VAT exclusion for agricultural rent in-kind payments and sugar inventory losses as technological waste

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată sub nr. 36525 la data de 31 iulie 2013,pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - DGRFP Craiova - Activitatea de Inspecţie Fiscală şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, anularea Deciziei nr. 18 din 31 ianuarie 2013 emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul ANAF, precum şi a Deciziei de Impunere nr. x din 31 august 2012 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dolj - Activitatea de inspecţie fiscală în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 31 august 2012. pe care le consideră netemeinice şi nelegale.

De asemenea, a solicitat exonerarea de la plată a sumei de 7.472.426 RON, reprezentând: 6.883.679 RON - TVA stabilită suplimentar de plată şi 588.747 RON - majorări de întârziere aferente.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa nr. 438/2014 pronunţată în data de 2 decembrie 2014, Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - DGRFP Craiova - Activitatea de Inspecţie Fiscală şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor având ca obiect contestaţie împotriva Deciziei nr. 18 din 31 ianuarie 2013 emisă de ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Deciziei de Impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. x din 31 august 2012 emisă de ANAF - Activitatea de Inspecţie Fiscală, a anulat Decizia nr. 18 din 31 ianuarie 2013 emisă de DGSC - ANAF şi Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată nr. x din 31 august 2012 în ce priveşte: - suma de 56.456 RON reprezentând TVA datorată pentru produse agricole livrate către arendatori. - suma de 291.349 RON reprezentând TVA aferentă lipsei în gestiune a cantităţii de 479,823 tone zahăr şi a menţinut restul dispoziţiilor actelor administrative contestate.

3. Recursurile formulate în cauză şi motivele de casare invocate

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 au declarat recurs reclamanta SC A. SA şi pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

3.1. Recursul formulat de reclamanta SC A. SA.

Prin recursul formulat, reclamanta, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, anularea în totalitate a Deciziei nr. 18 din 31 ianuarie 2013 emisă de Direcţia Generală de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi a Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. x din 31 august 2012 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dolj - Activitatea de inspecţie fiscală, în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 31 august 2012 şi exonerarea de la plată a sumei de 7.472.426 RON reprezentând 6.883.679 RON - TVA stabilită suplimentar de plată şi 588.747 RON - majorări de întârziere aferente.

În dezvoltarea motivului de casare invocat a formulat următoarele critici:

3.1.1. Într-o primă critică susţine că hotărârea a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 209 - 211 şi art. 104 alin. (1) din C. proc. fisc. , întrucât organul de soluţionare a contestaţiei nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere vizând reverificarea dispusa în baza Deciziei nr. 4 din 6 noiembrie 2013 a Direcţiei Generale de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul ANAF privind suma de 1.191.207 RON, motiv pentru care Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 18 din 31 ianuarie 2013 este lovită de nulitate.

Consideră că în mod greşit instanţa de fond a constatat că suma de 1.191.207 RON (reprezentând suma pentru care s-a dispus reverificarea prin Decizia nr. 4 din 6 noiembrie 2013) nu face obiectul deciziei de Impunere nr. x din 3 august 2012, fără să justifice motivele pentru care organul de soluţionare a contestaţiei nu s-a pronunţat asupra respectivului capăt de cerere, formulat prin contestaţia administrativă.

De asemenea, arată că au fost încălcate prevederi legale interne şi intracomunitare atât în ceea ce priveşte termenul de finalizare al inspecţiei fiscale cât şi soluţia adoptată.

Termenul de finalizare a inspecţiei fiscale este de 3 luni, potrivit art. 104 alin. (1) din C. proc. fisc. Acest termen a început să curgă din data de 9 martie 2012, iar inspecţia fiscală a fost finalizată la data de 31 august 2012 .

3.1.2. Prin cea de-a doua critică, se susţine că hotărârea a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 20 alin. (3) lit. l) din C. fisc.

Referitor TVA aferent consumului de energie electrică la imobilul Bloc Nefamilişti în cuantum de 25.665 RON, cu destinaţie de locuinţă de serviciu pentru personalul societăţii, se arată că energia electrică a fost folosită în proporţie covârşitoare pentru efectuarea lucrărilor de reparaţii şi amenajare a acestui imobil: betoniere, aparate de sudură, luminat artificial etc, cheltuielile efectuate fiind deductibile fiscal, potrivit art. 20 alin. 3, lit. I) din C. fisc.

Acesta este şi punctul de vedere al expertului exprimat în Raportul de expertiză şi menţinut prin Suplimentul la raportul de expertiză.

3.1.3. Prin cea de-a treia critică se arată că hotărârea a fost data cu încălcarea art. 141 alin. (2) lit. e) din C. fisc. , întrucât, potrivit acestora TVA aferent plăţii arendei către arendatori în cuantum de 151.334 RON sunt scutite de taxă, prin urmare, instanţa de fond sub acest aspect a dat o dezlegare eronată .

Cu titlu de practică judiciară, depune Sentinţa civilă nr. 395 din 20 octombrie 2006 a Tribunalului Olt, pronunţată în Dosarul nr. x/2006, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 1112 din 18 martie 2007 a Curţii de Apel Craiova, în care s-a admis contestaţia formulată de către SC A. SA. în contradictoriu cu DGFP Olt.

3.1.4. În al patrulea rând, se susţine că hotărârea a fost data cu încălcarea art. 218 din O.G. nr. 92/2003.

În acest context mai arată că este incident şi motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., întrucât, în ceea ce priveşte TVA aferent livrărilor intracomunitare şi majorări în cuantum total de 6.947.622 RON, hotărârea cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei

Afirmă că în mod greşit a menţinut instanţa de fond decizia organelor fiscale prin care s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei până la soluţionarea plângerii penale. La o examinare atentă această soluţie nu se justifică, dat fiind faptul că nu cuprinde motivele care au determinat concluzia în sensul că soluţionarea plângerii penale are o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce trebuie dată în procedura administrativă.

Consideră că apărarea sa este susţinută şi de Decizia Curţii Constituţionale nr. 95/2011, citată chiar de intimată în motivarea soluţiei date, prin care se precizează: "în ceea ce priveşte posibilitatea organului de soluţionare a contestaţiei de a suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei, Curtea a reţinut că adoptarea acestei măsuri este condiţionată de înrâurirea hotărâtoare pe care o are constatarea de către organele competente a elementelor constitutive ale unei infracţiuni asupra soluţiei ce urmează a fi dată în procedura administrativă."

3.1.5. În al cincilea rând, arată că hotărârea a fost data cu încălcarea dispoziţiilor Decretului nr. 451/1972, şi ale art. 143 alin. (2) din C. fisc. , respectiv ale Directivei nr. 77/388, privind condiţiile de livrare intracomunitară.

Hotărârea atacată reţine că, potrivit reglementărilor Decretului nr. 451/1972, "expeditorul este obligat să justifice că marfa a ajuns la destinatarul celuilalt stat, cu o copie al exemplarului al treilea din CMR pe care să fie aplicată o ştampilă în original de către destinatar".

În primul rând, arată recurenta-reclamantă, nu există o asemenea prevedere în actul normativ menţionat. Aplicarea ştampilei pe exemplarul destinatarului reprezintă dovada pentru transportator că a predat marfa beneficiarului şi a executat contractul de transport, în cadrul obligaţiei asumate prin contractul de transport (CMR), nicidecum "obligaţia expeditorului de a justifica că marfa a ajuns la destinatar".

Instanţa de fond reţine în mod eronat că în conformitate cu "CMR întocmit de reclamantă, cantitatea menţionată de zahăr a fost transportată în diverse localităţi din România şi valorificată prin întocmirea de facturi interne către diferite societăţi comerciale din România". Concluzia instanţei de fond este contrazisă atât în drept, prin CMR este exclusă ab initio livrarea către societăţi comerciale din România, cât şi în fapt, în CMR-urile întocmite de reclamantă fiind înscrise localităţi din afara României.

Consideră că este eronată şi concluzia primei instanţe, potrivit căreia "SC A. SA nu a prezentat cel de-al treilea exemplar din CMR remis în copie, pe care să fie aplicată ştampila în original de către destinatarul intracomunitar al mărfii ci a prezentat numai primul exemplar din CMR-ul care a rămas expeditorului, pe care era aplicată ştampila în original a clientului intracomunitar. Ştampilarea CMR-urilor în aceste condiţii nu este de natură să demonstreze că marfa a părăsit teritoriul României."

În raport de acest considerent arată, sub un prim aspect, că CMR-ul, aşa cum este reglementat de Decretul nr. 451/1972, nu este un document apt a face dovada că marfa a părăsit teritoriul României, acesta fiind un contract de transport în variantă simplificată. Sub un al doilea aspect, arată că semnarea şi ştampilarea CMR-ului la rubrica "recepţia mărfii", dar şi potrivit art. 30 din Decretul nr. 451/1972, constituie dovadă numai în relaţia contractuală dintre transportator şi beneficiar.

Potrivit art. 5 raportat la art. 13 pct. 1 din Decretul nr. 451/1972, cel de-al doilea exemplar şi nu al treilea, se remite destinatarului la solicitarea acestuia. Niciunde nu se prevede că un exemplar al CMR (nu are importanţă care, deoarece toate sunt originale - art. 5 din Decretul nr. 451/1972) având inclusiv ştampila şi semnătura beneficiarului trebuie să fie retransmis furnizorului. Această cerinţă este stabilită de organele de inspecţie fiscală fără nici o bază legală, denaturând în acest fel atât procedura cât şi valoarea juridică a CMR-ului.

Prima instanţă, împărtăşind în mod neîntemeiat opinia organelor fiscale, reţine că "reclamanta nu a prezentat organelor de inspecţie fiscală acte prin care să justifice transportarea zahărului în afara României" însă nici organele de inspecţie fiscală şi nici instanţa de fond nu nominalizează aceste acte. Faptul că nu s-a prezentat nici un document de corespondenţă (comenzi, liste, preţuri, oferte etc.) este justificat de faptul că eliberarea mărfii se făcea numai după achitarea contravalorii acesteia. Pentru aceleaşi argumente, era nejustificată şi întocmirea de contracte sau comenzi.

Faptul că unele plăţi au fost făcute la/şi din unităţi bancare din România, nu poate constitui un indiciu pentru săvârşirea unei infracţiuni, având în vedere faptul că Regulamentul BNR nr. 4/2005 privind regimul valutar, prevede că orice societate comercială străină (persoană juridică nerezidentă) îşi poate deschide conturi la Instituţii de Credit şi poate efectua orice operaţiune bancară prin transfer bancar, în numerar sau prin orice alte modalităţi de plată practicate de Instituţiile de Credit la orice bancă din România.

Recurenta-reclamantă mai arată că nu contestă constatarea organelor de inspecţie fiscală, efectuată în urma mai multor controale încrucişate, în sensul că zahărul vândut de SC A. SA nu a părăsit teritoriul României, însă arată că societatea a făcut mai multe livrări de zahăr către firme din alte ţări comunitare, respectiv Ungaria, Bulgaria şi Cipru, iar pentru mărfurile livrate către beneficiarii externi din spaţiul intracomunitar s-au întocmit facturi fără TVA, potrivit dispoziţiilor art. 143 alin. (2), pct. a) din C. fisc. , în condiţiile în care beneficiarul avea cod valid de înregistrare în scopul TVA în ţara de origine.

Susţine că, potrivit normei citate, în calitate de furnizor, era obligată să întocmească factură fără TVA, având în vedere şi faptul că toate societăţile beneficiare menţionate în cauză au prezentat cod valid de înregistrare TVA, verificat în sistemul VIES la data fiecărei livrări. Acest lucru exclude noţiunea de "firme fantomă", cu atât mai mult cu cât aceste firme s-au prezentat la sediul societăţii cu mijloace de transport în care au încărcat marfa, pe care în prealabil au achita-o în valută.

În ceea ce priveşte justificarea scutirii de TVA pentru bunurile livrate intracomunitar, reaminteşte că potrivit art. 10 alin. (1) din Ordinul MFP nr. 2421/2007: "Scutirea de taxă pentru livrările intracomunitare de bunuri prevăzute la art. 143 alin. (2) lit. a) din C. fisc. , cu modificările şi completările ulterioare, cu excepţiile de la pct. 1 şi 2 ale aceleiaşi lit. a) se justifică pe baza următoarelor documente:

a) factura care trebuie să conţină informaţiile prevăzute de art. 155 alin. (5) din C. fisc. cu modificările şi completările ulterioare în care trebuie să fie menţionat codul de înregistrare în scopuri TVA atribuit cumpărătorului în alt stat membru

b) documentul care atestă că bunurile au fost transportate din România în alt stat membru şi după caz

c) orice alte documente cum ar fi: contractul/comanda de vânzare/cumpărare, documentele de asigurare, etc."

De asemenea, recurenta-reclamantă evocă Decizia Curţii Europene de Justiţie nr. C-409/04, care menţionează:

"Articolul 28c secţiunea A litera (a) primul paragraf din a şasea Directivă 77/388. astfel cum a fost modificată prin Directiva 2000/65, trebuie să fie interpretat în sensul că nu permite ca autorităţile competente din statul membru de livrare să oblige un furnizor, care a acţionat cu bună-credinţă şi a prezentat dovezi care justificau, la prima vedere, dreptul sau la scutirea unei livrări intracomunitare de bunuri, să achite ulterior taxa pe valoarea adăugată pentru aceste bunuri, atunci când astfel de dovezi se dovedesc a fi false, fără să fie însă stabilită participarea furnizorului menţionat la frauda fiscală, atât timp cât acesta din urma a luat toate măsurile rezonabile aflate în puterea sa pentru a se asigura că livrarea intracomunitară pe care o efectuează nu îi determină să participe la o astfel de fraudă".

Referitor la documentul care atesta că bunurile au fost transportate din România în alt stat membru, singurul act normativ în vigoare este Decretul nr. 451/1972 (CMR), care la art. 5 prevede că Scrisoarea de transport se întocmeşte în trei exemplare originale, semnate de expeditor şi transportator acesta din urmă având obligaţia de a se prezenta cu Scrisoarea de Transport completată la căsuţele 16,17,18 şi 20 în momentul ridicării mărfii de la furnizori şi, de asemenea, să comunice furnizorului cine l-a angajat şi pentru ce societate ridică marfa deoarece conform art. 9 alin. (3) din Decretul 451/72 "transportatorul este răspunzător ca şi un comisionar de consecinţele pierderii sau utilizării inexacte a documentelor menţionate în Scrisoarea de Trăsura şi care o însoţesc sau care i s-au predat ".

Deşi norma legală aplicabilă nu prevede în mod expres semnarea şi ştampilarea Scrisorii de Transport la căsuţa 24 de către destinatar, societatea reclamantă a solicitat totuşi clientului extern să-i trimită un exemplar semnat şi ştampilat. Livrările au fost franco depozit expeditor, deci transportul intra în sarcina cumpărătorului, societatea reclamantă neavând nici o legătură cu contractarea transportului sau plata acestuia, aceasta având doar calitatea de furnizor al mărfii. De altfel, din verificările încrucişate ale organelor de inspecţie fiscală şi ale Gărzii Financiare rezultă că transportatorii au fost contactaţi şi angajaţi de beneficiari.

Toată argumentaţia organelor de inspecţie fiscală cu privire la completarea CMR-ului nu priveşte obiectul inspecţiei fiscale, deoarece acesta reglementează raporturile juridice dintre expeditor-transportator-beneficiar. În condiţiile în care în CMR este precizat "locul pentru livrarea mărfii "o altă ţară intracomunitară, iar beneficiarul confirmă prin ştampilarea şi semnarea CMR că a recepţionat marfa, orice alte "inadvertenţe" sunt anulate de prevederile art. 4 din Decretul nr. 451/1972:

Arată, de asemenea, că "proba contractului de transport se face prin Scrisoarea de trăsură. Absenţa, neregularitatea sau pierderea Scrisorii de trăsură nu afectează nici existenţa, nici valabilitatea contractului de transport, care rămâne supus dispoziţiilor prezentei convenţii". Potrivit aceluiaşi act normativ, expeditorul răspunde în faţa transportatorului (şi numai a lui) pentru pagubele pricinuite acestuia prin necompletarea corespunzătoare a CMR . Menţionează că pentru livrările efectuate nici un transportator nu a formulat vreo plângere sau vreun protest în ceea ce priveşte modul în care a fost completat CMR.

De altfel, organele fiscale de control au o poziţie neunitară şi oscilantă în aprecierea faptelor şi documentelor prezentate, deoarece toate CMR-urile emise de SC A. SA pentru livrările intracomunitare sunt completate identic, cu toate acestea, unele dintre acestea sunt considerate livrări intracomunitare iar altele nu.

Într-un raport de inspecţie fiscală întocmit la 7 ianuarie 2009 nu au fost considerate livrări intracomunitare, deoarece pe CMR lipsea la căsuţa 24 ştampila şi semnătura beneficiarului că ar fi primit marfa.

Prin Raportul de inspecţie fiscală ce face obiectul prezentului dosar se menţionează că, deşi la căsuţa nr. 24 există ştampila societăţii beneficiare şi semnătura, nu este considerată livrare intracomunitară, întrucât ştampila aplicată nu are elementele de identificare ale societăţii respective şi semnătura este indescifrabilă.

În final, relevă că, din analiza Raportului de inspecţie fiscală, rezultă că documentele întocmite de SC A. SA respectă prevederile legale aplicabile pentru livrări intracomunitare, astfel:

1. - factura fiscală a fost corect întocmită şi completată conform prevederilor art. 155 alin. (5) C. fisc.

2. - codul de înregistrare în scop TVA al beneficiarului a fost valid, verificat VIES.

3. - transportul a fost însoţit de scrisoarea de transport (CMR) .

De asemenea, arată că a acţionat cu bună-credinţă, întocmind toate documentele necesare unei livrări intracomunitare, iar marfa a fost înregistrată în contabilitatea societăţii atât ca achiziţie dar şi ca livrare intracomunitară (declaraţie fiscală nr. 390). Măsurile luate pentru a asigura că livrarea intracomunitară a fost efectuată au fost mai mult decât rezonabile, atâta vreme cât a solicitat şi i-a fost confirmat de beneficiari că marfa a ajuns la destinaţie.

În al doilea rând, întrucât condiţia de livrare, conf. Codificării termenilor de livrare XXX GENEVA, este cod YYY conform căreia toate costurile de transport şi riscurile sunt responsabilitatea cumpărătorului, conform contractului de transport încheiat (CMR) intre cumpărător şi transportator, societatea de transport se obligă să efectueze un transport de zahăr extern (intracomunitar).

Arată că nerespectarea de către transportator a destinaţiei înscrise pe documentele de livrare se putea face doar din ordinul expres al expeditorului; fără un astfel de ordin acesta fiind obligat să predea marfa în ţara de destinaţie. În aceste condiţii, apreciază că sesizarea organelor de urmărire penală nu este altceva decât un tertip prin care în mod nejustificat se amână posibilitatea societăţii reclamante de a contesta măsurile dispuse de organele de inspecţie fiscală, care sunt executorii, producându-şi efectele asupra activităţii societăţii.

Consideră că, în condiţiile în care frauda fiscală putea fi stabilită numai printr-o hotărâre judecătorească, organele de inspecţie fiscală ar fi trebuit să suspende activitatea de inspecţie fiscală odată cu sesizarea organelor de urmărire penală, potrivit art. 108 (1) C. proc. civ., până la terminarea cercetărilor efectuate de organele de urmărire penală, fără a emite decizia de impunere fiscală, care este titlu executoriu şi care este executată chiar silit de organele de executare contrar celor stabilite de CJUE prin Decizia nr. C-409/04 a C.J.U.E., potrivit cărora este interzisă obligarea furnizorului să achite TVA în condiţiile în care nu s-a stabilit că acesta a participat la fraudă fiscală printr-o hotărâre judecătorească.

3.2. Recursul formulat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală

Prin recursul formulat, pârâta, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în coroborare cu art. 10 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, a solicitat casarea hotărârii atacate, respingerea acţiunii ca nefondată în ceea ce priveşte anularea în parte a Deciziei nr. 18 din 31 ianuarie 2013, emisă de către ANAF-DGSC şi a Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare nr. F-DJ 542/31 august 2012, cu referire la suma de 56.456 RON, reprezentând TVA datorată pentru produse agricole livrate către arendatori şi suma de 291.349 RON, reprezentând TVA aferentă lipsei în gestiune a cantităţii de 479.823,00 tone zahăr.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, a formulat următoarele critici:

3.2.1. Referitor la TVA în sumă de 56.456 RON, aferentă livrărilor de produse agricole pentru plata în natură a arendei, susţine că instanţa de fond a anulat eronat actele administrative atacate, cu greşita aplicare a normelor de drept fiscal.

Intimata-reclamantă avea obligaţia colectării taxei pe valoarea adăugată aferentă livrărilor de produse agricole pentru plata în natură a arendei din perioada 2009 - 2011, în condiţiile în care aceasta nu demonstrează cu documente justificative faptul că preţurile aferente produselor agricole acordate pentru plata arendei s-au stabilit prin înţelegerea părţilor şi, totodată, că respectivele produse au fost livrate unor persoane fizice neînregistrate ca plătitoare de TVA.

Organele de inspecţie fiscală au constatat că în perioada martie - septembrie 2010 societatea a înregistrat în contabilitate diverse livrări de porumb, zahăr şi grâu către arendatori, fără să emită facturi de vânzare, ci doar pe baza unor borderouri - tabele nominale în care au fost înscrise persoanele fizice proprietari de terenuri care au primit produsele agricole.

Pentru a calcula veniturile aferente produselor agricole livrate ca plată a arendei în valoare de totală de 452.725 RON (la care corespunde TVA în sumă de 108.579 RON) SC A. SA a procedat la evaluarea fiecărui tip de produs agricol cu preţuri diferite.

Valoarea veniturilor din vânzarea produselor agricole către arendatori nu a fost încasată de la aceştia, deoarece a fost compensată cu obligaţia reclamantei privind contravaloarea arendei de aceeaşi valoare de 452.725 RON.

Organele de inspecţie fiscală au analizat preţurile de piaţă practicate de reclamanta pe piaţa locală, luând în calcul preţurile de piaţă facturate de aceasta către clientul SC B. SRL pentru grâu şi porumb şi SC C. pentru zahăr, precum şi vânzările de zahăr către proprii salariaţi ai societăţii, constatând că reclamanta a stabilit preţurile de vânzare pentru arenda în natură (grâu, zahăr şi porumb) sub preţul de piaţă practicat pe piaţa locală, încălcând astfel prevederile art. 137 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.

Astfel, organele de inspecţie fiscală au constatat că pe perioada martie 2010 - septembrie 2011, prin subevaluarea bazei impozabile la livrările de produse către arendatori în anul 2010 şi prin nedeclararea bazei impozabile a livrărilor de produse agricole către arendatori persoane fizice în anul 2011, contestatara s-a sustras de la plata TVA în sumă de 207.790 RON (56.456 RON cu scadenţa la data de 25 octombrie 2010 + 151.334 RON).

Referitor la plata arendei în natură, intimata-reclamantă a considerat că, în speţă, sunt aplicabile prevederile art. 141 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, anexând în susţinere Sentinţa civilă nr. 395 din 20 octombrie 2006 pronunţată de Tribunalul Olt în Dosarul nr. x/2006, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 1112 din 18 martie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, potrivit căreia preţul arendei este stabilit de comun acord cu arendatorii, astfel că nu este legal să se aplice preţul de piaţă.

De asemenea, intimata-reclamantă a menţionat faptul că grâul valorificat către SC B. SRL a fost grâu selecţionat, tocmai pentru a se obţine un preţ mai mare, considerând că organele de inspecţie fiscală au luat ca etalon acest preţ cu rea intenţie.

Recurenta-pârâtă susţine că sun aplicabile în prezenta speţa dispoziţiile art. 130 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare în vigoare în perioada 2009 - 2010, potrivit cărora:

"în cazul unei operaţiuni care implică o livrare de bunuri şi/sau o prestare de servicii în schimbul unei livrări de bunuri şi/sau prestări de servicii, fiecare persoană impozabilă se consideră că a efectuat o livrare de bunuri şi/sau o prestare de servicii cu plată", coroborate cu prevederile pct. 8 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal:

"8 (1) Operaţiunile prevăzute la art. 130 din C. fisc. , includ orice livrări de bunuri/prestări de servicii a căror plată se realizează printr-o altă livrare/prestare, precum:

a) plata prin produse agricole, care constituie livrare de bunuri, a serviciului de prelucrare/obţinere a produselor agricole;

b) plata prin produse agricole, care constituie livrare de bunuri, a arendei, care constituie o prestare de servicii.

(2) Fiecare operaţiune din cadrul schimbului este tratată separat aplicându-se prevederile prezentului titlu în funcţie de calitatea persoanei care realizează operaţiunea, cotele şi regulile aplicabile fiecărei operaţiuni în parte".

Totodată, la art. 137 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare potrivit cărora, în cazul schimbului de bunuri sau servicii atunci când plata se face parţial sau integral în natură, baza de impozitare a taxei pe valoarea adăugată se consideră ca fiind valoarea de piaţă pentru respectiva livrare/prestare.

Valoarea de piaţă înseamnă suma totală pe care, pentru obţinerea bunurilor sau serviciilor în cauză la momentul respectiv, un client aflat în aceeaşi etapă de comercializare la care are loc livrarea de bunuri sau prestarea de servicii ar trebui să o plătească în condiţii de concurenţă loială unui furnizor ori prestator independent de pe teritoriul statului membru în care livrarea sau prestarea este supusă taxei.

Referitor la plata în natură a arendei, în perioada martie - septembrie 2010, reclamanta a înregistrat în contabilitate diverse livrări de porumb, zahăr şi grâu către arendatori, fără să emită facturi de vânzare, ci doar pe baza unor borderouri - tabele nominale în care au fost înscrise persoanele fizice proprietari de terenuri care au primit produsele agricole în următoarele cantităţi: 1.020.523 kg. de grâu, 137.675 kg. porumb şi 29.424 kg. zahăr.

La solicitarea organelor de inspecţie fiscală de a prezenta justificarea preţului folosit la evaluarea produselor agricole acordate arendatorilor, reprezentanţii reclamantei SC A. SA nu au prezentat nici un fel de analiză documentară de piaţă sau înscrisuri din care să rezulte fundamentarea preţului practicat.

Astfel, pentru stabilirea preţului de piaţă al grâului, zahărului şi porumbului acordate arendatorilor ca arendă în natură, organele de inspecţie fiscală au analizat preţurile de piaţă practicate de societate pe piaţa locală, luând în calcul preţurile de piaţă facturate de societate către clientul SC B. SRL pentru grâu şi porumb şi SC C. pentru zahăr, pe baza copiilor facturilor emise pentru aceşti clienţi interni, precum şi vânzările de zahăr către proprii salariaţi ai societăţii.

Din analiza comparativă între preţul folosit de reclamanta la evaluarea arendei cu preţul de piaţă practicat de societate în aceeaşi perioadă, prezentată prin "Situaţia TVA atrasă suplimentar aferentă arendei acordate în natură de societate pe perioada martie 2010 - septembrie 2011", existentă în copie la dosarul cauzei, reiese că în perioada martie- septembrie 2010, societatea a stabilit preţurile de vânzare pentru arenda acordată în natură (grâu, zahăr şi porumb) sub preţul de piaţă practicat pe piaţa locală.

Astfel, preţul mediu al grâului aferent lunii septembrie 2010 la nivelul de 0,48 RON/kg. faţă de preţul mediu stabilit de societate respectiv de 0,338 RON/kg., preţ care nu este justificat de contestatar cu documente legale, pe elementele de preţ luate în calcul la stabilirea acestuia, deoarece din situaţia producţiei realizate în perioada verificată, costul de producţie a fost de 0,57 RON/kg.

Referitor la acest aspect, directorul economic D. a precizat prin Nota explicativă, aflată în copie la dosarul cauzei:

"Preţurile aferente plăţii în natură a arendei pentru anii 2010 - 2011 s-au stabilit prin înţelegerea părţilor, aşa cum este prevăzut în contractul de arendă conform art. 6 alin. (3) şi art. 137 alin. (1) lit. e) din C. fisc. ".

Faţă de acest argument, se reţine că nici la solicitarea organelor de inspecţie fiscală de a prezenta justificarea preţului folosit la evaluarea produselor agricole acordate arendatorilor în compensaţia contravalorii arendei, nici pe parcursul căii administrative de atac, reprezentanţii contestatarei nu au prezentat contractele de arendă şi niciun fel de analiză documentară de piaţă sau înscrisuri din care să rezulte fundamentarea preţului practicat.

Având în vedere că în anul 2010, reclamanta a înregistrat şi declarat TVA colectată în sumă de 108.579 RON aferentă arendei în natură acordată arendatorilor, iar în urma inspecţiei fiscală s-a stabilit o diferenţă de valoare luată ca baza de calcul a TVA colectată ca urmare a preţurilor practicate pe piaţa locală suma de 235.429 RON, organele de inspecţie fiscală au constatat că prin subevaluarea bazei impozabile la livrările de produse agricole către arendatori contestatara s-a sustras de la plata TVA în sumă de 56.456 RON.

3.2.2. Referitor la TVA în sumă de 291.349 RON, aferentă minusurilor de zahăr constatate la inventar, instanţa de judecata a apreciat în mod greşit că susţinerile intimatei reclamante sunt fondate şi pe cale de consecinţa a anulat eronat actele administrative atacate, în ceea ce priveşte aceasta sumă.

Astfel, intimata-reclamantă SC A. SA avea obligaţia colectării taxei pe valoarea adăugată în sumă de 291.349 RON, în condiţiile în care aceasta a majorat cheltuielile nedeductibile fiscal cu această sumă în urma stornării producţiei finite, fără să diminueze TVA dedusă sau să colecteze TVA în acelaşi cuantum.

Astfel, organele de inspecţie fiscală au constatat că la sfârşitul lunii septembrie 2011, deşi stocul de zahăr a fost lichidat, reclamanta a înregistrat în evidenţa contabilă o pierdere de 479,823 tone zahăr rafinat, stabilită ca diferenţă între totalul de zahăr fabricat, livrările efectuate şi stocul rămas la 30 septembrie 2011.

Prin Nota contabilă nr. 3/31 octombrie 2011, intimata-reclamantă a înregistrat în categoria de cheltuieli nedeductibile din punct de vedere fiscal, suma de 1.213.952 RON în contul 658.1 "Cheltuieli cu lipsa în gestiunea de produse finite" reprezentând stornarea descărcării de gestiune a zahărului rafinat constatat lipsă în gestiunea de produse finite de comisia de inventariere, în care este inclusă şi suma de 291,349 RON reprezentând TVA aferentă acestor pierderi.

Organele de inspecţie fiscală au constatat că, deşi intimata-reclamantă a calculat şi înscris în Registrul fiscal al profitului impozabil cheltuielile nedeductibile fiscal şi TVA colectată aferentă pierderilor de 479,823 tone din gestiunea de produse finite de zahăr rafinat, a omis să înregistreze în evidenţa contabilă TVA în sumă de 291.349 RON şi să înscrie în Decontul de TVA pe luna septembrie 2011 cu consecinţa fiscală a nediminuării TVA de rambursat aferentă perioadei, prin nerespectarea prevederilor art. 128 alin. (4) lit. d), art. 145 alin. (2) şi art. 147 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.

Referitor la pierderea în sumă de 479,823 tone de zahăr rafinat, intimata-reclamantă a precizat că pierderile provin din manipularea şi depozitarea zahărului în urma procesului de producţie, în fluxul de producţie existând două transportări şi două depozitari ale zahărului, iar conform H.G. nr. 831/2004 normele de perisabilităţi admise sunt de 0,08% pentru transport şi de 0,08% pentru depozitarea acestuia.

Astfel, intimata-reclamantă a propus aplicarea procentului 0,32% (0,08% x 4) la cantitatea de 95.542 tone de zahăr alb obţinută în perioada 2007 - 2009, rezultând o cantitate de 302 tone zahăr care este deductibilă la calculul profitului impozabil precum şi TVA aferentă.

În drept, potrivit art. 128 alin. (4) lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, bunurile constatate lipsă din gestiune, cu excepţiile prevăzute în mod expres de lege, respectiv bunurile distruse ca urmare a unor calamităţi naturale sau a unor cauze de forţă majoră, bunurile pierdute ori furate, dovedite legal, bunurilor de natura stocurilor degradate calitativ, care nu mai pot fi valorificate, activele corporale fixe casate, precum şi perisabilităţile, în limitele stipulate prin lege, sunt asimilate livrărilor de bunuri efectuate cu plată.

Totodată în speţă sunt incidente şi prevederile art. 1341 şi 1342 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora exigibilitatea taxei intervine la data livrării bunurilor sau prestării serviciilor, şi, ca atare, persoana impozabilă are obligaţia colectării taxei pe valoarea adăugată aferentă bunurilor constatate lipsă la data inventarierii patrimoniului.

Referitor la susţinerile intimatei reclamante, potrivit căreia s-ar aplică prevederile art. 1 şi art. 2 din H.G. nr. 831/2004 pentru aprobarea Normelor privind limitele admisibile de perisabilitate la mărfuri în procesul de comercializare, susţine că în cazul în speţă nu se poate vorbi despre aplicarea acestui act normativ, având în vedere că, de fapt, reclamanta a efectuat la luna octombrie 2011 stornarea producţiei finite şi concomitent a înregistrat pe cheltuieli nedeductibile fiscal contravaloarea stornării ce include şi TVA dedusă, fără să procedeze la diminuarea TVA dedusă cu suma de 291.349 RON, sau să colecteze TVA în acelaşi cuantum, în vederea anulării TVA aferentă operaţiunii de stornare.

Prin urmare, în mod greşit, instanţa de fond a admis acţiunea formulată de către intimata reclamantă, pentru taxa pe valoarea adăugată în sumă de 291.349 RON.

3.2.3. Referitor la suma de 1.191.848 RON reprezentând TVA, instanţa de fond a reţinut, în mod corect, ca această suma nu face obiectul titlului de creanţă contestat, respectiv al Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de Inspecţia fiscală nr. x din 31 august 2012 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dolj - Activitatea de inspecţie fiscală.

3.2.4. În ceea ce priveşte suma de 6.947.622 RON, compusă din 6.358.875 RON taxa pe valoarea adăugată şi 588.747 RON - majorări de întârziere aferente, instanţa de fond, în mod corect, a apreciat ca în speţa nu se aplica scutirea de TVA, fiind fără echivoc faptul că organele de inspecţie fiscală au stabilit corect în sarcina reclamantei obligaţii în cuantum de 6.947.622 RON compusă din 6.358.875 RON - taxa pe valoarea adăugată şi 588.747 RON - majorări de întârziere aferente.

Mai arată că, prin apărările formulate a arătat motivele pentru care nu se putea învesti cu soluţionarea pe fond a contestaţiei, în ceea ce priveşte suma de 6.947.622 RON, în condiţiile în care constatările din Procesul-verbal nr. x din 28 august 2012, identice cu cele din Raportul de inspecţie fiscală nr. x din 31 august 2012 care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere nr. x din 31 august 2012 privind obligaţiile fiscale suplimentare stabilite de inspecţia fiscală, fac obiectul Sesizării penale nr. 98344 din 31 august 2012, înaintate Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul teritorial Craiova pentru a stabili existenţa sau inexistenţa elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 8, art. 9 alin. (1) lit. a) şi lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările şi completările ulterioare.

5. Cu privire la TVA în sumă de 25.665 RON, aferentă achiziţiilor de servicii de energie electrică, cablu şi telefonie, instanţa de fond, în mod corect, a apreciat ca, intimata-reclamantă nu avea dreptul de a deduce taxa pe valoarea adăugată aferentă achiziţiilor de servicii de energie electrică, cablu şi telefonie, în condiţiile în care, aceasta nu a demonstrat cu documente justificative faptul că serviciile achiziţionate au legătură cu obiectul propriu de activitate, că au fost destinate în folosul operaţiunilor sale taxabile şi că acestea au fost taxate cu TVA la cedarea folosinţei imobilului.

6. Referitor la suma de 151.334 RON, în mod corect, instanţa de fond a apreciat că intimata-reclamantă avea obligaţia de a colecta TVA pentru arenda acordată în natură arendatorilor care sunt persoane fizice neînregistrate ca plătitoare de TVA, fiind în fapt consumatori finali şi ca atare aceste operaţiuni nu erau scutite de taxa pe valoarea adăugată.

3.3. Recursul formulat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova.

Prin recursul formulat, pârâta a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a solicitat casarea hotărârii atacate, în rejudecare, respingerea în totalitate a acţiunii ca nefondată, formulând, în dezvoltarea motivului de recurs invocat, critici analoage celor descrise în recursul formulat de copârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

4. Apărările formulate de intimaţi

4.1. Prin întâmpinarea formulată, intimata reclamantă SC A. SA a solicitat respingerea recursului formulat de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova.

4.2. Prin întâmpinarea formulată, intimata pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a solicitat respingerea recursului formulat de reclamantă SC A. SA.

4.3. Prin întâmpinarea formulată, intimata pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova a solicitat respingerea recursului formulat de reclamantă SC A. SA.

5. Derularea procedurii judiciare în faţa instanţei de recurs şi analiza motivelor de casare

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru şi a fost comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 7 iunie 2016, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din acelaşi act normativ.

Prin încheierea de şedinţă din data de 7 martie 2017, completul de filtru a constatat, analizând conţinutul raportului întocmit, că memoriul de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a admis în principiu recursul, în temeiul prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., şi a fixat termen de judecată a fondului recursului, în şedinţă publică, pentru data de 31 octombrie 2016.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că sunt nefondate atât recursul declarat de reclamantă cât şi recursul declarat de pârâte

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

1.1. Examinând recursul reclamantei, prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., se reţine:

Prin Decizia nr. 18 din 31 ianuarie 2013, organul de soluţionare a contestaţiei a dispus:

A. Suspendarea soluţionării contestaţiei formulate de SC A. SA pentru suma totală de 6.947.622 RON stabilită prin Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată nr. x din 31 august 2012 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dolj, reprezentând: 6.358.875 RON - taxa pe valoarea adăugată şi 588.747 RON - majorări de întârziere aferente, precum şi transmiterea dosarului cauzei organelor de inspecţie fiscală, urmând ca la încetarea motivului care a determinat suspendarea să fie înaintat organului competent, conform legii, pentru soluţionarea cauzei în funcţie de soluţia pe latura penală.

B. Respingerea ca neîntemeiată a contestaţiei formulate împotriva Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru suma de 524.804 RON reprezentând taxa pe valoarea adăugată.

Prin sentinţa atacată a fost anulată, în parte, Decizia nr. 18 din 31 ianuarie 2013 emisa de către ANAF-DGSC şi Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare nr. F-DJ 542 din 31 august 2012, în ceea ce priveşte sumele de 56.456 RON reprezentând TVA datorata pentru produse agricole livrate către arendatori şi respectiv, 291.349 RON reprezentând TVA aferenta lipsei în gestiune a cantităţii de 479.823 tone zahăr, fiind menţinută dispoziţia privind suspendarea soluţionării contestaţiei pentru suma totală de 6.947.622 RON, precum şi soluţia de respingere a contestaţiei pentru celelalte obligaţii fiscale suplimentare stabilite prin decizia de impunere.

1.1.2 Prima critică a reclamantei se referă la faptul că prin Decizia nr. 18 din 31 ianuarie 2013, ANAF - Direcţia generala de soluţionare a contestaţiilor nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere din contestaţia administrativa formulata, referitor la reverificarea dispusă în baza Deciziei nr. 4 din 6 ianuarie 2012 emisa de către ANAF - Direcţia generala de soluţionare a contestaţiilor.

În ceea ce priveşte suma de 1.191.848 RON reprezentând TVA, instanţa de fond a reţinut, în mod corect, ca această sumă nu face obiectul titlului de creanţă contestat, respectiv al Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de Inspecţia fiscală nr. x din 31 august 2012 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dolj - Activitatea de inspecţie fiscală.

Astfel, reverificarea dispusă prin Decizia nr. 4 din 6 ianuarie 2012 emisă de organul competent de soluţionare a contestaţiei din cadrul ANAF nu are nicio legătură cu Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală prin Decizia de impunere nr. x din 31 august 2012 emisă de Direcţia

Generală a Finanţelor Publice Dolj.

Prin Decizia nr. 18 din 31 ianuarie 2013, emisă de către ANAF - Direcţia generală de soluţionare a contestaţiilor, a fost soluţionată contestaţia administrativă împotriva Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată nr. x din 31 august 2012 emisa de către DGFP Dolj.

Având în vedere că suma de 1.191.207 RON reprezentând TVA, formând obiectul reverificării dispuse de organul de soluţionare a contestaţiei prin Decizia nr. 4 din 6 ianuarie 2012, nu face obiectul titlului de creanţă contestat, respectiv a Deciziei de impunere nr. x din 31 august 2012, instanţa de recurs nu poate împărtăşi susţinerea recurentei reclamante, în sensul că nepronunţarea asupra capătului din contestaţia administrativă ar fi atras nulitatea deciziei contestate pentru nerespectarea prevederilor art. 209 - 211 C. proc. fisc. În această ordine de idei, instanţa de recurs apreciază ca fiind neconcludente afirmaţiile conform cărora prin soluţia pronunţată s-a produs o încălcare a prevederilor naţionale şi intracomunitare în ceea ce priveşte termenul de finalizare a inspecţiei. Decizia de soluţionare a contestaţiei are ca obiect actul administrativ fiscal atacat şi nu trebuie să se pronunţe cu privire la orice nemulţumiri ai contribuabilului care vizează activitatea organelor de control fiscal.

1.1.2. Cu privire la TVA în sumă de 25.665 RON aferentă achiziţiilor de servicii de energie electrică, cablu şi telefonie, instanţa de fond, în mod corect, a apreciat că, intimata-reclamantă nu avea dreptul de a deduce taxa pe valoarea adăugată aferentă achiziţiilor de servicii de energie electrică, cablu şi telefonie, în condiţiile în care, aceasta nu a demonstrat cu documente justificative faptul că serviciile achiziţionate au legătură cu obiectul propriu de activitate, că au fost destinate în folosul operaţiunilor sale taxabile şi că acestea au fost taxate cu TVA la cedarea folosinţei imobilului.

Potrivit stării de fapt fiscale reţinute de către organul de inspecţie fiscală, în perioada martie 2010 - septembrie 2011, recurenta reclamanta a dedus TVA în sumă de 25.491 RON, aferentă consumului de energie electrică facturat de E. SA pentru un imobil Bloc nefamilişti P+2 situat în judeţul Olt cu o suprafaţă de 533 mp. şi Corp 2 Cantina având în vedere şi facturile de regularizare pentru perioada verificată (consumuri estimate de 7.000 - 8.000 kwh/lună).

De asemenea, recurenta-reclamantă a dedus şi TVA în sumă de 174 RON aferentă serviciilor facturate de F. SRL Bucureşti - punct de lucru Corabia pentru furnizare telefonie şi cablu pentru imobilul Bloc nefamilişti P+2 situat în Corabia.

Având în vedere că nu au fost realizate venituri impozabile, respectiv operaţiuni taxabile prin utilizarea imobilului Cămin de nefamilişti şi nici nu a fost taxată cu TVA cedarea folosinţei bunului, dar au fost înregistrate cheltuielile cu energia electrică consumată la acest imobil şi servicii de telefonie/cablu, organele de inspecţie fiscală au constatat că societatea nu are drept la deducerea TVA în sumă totală de 25.665 RON (25.491 RON + 174 RON) aferentă acestor cheltuieli, deoarece nu s-au îndeplinit condiţiile de deductibilitate impuse de art. 145 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.

Recurenta reclamanta a susţinut că, imobilul a fost folosit ca locuinţă de serviciu pentru personalul societăţii, fiind în curs de amenajare, energia electrică fiind folosită în proporţie covârşitoare pentru efectuarea lucrărilor de reparaţii şi amenajări la imobil: betoniere, aparate de sudură, iluminat artificial şi nu putea fi facturată către persoanele care au folosit o parte din imobil ca locuinţă de serviciu, pe motiv că acestea erau beneficiarele unor contracte de comodat.

În acord cu susţinerile intimatelor pârâte, instanţa de recurs reţine că, în conformitate cu dispoziţiile art. 145 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată aferentă bunurilor/serviciilor care i-au fost livrate sau urmează să îi fie livrate de o altă persoană impozabilă este condiţionat de destinaţia bunurilor/serviciilor achiziţionate, în sensul că acestea trebuie să aibă legătură cu activitatea contribuabilului, să fie destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile ale societăţii şi să fie justificate cu documente justificative.

Astfel, din constatările organelor de inspecţie fiscală, care au avut în vedere şi explicaţiile oferite de directorul economic al societăţii şi de către directorul general adjunct, rezultă că, în perioada martie 2010 - septembrie 2011, recurenta reclamantă nu a realizat operaţiuni taxabile ca urmare a utilizării imobilului şi nici nu a taxat cu TVA cedarea folosinţei imobilului, apartamentele care îl compun având destinaţie de locuinţe de protocol şi de serviciu.

De asemenea, s-a constatat că recurenta reclamanta nu a prezentat documente justificative privind lucrările efectuate la imobilul respectiv (situaţii de lucrări), deşi avea respectiva obligaţie, conform prevederilor art. 65 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, conform cărora "(1) Contribuabilul are sarcina de a dovedi actele şi faptele care au stat la baza declaraţiilor sale şi a oricăror cereri adresate organului fiscal". Prin urmare, nu se poate reţine argumentul invocat de aceasta, potrivit căruia energia electrică achitată a fost consumată pentru lucrări de amenajare a imobilului.

Aceeaşi concluzie se impune şi cu referire la serviciile de telefonie şi cablu achitate de către recurenta reclamanta, aferente apartamentelor de protocol care sunt folosite temporar de către preşedintele consiliului de administraţie şi directorul general adjunct, astfel încât nici aceste servicii nu sunt aferente operaţiunilor taxabile proprii.

Regimul juridic de deductibilitate limitată a cheltuielilor pentru funcţionarea, întreţinerea şi repararea locuinţelor de serviciu, stabilit prin dispoziţiile art. 21 alin. (2) lit. l) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, care are legătură cu stabilirea veniturilor impozabile la calculul profitului impozabil, nu înlătură cerinţa invocată de către organele fiscale cu privire la dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată, şi anume obligaţia contribuabilului de a justifica cu documente destinaţia bunurilor/serviciilor achiziţionate, respectiv că acestea au legătură cu activitatea desfăşurată, în sensul că sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile ale societăţii.

1.1.3. Referitor la suma de 151.334 RON, în mod corect instanţa de fond a apreciat că recurenta reclamanta avea obligaţia de a colecta TVA pentru arenda acordată în natură arendatorilor care sunt persoane fizice neînregistrate ca plătitoare de TVA, fiind în fapt consumatori finali şi ca atare aceste operaţiuni nu erau scutite de taxa pe valoarea adăugată.

Astfel, cu privire la perioada august - septembrie 2011 recurenta reclamanta nu a calculat, nu a înregistrat şi nici nu a declarat TVA de plată aferentă veniturilor din livrările de produse agricole către arendatori, efectuate în compensarea obligaţiei de plată a arendei, deşi în anul agricol anterior a calculat şi înregistrat TVA de plată pentru aceleaşi livrări, conform prevederilor art. 137 alin. (1) lit. e) şi art. 130 şi art. 1341 alin. (9) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.

Potrivit constatărilor din Raportul de inspecţie fiscală nr. x din 31 august 2012, valoarea de piaţă a produselor agricole livrate către arendatori este în sumă totală de 630.558 RON, care reprezintă baza de impozitare a TVA.

În opinia organelor fiscale, însuşită de prima instanţă, apărarea recurentei reclamante, fundamentată pe dispoziţiile art. 141 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în forma în vigoare în anul 2011, potrivit cărora arendarea este scutită de TVA, iar în aplicarea acestei dispoziţii şi livrarea produselor agricole pentru plata în natură a arendei este scutită de TVA, arenda fiind asimilată livrărilor, este neîntemeiată.

Această constatare a organelor fiscale este împărtăşită şi de instanţa de recurs. Scutirea de TVA a arendei, în temeiul dispoziţiilor art. 141 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în forma în vigoare în anul 2011, ar fi însemnat ca pentru terenurile pe care societatea le avea în arendă şi trebuia să plătească arenda reprezentând contravaloarea locaţiunii să nu se colecteze TVA aferentă.

Situaţia este diferită în cauză. Fiind în prezenţa unei livrări de produse agricole, sunt aplicabile dispoziţiile art. 130 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare în vigoare în perioada 2009 - 2010, potrivit cărora: "în cazul unei operaţiuni care implică o livrare de bunuri şi/sau o prestare de servicii în schimbul unei livrări de bunuri şi/sau prestări de servicii, fiecare persoană impozabilă se consideră că a efectuat o livrare de bunuri şi/sau o prestare de servicii cu plată", coroborate cu prevederile pct. 8 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal:

"8 (1) Operaţiunile prevăzute la art. 130 din C. fisc. , includ orice livrări de bunuri/prestări de servicii a căror plată se realizează printr-o altă livrare/prestare, precum:

a) plata prin produse agricole, care constituie livrare de bunuri, a serviciului de prelucrare/obţinere a produselor agricole;

b) plata prin produse agricole, care constituie livrare de bunuri, a arendei, care constituie o prestare de servicii.

(2) Fiecare operaţiune din cadrul schimbului este tratată separat aplicându-se prevederile prezentului titlu în funcţie de calitatea persoanei care realizează operaţiunea, cotele şi regulile aplicabile fiecărei operaţiuni în parte".

În concluzie, faţă de criticile invocate de recurenta reclamantă privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 141 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, trebuie reţinut că este corectă constatarea organelor de inspecţie fiscală în sensul că societatea trebuia să colecteze TVA aferentă livrărilor de produse agricole către arendatori persoane fizice în anul 2011, întrucât această operaţiune este distinctă de cea privind arendarea, în concluzie aceasta trebuie tratată diferit, conform regulilor proprii de taxare.

1.1.4. În ceea ce priveşte suma de 6.947.622 RON, compusă din 6.358.875 RON - TVA şi 588.747 RON - majorări de întârziere aferente, trebuie reamintit că Direcţia generală de soluţionare a contestaţiilor nu s-a învestit cu soluţionarea pe fond a contestaţiei, în condiţiile în care constatările Procesului-verbal nr. x din 28 august 2012, precum şi cele din Raportul de inspecţie fiscală nr. x din 31 august 2012, care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere nr. x din 31 august 2012 privind obligaţiile fiscale suplimentare stabilite de inspecţia fiscală, formează obiectul Sesizării penale nr. 98344 din 31 august 2012 înaintate Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul teritorial Craiova, pentru a se stabili existenţa sau inexistenţa elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 8, art. 9 alin. (1) lit. a) şi lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările şi completările ulterioare.

Potrivit stării de fapt fiscale reţinute în urma inspecţiei fiscale efectuate, în perioada martie 2010 - septembrie 2011, recurenta reclamanta SC A. SA a emis facturi (invoice) de vânzare a unei cantităţi de 9.891 tone de zahăr în valoare de 26.555.905 RON către societăţi înregistrate în Bulgaria, Ungaria şi Cipru, aparţinând unor cetăţeni români domiciliaţi în Craiova, judeţul Dolj, pretinzând că operaţiunea reprezintă livrări intracomunitare, pentru care se aplică regimul de scutire de TVA prevăzută de art. 143 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.

Organele de inspecţie fiscală au constatat, cu ocazia verificărilor efectuate la societăţile care au efectuat transportul zahărului că, în realitate, cantitatea de 9.891 tone de zahăr, care conform CMR-urilor întocmite de contestatară ar fi trebuit să fie transportată în Bulgaria, Ungaria şi Cipru, a fost transportată în diverse locaţii din România şi valorificată prin întocmirea de facturi interne către diferite societăţi comerciale din România.

Administratorii recurentei reclamante au arătat că, având în vedere clauza de livrare franco-depozit furnizor, clientul a ştampilat CMR-ul la primirea mărfii. Astfel, recurenta reclamanta a considerat că, prin condiţiile de livrare convenite, prezentarea unui minim de formalităţi privind încasarea în valută a mărfii şi întocmirea CMR-urilor împreună cu transportatorii ar fi în măsură să asigure condiţiile impuse de legea fiscală pentru scutirea de la plata TVA.

Potrivit dispoziţiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscală, organul de soluţionare a contestaţiei poate suspenda prin decizie motivată soluţionarea cauzei atunci când, în speţă, există indicii cu privire la săvârşirea unei infracţiuni care are o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Astfel, organul de soluţionare a contestaţiei a suspendat soluţionarea contestaţiei, invocând principiul de drept "penalul ţine în loc civilul", apreciind că, între stabilirea obligaţiilor fiscale suplimentare, pentru care s-a emis Decizia de impunere nr. x din 31 august 2012 contestată şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite există o strânsă interdependenţă de care depinde soluţionarea cauzei pe cale administrativă.

Aceasta interdependenţă a fost justificată de către intimate prin descrierea împrejurărilor de fapt în care s-au derulat operaţiunile de livrare de zahăr prin care părţile implicate au încercat să simuleze îndeplinirea condiţiilor în care este aplicabil regimului de scutire de TVA pentru livrări intracomunitare, astfel:

- lipsa contractelor de livrare intracomunitară;

- lipsa oricărei corespondenţe (comenzi, liste de preŢuri, oferte, acceptare) care se poartă în mod firesc între parteneri economici aflaţi în ţări diferite;

- caracterul formal al completării CMR-urilor la rubrica "locul de descărcare -destinaţia" din care rezultă lipsa de interes a reprezentanţilor contestatarei de a se convinge că o condiţie esenţiala pentru justificarea aplicării regimului de scutire de TVA este îndeplinită respectiv, transportul bunurilor în mod fizic s-a efectuat în celălalt stat membru;

- lipsa unor date certe de confirmare a livrărilor intracomunitare pe CMR -uri (ştampila, semnătura), în condiţiile în care justificarea ca marfa a fost achitată anticipat nu poate ţine loc de respectarea condiţiei esenţiale necesare pentru aplicarea scutiri de TVA, respectiv părăsirea teritoriului României a bunurilor care fac obiectul scutirii;

- simularea plăţii externe a bunurilor livrate, în aparenta, intracomunitar prin decontări valutare interne de către reprezentanţii operatorilor bulgari, unguri şi ciprioţi, de către persoane fizice, cetăţeni romani era foarte uşor de identificat de către reprezentanţii contestatarei prin simpla observare a extraselor de cont puse la dispoziţie de bancă;

- faptul ca deşi factura către mai multe firme din ţări diferite Bulgaria, Ungaria, reprezentantul acestora era o singura persoană şi acela fiind cetăţean român;

- în toate cazurile analizate, firmele de transport au fost dintr-o zonă relativ limitată (regiunea Oltenia, în special judeţul Dolj);

- faptul ca reprezentanţii legali ai contestatarei au avut cunoştinţă despre adevărata destinaţie a zahărului facturat firmelor deţinute de G. şi H., rezulta din Raportul de inspecţie fiscală nr. x din 9 mai 2011 întocmit de Activitatea de Inspecţie Fiscala Olt, prin care se precizează fără echivoc, faptul că zahărul facturat societăţilor înregistrate în Bulgaria, Ungaria, Cipru, reprezentate de G. şi H., nu a fost transportat în celelalte state membre înscrise în documentele de livrare.

Potrivit susţinerilor recurentei reclamantei, aceasta a luat, de bună credinţă, toate măsurile rezonabile pentru a se asigura că s-a efectuat o livrare intracomunitară, chiar dacă marfa nu a părăsit teritoriul României, în condiţiile în care cumpărătorii au achitat contravaloarea acesteia cu ocazia livrării, a fost aplicată semnătura şi ştampila beneficiarului pe CMR-ul în care este indicat locul de destinaţie aflat pe teritoriu intracomunitar, şi nu există norme de drept fiscal care să nominalizeze care sunt documentele care sunt apte să justifice transportul mărfii în afara teritoriului României.

În acord cu organele fiscale, Înalta Curte reţine că împrejurările de fapt relevate de recurenta reclamantă, şi anume că s-au completat CMR-uri cu respectarea dispoziţiilor Decretului nr. 451/1972, contravaloarea mărfii a fost plătită şi nu au existat reclamaţii din partea destinatarilor, observând şi condiţiile de livrare convenite (că aplicarea semnăturii şi ştampilei de către destinatarii livrărilor s-a făcut pe primul exemplar al CMR-ului la locul de unde s-a efectuat livrarea - uzina sau depozitul furnizorului- şi nu la locul de destinaţie, în afara teritoriului naţional) nu sunt de natură să ateste, în mod obiectiv, faptul că marfa a fost transportată din România pe teritoriul unui alt stat membru. Această concluzie se impune indiferent de existenţa unei înţelegeri frauduloase între societăţile participante la aceste operaţiuni.

Cu toate acestea, înainte de a se stabili, de către instanţa de contencios administrativ, dacă recurenta reclamantă a acţionat de bună-credinţă, dacă măsurile luate de societate au fost rezonabile pentru a se asigura că s-a efectuat o livrare intracomunitară pentru care este aplicabil regimul de scutire instituit de art. 143 alin. (2) pct. a) din Legea nr. 571/20013 privind Codul fiscal, în contextul în care reglementările fiscale nu nominalizează documentele a căror prezentare ar fi în măsură să ateste faptul că bunurile au fost transportate din România în alt stat membru, este necesar să se stabilească, cu prioritate, dacă aceasta, împreună cu partenerii săi contractuali, au participat sau nu la o fraudă fiscală, cu scopul de a se sustrage de la obligaţia de a colecta TVA aferentă livrărilor de zahăr pe teritoriul naţional. În situaţia în care s-ar ajunge la stabilirea unor fapte penale de natura celor care formulează obiectul plângerii penale, aceasta ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce s-ar pronunţa în litigiul de contencios administrativ, care, în lipsa unor astfel de constatări, ar putea soluţionată cercetând exclusiv valoarea probatorie a documentelor justificative prezentate de recurenta reclamantă, indiferent de existenţa unei înţelegeri frauduloase.

În acord şi cu criteriile stabilite în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, invocate chiar de recurenta reclamantă, instanţa de control judiciar apreciază că în mod corect au refuzat organele fiscale scutirea de taxă pe valoare adăugată pentru livrările de zahăr efectuate, în contextul în care condiţiile de fond pentru scutire nu erau îndeplinite, iar în raport de condiţiile de livrare agreate de recurenta reclamantă existau indicii că aceasta nu a luat toate măsurile rezonabile pentru a se asigura că livrarea intracomunitară pe care o efectuează nu determină să participe la o fraudă fiscală.

Astfel, se impune ca instanţa penală să se pronunţe asupra caracterului infracţional al faptelor, potrivit principiului de drept "penalul ţine în loc civilul", procedura administrativă urmând a fi reluată în conformitate cu dispoziţiile art. 214 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, conform cărora:

1.2. Examinând recursul pârâtelor, prin prisma motivului de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se reţine:

1.2.1. Referitor la suma de 56.456 RON, TVA aferentă plăţii în natură a arendei, recurentele pârâte consideră că în mod neîntemeiat instanţa de fond a conchis că nu sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la preţul mediu al pieţii, cuprinse în art. 137 alin. (1), lit. e) Codul fiscal, reţinând că preţul folosit la evaluarea produselor agricole acordate arendatorilor în compensaţia contravalorii arendei a fost stabilit prin înţelegerea părţilor, potrivit Acordului nr. 762 din 28 iulie 2010.

În fapt, reiterează că în anul agricol 2009 - 2010, societatea - reclamantă a acordat către arendatori arenda în natură, astfel: în perioada martie 2010 - septembrie 2010, prin livrarea unei cantităţi totale de 1.020.523 kg de grâu, 137.675 kg porumb şi 29.424 kg zahăr, realizând ca bază de calcul pentru TVA colectata suma totala de 452.726 RON şi TVA în suma de 108.579 RON şi stabilind preţurile de vânzare pentru arenda în natură sub preţul de piaţă practicat pe piaţa locala, cu nerespectarea art. 137 alin. (1) lit. e) Codul fiscal a diminuat baza impozabila de calcul a TVA cu suma de 235.429 RON, care generează o TVA colectată suplimentar în suma de 56.456 RON.

Consideră că opinia formulată prin raportul de expertiza fiscală, în sensul că «Acordul prealabil înregistrat sub nr. x din 28.07.2010» constituie document justificativ legal care a stat la baza plăţii pentru produsele acordate ca plata în natură, nu putea fi împărtăşită de către instanţa de fond. Reaminteşte că nici în cursul inspecţiei fiscale şi nici în procedura prealabilă reclamanta nu a prezentat contractele de arendă şi niciun fel de analiză documentară de piaţă sau înscrisuri din care să rezulte fundamentarea preţului folosit la evaluarea produselor agricole acordate persoanelor fizice - arendatori ca arendă în natură, deşi prin Nota explicativă directorul economic al societăţii reclamante a precizat că preţurile aferente plăţii în natură a arendei pentru 2010 - 2011 au fost stabilite prin înţelegerea părţilor aşa cum s-a prevăzut în contractele de arendă încheiate.

Examinând aceste critici, Înalta Curte observă că recurentele pârâte nu combat argumentat considerentele primei instanţe cu privire la inaplicabilitatea dispoziţiilor referitoare la preţul mediu al pieţii, cuprinse în art. 137 alin. (1), lit. e) Codul fiscal. Susţin că această dispoziţie de drept fiscal a fost în mod greşit aplicată de către prima instanţă, cât timp documentele care fundamentează preţul nu au fost prezentate organelor fiscale, însă nu formulează nicio critică în raport de concluzia instanţei de fond, conform căreia dispoziţia privitoare la preţul mediu al pieţei era aplicabilă numai în situaţiile în care plata în natură nu ar fi fost stabilită de părţi, necontestând nici afirmaţia potrivit căreia preţurile avute în vedere ar fi fost cele convenite prin acordul contractual indicat de către expertul fiscal. Aşa fiind, criticile formulate de recurentele pârâte sunt nefondate prin prisma motivului de casare invocat.

1.2.2. Cu privire la suma de 291.349 RON, reprezentând TVA aferent minusurilor de zahăr constatate la inventar, recurentele pârâte consideră că în mod neîntemeiat instanţa de fond a admis cererea introductivă. Arată că susţinerile reclamantei şi ale experţilor desemnaţi în cauză, reţinute de către instanţa de fond, cu privire la procedeul de manipulare a zahărului, nu au nicio relevanţă în cauză, întrucât, în speţă s-a constatat că reclamanta, deşi a calculat şi înscris în Registrul fiscal al profitului impozabil cheltuielile nedeductibile fiscal şi TVA colectată, aferentă pierderilor de 479.823 tone din gestiunea de produse finite de zahăr rafinat, a omis să înregistreze în evidenţa contabilă TVA în sumă de 291.349 RON şi să înscrie în Decontul de TVA pe luna septembrie 2011 prin nerespectarea prevederilor art. 128 alin. (4) lit. d), art. 145 alin. (2) şi art. 147 C. fisc. , cu consecinţa fiscală a nediminuării TVA de rambursat aferentă perioadei,.

Invocă prevederile art. 128 alin. (4) lit. d), alin. (8), lit. a) - c), art. 1311 şi art. 1342 C. fisc. , în conformitate cu care bunurile constatate lipsă din gestiune, cu excepţiile prevăzute în mod expres de legislaţia fiscală, sunt asimilate livrărilor de bunuri efectuate cu plată, iar exigibilitatea TVA intervine numai la data livrării bunurilor. În acest context mai susţin că nu se poate face aplicarea dispoziţiilor H.G. nr. 831/2004, întrucât reclamanta a efectuat la luna octombrie 2011 stornarea producţiei finite şi concomitent a înregistrat pe cheltuieli nedeductibile fiscal contravaloarea stornării ce include şi TVA dedusă, fără să procedeze la diminuarea TVA dedusă cu suma de 291.349 RON sau să colecteze TVA în acelaşi cuantum, în vederea anulării TVA aferentă operaţiunii de stornare. Reclamanta a omis să diminueze TVA dedusă sau să colecteze TVA în sumă de 291.349 RON în vederea anulării TVA dedusă aferentă producţiei finite stornate şi să înscrie în Decontul de TVA pe luna septembrie 2011 respectiva sumă, cu consecinţa fiscală a nediminuării TVA de rambursat aferentă perioadei.

Prima instanţă, fundamentându-şi opinia pe concluziile rapoartelor de expertiză tehnică şi contabilă efectuate în cauză, precum şi dispoziţiile de drept fiscal invocate, a considerat că pierderea de zahăr de 479,832 tone înregistrată în contabilitate în luna septembrie 2011, odată cu lichidarea stocului de zahăr, nu intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 128 alin. (4) lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal. Aşa cum expertul tehnic a constatat, pierderile tehnologice înregistrate de reclamantă au fost determinate de vechimea instalaţiilor, complexitatea procesului tehnologic, abateri posibile şi erori ale aparatelor de măsurare.

Astfel, Înalta Curte observă că normele metodologice de aplicare a dispoziţiilor art. 128 alin. (4) lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, prevăzute la pct. 6 alin. (6) din H.G. nr. 44/2004, exceptează de la regula potrivit căreia lipsurile de gestiune sunt asimilate livrărilor de bunuri pierderile tehnologice stabilite potrivit legii sau de persoaNE impozabile prin norma de consum, stabilind totodată că deducerea taxei pe valoarea adăugată pentru activităţile care dau naştere la pierderi tehnologice se efectuează conform art. 145 alin. (2) respectiv art. 147 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Faţă de cele reţinute de prima instanţă, susţinerile recurentelor, conform cărora nu sunt aplicabile dispoziţiile H.G. nr. 831/2004, întrucât reclamanta a efectuat în luna octombrie 2011 stornarea producţiei finite şi concomitent a înregistrat pe cheltuieli nedeductibile fiscal contravaloarea stornării ce include şi TVA dedusă, fără să procedeze la diminuarea TVA dedusă cu suma de 291.349 RON sau să colecteze TVA în acelaşi cuantum, în vederea anulării TVA aferentă operaţiunii de stornare, este neconcludentă, întrucât înregistrările contabile efectuate de societate nu exclud de plano aplicarea normelor privind perisabilităţile.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Având în vedere aceste considerente, apreciind ca fiind neîntemeiate criticile formulate de reclamantă în susţinerea motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ..şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge ca nefondat recursul formulat de aceasta.

Totodată, apreciind că în raport de criticile invocate de recurentele pârâte nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004 va respinge recursurile declarate de acestea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta SC A. SA şi de pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, împotriva Sentinţei nr. 438 din 2 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 noiembrie 2017.

Procesat de GGC - LM