Conflict between EU vehicle registration directives and domestic prohibition on changing vehicle homologation category via mass reduction

Asupra cererii de recurs de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 05.02.2016, reclamanta A. SRL în contradictoriu cu pârâtul D. a solicitat instanţei admiterea acţiunii şi obligarea pârâtului să emită în favoarea reclamantei documentele necesare înmatriculării (cartea de identitate şi certificatul de autenticitate) pentru autovehiculul B. cu nr. de identificare x conform certificatului de înmatriculare emis de autorităţile competente din Germania, cu cheltuieli de judecată.

1.2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa nr. 141 din 27 aprilie 2016 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins acţiunea.

2. Recursul

2.1. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond, reclamanta SC A. SRL a formulat recurs, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei cu admiterea acţiunii şi cu plata cheltuielilor de judecată.

2.2. În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

Recurenta a achiziţionat din Germania autovehiculul B. cu nr. de identificare x, având caracteristicile înscrise în certificatul de înmatriculare, emis de autorităţile competente din Germania, inclusiv în ceea ce priveşte masa totală a acestuia de 3.490 Kg, fără a avea cunoştinţă ca acesta mai fusese anterior înmatriculat în România. Ulterior achiziţiei şi aducerii în ţară a autovehiculului, s-a prezentat la instituţia pârâtă în cursul lunii octombrie 2015 în scopul inspectării autovehiculului şi eliberării documentelor necesare înmatriculării acestuia în România. Cu aceasta ocazie, a aflat de la instituţia pârâtă ca autovehiculul în discuţie ar mai fi fost înmatriculat în România, şi că au nevoie de timp pentru a analiza situaţia. Întrucât nu a primit niciun răspuns timp îndelungat, la data de 22.11.2015 a transmis o petiţie on-line către pârât, prin care a solicitat comunicarea unui răspuns în ceea ce priveşte eliberarea documentelor necesare înmatriculării.

Ca urmare a acestei petiţii, la data de 14.12.2015 a primit scrisoarea nr. 12744/14.12.2015, prin care i s-a adus la cunoştinţă ca autovehiculul în discuţie a fost supus omologării în anul 2008, când a fost eliberată cartea de identitate a vehiculului (CIV) cu seria x-214263, fiind încadrat atunci în categoria autoutilitară N2, cu o masă totală maximă de 4083 kg, în conformitate cu valoarea masei înscrise pe eticheta originală a constructorului. Prin acelaşi răspuns, pârâtul a comunicat următoarele:

"Autovehiculul fiind omologat în România în categoria N2, modificarea masei sale totale la 3500 kg, corespunzător categoriei N1 nu mai este posibilă, întrucât începând cu data de 4.10.2013 Ordinul ministrului transporturilor, construcţiilor şi turismului nr. 2132 din 2005, prin modificările intrate în vigoare la dala menţionată, interzice o astfel de modificare."

La data de 28 decembrie 2015, pârâtul a transmis din proprie iniţiativă o adresă prin care, raportat la susţinerile conform cărora statele membre UE sunt obligate să-şi recunoască reciproc documentele emise, i se comunica faptul că statele membre ale Uniunii Europene sunt obligate să recunoască reciproc numai omologările internaţional comunitare, acordate în conformitate cu Directiva-cadru 70/156 CEE, iar autovehiculul B. în discuţie nu a fost omologat în baza acestei directive. Se susţine prin acelaşi răspuns că "pentru autovehiculul omologat iniţial în România în anul 2008, cu masa de 4083 Kg (categoria N2), omologarea efectuată conform declaraţiei constructorului înscrisă pe eticheta acestuia, (reomologarea efectuată în Germania la masa de 3,500 kg (categoria N1) nu poate fi luată în considerare întrucât la acea dată Ordinul ministrului transporturilor, construcţiilor şi turismului nr. 2132 din 2005, care cuprinde condiţiile prin acordarea omologării individuale în România, prin modificările intrate în vigoare la data de 04.10.2013, interzice o astfel de modificare a masei, prin care se schimba categoria de omologare a vehiculului."

La cele două adrese ale pârâtului, recurenta a formulat şi transmis un răspuns înregistrat la pârât sub nr. x/2015, prin care a învederat caracterul obligatoriu al Directivei 1999/37/CE aşa cum a fost modificată prin Directiva 2014/46/UE, norma europeană care se aplică cu prioritate documentelor de înmatriculare a vehiculelor emise de statele membre.

Ca urmare a poziţiei scrise, la data de 18 ianuarie 2016 pârâtul emite un nou răspuns prin care îi aduce la cunoştinţă că îşi menţine punctul de vedere exprimat în scrisorile anterioare şi că Directiva 1999/37 CE, modificată prin Directiva 2014/46 UE, are ca subiect înmatricularea vehiculelor, activitate care nu este efectuată de D., ci de instituţia specializată din cadrul Ministerului Afacerilor Interne. Aşadar, cu toate că activităţile specifice desfăşurate de D. care conduc la eliberarea cărţii de identitate şi a certificatului de autenticitate fac parte din procesul de înmatriculare, iar fără aceste documente emise de pârât înmatricularea nu e posibilă, pârâtul a susţinut că prevederile Directivei Europene nu sunt aplicabile, iar prima instanţă a preluat această susţinere.

Prin acest răspuns din ianuarie 2016, după 3 luni de corespondenţă, D. a informat că de fapt autovehiculul figura în continuare înmatriculat în România având o înmatriculare neîntreruptă începând cu 27.03.2008, cu nr. de înmatriculare x. Acesta a fost momentul la care a aflat că autovehiculul figurează în continuare ca fiind înmatriculat în România, cu toate ca fusese înmatriculat în Germania încă din septembrie 2015, iar documentele emise de autorităţile române au fost predate la momentul înmatriculării în Germania. Primind aceasta informaţie, recurenta a procedat la efectuarea de verificări şi a constatat ca ultimul proprietar român (Societatea C. SRL din Timişoara) nu şi-a îndeplinit obligaţia de radiere a autovehiculului în urma înstrăinării în Germania, dar ulterior discuţiilor cu reprezentanţii acesteia, s-a realizat şi această radiere.

Chiar în situaţia în care ultimul proprietar român nu a radiat vehiculul din România, potrivit art. 4 alin. (2) al Directivei 1999/37/CE completată, în decurs de 2 luni, autorităţile din statele membre care au reînmatriculat vehiculul "informează autorităţile din statele membre care au emis certificatul privind retragerea acestuia. La cerere, acestea înapoiază în termen de 6 luni către autorităţile respective, certificatul retras". Aşadar, certificatul de înmatriculare emis anterior în România a fost retras prin emiterea unui nou certificat de înmatriculare în Germania, chiar dacă din România vehiculul nu apărea radiat şi în ciuda lipsei de comunicare dintre autorităţile în domeniu. Lipsa de comunicare a autorităţilor statelor membre UE nu îi poate fi imputată şi nici nu poate produce consecinţe juridice în ceea ce priveşte dreptul său de a-şi înmatricula în România autovehiculul dobândit cu bună-credinţă şi având specificaţiile înscrise în certificatul de înmatriculare emis în alt stat membru UE.

Aşadar, recurenta, urmând procedura de înmatriculare, s-a adresat instituţiei pârâte pentru obţinerea documentelor necesare reînmatriculării conform celor emise în Germania. Recurenta nu s-a adresat instituţiei pârâte în scopul reomologării unui autovehicul deja înmatriculat în România, cum în mod eronat a reţinut prima instanţă; nu a solicitat niciodată o reomologare a autovehiculului în scopul modificării masei maxime admise tocmai pentru că nu avea cunoştinţă ca acest autovehicul mai fusese înmatriculat în România şi că ar fi existat o CIV cu masa totală maximă de 4.083 Kg. Este adevărat că nu pârâtul efectuează operaţiunea de înmatriculare, ci DRPCIV, însă înmatricularea nu este posibilă fără ca vehiculul să fie omologat.

Recurenta a invocat faptul că în mod eronat s-a reţinut în cuprinsul hotărârii atacate că nu ar exista niciun conflict de norme juridice între o normă comunitară (Directiva 1999/37/CE modificată prin Directiva 2014/46/UE) şi o normă naţională (O.G. nr. 78/2000) şi că legislaţia naţională a fost armonizată cu cea comunitară, aplicarea normei comunitare realizându-se în mod direct, prin includerea acesteia în norma naţională. Prima instanţa îşi motivează hotărârea prin raportare la Ordinul 2132/2005 emis de M.T.C.T. prin care a fost aprobat Regulamentul privind omologarea individuală, eliberarea cărţii de identitate şi certificarea autenticităţii vehiculelor rutiere RNTR, luând în considerare modificarea legislativă intervenită în 2013, potrivit căreia, începând cu 04.10.2013, se interzicea modificarea masei în sensul modificărilor efectuate şi de către reclamantă.

Prima instanţă reţine prevederile art. 3 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 78/2000, omiţând să analizeze prevederile pct. 15 din RNTR 7 aprobat prin Ordinul nr. 2132/2005 care prevăd:

"În cazul vehiculelor prevăzute la subpct. 7.2. care au fost înmatriculate ultima dată în alt SM, omologarea va include, în locul activităţilor menţionate la subpct. 8.2, verificarea echivalenţei dintre condiţiile constructive pe baza cărora vehiculul a fost omologat şi condiţiile constructive prevăzute de legislaţia în vigoare în România la data primei înmatriculări a vehiculului (sau anul de fabricaţie al vehiculului, dacă data primei înmatriculări nu este cunoscută)".

Aşadar, verificarea echivalenţei dintre condiţii trebuie făcută în raport cu legislaţia în vigoare la data primei înmatriculări, care a fost anterioară datei de 4.10.2013 când a fost modificat Ordinul nr. 2132/2005 cu prevederea care interzice modificarea masei. Până la acel moment, legislaţia din România permitea modificarea acesteia chiar în situaţia în care exista CIV valabil.

Recurenta nu a efectuat nicio modificare asupra vehiculului cum în mod greşit reţine prima instanţă, ci a achiziţionat din Germania, în anul 2015, un autovehicul având caracteristicile înscrise în certificatul de înmatriculare emis de autorităţile din Germania, certificat recunoscut la nivelul statelor membre pentru identificarea în trafic şi reînmatriculare potrivit normelor europene. Modificarea masei maxime tehnic admise (detararea) nu s-a realizat în Germania în timp ce autovehiculul era în continuare înmatriculat în România, cum în mod greşit reţine prima instanţă, cu consecinţa că această modificare este valabilă doar pe teritoriul statului care a acordat-o, în speţă Germania. La momentul înmatriculării în Germania, autorităţile de acolo au reţinut documentele cu care autovehiculul a mers însoţit şi au emis un nou certificat de înmatriculare recunoscut de toate statele membre UE.

Pârâtul D. nu se poate prevala de vechile documente reţinute acolo şi revocate prin documentele nou emise, prin această conduită, recurenta fiind victima discriminării pe criterii de naţionalitate, discriminare care contravine normelor UE. Deşi apărările cu privire la discriminarea pe criterii de naţionalitate au fost supuse analizei primei instanţe, în hotărârea atacată nu se regăseşte niciun argument cu privire la normele de drept material aplicabile sub acest aspect.

Prima instanţă reţine apoi ca prin O.G. nr. 78/2000, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 289/2009, s-a realizat modificarea reglementărilor existente la acel moment în legislaţia naţională în scopul transpunerii Directivei 2007/46/CE şi Regulamentului (CE) nr. 715/2007. Directiva 2007/46/CE care stă la baza motivării sentinţei atacate nu-şi găseşte aplicabilitate în speţa întrucât, potrivit art. 1 al acestei Directive:

"Prezenta directivă instituie un cadru armonizat, care cuprinde dispoziţiile administrative şi cerinţele tehnice generale pentru omologarea tuturor vehiculelor noi care fac parte din domeniul său de aplicare, precum şi a sistemelor, a componentelor şi a unităţilor tehnice separate destinate vehiculelor respective, cu scopul de a facilita înmatricularea, vânzarea şi punerea în exploatare a acestora în interiorul Comunităţii."

Autovehiculul în discuţie nu este un autovehicul nou, ci unul utilizat, cu privire la care pârâtul susţinea prin adresa din 18 ianuarie 2016 că activitatea de omologare individuală pentru autovehiculele utilizate nu este reglementată comunitar, ci doar prin legislaţii naţionale. Câtă vreme activitatea de omologare a autovehiculului utilizat fără de care nu este posibilă înmatricularea este reglementată doar prin legislaţie naţională, iar această legislaţie intră în conflict cu norma europeană privind reînmatricularea vehiculelor, prioritate are norma europeană.

Sunt eronate reţinerile instanţei cu privire la aplicabilitatea în speţă a Directivei 1999/37/CE modificată prin Directiva 2014/46/UE, în sensul că "aceasta se referă la documentele necesare înmatriculării şi nu la condiţiile tehnice impuse autovehiculelor în vederea circulării, în condiţii de siguranţă, pe drumurile publice", omiţând faptul că recurenta a cumpărat din Germania autoturismul şi s-a prezentat la D. în vederea obţinerii documentelor necesare înmatriculării în România şi nu în vederea modificării masei (detarării).

Şi poziţia pârâtului a fost sensul că "activităţile de "omologare" şi "înmatriculare/radiere"" sunt activităţi distincte, efectuate în baza unor acte normative diferite de către instituţii diferite (D. şi DRPCIV). Relaţia dintre cele două activităţi este că legislaţia în vigoare nu permite efectuarea înmatriculării fără ca, anterior, vehiculul să fie omologat. Câtă vreme solicitarea privind eliberarea documentelor necesare înmatriculării este parte din procesul de înmatriculare a unui vehicul înmatriculat anterior în alt stat membru şi nu priveşte detararea, norma aplicabilă este Directiva 1999/37/CE modificată prin Directiva 2014/46/UE.

Potrivit art. 4 al Directivei 1999/37/CE aşa cum a fost modificată prin Directiva 2014/46/UE, "certificatul de înmatriculare emis de un stat membru este recunoscut de celelalte state membre pentru identificarea vehiculului în traficul internaţional sau pentru reînmatricularea acestuia în alt stat membru".

Potrivit alin. (2) al art. 5 al Directivei, "în vederea reînmatriculării unui vehicul înmatriculat anterior în alt stat membru, autorităţile competente solicită prezentarea în orice situaţie a părţii I din certificatul de înmatriculare şi prezentarea părţii II în situaţia în care aceasta a fost emisă."

Principiul supremaţiei dreptului Uniunii Europene asupra dreptului naţional al statelor membre este unul dintre principiile fundamentale, care, alături de principiul efectului direct şi aplicabilitatea imediată, definesc Uniunea Europeană.

Potrivit principiului cooperării loiale cu instituţiile UE (art. 4 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene), statele membre au obligaţia de a abroga norma naţională contrară dreptului UE sau de a o lăsa neaplicată, după caz. Această obligaţie se impune tuturor autorităţilor naţionale, inclusiv autorităţi locale sau regionale şi, în special, judecătorului naţional.

Constituţia României, prin art. 148 alin. (2), confirmă prioritatea aplicării normelor comunitare când vin în concurs cu normele naţionale. Prioritatea funcţionează în raport cu toate normele naţionale şi impune tuturor organelor statelor membre, inclusiv jurisdicţiilor constituţionale, obligaţia de a lăsa neaplicată orice normă naţională, fie ea şi de natură constituţională, în cazul unui conflict cu o normă de drept al UE. Aplicarea cu prioritate a dreptului UE de către prima instanţă nu era condiţionată de abrogarea formală a normei naţionale contrare chiar dacă abrogarea, care face să dispară din ordinea juridică internă textul incompatibil, apare ca fiind utilă şi uneori chiar obligatorie, pentru raţiuni ce ţin de asigurarea certitudinii juridice, aceasta este considerată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene o simplă formalitate, fără efecte proprii.

Potrivii Hotărârii pronunţate de Curtea de Justiţie a UE în Cauza 106/77 Simmenthal: "Instanţa naţională care trebuie să aplice, în cadrul competenţei sale, dispoziţiile de drept comunitar are obligaţia de a asigura efectul deplin al acestor norme, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu aplicarea oricărei dispoziţii contrare a legislaţiei naţionale, chiar ulterioare, fără a fi necesar să solicite sau să aştepte înlăturarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional."

Câtă vreme un certificat de înmatriculare emis de un stat membru UE nu este recunoscut în integralitatea sa, pentru că Ordinul nr. 2132/2005 interzice modificarea masei începând cu 04.10.2013, se aduce atingere uniformităţii dreptului Uniunii, deoarece câmpul de aplicare al acestuia variază în funcţie de opţiunile legislative ulterioare ale statului membru.

În speţă, dacă pe drumurile din România se circulă cu autovehiculul în discuţie şi acesta rămâne înmatriculat în Germania sau în alt stat membru, certificatul de înmatriculare este recunoscut de autorităţile române în integralitate, inclusiv cu privire la masa şi nu se impune niciun fel de limitare în ceea ce priveşte utilizarea acestuia, câtă vreme e recunoscută categoria NI. Pe de altă parte, dacă acelaşi autovehicul se doreşte a fi înmatriculat de către recurentă în România, pârâtul nu acceptă masa din certificatul de înmatriculare şi prima instanţă confirmă încadrarea în categoria N2, luând în considerare vechea masă, contrar celor înscrise în certificatul de înmatriculare, categorie care impune anumite limitări (cu privire la viteză, sectoare de drum, montare tahograf, licenţă de transport etc.), pentru simplul considerent că recurenta are sediul în România şi este persoana juridică română. Rezultă fără dubiu că se află în prezenţa unei discriminări bazate pe naţionalitate.

Cu toate acestea, prima instanţă aplicând greşit normele de drept material stabileşte că directiva europeană privind reînmatricularea autovehiculului nu îşi găseşte aplicabilitatea în speţă întrucât nu se referă la condiţiile tehnice impuse autovehiculelor privind circulaţia, cu toate că "omologarea" solicitată face parte din procedura de reînmatriculare, fără aceasta nefiind posibilă înmatricularea.

Motivarea primei instanţe are la bază împrejurarea potrivit căreia, radierea din România s-a realizat la data de 25.01.2016, iar certificatul de înmatriculare de care se prevalează a fost emis în septembrie 2015, anterior actului de radiere de la poliţie, fără ca instanţa să analizeze prevederile Directivei 1999/37/CIC completată cu privire la înmatricularea în alt stat membru. Radierea din ianuarie 2016 a fost un demers efectuat ca urmare a faptului că autorităţile române şi germane nu şi-au comunicat reciproc informaţiile sau nu a fost efectuată radierea din România în mod corespunzător. Nu putea fi emis un nou certificat de înmatriculare în Germania, în favoarea vânzătorului recurentei dacă nu erau retrase cele emise în România anterior exportului.

Pe de altă parte, potrivit alin. (4) al art. 3 din Directiva, statele membre înregistrează informat electronic datele referitoare la toate vehiculele înmatriculate pe teritoriul lor. Autorităţile române aveau cunoştinţă aşadar de faptul că autovehiculul în discuţie era înmatriculat în Germania, încă din septembrie 2015, însă nu au procedat la nicio modificare în evidenţele lor.

Cu toate acestea, prima instanţa preia susţinerile D. şi stabileşte ca potrivit art. 161 alin. (1) din O.G. nr. 78/2000, în favoarea proprietarului se poate elibera un duplicat după vechea CIV, cu toate că recurenta nu figurează ca fiind proprietar pe această CIV câtă vreme autovehiculul a fost exportat şi recurenta l-a cumpărat din Germania. În situaţia în care s-ar emite vechea CIV conform vechilor specificaţii, recurenta va fi în imposibilitate de a reînmatricula autovehiculul în România, cât timp menţiunile privind masa nu sunt identice cu cele din certificatul de înmatriculare emis de un stat membru UE.

În drept, au fost invocate prev. art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

2.3. Intimatul-pârât D. nu a formulat întâmpinare.

3. Procedura de soluţionare a recursurilor

3.1. Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 30 ianuarie 2018, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Părţile nu au formulat obiecţiuni faţă de raportul comunicat.

Prin încheierea din 3 mai 2018, completul de filtru, a constatat, în raport de conţinutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs formulată îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a declarat recursul ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ. şi a fixat termen de judecată.

3.2. Analiza motivelor de casare invocate de recurenta-pârâtă şi subsumate cazului prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

3.2.1. Situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de prima instanţă

Prima instanţă a reţinut că realitatea obiectivă, rezultată din probele administrate, este diferită faţă de cea susţinută de către reclamantă în acţiunea introductivă. Astfel, s-a reţinut că autovehiculul în cauză, autoutilitara marca B. cu nr. de identificare x are emisă din partea autorităţilor române cartea de identitate a vehiculului seria x-214263/2008, iar în condiţiile O.G. nr. 78/2000, în favoarea proprietarului se poate elibera un duplicat [art. 161 alin. (1)].

Autoutilitara a fost radiată din circulaţie din România la data de 25.01.2016 conform certificatului de radiere pentru export înregistrat la I.P.J. Timiş sub nr. 398711 . Cu toate acestea, autorităţile germane au emis certificatul de înmatriculare pentru acest autovehicul la data de 04.09.2015, cu mult timp înainte ca autovehiculul să fie radiat din evidenţele autorităţilor române. Modificarea masei maxime tehnic admisibile a autovehiculului (detararea) s-a realizat de către autorităţile germane, aspect reţinut din compararea valorilor înscrise în actele întocmite mai întâi de către autorităţile române (4.083 kg.) şi mai apoi de către cele germane (3.490 kg.)

3.2.2. O primă susţinere a recurentei este aceea că modificarea masei maxime tehnic admise (detararea) nu s-a realizat în Germania în timp ce autovehiculul era în continuare înmatriculat în România, cum în mod greşit reţine prima instanţă. La momentul înmatriculării în Germania, autorităţile de acolo au reţinut documentele cu care autovehiculul a mers însoţit şi au emis un nou certificat de înmatriculare recunoscut de toate statele membre UE.

Înalta Curte constată că autoutilitara a fost omologată individual în anul 2008 în România, cu masa de 4083 kg şi încadrată la categoria N2, conform actelor însoţitoare şi declaraţiei constructorului înscrise pe autocolantul aplicat pe aceasta.

Menţiunile efectuate în Germania cu privire la modificarea masei de la 4083 kg la 3490 kg (necesare pentru a putea fi încadrată în categoria N1) datează din 04.09.2015.

Din menţiunile de la rubrica F.1 din cartea de circulaţie germană, rezultă că acestui autovehicul i-a fost modificată greutatea, fără să se menţioneze în baza căror reglementări comunitare s-a efectuat, fără a se menţiona reglementarea ce se aplică pentru detararea de la 4083 kg la 3490 kg, nefiind tradusă partea referitoare la omisiunile efectuate de autorităţile germane.

Pe de altă parte, recurenta nu a indicat data şi actul administrativ prin care s-a efectuat detararea, astfel că susţinerea sa în sensul că această detarare nu s-a realizat în Germania este lipsită de conţinut şi de suport probator; cât timp ultima înmatriculare a acestui autovehicul era efectuată în România pe clasa N2 şi cu greutatea de 4083 kg, iar următoarea a fost cea din Germania cu clasa N1 şi greutatea de 3490 kg, se naşte prezumţia simplă că detararea a fost realizată înainte de înmatricularea din Germania.

Recurenta a mai invocat caracterul obligatoriu al Directivei 1999/37/CE aşa cum a fost modificată prin Directiva 2014/46/UE, norma europeană care se aplica cu prioritate documentelor de înmatriculare a vehiculelor emise de statele membre.

Înalta Curte reţine că în mod corect a susţinut intimatul-pârât că Directiva 1999/37 CE, modificata prin Directiva 2014/46 UE, are ca subiect înmatricularea vehiculelor, activitate care nu este efectuată de D., ci de instituţia specializată din cadrul Ministerului Afacerilor Interne.

Înainte de a se avea în vedere Directiva 1999/37 CE modificată prin Directiva 2014/46 UE la care face referire recurenta, este necesară aplicarea condiţiilor tehnice impuse autovehiculelor prevăzute în Directiva 2007/46 CE, în baza căreia se eliberează documentele specifice necesare înmatriculării. Directiva 2007/46 CE se aplică autovehiculelor ce se înmatriculează începând cu anul 2007, reglementând totodată activitatea producătorilor de autovehicule privind specificaţiile tehnice necesare noilor autovehicule. În calitate de stat membru, România este obligată să recunoască prevederile Directivei 70/156 CEE, înlocuită ulterior cu Directiva 2007/46 CE, referitor la omologările în vederea punerii în circulaţie a autovehiculelor în condiţii tehnice de siguranţă.

Încadrarea vehiculelor se face conform prevederilor RNTR 7 aprobat prin Ordinul MTCT nr. 2132/2005, în categoriile menţionate în RNTR 2 aprobat prin ordinul MLPTL nr. 211/2003, care specifică:

- "Categoria N1 - vehicule concepute şi construite pentru transportul de mărfuri cu o masă maximă care nu depăşeşte 3,5 t"

- "Categoria N2 - vehicule concepute şi construite pentru transportul de mărfuri având o masă maximă care depăşeşte 3,5 t, dar nu depăşeşte 12 t."

Conform punctului 2.8.2. din Capitolul 4 al Ordinului nr. 2132 din 8 decembrie 2005 pentru aprobarea Reglementărilor privind omologarea individuală, eliberarea cărţii de identitate şi certificarea autenticităţii vehiculelor rutiere - RNTR 7, modificarea masei maxime tehnic admisibile a unui vehicul se acceptă dacă valoarea modificată a masei maxime tehnic admisibile nu determină schimbarea categoriei de omologare a vehiculului.

Astfel, din 04.10.2013, data intrării în vigoare a Ordinului nr. 1049 din 20 august 2013 pentru modificarea şi completarea Reglementărilor privind omologarea de tip şi eliberarea cărţii de identitate a vehiculelor rutiere, precum şi omologarea de tip a produselor utilizate la acestea - RNTR 2, aprobate prin Ordinul ministrului lucrărilor publice, transporturilor şi locuinţei nr. 211/2003, precum şi pentru modificarea şi completarea Reglementărilor privind omologarea individuală, eliberarea cărţii de identitate şi certificarea autenticităţii vehiculelor rutiere - RNTR 7, aprobate prin Ordinul ministrului transporturilor, construcţiilor şi turismului nr. 2.132/2005, este interzisă în România modificarea masei care duce la schimbarea categoriei de omologare a vehiculului.

Recurenta a susţinut faptul că prima instanţă a avut în vedere disp. art. 3 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 78/2000, omiţând să analizeze disp. pct. 15 din RNTR 7 aprobat prin Ordinul nr. 2132/2005.

Art. 3 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 78/2000 prevede următoarele:

"b) omologarea individuală a unui vehicul - procedura prin care R.A.R. sau o autoritate competentă din alt stat membru al Uniunii Europene certifică faptul că un vehicul rutier îndeplineşte individual cerinţele prevăzute de legislaţia naţională în vigoare, valabilitatea omologării fiind limitată la teritoriul statului care a acordat-o."

Pct. 15 din RNTR 7 aprobat prin Ordinul nr. 2132/2005, prevede următoarele:

"În cazul vehiculelor prevăzute la subpct. 7.2. care au fost înmatriculate ultima data în alt SM, omologarea va include, în locul activităţilor menţionate la subpct. 8.2, verificarea echivalenţei dintre condiţiile constructive pe baza cărora vehiculul a fost omologat şi condiţiile constructive prevăzute de legislaţia în vigoare în România la data primei înmatriculări a vehiculului (sau anul de fabricaţie al vehiculului, dacă data primei înmatriculări nu este cunoscută).

În cazul vehiculelor prevăzute la subpct. 7.2, care au fost înmatriculate ultima dată în alt SM şi la care se constată modificări constructive în raport cu omologarea iniţială, aceste modificări se evaluează în raport cu condiţiile constructive prevăzute de legislaţia în vigoare în România la data primei înmatriculări a vehiculului în configuraţia prezentată la omologarea individuală (sau la data efectuării modificării dovedită prin documente emise de autorităţile de omologare sau serviciile tehnice ale SM). În cazul în care modificările respective nu sunt menţionate în certificatul de înmatriculare sau într-un document emis de autorităţile de omologare sau de serviciile tehnice ale SM, acestea se evaluează prin efectuarea verificărilor prevăzute la subpct. 8.2.

(...)

Pentru aplicarea prevederilor prevăzute în primele două paragrafe, D. va putea cere solicitantului omologării o declaraţie privind prevederile tehnice pe baza cărora vehiculul a fost omologat, eliberată de autoritatea competentă a SM care a acordat omologarea individuală sau naţională de tip. Verificările menţionate la subpct. 8.2 se efectuează în cazul în care nu sunt disponibile informaţiile privind prevederile tehnice pe baza cărora vehiculul a fost omologat ori pentru acele condiţii constructive care nu sunt acoperite de omologarea individuală sau naţională de tip acordată de autoritatea competentă a SM. D. refuză acordarea omologării în cazul în care există motive întemeiate de a considera că condiţiile constructive pe baza cărora vehiculul a fost omologat nu sunt echivalente cu condiţiile constructive prevăzute de legislaţia în vigoare în România în conformitate cu cerinţele menţionate mai sus."

Aşadar, susţine recurenta, verificarea echivalenţei dintre condiţii trebuie făcută în raport cu legislaţia în vigoare la data primei înmatriculări, care a fost anterioară datei de 4.10.2013, când a fost modificat Ordinul nr. 2132/2005 cu prevederea care interzice modificarea masei. Până la acel moment, legislaţia din România permitea modificarea acesteia, chiar în situaţia în care exista CIV valabil.

Conform pct. 7.2., omologarea se acordă pentru: "vehiculele rutiere utilizate, care nu sunt înmatriculate în România, cu excepţia celor care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:

a) au fost omologate comunitar (CE) de tip;

b) au fost înmatriculate ultima dată într-un SM;

c) nu au suferit modificări constructive în raport cu datele înscrise în certificatul de înmatriculare."

Înalta Curte constată că recurenta nu se încadrează la ipoteza din alin. (1) al pct. 15 din RNTR 7, ci la cea din alin. (2) coroborat cu ultimul alineat al acestui punct, respectiv situaţia în care nu sunt disponibile informaţiile privind prevederile tehnice pe baza cărora vehiculul a fost omologat ori pentru acele condiţii constructive care nu sunt acoperite de omologarea individuală sau naţională de tip acordată de autoritatea competentă a SM, situaţie în care se efectuează verificările menţionate la subpct. 8.2 din RNTR 7.

Recurenta a mai invocat faptul că în mod eronat s-a reţinut în cuprinsul hotărârii atacate ca nu ar exista niciun conflict de norme juridice între o norma comunitara (Directiva 1999/37/CE modificata prin Directiva 2014/46/UE) şi o norma naţională (O.G. nr. 78/2000) şi ca legislaţia naţională a fost armonizată cu cea comunitară, aplicarea normei comunitare realizându-se în mod direct, prin includerea acesteia în norma naţională. Prima instanţa îşi motivează hotărârea prin raportare la Ordinul 2132/2005 emis de M.T.C.T. prin care a fost aprobat Regulamentul privind omologarea individuala, eliberarea cărţii de identitate şi certificarea autenticităţii vehiculelor rutiere RNTR, luând în considerare modificarea legislativă intervenită în 2013, potrivit căreia, începând cu 04.10.2013, se interzicea modificarea masei în sensul modificărilor efectuate şi de către reclamanta.

Înalta Curte reţine că în mod corect a susţinut intimatul-pârât că Directiva 1999/37 CE, modificata prin Directiva 2014/46 UE, are ca subiect înmatricularea vehiculelor, activitate care nu este efectuată de D., ci de instituţia specializată din cadrul Ministerului Afacerilor Interne; activităţile de omologare şi de înmatriculare/radiere sunt activităţi distincte, efectuate în baza unor acte normative diferite de către instituţii diferite.

Recurenta a mai invocat discriminarea pe criterii de naţionalitate, dar o astfel de apărare nu se verifică, cât timp, indiferent de naţionalitatea deţinătorului vehiculului, regulile referitoare la omologare sunt aceleaşi.

Autoutilitara nu a fost omologată în baza în baza unei directive europene, ca în urma modificării masei acesteia să poată fi utilizată ca autoutilitară N1. Intimatul-pârât şi-a motivat soluţia pe omologarea comunitară conform Directivei 70/156 CEE, înlocuită ulterior cu Directiva 2007/46 CE coroborată cu RNTR 7 aprobat prin Ordinul MTCT 2132/2005 privind omologarea individuală,. Toate prevederile directivelor europene referitoare la domeniul de activitate al D. sunt armonizate, preluate şi transpuse în legislaţia română, motiv pentru care recurenta ar fi trebuit să aibă în vedere actele normative româneşti. Vehiculul deţinut de reclamantă nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de legislaţia aplicabilă pentru a fi încadrat în categoria N1, atâta timp cât numărului de omologare comunitar prevăzut şi pe autovehiculul recurentei îi corespunde numai categoria autoutilitară N2.

Omologarea acordată rămâne valabilă pe durata existenţei fizice a vehiculului respectiv, numai în cazul modificărilor constructive se poate acorda reomologare şi numai dacă aceste modificări respectă cerinţele din legislaţie în vigoare la data solicitării (directe sau indirecte) a omologării, precum şi cerinţele tehnice.

În concluzie, Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut prima instanţă legalitatea refuzului intimatului-pârât de a emite în favoarea recurentei-reclamante documentele necesare înmatriculării (cartea de identitate şi certificatul de autenticitate) pentru autovehiculul B. cu nr. de identificare x conform certificatului de înmatriculare nr. x emis de autorităţile competente din Germania.

3.3. Temeiul procesual al soluţiei date recursului

În temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL împotriva Sentinţei nr. 141 din 27 aprilie 2016 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal în contradictoriu cu intimatul-pârât D., ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 octombrie 2018.

Procesat de GGC - GV