de lucru judecat, fiind dezlegată problema calităţii de persoană îndreptăţită în sensul O.U.G. nr. 94/2000, a reclamantei Aşezămintele Brâncoveneşti - Biserica Domniţa Bălaşa la obţinerea de măsuri reparatorii constând în despăgubiri pentru imobilele teren ce face obiectul notificărilor nr. 688664/C, nr. 688665/C, nr. 688666/C, nr. 688667/C, nr. 688668/C.

Curtea a observat că, în privinţa acestor notificări există deja o analiză judecătorească ce se impune cu puterea lucrului judecat asupra calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită, potrivit art. 431 C. proc. civ., astfel că actul administrativ contrar, respectiv Decizia nr. 3082 din 25 noiembrie 2014 a pârâtei (contestată în prezenta cauză) se impune a fi desfiinţată în parte, în privinţa soluţiei contrare date de pârâtă asupra cererilor de despăgubire menţionate anterior.

În ceea ce priveşte Notificarea nr. x din 24 ianuarie 2016, privind suprafaţa de teren de 2 ha situată în Bucureşti, b-dul x nr. 14, Curtea a reţinut că în legătură cu calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită nu există o dezlegare anterioară a unei instanţe, care să se impună cu forţa puterii de lucru judecat.

Decizia anterioară a Î.C.C.J. nr. 2248 din 15 mai 2014 a fost pronunţată în sensul obligării autorităţii la soluţionarea acestei notificări, fără a se face analiza existenţei dreptului la măsuri reparatorii în patrimoniul reclamantei. Nu se poate susţine aşadar, că există o dezlegare anterioară a unei instanţe pe aspectul calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită, în sensul O.U.G. nr. 94/2000, cu privire la terenul aferent fostului Spital Brâncovenesc.

Curtea a procedat la analiza legalităţii Deciziei nr. 3082/2014, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de reclamantă, raportat la motivele de respingere a notificării, indicate în cuprinsul actului administrativ.

În drept, Curtea a avut în vedere disp. art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, potrivit cărora "imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul roman, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgentă".

Din analiza textului de lege se desprinde concluzia potrivit căreia deţinerea calităţii de "persoană îndreptăţită" trebuie justificată prin prisma a două aspecte distincte: pe de o parte, sub aspectul dovedirii calităţii de fost proprietar al imobilelor cu privire la care se solicită acordarea de măsuri reparatorii, iar, pe de altă parte, sub aspectul apartenenţei calităţii fostului proprietar de membru al unui cult religios din România, la momentul preluării abuzive

Pârâta a reţinut neîndeplinirea de către reclamantă a ambelor calităţi pretinse de lege pentru acordarea despăgubirilor, atât faptul că terenul aferent fostului Spital Brâncovenesc nu a aparţinut unui cult religios, cât şi faptul că reclamanta nu a deţinut calitatea de proprietar al acestui teren la momentul preluării de către stat. În acest sens, cu privire la apartenenţa la un cult religios, pârâta a arătat că fostele Aşezăminte Brâncoveneşti nu au fost niciodată proprietatea Bisericii Ortodoxe Române.

În privinţa calităţii reclamantei de continuator în drepturi al fostului proprietar, a arătat că Aşezământul Brâncovenesc "Biserica Domniţa Bălaşa" nu este continuatorul în drepturi şi obligaţii al fostelor Aşezăminte Brâncoveneşti, înfiinţate prin testamentul ctitoricesc întocmit de A. pentru întemeierea Spitalului Brâncovenesc şi a Aşezămintelor Brâncoveneşti.

Curtea a dat relevanţă juridică actului de înfiinţare a Aşezămintelor Brâncoveneşti, reprezentat de Testamentul A. pentru întemeierea Spitalului Brâncovenesc şi a Aşezămintelor Brâncoveneşti potrivit căruia, încă din titlu rezultă voinţa reală a testatorului, în sensul că acesta a înţeles să înfiinţeze două entităţi juridice distincte - Spitalul Brâncovenesc şi Aşezămintele Brâncoveneşti.

Nu a existat aşadar, niciodată, intenţia de a constitui o singură entitate juridică, distinctă, iar din cuprinsul testamentului nu rezultă intenţia testatorului de a testa, în favoarea Bisericii Ortodoxe Române, ori a unui alt cult religios entitatea numită Spitalul Brâncovenesc.

Din fila x a testamentului rezultă, în mod evident, că biserica a fost ridicată anterior ridicării Spitalului Brâncovenesc, arătându-se că cele două entităţi sunt distincte. Tot din cuprinsul testamentului reiese neîndoielnic voinţa testatoarei ca atât Biserica, cât şi Spitalul Brâncovenesc să fie administrate de doi epitropi, doar administratorii fiind aşadar comuni, nu şi proprietatea

Din interpretarea voinţei testatoarei, potrivit celor expuse în Testamentul prezentat la dosar, Curtea a constatat că aceasta nu a intenţionat niciun moment donarea terenului proprietatea sa, pe care a fost edificat Spitalul Brâncovenesc, către Biserica Ortodoxă Română (astfel cum este astăzi denumită) şi, nicidecum, către Biserica "Domniţa Bălaşa", care la momentul edificării Spitalului era deja o entitate distinctă şi, în tot cuprinsul actului, există referiri la această biserică în sensul tratării ca entitate juridică distinctă de Spitalul Brâncovenesc.

A constatat Curtea că darea în administrare a spitalului aceloraşi doi epitropi (administratori) care administrau şi Biserica "Domniţa Bălaşa" nu prezintă nicio relevanţă sub aspectul proprietăţii, dreptul de administrare fiind diferit de dreptul de proprietate.

În acelaşi sens, relevant este şi Regulamentul pentru Administraţia Aşezămintelor Brâncoveneşti, publicat în Monitorul Oficial din 2 februarie 1912, potrivit căruia, astfel cum corect a constatat şi pârâta, "Aşezămintele Brâncoveneşti se compun din C. şi D.". Se mai reţine în cuprinsul actului că, deşi epitropia (administraţia) este comună, totuşi "scriptele, conturile vor fi cu totul deosebite, neputându-se administra". La art. 26 din Regulament se precizează că "bugetul C. se va alcătui întotdeauna în mod separat de cel al fundaţiunii Biserica Domniţa Bălaşa".

Fundaţiunea "Spitalul Brâncovenesc" a avut aşadar, cel puţin după intrarea în vigoare a Legii nr. 21/1924, regimul unei fundaţii testamentare, cu patrimoniu propriu, distinct de cel al D. dar cu o administrare comună acesteia din urmă, administrare denumită generic Epitropia (Administraţia) Aşezămintelor Brâncoveneşti, guvernată de regulile stabilite prin Regulamentul pentru Administraţia Aşezămintelor Brâncoveneşti,publicat în Monitorul Oficial din 2 februarie 1912.

De altfel, se constată că din întreg cuprinsul Regulamentului, referitor la modalitatea de administrare a celor două entităţi juridice, Fundaţiunea "Spitalul Brâncovenesc" şi Fundaţiunea "Biserica Domniţa Bălaşa", rezultă în mod clar că acestea au fost privite distinct, ca două persoane juridice diferite, ale căror patrimonii şi bugete nu s-au putut confunda niciodată, în acest sens existând dispoziţii exprese ale testatoarei încă de la întocmirea testamentului privind înfiinţarea Spitalului.

Procesul-verbal emanând de la Comisiunea pentru înfiinţarea cărţilor funciare, invocat de reclamantă în susţinerea calităţii sale de proprietar, face dovadă asupra înscrierii în favoarea Aşezămintelor Brâncoveneşti, prin Eforia (Administraţia Aşezămintelor Brâncoveneşti) a dreptului de proprietate asupra imobilului în suprafaţă de 29.170 mp, iar nu în favoarea Fundaţiei "Biserica Domniţa Bălaşa" (entitate juridică componentă a Aşezămintelor Brâncoveneşti), astfel cum a indicat reclamanta.

Curtea a constatat că la dosar nu există dovezi cu privire la faptul că Epitropia (Administraţia) Aşezămintelor Brâncoveneşti este una şi aceeaşi entitate juridică cu D. sau, pe de altă parte, că era membra unui cult religios, în speţă Biserica Ortodoxă Română.

Din înscrisurile ataşate la dosarul cauzei la filele x rezultă că, dimpotrivă, toate actele efectuate de Epitropia Aşezămintelor Brâncoveneşti în perioada 1939 - 1948 au constituit acte de administrare, în numele proprietarului Aşezămintele Brâncoveneşti, iar nu în numele proprietarului D..

Curtea a reţinut că, prin raportare şi la dispoziţiile Legii nr. 21/1924, care reglementa situaţia fundaţiilor testamentare la data preluării terenului în proprietatea statului, bunurile aparţinând C. ar fi putut trece în proprietatea D. doar în ipoteza dizolvării Fundaţiei testamentare Spitalul Brâncovenesc.

În aceste împrejurări, în lipsa unor dispoziţii clare în Testamentul de înfiinţare a fundaţiei, cu privire la destinaţia patrimoniului în cazul dizolvării, aplicabile ar fi fost prevederile art. 27, potrivit cărora destinaţia acestor bunuri ar fi trebuit stabilită de adunarea generală.

Asemenea dovezi nu există însă la dosarul cauzei, cu privire la dizolvarea fundaţiei testamentare anterior preluării bunurilor de către stat, motiv pentru care, prin raportare şi la înscrisurile ataşate la dosarul cauzei cu privire la momentul trecerii patrimoniului în proprietatea statului, Curtea a constatat că preluarea s-a făcut de la Aşezămintele Brâncoveneşti - C., iar nu de la Fundaţia "Biserica Domniţa Bălaşa", devenită Aşezământul Brâncovenesc Biserica Domniţa Bălaşa.

Or, din dovezile administrate nu rezultă că reclamanta Aşezământul Brâncovenesc "Biserica Domniţa Bălaşa" este continuatorul în drepturi al fostelor Aşezăminte Brâncoveneşti.

Curtea a observat că, în ceea ce priveşte imobilul ce face obiectul Notificării nr. x din 24 ianuarie 2006, în mod corect pârâta a constatat că înscrisurile ataşate la dosarul de despăgubire nu sunt de natură a dovedi îndeplinirea cumulativă a celor 2 condiţii prevăzute de art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, respectiv dovada calităţii reclamantei Aşezămintele Brâncoveneşti "Biserica Domniţa Bălaşa" de continuator în drepturi al proprietarului terenului, fostele Aşezăminte Brâncoveneşti - C., nici dovada că imobilul a aparţinut unui cult religios din România, în condiţiile în care deţinerea unui drept de administrare de Biserica Ortodoxă Română nu echivalează cu deţinerea proprietăţii.

Referitor la suprafeţele de teren ce fac obiectul celorlalte 5 notificări, depuse în data de 24 ianuarie 2006 în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, Curtea a apreciat că hotărârea pronunţată se opune cu putere de lucru judecat doar limitat la ceea ce s-a analizat prin considerente, iar acestea nu se extind şi asupra situaţiei juridice a terenului de 22.000 mp, ocupat de fostul Spital Brâncovenesc.

În ceea ce priveşte recursul formulat de reclamantă, Înalta Curte reţine că sentinţa este criticată prin prisma greşitei aplicări a dispoziţiilor legale care reglementează puterea de lucru judecat.

În esenţă, arată reclamanta că în cuprinsul Deciziei I.C.C.J. nr. 299/2015 se reţine că a făcut dovada dreptului de proprietate cu actul de Fundaţiune al Aşezămintelor Brâncoveneşti, cu procesul-verbal al Comisiunii pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare din Bucureşti. Dreptul de proprietate este dovedit şi în acest litigiu, ca şi în litigiul anterior, cu acest proces-verbal care relevă înscrierea în favoarea Aşezămintelor Brâncoveneşti a dreptului de proprietate asupra imobilului în suprafaţă de 29.170 mp, Aşezăminte reprezentate exclusiv de recurenta reclamantă, aşa cum a fost recunoscută ca şi continuator în Dosarul nr. x/2011.

Înalta Curte reţine că art. 431 alin. (2) C. proc. civ. reglementează prezumţia legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorităţii de lucru judecat. Astfel, fiecare parte a unui litigiu are posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat, într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă. Nu este necesar să existe tripla identitate, de părţi, obiect şi cauză, ci este suficient ca în judecată ulterioară să fie adusă în discuţie o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior, astfel încât aceasta să nu poată fi contrazisă, indiferent dacă rezolvarea este dată prin dispozitiv sau numai prin considerente.

Se încalcă autoritatea de lucru judecat nu numai atunci când vin în contradicţie dispozitivele, dar şi atunci când contradicţia operează între considerente, în sensul de a se nega sau afirma ceea ce s-a negat anterior asupra unei chestiuni litigioase care a făcut obiectul dezbaterilor şi al verificării jurisdicţionale, lucrul judecat având şi o funcţie pozitivă care impune judecăţii ulterioare respectarea unor chestiuni litigioase tranşate deja printr-o altă hotărâre care se bucură de autoritate de lucru judecat. În consecinţă, a doua instanţă nu mai poate face evaluări proprii asupra acelei chestiuni, ci este premisa demonstrată de la care trebuie să pornească şi pe care nici nu o poate ignora.

Înalta Curte reţine că în Dosarul nr. x/2011 chestiunea litigioasă tranşată este cea referitoare la dreptul recurentei reclamante de a obţine despăgubiri, în condiţiile O.U.G. nr. 94/2000, pentru imobilele care au făcut obiectul celor cinci notificări depuse în data de 24 ianuarie 2006 şi anume: Clădirea Consultaţii; Garaje şi Ateliere; Laborator; Morga şi Locuinţe; Sanatoriu şi Maternitate ale Spitalului Brâncovenesc.

Situaţia juridică a terenului de 22.000 mp, ocupat de fostul Spital Brâncovenesc - obiectul celei de-a şasea notificări depuse de recurenta reclamantă nu a făcut obiectul analizei instanţei în acest dosar, cum în mod corect a reţinut instanţa de fond.

În ceea ce priveşte susţinerea că în dosarul sus menţionat instanţele au reţinut calitatea recurentei reclamante de continuator al fostelor Aşezăminte Brâncoveneşti, Înalta Curte constată că nu îşi găseşte suport în considerentele hotărârilor pronunţate în dosar.

Nici în sentinţă şi nici în decizia prin care a fost respins recursul formulat împotriva sentinţei nu se menţionează că reclamanta este continuatorul fostelor Aşezăminte Brâncoveneşti.

Din considerentele acestor hotărâri rezultă că instanţele au avut în vedere la pronunţarea soluţiilor decretele prezidenţiale nr. 133 din 9 mai 1985 şi nr. 206 din 20 august 1987, unde la poziţiile 256 şi 55 figurează ca proprietar expropriat Parohia Bisericii Ortodoxe Române Domniţa Bălaşa. Aşadar, pentru imobilele care au făcut obiectul celor cinci notificări cu privire la care instanţa a dispus obligarea Comisiei Speciale de Retrocedare să emită decizia cu propunerea de acordare despăgubiri au fost depuse la dosar, pe lângă actul de Fundaţiune al Aşezămintelor Brâncoveneşti şi procesul-verbal al Comisiunii pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare din Bucureşti, şi decretele de expropriere a acestor imobile.

Prin urmare, admiterea cererii de chemare în judecată şi recunoaşterea dreptului reclamantei la despăgubiri pentru cele cinci imobile s-a făcut în considerarea faptului că Parohia Bisericii Ortodoxe Române Domniţa Bălaşa era, potrivit înscrisurilor de la dosar, proprietarul expropriat al acestor imobile.

Nu există în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti amintite o dezlegare anterioară a instanţei în privinţa calităţii recurentei reclamante de continuator al fostelor Aşezăminte Brâncoveneşti, care să se impună cu putere de lucru judecat instanţei ce are de soluţionat prezentul litigiu.

Înalta Curte constată că din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că reclamanta este continuator în drepturi al fostului proprietar, respectiv al fostelor Aşezăminte Brâncoveneşti, înfiinţate prin testamentul ctitoricesc întocmit de A. pentru întemeierea Spitalului Brâncovenesc şi a Aşezămintelor Brâncoveneşti.

Voinţa reală a testatoarei a fost aceea de a înfiinţa două entităţi juridice distincte - Spitalul Brâncovenesc şi Aşezămintele Brâncoveneşti, chiar titlul testamentului fiind în acest sens, şi nu o singură entitate juridică, distinctă, din cuprinsul testamentului nerezultând intenţia testatoarei de a testa, în favoarea Bisericii Ortodoxe Române, ori a unui alt cult religios entitatea numită Spitalul Brâncovenesc, cum în mod corect s-a reţinut în considerentele sentinţei recurate. Nu s-a intenţionat donarea terenului pe care a fost edificat Spitalul Brâncovenesc către Biserica Ortodoxă Română (astfel cum este astăzi denumită) şi, nicidecum, către Biserica "Domniţa Bălaşa", care la momentul edificării Spitalului era deja o entitate distinctă şi, în tot cuprinsul actului, există referiri la această biserică în sensul tratării ca entitate juridică distinctă de Spitalul Brâncovenesc.

Testamentul exprimă voinţa testatoarei ca Biserica şi Spitalul Brâncovenesc să fie administrate de doi epitropi, însă darea în administrare a spitalului aceloraşi doi epitropi (administratori) care administrau şi Biserica "Domniţa Bălaşa" nu prezintă nicio relevanţă sub aspectul proprietăţii, dreptul de administrare fiind diferit de dreptul de proprietate.

Este invocat în cererea de recurs Regulamentul pentru Administraţia Aşezămintelor Brâncoveneşti, publicat în Monitorul Oficial din 2 februarie 1912, pe care l-a analizat şi instanţa de fond reţinând în mod corect că potrivit acestuia, "Aşezămintele Brâncoveneşti se compun din C. şi D.". Se mai reţine în cuprinsul actului că, deşi epitropia (administraţia) este comună, totuşi "scriptele, conturile vor fi cu totul deosebite, neputându-se administra". La art. 26 din Regulament se precizează că "bugetul C. se va alcătui întotdeauna în mod separat de cel al fundaţiunii Biserica Domniţa Bălaşa".

Din prevederile acestui Regulament, referitor la modalitatea de administrare a celor două entităţi juridice, Fundaţiunea "Spitalul Brâncovenesc" şi Fundaţiunea "Biserica Domniţa Bălaşa", reiese faptul că acestea au fost privite distinct, ca două persoane juridice diferite, ale căror patrimonii şi bugete nu s-au putut confunda niciodată, în acest sens existând dispoziţii exprese ale testatoarei încă de la întocmirea testamentului privind înfiinţarea Spitalului.

Nu s-a dovedit, cu înscrisurile existente la dosar, că Epitropia (Administraţia) Aşezămintelor Brâncoveneşti este una şi aceeaşi entitate juridică cu D. sau că era membra unui cult religios, în speţă, Biserica Ortodoxă Română. Toate actele efectuate de Epitropia Aşezămintelor Brâncoveneşti în perioada 1939 - 1948 au constituit acte de administrare, în numele proprietarului Aşezămintele Brâncoveneşti, iar nu în numele proprietarului D..

De asemenea, nu s-a probat nici că recurenta reclamantă a avut calitatea de proprietar al terenului pentru care solicită acordarea de despăgubiri.

În acest sens se reţine că procesul-verbal al Comisiunii pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare din Bucureşti face dovadă asupra înscrierii în favoarea Aşezămintelor Brâncoveneşti, prin Eforia (Administraţia Aşezămintelor Brâncoveneşti) a dreptului de proprietate asupra imobilului în suprafaţă de 29.170 mp, şi nu în favoarea Fundaţiei "Biserica Domniţa Bălaşa" (entitate juridică componentă a Aşezămintelor Brâncoveneşti).

În cauză nu au fost depuse alte înscrisuri care să facă dovada dreptului de proprietate asupra imobilului ce constituie obiectul celei de-a şasea notificări depuse de reclamantă, respectiv terenul aferent fostului Spital Brâncovenesc.

În privinţa dreptului de a obţine despăgubiri pentru acest imobil, în mod corect prima instanţă a reţinut că terenul aferent fostului Spital Brâncovenesc nu a aparţinut unui cult religios şi că reclamanta nu a deţinut calitatea de proprietar al acestui teren la momentul preluării de către stat.

Potrivit extrasului din Monitorul Oficial nr. 43 din 23 februarie 1948, la capitolul destinat predării preluării de bunuri se menţionează în calitate de proprietar al unor bunuri Aşezămintele Brâncoveneşti, iar nu Aşezămintele Brâncoveneşti "Biserica Domniţa Bălaşa". Astfel, preluarea s-a făcut de la Aşezămintele Brâncoveneşti - C., iar nu de la Fundaţia "Biserica Domniţa Bălaşa", devenită Aşezământul Brâncovenesc Biserica Domniţa Bălaşa.

Înscrisurile aflate la dosar nu dovedesc că reclamanta Aşezământul Brâncovenesc "Biserica Domniţa Bălaşa" este continuatorul în drepturi al fostelor Aşezăminte Brâncoveneşti şi nici că fostele Aşezăminte Brâncoveneşti ar avea vreo altă legătură patrimonială cu Biserica Ortodoxă Română ori cu vreun alt cult religios de la epoca respectivă. Faptul că Biserica Ortodoxă Română a deţinut un drept de administrare nu este de natură a naşte în patrimoniul acesteia un drept la despăgubire, în sensul O.U.G. nr. 94/2000.

Înalta Curte constată că hotărârile pronunţate în Dosarul nr. x/2011 nu aduc o dezlegare nici sub aspectul dreptului de proprietate al recurentei reclamante asupra terenului ce constituie obiectul celei de-a şasea notificări, în condiţiile în care instanţa a fost învestită în acel litigiu cu analizarea îndeplinirii condiţiilor reglementate de O.U.G. nr. 94/2000 în privinţa altor imobile şi nu în privinţa acestui teren. În conformitate cu principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, din moment ce litigiul viza alte imobile, instanţa nu putea proceda la stabilirea existenţei dreptului de proprietate asupra unui imobil care nu făcea obiectul notificărilor a căror nesoluţionare a determinat sesizarea instanţei de contencios administrativ.

În consecinţă, nu se poate aprecia că în prezentul dosar instanţa nu poate face evaluări proprii asupra îndeplinirii de către recurenta reclamantă a condiţiilor reglementate de O.U.G. nr. 94/2000 pentru obţinerea de despăgubiri pentru terenul ocupat de fostul Spital Brâncovenesc.

În Dosarul nr. x/2011 nu a fost tranşată chestiunea litigioasă privind dreptul de proprietate al recurentei reclamante asupra terenului în litigiu şi nici cea referitoare la calitatea sa de continuator al fostelor Aşezăminte Brâncoveneşti, astfel că nu a fost încălcată prezumţia de lucru judecat, cum în mod eronat se arată în cererea de recurs.

O altă critică adusă sentinţei vizează necunoaşterea de către prima instanţă a statutului Bisericii Domniţa Bălaşa, respectiv acela de biserică fundaţională, în sensul art. 180 din Statutul Bisericii Ortodoxe Române, conform căruia bisericile fundaţionale, întemeiate pe baza actelor de fundaţii se conduc potrivit acelor acte de către chiriarh sau delegatul său. Ele stau sub jurisdicţia şi controlul autorităţii arhiepiscopiei şi episcopiei din punct de vedere religios, administrativ-patrimonial şi gestionar ca şi bisericile parohiale, supunându-se aceloraşi drepturi şi obligaţii fată de eparhie.

Instanţa de recurs reţine că acest statut nu constituie un argument în sprijinul soluţionării favorabile a recursului, din moment ce nu s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, care să dea dreptul recurentei reclamante să obţină despăgubiri pentru terenul în discuţie.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtă, Înalta Curte reţine că, în cadrul criticii care vizează aplicarea greşită a disp. art. 430 şi art. 431 C. proc. civ., aceasta face referire la pretinsa contradicţie existentă între dispozitivul şi considerentele Sentinţei civile nr. 2080 din 22 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti susţinând că, faţă de această contradicţie, în mod eronat instanţa de fond a reţinut autoritatea de lucru judecat a acestei sentinţe.

Cu privire la această susţinere, Înalta Curte reţine, pe de o parte, că instanţa de fond a constatat că Sentinţa civilă nr. 2080 din 22 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti şi Decizia civilă nr. 299 din 29 ianuarie 2015 a Î.C.C.J. se opun în prezentul dosar cu putere de lucru judecat, nefiind vorba despre autoritate de lucru judecat, cum în mod eronat susţine recurenta Comisia Specială de Retrocedare.

În considerentele sentinţei recurate s-a menţionat că, în privinţa notificărilor nr. 688664/C, nr. 688665/C, nr. 688666/C, nr. 688667/C, nr. 688668/C, există deja o analiză judecătorească ce se impune cu puterea lucrului judecat asupra calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită, potrivit art. 431 C. proc. civ., astfel că actul administrativ contrar, respectiv Decizia nr. 3082 din 25 noiembrie 2014 a pârâtei (contestată în prezenta cauză) se impune a fi desfiinţată în parte, în privinţa soluţiei contrare date de pârâtă asupra acestor cereri de despăgubire.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că nu este învestită cu soluţionarea unei căi de atac împotriva Sentinţei civile nr. 2080 din 22 martie 2012, pentru a putea statua asupra contradicţiei invocate de recurenta pârâtă, şi că atunci când se pronunţă asupra prezumţiei legale de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti (efectul pozitiv al lucrului judecat), instanţa nu analizează legalitatea respectivei hotărâri, neavând calitatea de instanţă de control judiciar, ci procedează la verificarea îndeplinirii condiţiilor reglementate de art. 431 alin. (2) C. proc. civ. potrivit căruia oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătura cu soluţionarea acestuia din urmă.

În consecinţă, pretinsa contradicţie existentă între dispozitivul şi considerentele Sentinţei civile nr. 2080 din 22 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti este irelevantă în soluţionarea cauzei.

Mai susţine pârâta că în Dosarul nr. x/2011*, instanţele nu au fost învestite şi nu s-au pronunţat, printre altele, cu privire la: legătura dintre titularul dreptului de proprietate, potrivit actelor de la dosar, (Aşezămintele Brâncoveneşti) şi autorul cererilor de retrocedare (Aşezământul Brâncovenesc Biserica Domniţa Bălaşa); modul de organizare a vechilor Aşezăminte Brâncoveneşti; apartenenţa sau nu a Aşezămintelor Brâncoveneşti la Biserica Ortodoxă Română şi, implicit, în ce măsură preluarea imobilelor s-a făcut de la un cult religios sau de la o entitate care nu se confundă cu un cult religios. Prin urmare, instanţa căreia reclamanta i-a adresat o cerere având ca obiect "obligaţia de a face" nu a fost învestită şi nici nu a procedat la analizarea tuturor condiţiilor care fac posibilă acordarea de despăgubiri cultelor religioase în temeiul O.U.G. nr. 94/2000. În dosarul sus menţionat, prima instanţă nu a procedat la analiza necesară a tuturor aspectelor care ar fi putut conduce la concluzia că reclamanta reprezintă o persoană îndreptăţită la restituire/acordare de măsuri reparatorii în echivalent în temeiul O.U.G. nr. 94/2000.

Înalta Curte consideră că, de fapt, aceste susţineri reprezintă critici aduse hotărârilor judecătoreşti prin care recurenta pârâtă a fost obligată să emită decizie cu propunere de acordare de despăgubiri faţă de notificările nr. 688664/C, nr. 688665/C, nr. 688666/C, nr. 688667/C, nr. 688668/C, depuse la data de 24 ianuarie 2006.

În condiţiile în care instanţa de fond şi instanţa de control judiciar au stabilit că reclamanta este îndreptăţită la emiterea deciziei cu propunere de acordare a despăgubirilor, în raport cu probele administrate şi cu dispoziţiile legale incidente, susţinerea că nu au analizat toate aspectele care ar fi putut conduce la concluzia că reclamanta reprezintă o persoană îndreptăţită la restituire/acordare de măsuri reparatorii în echivalent, în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, nu face altceva decât să pună sub semnul îndoielii soluţiile pronunţate de aceste instanţe, respectiv cea de admitere a cererii de chemare în judecată şi cea de respingere a recursului. Prin urmare, aceste susţineri nu pot fi reţinute în soluţionarea litigiului de faţă.

Este vădit nefondată afirmaţia că în mod eronat instanţa de fond a reţinut faptul că în dosarul nr. x/2011* instanţele ar fi analizat calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantei.

În raport cu considerentele hotărârilor pronunţate în acest dosar, se reţine că este corectă constatarea instanţei de fond, întrucât instanţele au analizat dacă sunt îndeplinite condiţiile reglementate de O.U.G. nr. 94/2000, îndeplinire care îi conferă reclamantei calitatea de persoană îndreptăţită la despăgubiri.

Se mai arată în cererea de recurs că la momentul emiterii Deciziei nr. 3082 din 25 noiembrie 2014 a avut la dispoziţie informaţii suplimentare referitoare la imobilele solicitate, altele decât cele comunicate în Dosarul nr. x/2011*.

Susţinerea este irelevantă în soluţionarea cauzei din moment ce, prin hotărâre judecătorească definitivă, recurenta pârâtă fusese obligată la emiterea deciziei cu propunere de acordare a despăgubirilor, astfel că nu se mai punea problema să procedeze la analiza unor noi informaţii pentru emiterea deciziei, întrucât emiterea acesteia era rezultatul executării hotărârii judecătoreşti definitive şi nu a efectuării unei noi analize în privinţa îndeplinirii condiţiilor reglementate de O.U.G. nr. 94/2000. O asemenea analiză fusese deja efectuată de instanţe la momentul soluţionării litigiului finalizat cu hotărârea menţionată.

Recurenta pârâtă insistă în finalul cererii de recurs asupra faptului că Sentinţa civilă nr. 2080 din 22 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti şi Decizia civilă nr. 299 din 29 ianuarie 2015 a Î.C.C.J. nu se opun în prezentul dosar cu autoritate de lucru judecat, nefiind îndeplinită condiţia triplei identităţi: de părţi, obiect şi cauză, respectiv nu există identitate de obiect.

Înalta Curte constată că, întrucât instanţa de fond nu a reţinut autoritatea de lucru judecat a hotărârilor, ci prezumţia legală de lucru judecat, nici nu se impunea existenţa triplei identităţi de care face vorbire recurenta.

Prezumţia legală de lucru judecat nu opreşte judecata celei de-a doua acţiuni, ci facilitează sarcina probaţiunii aducând înaintea instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare, de care este necesar să se ţină seama. Puterea de lucru judecat este o prezumţie legală, juris et de iure, în virtutea căreia ceea ce s-a rezolvat jurisdicţional într-un prim litigiu va fi opus, fără posibilitatea dovezii contrare, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluţionat. Această prezumţie constituie, alături de excepţia lucrului judecat, instrumentul juridic menit să servească instituţiei lucrului judecat, operand atunci când în al doilea proces se pune o problemă soluţionată printr-o hotărâre anterioară. Ea nu presupune identitate de acţiuni, ci doar de chestiuni juridice litigioase.

Puterea de lucru judecat impune consecvenţă în judecată, astfel că ceea ce s-a constatat şi s-a statuat printr-o hotărâre nu trebuie să fie contrazis printr-o altă hotărâre.

Or, instanţa de fond a manifestat tocmai consecvenţă în judecată atunci când a constatat că a fost dezlegată problema calităţii de persoană îndreptăţită, în sensul O.U.G. nr. 94/2000, a reclamantei Aşezămintele Brâncoveneşti "Biserica Domniţa Bălaşa" la obţinerea de măsuri reparatorii constând în despăgubiri pentru imobilele teren ce face obiectul notificărilor nr. 688664/C, nr. 688665/C, nr. 688666/C, nr. 688667/C, nr. 688668/C.

Orice analiză suplimentară, în prezentul dosar, a calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, în sensul O.U.G. nr. 94/2000, cu privire la imobilele ce fac obiectul acestor notificări, nu ar reprezenta altceva decât o nesocotire a unei dezlegări date anterior, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, asupra aceleiaşi chestiuni de drept, între aceleaşi părţi implicate în proces, respectiv la o înfrângere a principiului autorităţii lucrului judecat, cum în mod corect se consemnează în sentinţa recurată.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte constată că sentinţa este legală, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de ambele recurente, astfel că, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de Aşezămintele Brâncoveneşti "Biserica Domniţa Bălaşa" şi de Comisia Specială de Retrocedare împotriva Sentinţei civile nr. 2877 din data de 5 noiembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - LM