Recovery of FEADR rural development funds for artificial eligibility conditions under CJUE C-434/12 objective and subjective criteria.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 12 februarie 2015, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale (A.F.I.R), ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, să se dispună:

- anularea în totalitate a Deciziei nr. 27.550 din 8 august 2014 emisă de pârâta în soluţionarea contestaţiei administrative;

- anularea în totalitate a actului administrativ nr. 21.350 ("Proces-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare") emis de către pârâtă la data de 26 iunie 2014;

- suspendarea executării Deciziei nr. 27.550 din 8 august 2014 până la soluţionarea definitivă a cauzei;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 2488 din 6 octombrie 2015 a respins cererea de suspendare ca inadmisibilă.

Totodată, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva Sentinţei nr. 2488 din 6 octombrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a promovat recurs reclamanta SC A. SRL în condiţiile art. 483 din Noul C. proc. civ.

Se constată că recurenta-reclamantă a invocat, ca temei legal al căii de atac exercitate, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., prin raportare la art. 969 şi art. 978 C. civ.

În acest sens, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, rejudecând în fond cauza, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că, argumentul pe care l-a ridicat privind necesitatea aprecierii legalităţii actului administrativ atacat prin prisma criteriilor ce se desprind din decizia CJUE în cauza Slancheva sila EOOD împotriva Izpalnitelen direktor na Darzhaven C-434/12, referitor la crearea de condiţii artificiale pentru obţinerea unei măsuri de ajutor financiar din partea Uniunii, a fost cu totul ignorat de către instanţă.

Or după cum a fost învederat primei instanţe prin cererea de chemare în judecată, chiar pârâta AFIR prin actul administrativ atacat (Procesul-verbal de constatare a neregulilor şi stabilire a creanţelor bugetare nr. x/26 iunie 2014, pagina 7/13), a arătat că "echipa de control consideră că nu există legături între acţionariatul/administratorul beneficiarului SC A. SRL şi acţionariatul/administratorul SC B. SRL către care a prestat servicii, conform Legii nr. 346/2004 privind stimularea înfiinţării întreprinderilor mici şi mijlocii" (lege care în art. 41 cuprinde clasificări ale întreprinderilor după gradul lor de dependenţă faţă de alte întreprinderi).

Cu alte cuvinte, unul dintre principalele argumente ale recurentei a fost acela că deşi prin raportare la prevederile legale naţionale relevante speţei, AFIR nu a putut stabili existenţa unui raport de subordonare sau de legătură între societate şi părţi terţe, lucru recunoscut de către pârâtă în mod expres în chiar actul de sancţionare, s-a trecut totuşi la desfacerea contractului de finanţare şi aplicarea de sancţiuni.

În ciuda importanţei acestui argument, acesta a fost omis întru totul de către instanţa de fond în motivarea sentinţei sale, deşi invocarea acestuia de către recurentă a fost menţionată în cuprinsul sentinţei (pagina 3, para. 3), situaţie care privită prin prisma jurisprudenţei CEDO în deciziile sale privind aplicarea art. 6 para. 1 al Convenţiei, constituie un caz de nemotivare a hotărârii în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 din N. C. proc. civ.

Cu privire la incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că are în vedere încălcarea prevederilor art. 969 alin. (1) şi ale art. 978 din C. civ. din 1864, pe de o parte şi a principiului fundamental al previzibilităţii în aplicarea dreptului unional, aşa cum a fost acesta definit în cauza Tribunalului de Primă Instanţă al Comunităţilor Europene Opel Austria c. Consiliului T-115/94, de cealaltă parte.

Susţine recurenta că în cauză au fost încălcate prevederile art. 8 alin. (3), Anexa I din Contractul de finanţare nr. x din 9 august 2011, încheiat între părţi care prevedea procedura de urmat în materie de monitorizare şi evaluare a derulării proiectului finanţat.

În conformitate cu acest text, regula era ca, în eventualitatea constatării unei nerespectări a obiectivelor pentru care s-a acordat finanţarea sau a prevederilor contractuale, Autoritatea Contractantă (AFIR) să someze beneficiarul creditului (recurenta) în vederea îndreptării conduitei sale, în sensul conformării dispoziţiilor contractuale şi obiectivelor măsurii, indicând eventual în mod precis neregularităţile şi recomandând paşii necesari depăşirii acestora, înainte de a purcede la aplicarea sancţiunii recuperării creditului acordat.

Ignorând aceste prevederi, printr-un singur act administrativ (actul administrativ atacat), pârâta, pe lângă constatarea existenţei unei presupuse nereguli în sensul art. 16 alin. (1) din aceeaşi Anexă 1 parte la Contract, a trecut totodată la rezilierea contractului de finanţare, fără a mai parcurge etapa notificării.

În opinia recurentei, art. 11 alin. (3) din Anexa I din Contractul de finanţare, invocat de intimata pârâtă, instituie doar un pact comisoriu de gradul IV care, în eventualitatea descoperirii unei nereguli şi doar după parcurgerea procedurii somării beneficiarului cu indicarea neregulii şi acordarea unui termen pentru remediere, permite încetarea contractului fără intervenţia instanţelor judecătoreşti. Ca atare acesta nu absolvă AFIR decât de parcurgerea unor proceduri legale, nu şi de respectarea obligaţiilor asumate în mod convenţional.

Se apreciază că motivarea primei instanţe, în legătură cu lipsa incidenţei art. 8 din contractul de finanţare, care se aplică doar în cazul "unor nereguli ce apar ulterior momentului acordării finanţării, pe parcursul perioadei de monitorizare", este în vădită contradicţie atât cu interpretarea gramaticală a art. 8 alin. (3) din Anexa I la contract, cât şi cu prevederile vechiul C. civ. din art. 978.

Susţine recurenta că termenul "se constată" nu permite operarea unei distincţii între situaţiile existente ab initio pe de o parte şi cele născute ulterior acestui moment, în chiar cursul perioadei de monitorizare, or ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus. Dimpotrivă, folosirea termenului precizat de către părţi în redactarea contractului, indică intenţia acestora de a supune orice neregulă procedurii de somare, indicare a paşilor de urmat şi acordarea unui termen de îndreptare, indiferent de momentul apariţiei acesteia, atâta timp cât a fost descoperită în cursul perioadei de monitorizare.

Mai mult decât atât, interpretând clauzele contractuale în maniera arătată, prima instanţă a ignorat şi prevederile art. 978 din C. civ. din 1864 care constituie o transpunere legală a principiului de drept român adus interprelandus eslpotius ut valeat quam utpereat. Ca atare chiar presupunând că înţelesul clauzei stipulate în art. 8 alin. (3) din Anexa 1 ar fi fost îndoielnic, instanţa trebuia să o interpreteze pe aceasta în sensul în care ar fi putut produce un efect şi nu în sensul în care nu ar fi putut produce niciunul.

În concluzie, prin ignorarea prevederilor contractuale clare ale art. 8 alin. (3) din Anexa I, instanţa de fond a încălcat atât prevederile art. 969 C. civ. 1864 privind forţa obligatorie a convenţiilor între părţile contractante, cât şi prevederile art. 978 C. civ. 1864 privind interpretarea convenţiilor, situaţie care se circumscrie ipotezei art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ. şi care este de natură a atrage sancţiunea casării hotărârii.

În legătură cu încălcarea principiului previzibilităţii aplicării dreptului Uniunii Europene - hotărârea Tribunalului de Primă Instanţă al Comunităţilor Europene din cauza Opel Austria împotriva Consiliului T-115/94, recurenta susţine în soluţionarea litigiului instanţa de fond a ignorat cerinţele acestui principiu prin raportarea la prevederile Regulamentului UE nr. 65/2011 şi ale O.U.G. nr. 66/2011 (pagina 6, parag. 9 din Sentinţa nr. 2488 din 6 octombrie 2015) în soluţionarea speţei.

În concret, se arată că actele normative precizate au intrat în vigoare după momentul încheierii contractului de finanţare între recurentă şi AFIR (9 iunie 2010) moment la care a fost săvârşită neregula care a dus la sancţionarea sa. Ca atare, actele normative care în speţă au produs efecte juridice, conducând în primă fază la denunţarea unilaterală a contractului de finanţare şi sancţionarea recurentei, şi mai apoi la respingerea de către Curtea de Apel Bucureşti a cererii de anulare a actului administrativ de sancţionare, nu fuseseră la momentul săvârşirii pretinsei nereguli comunicate persoanei interesate, în sensul jurisprudenţei CJUE, acestea nefiind publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene la data de 9 iunie 2010.

Vizavi de susţinerile AFIR, care au fost preluate şi de către instanţă în motivarea hotărârii sale potrivit cărora actele normative invocate constituiau norme de punere în executare a prevederilor Regulamentului CE 1698/2005, recurenta arată că, în decizia invocată mai sus, CJUE nu face distincţie între normele unionale date în executarea unor prevederi preexistente, şi alte acte normative ce ţin de dreptul unional. Dimpotrivă, formularea neechivocă din decizia Curţii, potrivit căreia "principiul securităţii juridice impune ca orice act al instituţiilor care produce efecte juridice să fie (...) adus la cunoştinţa persoanei interesate " pare a sugera contrariul, soluţia fiind justificată de necesitatea asigurării pentru subiectele de drept a posibilităţii conformării la cerinţele impuse de lege.

Mai mult decât atât, respectarea acestui imperativ se impune "a fortiori" în cazurile în care aplicarea actului în cauză poate avea consecinţe de ordin pecuniar, situaţie în care ne găsim în prezenta speţă.

Ca atare, fundamentarea soluţiei adoptate prin Sentinţa nr. 2488 din 6 octombrie 2015 pe prevederile Regulamentului UE nr. 65/2011 şi ale O.U.G. nr. 66/2011 constituie o încălcare a principiului previzibilităţii, principiu fundamental în dreptul Uniunii Europene, situaţie care se circumscrie ipotezei vizate de art. 488 alin. (1) pct. 8 din N. C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Susţine intimata că instanţa de fond a analizat existenţa condiţiilor artificiale atât prin prisma existenţei indicatorilor subiectivi, cât şi a existenţei factorilor obiectivi.

Intimata precizează că, în urma analizei elementelor obiective şi subiective ale cauzei, detaliate pe larg, atât în actul de control cât şi în hotărârea instanţei de fond, s-a concluzionat că SC A. SRL, aparent o societate autonoma, operează în cadrul unui grup economic mai mare controlat de SC B. SRL.

Se susţine că această din urmă societate care, în urma neobţinerii finanţării în cadrul măsurii 121 -FEADR şi atras de volumul mult mai mare al ajutorului financiar din cadrul măsurii 312-FEADR, şi-a propus înfiinţarea unei noi societăţi şi îndeplinirea aparenta a unor condiţii de implementare, în vederea obţinerii în mod artificial a finanţării nerambursabile în cadrul măsurii 312 FEADR, respectiv SC A. SRL a fost înfiinţată artificial, cu un acţionar unic şi administrator numit formal în cadrul acestei societăţi, singurul beneficiar real al proiectului finanţat prin Program FEADR fiind SC B. SRL care coordonează activitatea desfăşurată de societatea nou înfiinţată, poziţie prin care şi a propus sa realizeze investiţii care sa deservească în totalitate intereselor firmei-mame, astfel încât la finalizarea acestor investiţii cele doua societăţi sa funcţioneze eficient numai ca o singura entitate.

Crearea de condiţii artificiale de eligibilitate în vederea obţinerii unui avantaj nejustificat şi obţinerii finanţării nerambursabile, reprezintă neregula în accepţiunea contractului de finanţare, caz în care beneficiarul va restitui integral valoarea finanţării necuvenite primite din partea APDRP.

Pe de altă parte, se arată că analiza şi coroborarea indicatorilor obiectivi şi subiectivi şi pe baza a diverse dovezi materiale rezultă, evident, că societatea nu reprezintă o microîntreprindere de sine-stătătoare, aptă să realizeze obiectivul general al măsurii 312 (elementele obiective) - acela de a promova spiritul întreprinzător prin crearea de noi locuri de muncă şi de a consolida astfel structura economică în zona rurală (Art. 52 (a) (ii) R1698/2005), ci o societate care are scopul clar de a obţine în mod artificial sprijin financiar nerambursabil, deoarece nu se poate considera că s-a consolidat structura economică în zonă, în condiţiile în care relaţiile comerciale s-au desfăşoară într-o proporţie covârşitoare (95%) între beneficiar şi entităţi ce au aceeaşi asociaţi/administratori din acelaşi grup, fiind astfel distrusă din faşă posibilitatea ca un eventual solicitant de finanţare nerambursabilă sau chiar un beneficiar de finanţare comunitară existent să poată încerca a concura pe acest segment de piaţă în condiţiile în care acest flux tehnologic poate fi controlat, ca şi preţuri practicate/volum activitate, de un singur grup.

În ceea ce priveşte afirmaţia recurentei reclamante privind o eventuală culpă a Autorităţii, prin neidentificarea avantajului necuvenit în faza premergătoare finanţării, aspect ce conduce la încălcarea principiului securităţii şi predictibilităţii actelor administrative, se susţine că în situaţia în care este dovedită clar intenţia beneficiarului de eludare a normelor legale prin crearea în mod artificial a condiţiilor de obţinere a ajutorului financiar nerambursabil, este evident că nu se pune în discuţie "eroarea ce nu a fost depistată de beneficiar în mod rezonabil" ci doar nedepistarea neregulii de către Autoritate într-o anumită etapă procedurală a proiectului.

Faţă de cele de mai sus, rezultă că interpretarea beneficiarului privind o eventuală culpă a Autorităţii este una contrară normelor de drept material.

Astfel, prin actele administrative emise de AFIR, s-a respectat atât legislaţia comunitară cât şi legislaţia naţională, toate considerentele CJUE menţionate în cauza C-434/12 fiind pe deplin aplicabile prezentei cauze, judecătorul naţional având la dispoziţie atât elemente subiective cât şi elemente obiective care demonstrează neeligibilitatea cererilor de finanţare ale celor doi beneficiari.

Primirea unui ajutor financiar nerambursabil incumbă tuturor persoanelor beneficiare (beneficiarul direct, dar şi furnizorii/prestatorii/constructorii) respectarea cu stricteţe a condiţiilor de realizare a obiectivului subvenţionat, fapt ce justifică aplicarea din partea Agenţiei de plată a unor măsuri corective, în scopul evitării pe viitor a punerii în dificultate a proiectelor.

Prin urmare, obligaţia de recuperare a fondurilor UE intervine automat, la constatarea neregulilor sau fraudelor, fără a fi necesară demonstrarea vreunui prejudiciu.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) noul C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 16 aprilie 2018, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) noul C. proc. civ.

Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că, procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi dispoziţiile art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 26 septembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 15 octombrie 2018.

Cu privire la fondul recursului. Soluţia instanţei de recurs.

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat.

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Un prim argument de nelegalitate se referă la incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 noul C. proc. civ., respectiv atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Potrivit acestui text de lege, casarea hotărârii se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

În literatura de specialitate s-a precizat că deşi la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba de despre ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare şi anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Un atare motiv de casare se justifică prin prisma faptului că în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluţia adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

Este de principiu că, în conformitate cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele, în care se va arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Obligaţia judecătorului de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluţia dată, pentru ce a admis susţinerile unei părţi şi le-a respins pe ale celeilalte, pentru ce a găsit bună o probă şi nesinceră o altă probă, de ce a aplicat o anumită normă de drept, sau i-a dat o anumită interpretare, este o obligaţie esenţială, a cărei încălcare duce la desfiinţarea hotărârii.

Prin urmare, textul legal sus evocat se referă la necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă şi concretă în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, ea constituind astfel o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi de altfel singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar. Astfel, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, şi de altfel ea se circumscrie şi noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt (a se vedea Hot. CEDO din 28 aprilie 2005 în cauza Albina c. României şi Hot. CEDO din 15 martie 2007 în cauza Gheorghe c. României).

Pe de altă parte, tot atât de adevărat este că în jurisprudenţa sa privind încălcările aduse art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri că, în general instanţelor naţionale nu le incumbă o obligaţie de a furniza în motivările hotărârilor lor răspunsuri detaliate pentru fiecare argument ridicat de către părţile implicate în litigii (Hot. CEDO Van de Hurk c. Olandei, şi Hot. Perez c. Franţei).

Circumstanţiind aceste aspecte teoretice la speţa dedusă judecăţii, se observă că, în cauză, recurenta a invocat motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 detaliat mai sus, în legătură cu faptul că instanţa de fond nu ar fi făcut o analiză a legalităţii actului administrativ atacat prin prisma criteriilor ce se desprind din decizia CJUE din cauza Slancheva sila EOOD împotriva Izpalnitelen direktor na Darzhaven C-434/12 privind crearea de condiţii artificiale pentru obţinerea unei măsuri de ajutor financiar din partea Uniunii.

În legătură cu această critică, Înalta Curte reaminteşte că în legătură cu existenţa condiţiilor artificiale, prevederile art. 4 alin. (8) din Regulamentul 65/2011, au fost interpretate în cauza nr. C 434/12 aflată pe rolul CJUE Slancheva sila EOOD împotriva Izpalnitelen direktor na Darzhaven fond "Zemedelie" Razplashtatelna agentsia.

În această cauză, CJUE a stabilit că: în cazul în care, din punct de vedere formal, un proiect de investiţii îndeplineşte criteriile de eligibilitate necesare pentru acordarea ajutorului, atunci proba unei practici abuzive a potenţialului beneficiar de un astfel de ajutor impune:

• pe de o parte, un ansamblu de circumstanţe obiective din care rezultă că, în pofida respectării formale a condiţiilor prevăzute de reglementarea relevantă, obiectivul urmărit de această reglementare nu a fost atins, întrucât condiţiile pentru obţinerea plaţilor au fost create în mod artificial;

• pe de altă parte, un element subiectiv care constă în intenţia de a obţine un avantaj rezultat din reglementarea Uniunii, creând în mod artificial condiţiile necesare pentru obţinerea plaţilor.

În continuare, Curtea a precizat ca revine instanţei naţionale sarcina de a stabili existenta acestor doua elemente, care trebuie dovedite în conformitate cu normele dreptului naţional, în măsura în care nu se aduce atingere eficacităţii dreptului Uniunii .

Concluzionând în hotărârea CJUE se stabileşte că "Art. 4 alin. (8) din Regulamentul (UE) nr. 65/2011 trebuie interpretat în sensul că condiţiile de punere în aplicare a acestuia necesită prezenţa unui element obiectiv şi a unui element subiectiv.

Potrivit primului dintre aceste elemente, este de competenţa instanţei de trimitere să aprecieze împrejurările obiective ale speţei care permit să se concluzioneze că finalitatea urmărită de schema de ajutor din cadrul Fondului european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR) nu poate fi atinsă.

Potrivit celui de al doilea element, este de competenţa instanţei de trimitere să aprecieze elementele de probă obiective care permit să se concluzioneze că, prin crearea în mod artificial a condiţiilor necesare pentru a beneficia de plată în temeiul schemei de ajutor din cadrul FEADR, candidatul la acordarea unei astfel de plăţi a urmărit în exclusivitate să obţină un avantaj care contravine obiectivelor schemei menţionate. În această privinţă, instanţa de trimitere se poate baza nu numai pe elemente precum legăturile juridice, economice şi/sau personale dintre persoanele implicate în proiecte de investiţii similare, ci şi pe indicii care dovedesc existenţa unei coordonări deliberate între aceste persoane.

Articolul 4 alin. (8) din Regulamentul nr. 65/2011 trebuie interpretat în sensul că se opune ca o cerere de plată în temeiul schemei de ajutor din cadrul Fondului european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR) să fie respinsă pentru simplul motiv că un proiect de investiţii, care candidează la acordarea unui ajutor din această schemă, nu are autonomie funcţională sau că există o legătură juridică între candidaţii la acordarea unui astfel de ajutor, fără ca celelalte elemente obiective din speţă să fi fost luate în considerare"

Raportat la cele două elemente, COMISIA EUROPEANĂ - Direcţia Generală pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală a emis Nota directoare pentru Auditori nr. 22 având ca subiect Crearea de condiţii artificiale în vederea obţinerii repetate de fonduri FEADR/SAPARD/IPARD pentru proiectele de investiţii, cuprinsul căreia se statuează:"în ceea ce priveşte elementele obiective, faptele din acest caz trebuie analizate pentru a se putea evalua dacă obiectivele finanţării FEADR nu pot fi îndeplinite. Pentru elementele subiective, trebuie stabilit mai întâi scopul principal şi real al cererii de finanţare. Adică elementele reale care pot fi luate în considerare pentru a se stabili natura artificială a condiţiilor create în vederea obţinerii de finanţare FEADR, sunt legăturile juridice, economice şi/sau personale între persoanele implicate în investiţia respectivă. Elementul subiectiv al legăturilor poate însemna şi situaţia în care mai mulţi investitori solicită sprijin prin FEADR, dar proiectele sunt identice şi prezintă legături geografice, economice, funcţionale, legale sau legături de ordin personal."

Verificând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, dar şi a considerentelor teoretice expuse mai sus, se observă că a fost efectuată o analiză detaliată a celor două elemente, obiectiv şi subiectiv, precum şi a indicatorilor menţionaţi, instanţa de fond, stabilind modalitatea în care au fost create condiţiile artificiale în cauză, prin menţionarea în concret a felului în care a fost viciată procedura de accesare a finanţării.

Astfel, s-a stabilit, pe baza probelor administrate, o situaţie de fapt, ce nu a fost contestată de recurentă, constând în aceea că: " deşi societatea SC A. SRL este o persoană juridică distinctă de societatea SC B. SRL, fiind vorba de o societate comercială înfiinţată în conformitate cu prevederile Legii nr. 31/1990, ca societate comercială de sine stătătoare, în fapt înfiinţarea acestei societăţi a avut menirea să creeze în mod artificial condiţii pentru obţinerea unei finanţări de care să beneficieze, în fapt, SC B. SRL.

Acest fapt este dovedit prin strânsele legături existente în fapt între cele două entităţi.

Astfel se reţin următoarele:

- denumiri asemănătoare ale celor două companii;

- administratorul şi asociatul unic al SC A. SRL, doamna C., face parte din aceeaşi familie cu administratorul şi asociatul SC B. SRL, domnul D.;

- proprietarul imobilului, domnul E., cu care SC A. SRL are încheiat contractul de comodat pentru sediul social face parte din aceeaşi familie;

- domnul D. administratorul şi asociatul SC B. SRL, are domiciliul în judeţ Argeş iar amplasamentul proiectului prin Program FEADR este situat în judeţ Argeş;

- SC B. SRL este unicul client al SC A. SRL;

- domnul D. administratorul şi asociatul SC B. SRL este încadrat la SC A. SRL în funcţia de director din data de 27 octombrie 2010.

Totodată, din analiza extraselor de cont depuse la dosarele cererilor de plată de către SC A. SRL, echipa de control constată faptul că SC B. SRL a alimentat cu sume de bani conturile acestei societăţi la momentul achitării facturilor către furnizorii declaraţi câştigători pentru realizarea proiectelor, respectiv cu suma de 12.890,00 RON în data de 23 noiembrie 2010 în aceeaşi zi în care a fost achitată contravaloarea serviciilor de consultanţă.

În continuarea, din analiza dosarelor depuse de SC A. SRL, la momentul procedurii de achiziţie, echipa de control observă în componenţa comisiei de evaluare şi atribuire a ofertelor, având calitatea de membru, pe domnul F., administratorul şi asociatul SC B. SRL.

Aşadar există pe de o parte conexiuni între persoanele care coordonează cele două societăţi şi, pe de altă parte, o strânsă legătură între activitatea desfăşurată de reclamantă şi activitatea SC B. SRL care conduc la concluzia că, deşi din punct de vedere formal este vorba de două societăţi distincte, în fapt ele funcţionează ca o singură entitate ce urmăreşte un obiectiv comun."

Ca atare, se observă că, deşi nu s-a făcut în mod concret referire la elementele cuprinse în cauza Slancheva, detaliată mai sus, totuşi instanţa de fond a analizat şi a răspuns argumentelor invocate de reclamantă referitoare la criteriile cuprinse în această îndrumare CJUE.

Mai mult, în cauză, stabilirea existenţei condiţiilor artificiale s-a efectuat pe baza unui proces complex de coroborare a mai multor elemente (inclusiv a acţiunilor desfăşurate de părţi pe parcursul derulării contractului) care luate în ansamblu au creat convingerea autorităţii şi a instanţei de fond că s-au încălcat dispoziţiile legale.

Din această perspectivă, hotărârea instanţei de fond este la adăpost de critică şi nu poate fi reformată în condiţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, având în vedere că a argumentat soluţia adoptată, iar faptul că nu indicat cauza CJUE descrisă, dar a dezvoltat în concret cerinţele prevăzute în textul acesteia, conduce la concluzia legalităţii sale.

Al doilea argument de nelegalitate invocat de recurentă se referă la incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Sub un prim aspect, recurenta apreciază că prima instanţă a încălcat prevederile art. 969 alin. (1) din C. civ. din 1864: "Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.", precum şi ale art. 978 din C. civ. din 1864: "Când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce niciunul."

În concret, recurenta susţine că au fost aplicate şi interpretate greşit prevederile art. 8 alin. (3) din Anexa I, parte integrantă din numitul contract de finanţare nr. x/09 august 2011: "Dacă pe parcursul perioadei de monitorizare respectiv perioada de 5 ani de la data ultimei plăţi se constată următoarele situaţii: obiectivele finanţate nu sunt utilizate conform scopului rezultat din cererea de finanţare sau sunt închiriate (date în folosinţa altei persoane); proiectului i se aduc modificări substanţiale; nerespectarea obligaţiilor statuate prin acest contract. Autoritatea Contractantă va soma cu termen beneficiarul să remedieze deficienţele identificate. Beneficiarul are obligaţia de a realiza, la termenele specificate, remedierea deficienţelor identificate, implementarea recomandărilor rezultate în urma misiunilor de control ale Autorităţii Contractante şi/sau CE. În cazul în care deficienţele nu sunt remediate în termenul acordat sau beneficiarul nu procedează la demararea operaţiunilor de remediere în maximum 30 de zile calendaristice de la somare, Autoritatea Contractantă va proceda la recuperarea integrală a contravalorii ajutorului financiar public nerambursabil plătit."

Recurenta critică faptul că prima instanţă a stabilit lipsa de incidenţa în speţă a prevederilor art. 8 din contractul de finanţare, care se refereau exclusiv la situaţia unor nereguli ce apar ulterior momentului acordării finanţării, pe parcursul perioadei de monitorizare.

Or, această opinie este împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, având în vedere că textul de lege, aşa cum a fost citat mai sus, se referă într-adevăr la deficienţe apărute pe parcursul derulării contractului, cum ar fi: obiectivele finanţate nu sunt utilizate conform scopului rezultat; proiectului i se aduc modificări substanţiale; sau nerespectarea obligaţiilor statuate prin acest contract.

Ca atare, din interpretarea sistematică şi logică a acestor dispoziţii, în contra celor susţinute de recurentă, se desprinde concluzia că doar în aceste situaţii intervine obligaţia autorităţii de notificare pentru remedierea abaterilor.

Însă, în speţă, neregula constatată a fost aceea de creare a condiţiilor artificiale pentru accesarea finanţării, deci o faptă anterioară şi concomitentă încheierii contractului, care dacă ar fi fost cunoscută la acel moment ar fi condus la neacordarea fondurilor.

Astfel, deşi la momentul încheierii contractului a fost verificată, din punct de vedere formal, îndeplinirea condiţiilor de eligibilitate, totuşi la acel moment Agenţia nu a avut la dispoziţie toate datele privind implementarea proiectului şi modalitatea de derulare a acestuia, astfel încât este îndreptăţită ca pe perioada de monitorizare să supună beneficiarii unor controale ex post, tocmai pentru stabilirea eventualelor nereguli, aşa cum sunt ele definite de O.U.G. nr. 66/2011.

Pe cale de consecinţă, nu se poate concluziona că prima instanţă a interpretat şi aplicat greşit prevederile contractuale, cu referire la art. 8 din contractul de finanţare, susţinerile recurentei, în acest sens, fiind nefondate.

În cadrul aceluiaşi motiv de recurs, s-a mai susţinut că prima instanţă a încălcat principiului previzibilităţii aplicării dreptului Uniunii Europene - hotărârea Tribunalului de Primă Instanţă al Comunităţilor Europene din cauza Opel Austria împotriva Consiliului T-115/94.

În această cauză, aşa cum a fost citată de recurentă s-a reţinut că: "(...) Din jurisprudenţă rezultă că legislaţia comunitară trebuie să fie certă, iar aplicarea sa previzibilă pentru justiţiabili. Principiul securităţii juridice impune ca orice act al instituţiilor care produce efecte juridice să fie clar, precis şi adus la cunoştinţa persoanei interesate, astfel încât aceasta să poată cunoaşte cu certitudine momentul de la care acest act există şi începe să producă efecte juridice. Această cerinţă de securitate juridică se impune cu o rigoare specială atunci când este vorba despre un act care poate avea consecinţe financiare, pentru a permite persoanelor interesate să cunoască cu exactitate întinderea obligaţiilor pe care actul le impune acestora."

Recurenta a invocat nerespectarea principiului previzibilităţii raportat la faptul că prevederile Regulamentului UE nr. 65/2011 şi ale O.U.G. nr. 66/2011 au intrat în vigoare după momentul încheierii contractului de finanţare (9 iunie 2010) moment la care, atât potrivit susţinerilor AFIR, cât şi potrivit motivării instanţei din sentinţa atacată, a fost săvârşită neregula care a dus la sancţionarea sa.

În acord cu opinia primei instanţe, Înalta Curte observă că sancţiunea în cauză a fost aplicată în conformitate cu prevederile art. 72 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 1698/2005 privind sprijinul pentru dezvoltare rurală acordat din Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală (FEADR) cu modificările şi completările ulterioare: " (2) Sumele plătite în mod nejustificat se recuperează în conformitate cu articolul 33 din Regulamentul (CE) nr. 1290/2005."

Or, aceste dispoziţii erau în vigoare la momentul încheierii contractului de finanţare, iar necunoaşterea lor nu poate fi justificată de recurentă.

Mai mult, Regulamentul (UE) nr. 65/2011 din 27 ianuarie 2011, invocat de recurentă a fost emis pentru stabilirea normelor de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1698/2005 al Consiliului în ceea ce priveşte punerea în aplicare a procedurilor de control şi a ecocondiţionalităţii în cazul măsurilor de sprijin pentru dezvoltare rurală.

Prin urmare, în mod firesc, instanţa de fond a statuat că "Regulamentul UE 65/2011 nu face altceva decât să reglementeze în mod explicit o interdicţie generală, preexistentă, de utilizare a unor prevederi legale în mod abuziv adică în alt scop decât cel pentru care au fost adoptate de legiuitor."

Aşadar, nu pot fi împărtăşite aprecierile recurentei, în sensul că, potrivit jurisprudenţei invocate, ar fi fost încălcat principiul previzibilităţii, cu atât mai mult cu cât nu s-a indicat în concret, care ar fi fost modalitatea în care ar fi putut să remedieze neregula constatată, de vreme ce aceasta a constat în crearea de condiţii artificiale la acordarea finanţării, iar consecinţa firească era aceea că societatea nu era aptă să beneficieze de plăţile efectuate.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Raportat la toate considerentele expuse mai sus, Înalta Curte apreciază că prezentul recurs este nefondat, motiv pentru care în temeiul prevederilor art. 20 din Legea 544/2004 şi disp. art. 497 C. proc. civ., va dispune respingerea acestuia, cu consecinţa menţinerii sentinţei pronunţate de instanţa de fond ca legală şi temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta SC A. SRL împotriva Sentinţei nr. 2488 din 6 octombrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 octombrie 2018.

Procesat de GGC - LM