Scope of conflict-of-interest rules under Law 161/2003 for parliamentarians hiring first-degree relatives to parliamentary offices

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 4 noiembrie 2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, anularea Raportului de evaluare nr. x din 13 octombrie 2015 emis de pârâtă prin care s-a reţinut încălcarea art. 70 şi 71 din Legea nr. 161/2003, pentru că reclamantul, deputat în legislaturile 2008 - 2012 şi 2012 - 2016, a încheiat Contractul civil nr. x din 5 ianuarie 2009 cu fiul său, B., prin care acesta a prestat servicii de realizare a evidenţei audienţelor în cadrul biroului parlamentar.

1.2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa nr. 11 din 20 ianuarie 2016, Curtea de Apel Timişoara a respins acţiunea reclamantului, ca neîntemeiată, apreciind că reclamantul a încălcat regimul juridic al conflictului de interese în materie administrativă, prin prisma dispoziţiilor art. 70 - 71 din Legea nr. 161/2003.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., reclamantul A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate şi admiterea acţiunii, cu consecinţa anulării raportului de evaluare, în considerarea următoarelor critici de nelegalitate:

Printr-o primă critică circumscrisă motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8. C. proc. civ., recurentul a susţinut că prin hotărârea atacată instanţa de fond a făcut o greşită interpretare a normelor de drept material aplicabile în cauză, respectiv a dispoziţiilor art. 70 - 79 din Legea nr. 161/2003, respectiv art. 38 din Legea nr. 96/2006;

În acest sens, recurentul susţine că instanţa de fond a dat o greşită interpretare noţiunii de conflict de interese, aşa cum este acesta definit prin art. 70 al Legii nr. 161/2003, limitându-şi raţionamentul la o interpretare lacunară, textuală, fără efectuarea unei analize a conţinutul întregului act normativ, a scopului şi spiritului normei de reglementare, dar mai ales fără a ţine cont de faptul că, prin raportare la data încheierii contractului, în cazul său, erau aplicabile, în completarea principiilor generale enunţate de dispoziţiile art. 70 şi 71, dispoziţiile art. 38 ale Legii nr. 96/2006, în varianta în vigoare pentru perioada 2009-2012, care nu prevedeau nicio interdicţie privind persoanele ce pot avea calitatea de angajat sau colaborator al birourilor parlamentare, şi nicidecum prevederile art. 72 - 79 din Legea nr. 161/2003, cu în mod greşit a apreciat instanţa de fond.

În opinia recurentului (i) dispoziţiile art. 70 şi 71 din Legea nr. 161/2003 au scopul de a determina şi clarifica sfera şi principiile care definesc conflictul de interese, iar dispoziţiile art. 72 - 79 au caracter de explicitare şi prevăd anumite categorii de funcţii şi demnităţi cărora li se aplică regimul conflictului de interese, limitările corelative, precum şi remediile administrative sau judiciare, după caz, aplicabile, în mod distinct pentru fiecare categorie în parte; (ii) dacă legiuitorul ar fi dorit să subsumeze dispoziţiilor Legii nr. 161/2003 situaţiile de conflict de interese ale deputaţilor şi senatorilor, cu siguranţă ar fi existat prevederi distincte în acest sens, aşa cum există pentru celelalte categorii de persoane, în conţinutul art. 72 - 79, şi aşa cum există prevederi privind incompatibilităţile ce privesc senatorii şi deputaţii în dispoziţiile art. 81 - 83; (iii) principiul ubi lex non distinquit, nec nos distinquere debemus, invocat de instanţă în considerentele sale, nu este aplicabil, în condiţiile în care Legea nr. 161/2003 distinge în mod concret categoriile de persoane cărora li se aplică regimul conflictului de interese.

Pornind de la această premisă recurentul consideră că nu se poate aplica, în situaţia deputaţilor şi senatorilor, doar prin analogie o dispoziţie legală reglementată explicit cu privire la la alte categorii de funcţii şi demnităţi publice, cu atât mai mult cu cât, în ce priveşte activitatea acestora există o lege specială, respectiv Legea nr. 94/2006, care are caracter de normă specială, în raport cu norma generală reprezentată de Legea nr. 161/2003.

În viziunea recurentului, mai există şi o a doua raţiune pentru care legiuitorul a decis ca parlamentarilor să nu li se aplice niciuna din dispoziţiile art. 72 - 79 şi aceasta rezultă implicit din dispoziţiile art. 72 alin. (2) din Legea nr. 161/2003, cu referire la conflictul de interese în cazul membrilor Guvernului. În concret, având în vedere că atribuţiile parlamentarilor privesc activitatea de legiferare, este absolut anormal şi dincolo de orice înţelegere cum aceştia ar putea favoriza o persoană apropiată să obţină foloase dintr-un act normativ cu caracter general aplicabil.

În acest context, recurentul consideră incorectă invocarea jurisprudenţei Înaltei Curţi, ori a aplicabilităţii Deciziei Curţii Constituţionale nr. 81/2013, în considerarea faptului că respectiva decizie priveşte aspecte de nelegalitate ale unor dispoziţii ale Legii nr. 219/2013 de modificare a Legii nr. 96/2006, iar modificările ulterioare aduse pentru conformarea acestora cu sus-citata decizie, s-au adus Legii nr. 96/2006 şi nu Legii nr. 161/2003.

Cu privire la fondul contestaţiei, recurentul susţine că, la data încheierii contractului civil, nu a încălcat nicio dispoziţie legală în vigoare, că a acţionat cu bună credinţă şi în deplină legalitate, iar la data la care Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale acele dispoziţii legale, nu a mai continuat contractul în cauză.

În acest sens, recurentul susţine că instanţa de fond, a apreciat că sunt întrunite condiţiile existenţei conflictului de interese, făcând o interpretare distorsionată şi total opusă spiritului normei de reglementare a definiţiei conflictului de interese, în condiţiile în care, pe de o parte interesul angajarea fiului nu a avut un scop patrimonial, (aşa numitul avantaj nu există), iar pe de altă parte prin considerentul în sensul că existenţa unui avantaj patrimonial reprezintă un interes suficient pentru existenţa suspiciunii de afectare a activităţii, instanţa de fond a consacrat un nou principiu, respectiv principiul relei credinţe, fără a fi nevoie de dovadă contrară.

Un al doilea motiv de recurs priveşte existenţa unor motive contradictorii reţinute de instanţa fondului, reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, cu trimitere la incidenţa dispoziţiilor art. 1 alin. (2) şi art. 10 din noul C. civ.

În acest sens, recurentul susţine că deşi instanţa de fond a considerat că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 din noul C. civ., raţionae temporis, dată fiind încheierea contractului civil înainte de intrarea în vigoare a acestuia, a apreciat totuşi asupra aplicabilităţii dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din respectivul act normativ, ceea ce ar conduce la înlăturarea aplicării, în cauză, a dispoziţiilor art. 10 din noul C. civ.

Cât priveşte aplicabilitatea dispoziţiilor noului C. civ. se arată că, deşi contractul civil în cauză a fost încheiat sub imperiul vechiul C. civ., având în vedere interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 6 alin. (2) şi (6), precum şi a art. 102 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, în cazul de faţă suntem în situaţia unei facta pendentia, iar în situaţiile juridice în curs de constituire, modificare sau stingere la data intrării în vigoare a legii noi se subsumează prevederilor acesteia, nefiind în niciuna din situaţiile exceptate de la acesta.

De asemenea, consideră recurentul că, pe lângă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, cu privire la chestiunea invocată, sunt aplicabile şi cele ale art. 488 alin. (1) pct. 8, context în care, se susţine că în speţă în mod nelegal, instanţa de fond a apreciat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 1 alin. (2) din noul C. civ., bazându-şi întregul raţionament pe aceste dispoziţii, fără să dea eficienţă dispoziţiilor prevăzute la art. 10 C. civ. care sunt deplin aplicabile în cauza de faţă.

În acest sens recurentul arată că: (i) deşi dispoziţiile art. 1 alin. (2) privesc acele situaţii în care nu există reglementări exprese cu privire la situaţia juridică invocată, instanţa de fond a trecut peste faptul că, în cauză, asemenea reglementări există fiind consacrate de dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 96/2006, ceea ce exclude aplicarea unor dispoziţii legale similare, (ii) dispoziţiile art. 10 din noul C. civ. interzic aplicarea prin analogie a unor texte legale atunci când este vorba de restrângerea exerciţiului drepturilor civile, ori cele care prevăd sancţiuni civile, în cazul de faţă fiind întrunite ambele condiţii, (restrângerea unui drept civil - acela de a intra în raporturi juridice cu orice persoană-, respectiv nerespectarea acestei interdicţii este sancţionată); (iii) atât motivarea instanţei cât şi cea a intimatei, se circumscriu strict aplicării grosiere a unor norme cu caracter general, ignorând cu bună ştiinţă existenţa unor reglementări cu caracter special, aplicabile în speţă, şi caracterul derogatoriu al acestora, consacrat ca principiu de drept.

1.4. Apărările intimatei

Prin întâmpinarea formulată, Agenţia Naţională de Integritate a solicitat respingerea recursului ca nefondat susţinând, în esenţă, că hotărârea instanţei de fond a fost pronunţată cu respectarea legii.

1.5. Procedura derulată în recurs

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii din data de 23 noiembrie 2017, conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea de şedinţă din data de 22 martie 2018, Înalta Curte-Completul de filtru a admis în principiu recursul, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., fixând termen pentru judecarea pe fond a acestuia, cu dezbateri în condiţii de contradictorialitate.

2. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând cauza din perspectiva obiectului şi a normelor legale incidente, a probatoriului administrat, şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ. Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi îl va respinge ca atare, pentru considerentele arătate în continuare.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că atât prin cererea de chemare în judecată cu care a fost învestită instanţa de fond cât şi prin cererea de recurs, recurentul a susţinut, prin raportare la dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 96/2006, respectiv a dispoziţiilor art. 70 - 79 din Legea nr. 161/2003, nelegalitatea raportului de evaluare contestat, prin expunerea unui set de argumente, în susţinerea tezei lipsei temeiului legal atât pentru reţinerea stării de conflict de interese în general în cazul deputaţilor/senatorilor cât şi pentru reţinerea stării de conflict de interese în cazul concret al formulării unei propuneri de angajare a unei rude de gradul I la cabinetul parlamentar, pe care instanţa de fond le-a înlăturat în mod justificat, pentru argumentele expuse pe larg prin considerentele hotărârii pronunţate şi însuşite de instanţa de control judiciar.

Astfel, recurentul a invocat lipsa temeiului legal al stării de conflict de interese în cazul senatorilor şi deputaţilor, susţinând în dezacord cu instanţa de fond că: (i) dispoziţiile art. 70 şi art. 71 din Legea nr. 161/2003, reprezintă doar norme cu caracter general care nu se aplică şi parlamentarilor, în condiţiile în care, respectivul act normativ, nu conţin vreo normă specială care să reglementeze în mod expres conflictul de interese în situaţia deputaţilor/senatorilor spre deosebire de situaţia altor funcţii/demnităţi publice la care se face referire în cuprinsul aceluiaşi act normativ, şi spre deosebire de modul de reglementare a incompatibilităţilor, cu referire concretă la faptul că pe lângă consacrarea incompatibilităţii în cuprinsul art. 80 legiuitorul prin art. 80 şi art. 81 a înţeles să facă referire expresă la deputaţi şi senatori; (ii) în cazul său erau aplicabile doar dispoziţiile art. 38 ale Legii nr. 96/2006, în varianta în vigoare pentru perioada 2009 - 2012, care nu prevedeau nicio interdicţie privind persoanele ce pot avea calitatea de angajat sau colaborator al birourilor parlamentare.

În acest context, Înalta Curte constată că prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, de altfel necontestată de recurent, şi a realizat o încadrare juridică adecvată, prin prisma dispoziţiilor art. 70 - 71 din Legea nr. 161/2003, şi nu a dispoziţiilor art. 72 - 79, cum în mod greşit susţine recurentul, apreciind în mod justificat şi temeinic motivat că actul administrativ dedus judecăţii este legal, pentru argumentele expuse în considerentele hotărârii pronunţate, şi însuşite parţial de instanţa de control judiciar, care se va limita doar la analiza motivelor de recurs invocate de recurent, în acord cu dispoziţiile art. 499 C. proc. civ.

La pronunţarea prezentei decizii, în realizarea rolului constituţional ce revine instanţei supreme de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii în primul rând prin promovarea unei jurisprudenţe unitare, ca modalitate de respectare a principiului securităţii juridice, prevăzut implicit în totalitatea articolelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, şi care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (CEDO, Decizia din 6 decembrie 2007, cererea nr. x/05, Beian împotriva României, §39), Înalta Curte are în vedere practica sa anterioară reprezentată, cu titlu de exemplu, de Deciziile nr. 6874/2013, nr. 7487/2013, nr. 565/2014, nr. 2201/2014, nr. 2312/2015 şi nr. 2314/2014, prin care s-a reţinut că există conflict de interese în sensul art. 70 şi art. 71 din Legea nr. 161/2003 în ipoteza în care se constată că persoana care deţine calitatea de deputat a formulat propunerea de angajare a soţiei/fiului/fiicei/fratelui la cabinetul de parlamentar şi a avizat contractul de muncă.

Astfel, detaliind problemele de drept deduse judecăţii şi răspunzând la motivele de recurs anterior prezentate, Înalta Curte constată următoarele:

1. Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Analizând criticile referitoare la lipsa de temei legal pentru constatarea stării de conflict de interese în cazul deputaţilor/senatorilor, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de fond a reţinut că dispoziţiile art. 70 din Legea nr. 161/2003 se aplică şi deputaţilor şi senatorilor neexistând nici un argument juridic care să justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, şi a principiilor prevăzute prin art. 71 din acelaşi act normativ, reţinerea unui tratament diferit pentru persoanele care ocupă respectivele demnităţi publice.

Astfel, Înalta Curte constată că deşi conflictul de interese nu este prevăzut expres în Constituţie, care nu se referă la această situaţie, reglementându-se doar incompatibilităţile, dispoziţiile din legi şi regulamente referitoare la problema în discuţie trebuie să respecte cadrul constituţional care configurează regimul juridic al mandatului parlamentar, inclusiv sub aspectul îndatoririlor, incompatibilităţilor şi interdicţiilor în cazul deputaţilor şi senatorilor.

Actele normative relevante pentru reglementarea în cazul parlamentarilor, a conflictului de interese pentru aspectele administrative sunt pe lângă Legea nr. 176/2010, Legea nr. 161/2003, Legea nr. 96/2006 şi regulamentele celor două camere ale Parlamentului.

Conflictul de interese este definit de art. 70 din Legea nr. 161/2003 ca fiind situaţia în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcţie publică are un interes personal de natură patrimonială care ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi a altor acte normative.

Aceeaşi definiţie a fost preluată în dispoziţiile art. 174 alin. (3) din Regulamentul Senatului, în Secţiunea a 2-a - Conflictul de interese, constatarea incompatibilităţilor şi ale interdicţiilor -, cu menţiunea că noţiunea de conflict de interese nu este reglementată expres de Legea nr. 96/2006 în forma în vigoare la data emiterii raportului de evaluare contestat.

O definiţie a conflictului de interese pentru funcţionarii publici este inclusă în art. 13 din Recomandarea 10/2000 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei.

Astfel, se prevede:

"Conflictul de interese apare atunci când funcţionarul public are un interes personal care influenţează sau pare că influenţează îndeplinirea atribuţiilor sale oficiale cu imparţialitate şi obiectivitate. Interesele private ale funcţionarului public pot include un beneficiu pentru sine sau pentru familia sa, pentru rudele sale apropiate, pentru prieteni, pentru persoane sau apropiaţii cu care funcţionarul public a avut relaţii politice sau de afaceri. Interesul personal se poate referi şi la orice datorii pe care funcţionarul public le are faţă de persoanele enumerate mai sus".

Deşi statutul constituţional şi legal al deputaţilor şi senatorilor este diferit de statutul funcţionarilor publici, existând particularităţi cu privire la exercitarea anumitor drepturi, acest statut nu poate justifica diferenţa de tratament juridic în raport cu celelalte categorii de persoane care exercită o demnitate publică sau o funcţie publică, pentru a se reţine că parlamentarilor nu le sunt aplicabile prevederile art. 70 din Legea nr. 161/2003 care reglementează conflictul de interese.

Aceste dispoziţii se interpretează şi se aplică coroborat cu întregul cadru instituit prin prevederile Legii nr. 161/2003, iar, din conţinutul Titlului IV - "Conflictul de interese şi regimul incompatibilităţilor în exercitarea demnităţilor publice şi funcţiilor publice" al acestei legi, rezultă că regimul incompatibilităţilor şi conflictului de interese se aplică tuturor titularilor de funcţii publice, în care se includ atât funcţiile publice administrative, cât şi funcţiile de demnitate publică: Preşedintele României, deputaţii şi senatorii, consilierii prezidenţiali şi consilierii de stat din Administraţia prezidenţială, primul ministru, miniştrii, miniştrii delegaţi, secretarii şi subsecretarii de stat, inclusiv funcţiilor asimilate acestora, prefecţii şi subprefecţii, magistraţii, aleşii locali, funcţionarii publici.

Totodată, chiar dacă este reală susţinerea recurentului-reclamant, în sensul că în materia conflictului de interese există o reglementare neunitară, cu privire la diferitelor categorii de persoane care ocupă funcţii/demnităţi publice, acest fapt nu reprezintă un argument care să justifice o diferenţă de tratament juridic pentru deputaţi în raport de celelalte categorii de persoane care ocupă funcţii/demnităţi publice şi cărora li se aplică dispoziţiile art. 70 din Legea nr. 161/2003 în condiţiile în care nu există nici o normă de excepţie pentru această categorie de persoane, art. 70 nu face nici un fel de distincţie între categoriile de persoane care ocupă funcţii/demnităţi publice, iar din perspectiva obiectului şi scopului acestei reglementări - care vizează asigurarea integrităţii în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice şi prevenirea corupţiei instituţionale - toate persoanele menţionate se află în aceeaşi situaţie juridică, circumscrisă încă din titlu reglementării, prin sintagma funcţii şi demnităţi publice, în considerarea cărora le revin obligaţii specifice.

Această interpretare este confirmată şi de considerentele Deciziei nr. 81/2013 a Curţii Constituţionale, prin care s-a statuat că situaţia senatorilor şi deputaţilor este aceeaşi cu a celorlalte categorii de demnitari şi funcţionari publici cărora li se aplică actul normativ, ceea ce confirmă aplicabilitatea aceluiaşi regim juridic în materia conflictului de interese, atât funcţionarilor publici administrativi, cât şi celorlalţi titulari de funcţii/demnităţi publice.

În acest sens, Înalta Curte constată, contrar celor susţinute de recurent, că prezintă relevanţă, în cauză, considerentele Deciziei nr. 81 din 27 februarie 2013, publicate în Monitorul Oficial nr. 136 din 14 martie 2013, la care în mod corect a făcut referire şi instanţa de fond, prin care Curtea Constituţională a soluţionat obiecţia de neconstituţionalitate a unor dispoziţii din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor.

Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că, în vederea asigurării integrităţii în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice, toate persoanele menţionate la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 se află în aceeaşi situaţie juridică, circumscrisă încă din titlul reglementării, prin sintagma "funcţii şi demnităţi publice", în considerarea căreia le revin obligaţii specifice.

Or, a mai constatat instanţa constituţională, situaţia deputaţilor şi a senatorilor - prevăzută la pct. 3 al art. 1 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 - este aceeaşi cu a celorlalte categorii de demnitari şi funcţionari publici cărora li se aplică actul normativ.

Totodată, chiar dacă se poate reţine o anumită necorelare, sub aspectul circumstanţierii funcţiilor/demnităţilor publice, a normelor care reglementează incompatibilităţile şi conflictului de interese, criticabilă, prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 24/2000, care impuneau o reglementarea unitară a celor două instituţii, în scopul realizării unei sistematizări a materiei, cu consecinţa creşterii accesibilităţii şi predictibilităţii legii, faptul că legiuitorul a înţeles să adopte o altă abordare cu privire la reglementarea incompatibilităţilor în cazul ocupării unor funcţii/demnităţi publice, cu referire expresă la categoria senatorilor şi deputaţilor, nu reprezintă un argument pertinent care să susţină în mod rezonabil teza expusă de recurent prin cererea de recurs, în condiţiile în care nu a fost identificată nici o raţiune care să împiedice legiuitorul să abordeze în mod diferit instituţia incompatibilităţii faţă de instituţia conflictului de interese.

În raport de cele menţionate, Curtea constată, că instanţa de fond a interpretat în mod corect prevederile art. 70 din Legea nr. 161/2003, sub aspectul câmpului de aplicare, reţinând că acestea sunt aplicabile tuturor categoriilor de persoane care exercită demnităţi sau funcţii publice, respectiv deputaţilor şi senatorilor, fiind corect aplicat în cauză principiul nec nos distinquerre debemus.

Faptul că până la adoptarea Legii nr. 213/2013, Legea nr. 96/2006 nu reglementa în mod expres instituţia conflictului de interese în cazul deputaţilor nu reprezintă un argument viabil în susţinerea tezei recurentului în sensul inaplicabilităţii dispoziţiilor art. 70 - 71 din Legea nr. 161/2003, în situaţia deputaţilor, în contextul în care legiuitorul a definit prin norma înscrisă în art. 70, noţiunea de conflict de interese, prin raportare la exercitarea unor funcţii de demnitate publică, respectiv a unor funcţii publice, fără raportare directă la toate funcţiile şi demnităţile publice din spaţiul juridic naţional.

Prin urmare, este nejustificată critica referitoare la lipsa de temei legal pentru constatarea conflictului de interese în cazul deputaţilor şi senatorilor, aspect reţinut în mod corect de instanţa de fond prin interpretarea teleologică şi logică a dispoziţiilor art. 70 şi art. 71 din Legea nr. 161/2003.

În condiţiile în care temeiul de drept pentru constatarea conflictului de interese, dedus judecăţii, îl reprezintă dispoziţiile art. 70 - 71 din Legea nr. 161/2003, Înalta Curte nu va valida considerentele instanţei de fond referitoare la aplicarea, în cauză, atât a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din noul C. civ. cât şi a prevederilor art. 72 din Legea nr. 161/2003.

Analizând situaţia sancţionării prin prisma constatării conflictului de interese a propunerii de angajare a unei rude de gr. 1 la cabinetul parlamentar, Înalta Curte constată că instanţa de fond a făcut, şi sub acest aspect, o corectă interpretare şi aplicare a legii.

Astfel, referitor la susţinerea reclamantului privind inexistenţa conflictului de interese în privinţa angajării personalului birourilor parlamentare, Înalta Curte, reţine, în acord cu instanţa de fond, că sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute în definiţia cuprinsă în art. 70 din Legea nr. 161/2003 interesul personal putând fi reprezentat şi de un beneficiu patrimonial pe care o rudă sau o persoană apropiată îl obţine ca urmare a deciziei luate de persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcţie publică, de natură a influenţa exercitarea cu obiectivitate a atribuţiilor.

În privinţa condiţiei referitoare la interesul personal de natură patrimonială, în sensul prevederilor art. 70 din Legea nr. 161/2003, Înalta Curte reţine că aceasta este îndeplinită atâta timp cât acţiunile reclamantului au avut ca finalitate angajarea fiului la biroul parlamentar, care au încasat remuneraţia cuvenită, ceea ce a produs consecinţe în patrimoniul familial, împrejurare care se circumscrie textului de lege menţionat.

În fine, faţă de principiile consacrate prin dispoziţiile art. 71 din Legea nr. 161/2003 nu pot fi reţinute ca şi argumente în justificarea legalităţii formulării unei propuneri de angajare a unei rude de gradul I la cabinetul parlamentar, aspectele legate de specificul activităţii parlamentare.

Prin urmare, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu este incidentă în cauză.

2. În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Faţă de împrejurarea că în cazul recurentului existenţa conflictului de interese de natură administrativă a fost reţinută prin prisma dispoziţiilor art. 70 - 71 din Legea nr. 161/2003, şi nu a dispoziţiilor art. 72, Înalta Curte va înlătura considerentele instanţei de fond referitoare la aplicarea în cauză prin prisma dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din noul C. civ., a dispoziţiilor art. 72 care conturează regimul juridic în cazul demnitarilor membrii ai Guvernului, fapt care însă nu este de natură a afecta legalitatea hotărârii recurate, în sensul invocat de recurent, prin raportare la dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Totodată, referirea expresă a instanţei de fond la dispoziţiile art. 72 nu conduce la conturarea existenţei unor considerente contradictorii aşa cum susţine recurentul în contextul în care judecătorul fondului a conchis, în urma analizei tuturor aspectelor cauzei, prin considerente lipsite de echivoc în sensul că în perioada relevantă în cauză conflictul de interese era expres reglementat pentru categoria parlamentarilor prin dispoziţiile art. 70 - 71 din Legea nr. 161/2003.

3. Înalta Curte nu va primi, prin raportare la dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., care deşi neinvocate de recurent, sunt incidente în cauză prin raportare la una din criticile formulate prin cererea de recurs, nici motivul de recurs referitor la contradictorialitatea considerentelor, cu referire concretă la aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 10 din noul C. civ., în condiţiile în care este lipsit de echivoc că, răspunzând motivelor de nelegalitate invocate prin cererea de chemare în judecată, judecătorul fondului a constatat că dispoziţiile art. 10 din noul C. civ. nu sunt aplicabile în cauză, prin raportare la data încheierii contractului civil ce a stat la baza constatării conflictului de interese de natură administrativă în sarcina recurentului.

Faptul că judecătorul fondului, folosind sintagma "în măsura în care s-ar accepta..." a făcut o scurtă referire la respectarea exigenţelor art. 10 din noul C. civ. nu este de natură a pune la îndoială concluzia privind inaplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 10 din respectivul act normativ, aşa cum în mod greşit susţine recurentul.

Prin urmare, faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că motivele de recurs, invocate şi analizate prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ. sunt nefondate, fiind legală şi netemeinică hotărârea instanţei de fond prin care a fost respinsă cererea de anulare a Raportului de evaluare nr. x/13 octombrie 2015 emis de Agenţia Naţională de Integritate.

3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive de reformare a sentinţei instanţei de fond potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. împotriva Sentinţei nr. 11 din 20 ianuarie 2016 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 octombrie 2018.

Procesat de GGC - LM