Exporters denied refund of petroleum charge held lawful internal tax

Asupra recursurilor de faţă,

Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzelor reţine următoarele:

1. Obiectul acţiunii şi cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 29 iunie 2010, reclamanta Societatea A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri,

- anularea Deciziei nr. 180.563 din 25 mai 2010 emise de pârât;

- constatarea inexistenţei dreptului pârâtului de a colecta pentru viitor de la societatea reclamantă a taxei reglementate de O.U.G. nr. 249/2000 şi, corelativ, inexistenţa obligaţiei societăţii reclamante de plată pentru viitor a taxei, pentru incompatibilitatea O.U.G. nr. 249/2000 cu dispoziţiile dreptului comunitar;

- restituirea sumei de 77.823.707 RON, la care se adaugă dobânda legală până la achitarea efectivă, plătită de reclamantă Fondului Special pentru Produse Petroliere în perioada 2007 - 2010 pentru produse livrate pe piaţa externă;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

2. Circumstanţele de fapt şi de drept ale cauzei

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, prin O.U.G. nr. 249/2000 s-a înfiinţat fondul special pentru produse petroliere, pentru acoperirea integrală a obligaţiilor de plată aferente fostei B. înfiinţate prin H.G. nr. 540/1996, fond ce se constituia prin includerea în preţul produselor petroliere livrate, benzina şi motorina, obţinute de producători sau rezultate din procesare, a unei sume fixe în RON reprezentând echivalentul sumei de 0,01 dolari SUA/litru la cursul de schimb valutar din ultima zi a lunii anterioare livrării.

Ulterior, prin Legea nr. 142/2006 a fost modificată O.U.G. nr. 249/2000, prevăzându-se că fondul special se constituie prin includerea sumei fixe în preţul produselor petroliere livrate pe piaţa internă şi externă. Motivaţia instituirii acestui fond a reprezentat-o acoperirea integrală a obligaţiilor de plată aferente fostei B..

Reclamanta a arătat, în esenţă, că sumele plătite în baza O.U.G. nr. 249/2000 au natură fiscală conform art. 22 din Codul de procedură fiscală şi art. 2 pct. 7 din Legea nr. 500/2002 şi că au un caracter nedatorat, după data de 01 ianuarie 2007, când România a aderat la Uniunea Europeană, întrucât încalcă dispoziţiile art. 25 din Tratatul privind Comunităţile Europene, reprezentând o taxă cu caracter fiscal, impusă în mod unilateral de un stat membru şi cerută pentru faptul că mărfurile trec o frontieră.

Prin încheierea din 10 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti a admis în parte excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârâtul Ministerul Economiei, prin întâmpinare şi a respins capetele de cerere privind anularea adresei nr. x din 25 mai 2010 şi privind inexistenţa dreptului pârâtului de a colecta pentru viitor de la reclamantă a taxei prevăzută de O.U.G. nr. 249/2000, ca inadmisibile.

În cauză, s-a formulat de către pârât o cerere de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, ce a fost respinsă de instanţă prin încheierea din 25 mai 2011.

Ulterior, prin încheierea din 22 iunie 2011, în urma unei cereri a pârâtului Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, a fost introdus în cauză, în calitate de pârât Ministerul Finanţelor Publice, în raport de obiectul cauzei şi atribuţiile specifice ale M.F.P. în administrarea şi gestionarea bugetului public naţional.

3. Hotărârea primei instanţe pronunţate în primul ciclu procesual.

Prin Sentinţa civilă nr. 5867 din data de 12 octombrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta Societatea A. SA în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, având ca obiect restituirea sumei de 77.823.707 RON, la care se adaugă dobânda legală, plătită de reclamantă la Fondul Special pentru Produse Petroliere în perioada 2007 - 2010, pentru produsele petroliere livrate pe piaţa externă.

În motivarea acestei soluţii, Curtea a apreciat că refuzul pârâtului Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri de a restitui reclamantei sumele astfel pretinse nu reprezintă un refuz nejustificat de a soluţiona o cerere, acesta fiind, în concret, obiectul prezentei acţiuni.

Prima instanţă a reţinut că în perioada 2007 - 2010 reclamanta Societatea A. SA a achitat în contul pârâtei Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, în total suma de 77.823.707 RON, reprezentând sumele prevăzute de O.U.G. nr. 249/2000 pentru constituirea Fondului Special pentru Produse Petroliere, sume provenite din livrarea de benzină şi motorină pe piaţa externă.

Analizând dispoziţiile O.U.G. nr. 249/2010, prin prisma dispoziţiilor art. 25 din Tratatul Comunităţilor europene, Curtea a concluzionat că suma respectivă de 0,01 dolari SUA pe litru ce se include în preţul produselor petroliere, se calculează atât produselor livrate pe piaţa internă, cât şi celor livrate pe piaţa externă, astfel că taxa respectivă nu are caracter de taxă vamală la export sau cu efect echivalent, nefiind instituită pentru trecerea frontierei de către o marfă, ci având caracterul unei taxe interne.

A arătat prima instanţă că, admiţând că taxa instituită de O.U.G. nr. 249/2010 ar reprezenta o taxă vamală interzisă de art. 25 din TCE, solicitarea reclamantei de a i se restitui această taxă este neîntemeiată, întrucât suma respectivă a fost inclusă în preţul benzinei şi motorinei livrată pe piaţa externă, şi, prin urmare, nu a fost suportată de către reclamantă care a livrat produsele petroliere, ci de către persoanele care au achiziţionat produsele respective. În acest sens, Curtea Europeană de Justiţie s-a pronunţat în cauza C-192/95 Comateb ş.a., în care a reţinut că cel care a plătit o taxă vamală contrară dreptului comunitar nu poate cere restituirea taxei, dacă a transferat acest cost asupra consumatorilor, întrucât nu este permisă îmbogăţirea fără justă cauză, iar instanţele naţionale trebuie să determine dacă taxa a fost transferată, în tot sau în parte, de către comerciant asupra altora.

A mai arătat că, din redactarea art. 1 din O.U.G. nr. 249/2010 rezultă că suma respectivă de 0,01 dolari pe litru se include în preţul produselor, şi prin urmare cel care suportă această taxă nu este cel care livrează produsele petroliere, ci cel care achiziţionează aceste produse şi care achită preţul, astfel că reclamanta nu justifică vreun prejudiciu prin stabilirea acestei taxe.

4. Recursul exercitat împotriva hotărârii Curţii de apel

Împotriva Sentinţei nr. 5867 din 12 octombrie 2011 a declarat recurs reclamanta Societatea A. SA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a criticat încheierea de şedinţă prin care a fost admisă în parte excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a apreciat că instanţa a schimbat natura acţiunii cu care a fost sesizată, calificând acţiunea ca având ca obiect "constatarea refuzului nejustificat al pârâtului M.E.C.M.A. de a soluţiona cererea de restituire a sumelor achitate în temeiul O.U.G. nr. 249/2000 şi obligarea pârâtei M.E.C.M.A. la restituirea acestor sume", acţiune ce se încadrează în dispoziţiile art. 8 alin. (1) teza a II-a coroborat cu art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Cu încălcarea, deci, a principiului disponibilităţii, ce obligă instanţa la soluţionarea acţiunii potrivit cauzei şi obiectul indicat, prima instanţă a schimbat cauza şi natura acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art. 8 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004, soluţionând un alt tip de acţiune decât cea cu care a fost sesizată, întemeiată pe dispoziţiile art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004.

A mai arătat că este nelegală hotărârea instanţei şi în privinţa caracterizării contribuţiei la Fondul Special pentru produse petroliere ca având caracterul unei taxe interne, argumentul instanţei cu privire la această caracterizare este lapidar, incoerent şi lipsit de logică, precum şi în privinţa reţinerii faptului că societatea reclamantă s-ar îmbogăţi fără justă cauză în cazul restituirii taxei achitate, în realitate aceasta recuperând pierderea suferită.

A apreciat că nu este aplicabilă în cauză speţa Curţii Europene de Justiţie citată de instanţa de fond, C-192/95 Comateb, speţă potrivit cu care, cel care a plătit o taxă vamală contrară dreptului comunitar nu poate cere restituirea acesteia, dacă a transferat acest cost asupra consumatorilor.

La data de 16 octombrie 2013 recurenta a depus o completare a motivării, invocând un motiv de recurs de ordine publică, respectiv încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii prin omisiunea de a pronunţa hotărârea în contradictoriu cu toate părţile din dosar.

Se arată că, deşi la termenul din 22 iunie 2011 instanţa de fond a admis cererea de introducere în cauză în calitate de pârât a Ministerului Finanţelor Publice în raport de obiectul acţiunii şi atribuţiile specifice ale M.E.F. în administrarea şi gestionarea bugetului public naţional, sentinţa recurată nu a fost pronunţată şi în contradictoriu cu aceasta, ci doar în contradictoriu cu M.E.C.

5. Decizia instanţei de recurs pronunţată în primul ciclu procesual

Prin Decizia nr. 6820 din 22 octombrie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de Societatea A. SA Ploieşti împotriva Sentinţei civile nr. 5867 din 12 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare către aceeaşi instanţă.

A reţinut instanţa de recurs că reclamanta-recurentă a solicitat instanţei anularea Deciziei nr. 180563 din 25 mai 2010 emise de pârât, constatarea inexistenţei dreptului pârâtei de a colecta pentru viitor de la societatea reclamantă taxa reglementată de dispoziţiile O.U.G. nr. 249/2000 şi corelativ inexistenţei obligaţiei sale de plată pentru viitor a taxei pentru incompatibilitatea dispoziţiilor O.U.G. nr. 249/2000 cu dispoziţiile dreptului comunitar; restituirea sumei de 77.823.707 RON la care se adaugă dobânda legală până la achitarea efectivă şi obligarea pârâtului la cheltuieli de judecată.

A constatat instanţa, examinând dispozitivul sentinţei recurate, că soluţia de respingere a acţiunii a fost pronunţată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, deşi calitate de pârât în cauză are şi Ministerul Finanţelor Publice.

În esenţă, instanţa de control judiciar a apreciat a fi incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanţa de fond a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., prin aceea că a omis să pronunţe hotărârea în contradictoriu cu toate părţile din dosar, aspect de natură a vătăma drepturile procesuale ale persoanei necitate.

În rejudecare, s-a decis a se avea în vedere şi celelalte critici formulate prin calea de atac a recursului, judecătorul fondului urmând a clarifica următoarele aspecte: obiectul acţiunii în raport de petitul introductiv, având în vedere că nu exista o decizie de soluţionare a cererii societăţii reclamante; dacă Adresa nr. x din 25 mai 2010 emisă de pârâtul MECMA are caracterul unui act administrativ, aşa cum este definit de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, iar în ipoteza în care are un astfel de caracter, dacă în cauză suntem în prezenţa unui refuz nejustificat conform dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.

6. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond, în al doilea ciclu procesual, după casare cu trimitere spre rejudecare

Prin Sentinţa nr. 165 din 25 ianuarie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Departamentul pentru Energie (actual Ministerul Energiei) şi a respins acţiunea în contradictoriu cu Ministerul Energiei ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă.

A respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei şi chematului în garanţie Ministerul Finanţelor Publice şi a respins acţiunea formulată de reclamanta Societatea A. SA în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Economiei, Comerţului şi Relaţiilor cu Mediul de Afaceri, ca nefondată.

A respins, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanţie formulată în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice.

A obligat reclamanta la plata onorariului suplimentar de 1.000 RON pentru expertul C..

A reţinut instanţa că, în fapt, în perioada 2007 - 2010 reclamanta Societatea A. SA a achitat în contul pârâtei Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, în total suma de 77.823.707 RON, reprezentând sumele prevăzute de O.U.G. nr. 249/2000 pentru constituirea Fondului Special pentru Produse Petroliere.

Din raportul de expertiză contabilă întocmit în al doilea ciclu procesual rezultă faptul că reclamanta nu a adăugat centul/litru la preţul de vânzare al produsului petrolier comercializat în perioada 01.01.2007-31.03.2010, expertul indicând faptul că reclamanta a achitat din surse proprii centul/litru pentru livrările pe piaţa externă în perioada de referinţă.

Printr-o cerere intitulată plângere prealabilă, înregistrată la pârâta Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri sub nr. 230.237/2010, reclamanta a solicitat restituirea sumei de mai sus întrucât ar avea un caracter nedatorat, dispoziţiile O.U.G. nr. 249/2000 contravenind art. 25 din Tratatul privind Comunităţile Europene.

La această cerere, pârâta MECMA a răspuns reclamantei prin adresa nr. x din 24 mai 2010, arătând că sumele fixe prevăzute de O.U.G. nr. 249/2000 nu sunt taxe vamale sau cu efect echivalent, ele nu au fost instituite pentru a reglementa domeniul exportului sau importului, ci au ca ţintă producătorii sau procesatorii de produse petroliere livrate atât la intern cât şi la extern, iar Tratatul de aderare a României la UE nu a impus eliminarea taxelor interne pe care România, ca orice alt stat membru, le poate aplica.

În ceea ce priveşte problema de drept în litigiu, a apreciat instanţa de fond că acţiunea reclamantei are ca obiect constatarea refuzului nejustificat al pârâtei M.E.C.M.A. de a-i soluţiona cererea de restituire a sumelor achitate în temeiul O.U.G. nr. 249/2000 şi obligarea pârâtei M.E.C.M.A. (ulterior reorganizată) la restituirea acestor sume, acţiune ce se încadrează în dispoziţiile art. 8 alin. (1) teza a 2-a coroborat cu art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

A reţinut Curtea că, în analiza existenţei refuzului nejustificat al pârâtei de a restitui reclamantei sumele achitate în temeiul O.U.G. nr. 249/2000 pentru produsele petroliere livrate pe piaţa externă, în perioada 2007 - 2010, trebuie pornit de la însăşi teza reclamantei care supune cercetării instanţei dacă prevederile O.U.G. nr. 249/2000 contravin dispoziţiilor art. 25 din Tratatul Comunităţilor europene.

Potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 249/2000, în forma în vigoare în perioada 2007 - 2010 "se constituie Fondul special pentru produse petroliere, prin includerea în preţul produselor petroliere livrate pe piaţa internă şi externă, benzină şi motorină, obţinute de producători sau rezultate din procesare, a unei sume fixe în RON reprezentând echivalentul sumei de 0,01 dolari S.U.A./litru la cursul de schimb valutar din ultima zi a lunii anterioare livrării."

Potrivit art. 23 din T.C.E.:, Comunitatea se va baza pe o uniune vamală care va cuprinde comerţul cu mărfuri în ansamblu şi care va presupune interzicerea între statele membre a taxelor vamale la importuri şi exporturi şi a tuturor tarifelor cu efect echivalent şi adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiile lor cu ţări terţe".

Art. 25 din T.C.E. (actualmente art. 38 din Tratatul privind Uniunea Europeana) prevede că:

"Taxele vamale la importuri şi exporturi şi tarifele cu efect echivalent sunt interzise între statele membre. De asemenea, această interdicţie se va aplica taxelor vamale de natură fiscală."

Art. 28 din T.C.E. (actualmente art. 41 din Tratatul privind Uniunea Europeana) prevede:

"Restricţiile cantitative la importuri şi toate măsurile cu efect echivalent sunt interzise între statele membre."

Prin aceste dispoziţii sunt stabilite principiile liberei circulaţii a mărfurilor, principiul nediscriminării produselor importate cu produsele interne, libera concurenţă, precum şi interdicţia statelor membre de a introduce taxe contrare principiilor tratatului.

Cât priveşte O.U.G. nr. 249/2000, din conţinutul dispoziţiilor citate, rezultă că suma respectivă de 0,01 dolari SUA pe litru ce se include în preţul produselor petroliere, se calculează atât produselor livrate pe piaţa internă, cât şi celor livrate pe piaţa externă.

Cu privire la ipoteza de discuţie în litigiul de faţă, prin voinţa legiuitorului, suma respectivă a fost inclusă în preţul benzinei şi motorinei livrate pe piaţa externă. Prin urmare, la nivel teoretic, în sistemul O.U.G. nr. 249/2000 taxa ar fi fost suportată de către persoanele care au achiziţionat produsele respective, iar nu de către reclamantă, astfel că aceasta nu poate pretinde o vătămare.

Astfel, reţine Curtea Europeană de Justiţie în cauzele conexate C-192/95 şi C 218/95 Comateb ş.a. că persoana care a plătit o taxă vamală contrară dreptului comunitar nu poate cere restituirea taxei, dacă a transferat acest cost asupra consumatorilor, întrucât nu este permisă îmbogăţirea fără justă cauză, iar instanţele naţionale trebuie să determine dacă taxa a fost transferată, în tot sau în parte, de către comerciant asupra altora.

Din redactarea art. 1 din O.U.G. nr. 249/2000 rezultă că suma respectivă de 0,01 dolari pe litru se include în preţul produselor, şi prin urmare cel care suportă această taxă nu este cel care livrează produsele petroliere, ci cel care achiziţionează aceste produse şi care achită preţul, astfel că reclamanta nu justifică vreun prejudiciu prin stabilirea acestei taxe.

În plus, dincolo de acest aspect, trebuie avută în vedere şi specificitatea litigiului de faţă. Împrejurarea că reclamanta, deşi a calculat şi virat la buget această taxa, totuşi nu a adăugat centul/litru la preţul de vânzare al produsului petrolier comercializat în perioada 1 ianuarie 2007 - 31 martie 2010, expertul indicând faptul că reclamanta a achitat din surse proprii centul/litru pentru livrările pe piaţa externă în perioada de referinţă, nu conduce la o concluzie contrară, întrucât aceasta este o modalitate de lucru stabilită doar de reclamantă, în baza propriei opţiuni, neimputabilă autorităţii pârâte şi nefundamentată pe dispoziţiile legale mai sus menţionate.

Altfel spus, în condiţiile în care în raporturile comerciale dintre reclamantă şi clienţii săi nu a fost inclusă în preţul la extern respectiva taxă, practic întregul edificiu argumentativ al reclamantei privind nesocotirea dreptului Uniunii Europene rămâne fără suport întrucât reclamanta a înţeles să nu aplice norma internă în ceea ce priveşte preţul produselor livrate la extern.

Împrejurarea că reclamanta a înţeles să achite din resurse proprii respectiva taxă nu o îndreptăţeşte la restituire câtă vreme nu s-a achitat în baza unor dispoziţii constatate irevocabil ca nelegale (contrare dreptului Uniunii Europene), ci a unui mecanism propriu al reclamantei, neprevăzut de lege.

7. Recursurile exercitate împotriva hotărârii Curţii de apel pronunţate în al doilea ciclu procesual

7.1. Împotriva sentinţei nr. 165 din 25 ianuarie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, a declarat recurs expertul C., solicitând admiterea cererii de majorare a onorariului de expert potrivit devizului anexat, în sensul majorării acestuia cu 11.755,54 RON, şi nu doar cu 1.000 de RON.

În motivarea căii de atac exercitate recurenta - expert C. a susţinut că instanţa de fond nu a motivat înlăturarea a 11.755,54 RON, acordând doar 1.000 RON cu acest titlu, deşi Raportul de expertiză depus şi opinia părţilor care au certificat prin neopunere susţinerile expertului sunt contrare opiniei instanţei.

Raportul de expertiză depus este rezultatul unei activităţi îndelungate şi asidue în care au fost analizate nu mai puţin de 48 de bibliorafturi de documentaţie pe durata a 50 de ore, în cursul a 4 zile de expertizare efectuând zilnic deplasări în acest sens de la Bucureşti la Ploieşti la sediul reclamantei Societatea A. SA.

Elaborarea raportului de expertiză a presupus dezbateri profunde între experţi pe marginea documentelor analizate, raportul rezultat însumând aproape 200 de file cu informaţii amănunţite, care redau cu fidelitate situaţia economico-financiară analizată.

Refuzând să ia în consideraţie complexitatea expertizei care a presupus inclusiv analizarea structurii preţului la export de produse petroliere, instanţa de fond, cu totul arbitrar şi fără să-şi motiveze decizia a înlăturat aproape integral acordarea diferenţei de onorariu solicitat, refuzându-i recurentei acordarea a 11.755,54 RON fără nicio motivare în drept sau în fapt.

7.2. Reclamanta Societatea A. SA a formulat recurs împotriva hotărârii instanţei de fond, solicitând, în principal, casarea sentinţei, reţinerea cauzei şi, în rejudecare, admiterea acţiunii, sau, alternativ, trimiterea cauzei spre rejudecare. În subsidiar, a solicitat modificarea în parte a sentinţei, în sensul admiterii acţiunii.

În motivarea opţiunii sale procesuale reclamanta a susţinut în primul rând că instanţa de fond prin hotărârea pronunţată a încălcat principiul contradictorialităţii şi a disponibilităţii, aspecte care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Făcând referire la opiniile doctrinare pe marginea acestui motiv de recurs, recurenta a arătat că judecarea cauzei cu încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil, aşadar, cu încălcarea unor reguli esenţiale ce guvernează desfăşurarea judecăţii, conduce inevitabil la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti nelegale şi netemeinice, care se impune a fi casată, pentru a asigura rejudecarea pricinii în condiţii de legalitate.

Sentinţa recurată se sprijină pe elemente străine de obiectul judecăţii, care exced limitelor învestirii îndepărtându-se de la obiectul judecăţii şi natura cauzei, reţinând aspecte care exced cadrului procesual supus cercetării şi dezbaterii în prezentul dosar

Pe de o parte, problema conformării reclamantei cu prevederile O.U.G. nr. 249/2000 nu face obiectul prezentei cauze. Raportat la limitele învestirii prin cererea de chemare în judecată, în prezenta cauză prezintă interes faptul că O.U.G. nr. 249/2000 a fost în vigoare, a instituit o taxă contrară dreptului comunitar, taxă care necontestat a fost achitată de către reclamantă şi incontestabil a fost suportată din surse proprii de către A..

Pe de altă parte, nefiind un element litigios care să facă parte din cadrul procesual al prezentei cauze, modul de aplicare de către reclamantă a prevederilor O.U.G. nr. 249/2000 nu a fost supus unei cercetări judecătoreşti, respectiv dezbateri în contradictoriu în condiţiile respectării tuturor garanţiilor procedurale ce intră în conţinutul dreptului la un proces echitabil în accepţiunea art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prima instanţă, luând în considerare un element străin cauzei, pe care l-a ridicat la nivelul unui motiv decisiv şi, mai mult, analizându-l în contextul deliberării, în condiţiile în care niciun probatoriu relevant acestui element nu a fost administrat în mod corespunzător în cursul procesului şi nicio dezbatere nu a fost desfăşurată, a nesocotit limitele învestirii, a încălcat prin sentinţa recurată principiul disponibilităţii procesului civil şi principiul contradictorialităţii.

Se mai susţine că sentinţa recurată nu a analizat conformitatea normei de taxare de drept intern cu dispoziţiile dreptului comunitar, care constituie elementul central al disputei.

Dedicând motivarea unui element străin prezentului litigiu, prima instanţă a ignorat necesitatea examinării problemei de drept centrale în prezenta cauză privind neconformitatea normei interne de taxare - O.U.G. nr. 249/2000 - cu dreptul comunitar.

Procedând astfel, în opinia recurentei, prima instanţă a pronunţat hotărârea fără a intra în cercetarea fondului litigiului dedus judecăţii, în sensul art. 312 alin. (3) prima propoziţie, teza III.

Recurenta mai arată că hotărârea atacată este dată încălcarea şi aplicarea greşită a legii în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel se susţine că întregul raţionament al instanţei înfrânge, interpretează şi aplică greşit dreptul Uniunii Europene, respectiv dispoziţiile art. 30 TFUE (ex-articolul 25 TCE).

Prima instanţă nu neagă faptul că norma internă care a instituit taxarea - O.U.G. nr. 249/2000 - este incompatibilă cu dreptul Uniunii Europene, ci se rezumă la analiza modului în care contribuabilul s-a conformat cu exactitate mecanismului prevăzut de această normă internă (ea însăşi nelegală/incompatibilă). Plecând de la această din urmă falsă problemă, care nu are nicio legătură cu ipoteza art. 30 TFUE (ex-articolul 25 TCE), şi asumând concluzii nefundamentate în sensul că reclamanta nu a aplicat norma internă, prima instanţă ajunge să concluzioneze că nu ar exista o încălcare a art. 30 TFUE (ex-articolul 25 TCE) în speţă sau, cel puţin, nu ar fi imputabil Statului Român un prejudiciu suferit de A.

Or, în realitate, punctul de plecare al dezbaterii ar trebui să fie acela că, prevederile art. 30 TFUE (ex-articolul 25 TCE) interzic, în genere, instituirea unor taxe/contribuţii/sarcini ce întrunesc caracteristicile taxelor cu efect echivalent.

O normă de drept intern care instituie o taxă cu efect echivalent este incompatibilă cu dreptul Uniunii Europene (comunitar), reprezintă o încălcare de către statul membru a obligaţiilor asumate prin tratatele Uniunii Europene şi nu poate constitui temei valid pentru prelevarea taxei în discuţie. Conform unei jurisprudenţe constante a CJUE, contribuabilii au dreptul la rambursarea taxelor prelevate de un stat membru cu încălcarea dreptului Uniunii Europene. Astfel de taxe sunt încasate fără temei valid de către statul membru şi sunt supuse restituirii.

În speţă, situaţia de fapt fiind stabilită cu precizie şi necontestată - în sensul că taxa de 0,01$/litru s-a prelevat, că aceasta a avut destinaţia prevăzută de norma internă de taxare şi că, contrar alegaţiilor intimaţilor, ea a fost suportată de către A. şi netransferată asupra consumatorului (deci nu exista risc de îmbogăţire fără justă cauză prin restituirea sumelor prelevate către A.) - premisele sunt suficiente pentru a dispune restituirea de către Statul Român a unei taxe prelevate cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, necuvenit.

În motivarea hotărârii, prima instanţă face trimitere la considerentele reţinute de Curtea Europeană de Justiţie în cauzele conexate C-192/95 şi C-218/95 Comateb ş.a., care, în esenţă, clarifică faptul că restituirea unei taxe prelevate contrar dreptului comunitar nu poate fi cerută de către contribuabil dacă acesta a transferat efectiv costul respectivei taxe asupra consumatorului, întrucât nu este permisă îmbogăţirea fără justă cauză.

Prima instanţă răstoarnă raţionamentul Curţii şi reţine, în esenţă, că, indiferent de cine a suportat în cele din urmă în fapt taxa - contribuabilul sau consumatorul - contribuabilul nu ar mai putea cere restituirea ei dacă mecanismul normei interne de taxare era gândit astfel încât taxa să se răsfrângă asupra consumatorului european.

În realitate, în interpretarea normelor de drept comunitar care interzic taxele cu efect echivalent, Curtea Europeană de Justiţie a tranşat explicit exact opusul raţionamentului extras de prima instanţă, şi anume că:

(i) principiul este acela că statul membru care a prelevat o taxă/contribuţie contrar dreptului comunitar trebuie să restituie respectiva taxă, dreptul la restituire fiind consecinţa şi accesoriul drepturilor conferite indivizilor prin prevederile comunitare care interzic astfel de taxe/contribuţii;

(ii) excepţia de la principiul enunţat la pct. (i) supra este situaţia în care persoana obligată să achite respectiva taxă/contribuţie a transferat efectiv costul ei către alte persoane;

(iii) chiar dacă în dreptul naţional taxele indirecte sunt concepute să fie transferate asupra consumatorului final şi chiar dacă în comerţ ele sunt, în mod obişnuit, transferate asupra consumatorului în tot sau în parte, nu poate fi prezumat că, în fiecare caz anume, taxa a fost efectiv transferată; transferul efectiv asupra consumatorului depinde de diverşi factori specifici fiecărei tranzacţii comerciale;

(iv) în consecinţă, întrebarea dacă o taxă concepută a fi indirectă a fost sau nu a fost transferată asupra consumatorului în fiecare caz particular, este un fapt care trebuie determinat de către instanţa naţională.

Configuraţia taxei concepute a fi suportată de consumator nu reprezintă un temei pentru refuzul de restituire a acesteia, cât timp, în fapt, se demonstrează că, în situaţia particulară a cauzei, agentul economic a suportat-o din propriile surse.

În speţă, ipoteza urmărită de normele comunitare este demonstrată pe deplin prin probatoriul administrat în faţa instanţei - respectiv că, în fapt, taxa de 0,01$/litru nu a fost transferată către consumatori, ci a fost suportată de către A. din surse proprii. A., în calitate de contribuabil al respectivei taxe la FSPP, este îndreptăţit să ceară restituirea ei.

Prin urmare, faţă de interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor dreptului comunitar, care au aplicabilitate directă în dreptul român, recurenta consideră că se impune modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acţiunii.

Se mai învederează de recurentă că prin hotărârea pronunţată instanţa de fond a încălcat prevederilor TCE/TFUE privind libera circulaţie a mărfurilor şi netemeinicia soluţiei primei instanţe, aspect care face incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 304 C. proc. civ.

Sub acest aspect, se susţine că libertatea de circulaţie a mărfurilor este una dintre cele patru libertăţi fundamentale ale pieţei interne, fiind garantată prin eliminarea taxelor vamale, precum şi a oricăror taxe cu efect echivalent, cu scopul creării unei pieţe unice, cu tarif unic la export, şi al eliminării oricăror obstacole în calea liberei circulaţii.

În acest sens, prevederile Articolului 30 TFUE (ex-articolul 25 TCE), dispun că:

"Între statele membre sunt interzise taxele vamale la import şi la export sau, taxele cu efect echivalent. Această interdicţie se aplică de asemenea taxelor vamale cu caracter fiscal.

Potrivit prevederilor citate, uniunea vamală vizează ansamblul schimburilor de mărfuri, toate categoriile de mărfuri şi orice taxe ce constituie un obstacol în calea comerţului liber. Printre criteriile şi obiectivele care sunt avute în vedere în acest context, astfel cum sunt enunţate în articolul 32 TFUE (ex-articolul 27 TCE), se regăsesc (i) necesitatea de a promova schimburile comerciale între statele membre şi ţările terţe; (ii) evoluţia condiţiilor de concurenţă în cadrul Uniunii; (iii) necesităţile Uniunii de aprovizionare cu materii prime şi produse semifinite, veghind ca între statele membre să nu fie denaturate condiţiile de concurenţă în ce priveşte produsele finite, etc.

În speţă, taxa de 0,01$/litru, a fost introdusă pentru livrările pe piaţa externă prin modificarea legislativă adusă de Legea nr. 142/2006 de aprobare a O.G. nr. 53/2005 (a se vedea şi primul alineat, p. 4 din întâmpinarea MFP). De altfel, în expunerea de motive ce a însoţit proiectul O.G. nr. 53/2005 se regăsesc considerentele Guvernului de opunere la introducerea unei asemenea taxe la export după cum urmează:

"Conform legislaţiei în vigoare, pentru nici un produs care este exportat nu se calculează nici un fel de taxe sau impozite. Aceeaşi soluţie este justificată cu atât mai mult în cazul unui Fond special creat cu o destinaţie clară. Soluţia contrară nu ar face decât să scadă competitivitatea exporturilor României de produse petroliere şi implicit să afecteze negativ balanţa comercială a României şi deficitul contului curent."

Cu toate acestea, taxa de 0,01$/litru a fost totuşi aplicată din 2006 şi produselor petroliere livrate la extern, urmare a aprobării O.G. nr. 53/2005 cu modificări şi completări prin Legea nr. 142/2006.

Rezultatul aplicării unei astfel de măsuri pentru livrările de produse petroliere la export era, în mod previzibil, cel enunţat de Guvernul României. În acest sens, din considerente de păstrare a competitivităţii pe piaţa externă (concurenţii din exterior nu erau încărcaţi cu o astfel de taxă, iar preţul la extern era influenţat de criterii de piaţă specifici), reclamanta, alături de ceilalţi producători sau procesatori de produse petroliere, nu au putut transfera costul taxei asupra cumpărătorilor noştri externi. În mod evident, în fapt, taxa în discuţie a generat un dezavantaj net întâmpinat la export, aspect ce poate fi sesizat inclusiv prin comparaţie cu mecanismul de formare a preţului în cazul vânzării produselor petroliere pe piaţa internă.

Incompatibilitatea practicii de taxare în discuţie cu prevederile TCE şi ulterior TFUE după momentul aderării României la Uniunea Europeană trebuie privită, aşadar, prin prisma efectului direct al instituirii ei şi raportat la implicaţiile presiunilor create de această sarcină pecuniară asupra producătorului de profil din România, descurajat să exporte în contextul distorsionării competitivităţii sale în mediul concurenţial extern. Acestea sunt şi criteriile relevante care se află în spatele interdicţiei din articolul 30 TFUE, aşa cum reflectă inclusiv articolul 32 TFUE.

Prin urmare, practica de taxare rezultată din aplicarea taxei de 0,01$/litru pentru livrările la export, este ceea ce Articolul 30 TFUE interzice sub titlul de "taxă cu efect echivalent", sens în care, după aderarea României la Uniunea Europeană, în considerarea obiectivului comun de creare a unei pieţe unice, în care mărfurile circulă liber, cu abolirea oricăror obstacole la trecerea acestora dintr-un stat membru în altul, încasarea taxei de 0,01$/litru pentru livrările la extern trebuie considerată incompatibilă cu art. 30 TFUE (ex-articolul 25 TCE).

Poziţia MECMA exprimată în Adresa nr. x/24 mai 2010 (refuzul exprimat faţă de cererea de restituire) este rezultatul unei interpretări opace şi greşite a obligaţiilor instituite prin TFUE în legătură cu cerinţele Uniunii Vamale, precum şi al unor confuzii regretabile în privinţa criteriilor operate de Uniunea Europeană în calificarea diverselor practici ale statelor membre ca fiind contrare libertăţii de circulaţie şi pieţei unice, inclusiv sub aspectul interdicţiilor vizând taxele cu efect echivalent.

Astfel, MECMA reţinea prin Adresa nr. x/24 mai 2010 că:

"Sumele prevăzute de Fondul special nu sunt taxe vamale sau similare, pentru că ele nu au fost instituite pentru a reglementa domeniul exportului sau al importului, ci au ca ţintă producătorii sau procesatorii de produse petroliere livrate (livrarea poate fi la intern sau la export) aşa cum este prevăzut în art. 1 al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 249/2000, cu modificările din Legea nr. 142/2006. Totodată, Tratatul de Aderare al României la UE nu a impus eliminarea taxelor interne pe care România ca oricare alt Stat Membru le aplica şi nu există Reglementări comunitare care să impună norme obligatorii tuturor Statelor Membre în acest domeniu."

Or, în ce priveşte prima susţinere a MECMA, criteriul la care se referă - respectiv faptul că Taxa de 0,01$/litru vizează livrările, iar livrările pot fi la intern sau la extern - este total irelevant. Astfel, practica CJUE cristalizată la nivel de principiu este aceea că, în aplicarea prevederilor Articolului 30 TFUE interesează efectul şi nu scopul declarat al taxei. Totodată, interpretarea evolutivă data de CJUE este foarte largă în această privinţă (şi strictă la adresa încercărilor de a restrânge direct sau indirect libera circulaţie a mărfurilor), apreciindu-se că este irelevantă originea sau destinaţia mărfurilor în discuţie.

Noţiunea de "taxă internă", de care se prevalează pârâtul, este relevantă în aplicarea Articolului 110 TFUE, atunci când se are în vedere protecţionismul acordat produselor interne faţă de cele importate (fiind admise, în acel context, taxele interne care se aplică nediferenţiat produselor interne şi importate). În speţă, însă, nu suntem într-o astfel de ipoteză, nu se pune problema unor produse importate, ci discutăm despre circulaţia produselor petroliere interne în cadrul Uniunii Europene şi restricţiile pe care practicarea Taxei de 0,01$/litru le ocaziona în calea acestei circulaţii. În ipoteza speţei, care atrage aplicarea Articolului 30 TFUE, nu există nicio exceptare de la regula potrivit căreia orice taxă cu efect echivalent este interzisă.

Cu titlu de concluzie, reclamanta susţine că, având în vedere prevederile Articolului 30 TFUE, scopul instituirii acestui text normativ la nivelul Uniunii Europene, precum şi efectele vădit contrare generate de Taxa de 0,01$/litru, încasarea acesteia la FSPP în perioada 2007 - 2010 contravine dreptului Uniunii Europene.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în conturarea noţiunii de "taxe cu efect echivalent" a adoptat o interpretare extensivă, expunând şi aplicând în diverse situaţii particulare de speţă criterii vizate de obiectivul asigurării liberei circulaţii a mărfurilor şi a pieţei unice. Un corolar de la care pleacă în mod constant interpretarea CJUE poate fi desprins din următoarele considerente ale Curţii, expuse cu valoare de principiu:

"Întrucât în temeiul art. 9 din Tratatul CEE, Comunitatea se întemeiază pe o uniune vamală bazată pe interzicerea între statele membre a drepturilor vamale şi a oricăror taxe cu efect echivalent, precum şi pe adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiile acestora cu ţări terţe;

În temeiul art. 12 se interzice introducerea unor noi drepturi vamale la import şi la export sau a unor taxe cu efect echivalent;

În temeiul art. 13 şi 16, drepturile vamale şi taxele cu efect echivalent, la import cât şi la export, în vigoare între statele membre, trebuie să fie eliminate conform modalităţilor şi în termenele prevăzute în dispoziţiile respective;

(...) importanţa acestor interdicţii este de o asemenea natură încât, pentru a evita sustragerea de la acestea printr-o varietate de practici vamale sau fiscale, tratatul a încercat să prevină orice eventuală lacună în aplicarea acestora.

(...) pentru a recunoaşte unei taxe un efect echivalent cu cel al unui drept vamal, este important să se ia în considerare acest efect având în vedere obiectivele pe care şi le propune Tratatul în părţile, titlurile şi capitolele unde sunt inserate Articolele 9, 12, 13 şi 16, în special în legătură cu libera circulaţie a mărfurilor."

Aşadar, dispoziţiile articolului 30 din TFUE (ex-articolul 25 TCE/respectiv 13 şi 16 TCEE) tind să fie atotcuprinzătoare în urmărirea scopului precis de a elimina orice bariere fiscale ce pot fi impuse de stat, direct sau indirect - prin orice varietate de practică - liberei circulaţii a mărfurilor.

În practica sa amplă referitoare la calificarea diverselor practici naţionale de taxare, CJUE a considerat că sunt taxe cu efect echivalent cele încasate la eliberarea licenţelor de import, pentru realizarea unei statistici privind mărfurile exportate, taxele solicitate în scopul inspecţiei sanitare a mărfurilor destinate exportului, cele menite să contribuie la acoperirea costurilor controalelor administrative realizate de birourile vamale, cotizaţiile la un fond sectorial unde agenţii economici erau obligaţi să se afilieze.

Într-o formulare mai generală, CJUE a inclus în categoria taxelor cu efect echivalent "orice taxe pecuniare, indiferent de mărimea, denumirea sau modul lor de aplicare, care sunt impuse unilateral asupra mărfurilor naţionale ori străine pentru că ele trec o frontiera şi care nu sunt taxe vamale în sens strict".

În practica sa recentă, CJUE vizează explicit situaţia practicilor de taxare aplicate producţiei interne independent de origine şi destinaţie (pentru piaţa naţională sau la export), în considerarea beneficiului adus anume pieţei naţionale.

În speţă, oricare ar fi criteriile specifice de interpretare împrumutate din practica CJUE, din orice perspectivă, Taxa de 0,01$/litru se dovedeşte, în opinia recurentei, a fi incompatibilă cu prevederile şi obiectivele TFUE.

Astfel, taxa de 0,01$/litru este pecuniară şi este impusă în mod unilateral de Statul Român, destinaţia acesteia fiind un fond special ce intră în compunerea bugetului general consolidat. Factori precum cuantumul contribuţiei pe care o impune, denumirea ce îi este atribuită, modul/mecanismul de aplicare sau beneficiarul final al practicii de taxare sunt irelevanţi. Taxa în discuţie se aplică la trecerea frontierei, contrar interdicţiei stabilite de Articolul 30 TFUE, vânzarea către cumpărătorul extern fiind fapt generator al obligaţiei de plată. În fine, caracteristicile anacronice ale acestei taxe - care impune la export o sarcină menită să acopere datorii istorice ale CRP generate exclusiv de subvenţionarea pieţei interne în perioada 1992 - 1997 - în dezavantajul exportului, determină în egală măsură efectul echivalent taxelor vamale, interzis de Articolul 30 din TFUE (ex-articolul 25 TCE).

În final, recurenta remarcă efectul direct şi aplicabilitatea directă şi prioritară a TCE/TFUE în faţa judecătorului naţional, în sensul că particularii (persoane fizice şi persoane juridice) pot cere judecătorului naţional să le asigure respectarea unui drept conferit de o dispoziţie a dreptului comunitar, făcând abstracţie de-o dispoziţie contrară din dreptul intern. Deoarece particularii pot invoca o anumită prevedere a normei comunitare pentru a-şi exercita dreptul conferit de aceasta, rezultă că principiul efectului direct permite particularilor şi instanţelor naţionale să pună în aplicare principiul primordialităţii dreptului comunitar faţă de dreptul intern.

În situaţia în care au fost percepute taxe vamale sau taxe cu efect echivalent prin încălcarea prevederilor legale comunitare, "taxele vamale şi taxele cu efect echivalent este necesar să fie restituite in integrum şi ab origine, adică în funcţie de momentul în care sunt ilicite".

În Hotărârea Curţii pronunţată în Cauza 199/82, Amministrazione delle Finanze dello Stato c. Spa Sah Giorgio, ce avea ca obiect restituirea impozitelor naţionale prelevate prin încălcarea dreptului comunitar, Curtea a reţinut că "îndreptăţirea la restituirea impozitelor percepute de un stat membru contrar regulilor de drept comunitar reprezintă o consecinţă şi un accesoriu al drepturilor conferite particularilor prin dispoziţiile comunitare ce interzic taxele cu efect echivalent taxelor vamale". Deşi restituirea poate fi solicitată doar în cadrul unor condiţii de fond şi de formă precizate în diversele legislaţii naţionale aplicabile, totuşi după cum Curtea a statuat în mod constant că respectivele condiţii nu trebuie să fie mai puţin favorabile decât cele privitoare la pretenţii asemănătoare referitoare la contribuţiile interne şi că acestea nu pot fi concepute astfel încât să facă imposibilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul comunitar.

De asemenea, sunt incompatibile cu dreptul comunitar orice mijloace de probă care fac, din punct de vedere practic, imposibilă sau extrem de dificilă recuperarea taxelor încasate prin nesocotirea normelor comunitare.

Prin urmare, se apreciază că, aşa cum a stabilit inechivoc CJUE, judecătorului naţional îi este conferit temeiul pentru a dispune, în aplicarea directă a dispoziţiilor TFUE şi prin acordarea efectelor directe ale acestora, restituirea sumelor achitate în contul unor taxe incompatibile cu interdicţiile impuse de dreptul Uniunii Europene, cum este Taxa de 0,01$/litru disputată în speţă.

7. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinările formulate intimaţii Ministerul Finanţelor şi Ministerul Economiei, Comerţului şi Relaţiilor cu Mediul de Afaceri au solicitat respingerea recursului reclamantei Societatea A. SA ca nefondat, apreciind că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică.

8. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

8.1. Recursul expertului C.

Criticile formulate de recurenta - expert C. prin recursul exercitat împotriva hotărârii instanţei de fond sunt întemeiate.

Recurenta a solicitat cu titlu de onorariu suplimentar suma de 12.755,54 RON conform decontul definitiv depus la dosarul cauzei, din care instanţa de fond a acordat prin dispozitivul hotărârii numai suma de 1.000 RON.

Această sumă, deloc derizorie, este însă justificată de efortul depus de recurentă pentru analizarea şi sintetizarea informaţiilor relevante din documentele contabile ale reclamantei pentru o perioadă de 4 ani, care a presupus studierea structurii preţului la export de produse petroliere livrate de reclamantă pe perioada relevantă şi care în final s-a concretizat prin întocmirea raportului de expertiză, un raport voluminos de aproximativ 200 de pagini, care redă situaţia economico - financiară analizată, calitatea concluziilor expertului nefăcând obiect de dispută între părţile în proces şi asupra cărora instanţa de fond nu a ridicat obiecţii.

Prin urmare, în mod greşit şi nemotivat instanţa de fond nu a acordat întreaga sumă solicitată de expert cu titlu de onorariu, pe deplin justificată aşa cum s-a arătat, astfel că în temeiul art. 312 C. proc. civ., urmare a admiterii recursului exercitat, vor fi modificate în parte hotărârile atacate în sensul majorării onorariului de expert de la suma de 1.000 RON la suma de 12.755,54 RON, urmând a fi obligată reclamanta la plata acestei sume.

8.2. Recursul reclamantei Societatea A. SA

Criticile reclamantei referitoare la încălcarea principiilor contradictorialităţii şi a disponibilităţii, aspecte care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., sunt nefondate.

În această privinţă, reclamanta a susţinut că problema conformării conduitei ei cu prevederile O.U.G. nr. 249/2000, a modului de aplicare a prevederilor acestui act normativ nu au făcut obiectul prezentei cauze, prezentând interes în dezlegarea pricinii, conform limitelor învestirii, faptul că O.U.G. nr. 249/2000 a fost în vigoare, a instituit o taxă contrară dreptului comunitar, taxă care necontestat a fost achitată de către reclamantă şi a fost suportată din surse proprii de către aceasta.

Instanţa de fond dând valenţe decizorii împrejurării că reclamanta nu a inclus în preţul final suma fixă reprezentată de taxa de 0,01 dolari american/litru instituită prin O.U.G. nr. 249/2000 a pronunţată în opinia recurentei reclamante o hotărâre cu încălcarea celor două principii de drept menţionate în precedent.

Însă, aşa cum se întrevede din cele expuse anterior, reclamanta în susţinerea cererii de restituire s-a prevalat, printre altele, de împrejurarea că a suportat din surse proprii această taxă, conduita sa caracterizându-se prin neincluderea în preţul produselor petroliere livrate a cuantumului taxei în discuţie, neconformându-se astfel prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 249/2000 care prevăd că "Se constituie Fondul special pentru produse petroliere, prin includerea în preţul produselor petroliere livrate pe piaţa internă şi externă, benzină şi motorină, obţinute de producători sau rezultate din procesare, a unei sume fixe în RON reprezentând echivalentul sumei de 0,01 dolari S.U.A./litru la cursul de schimb valutar din ultima zi a lunii anterioare livrării."

Or, din această perspectivă, nu sunt susţinute criticile reclamantei, referitoare la depăşirea cadrului procesual sau la încălcarea principiului contradictorialităţii, prin faptul că nu s-a pus în discuţia părţilor aspectul menţionat, reclamanta prin motivele cererii sale fixând cadrul dezbaterilor în cauză, asupra cărora instanţa s-a pronunţat cu respectarea rigorilor procesului civil.

Pe de altă parte, şi pârâţii prin apărările formulate, au supus dezbaterii părţilor împrejurarea nerespectării de către reclamantă a dispoziţiilor O.U.G. nr. 249/2000, considerându-se că neadăugarea acestei taxe la preţul produselor livrate conform conduitei prescrise de actul normativ menţionat nu este imputabil pârâţilor, ci reclamantei, conturând astfel cadrul procesual în limitele căruia instanţa era ţinută a se pronunţa.

Prin urmare, instanţa de fond a pronunţat hotărârea cu respectarea principiilor contradictorialităţii şi a disponibilităţii, rezultatul fiind o analiză a fondului pretenţiilor şi apărărilor părţilor, concluzie care dovedeşte neincidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Nu este fondată nici critica reclamantei referitoare la interpretarea şi aplicarea greşită de către instanţa de fond a dreptului Uniunii Europene, respectiv a dispoziţiilor art. 30 T.F.U.E. (ex-articolul 25 T.C.E.), aspect care s-ar circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Reclamanta a solicitat restituirea sumei de 77.823.707 RON, la care se adaugă dobânda legală până la achitarea efectivă, plătită în contul Fondului Special pentru Produse Petroliere în perioada 2007 - 2010 pentru produse livrate pe piaţa externă, în temeiul O.U.G. nr. 249/2000, susţinând neconformitatea normelor din acest act normativ prin care se instituie taxa de 0,01 dolari S.U.A./litru în raport de art. 30 din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene.

Potrivit acestei norme unionale "Între statele membre sunt interzise taxele vamale la import şi la export sau taxele cu efect echivalent. Această interdicţie se aplică de asemenea taxelor vamale cu caracter fiscal."

Ridicându-se, în soluţionarea acestei cauze, probleme de interpretare a dreptului primar unional, mai ales sub aspectul obligaţiei de restituire a acestei taxe, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin încheierea de şedinţă nr. 3224 din 17 noiembrie 2016 a admis cererea reclamantei şi a sesizat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare asupra următoarelor întrebări:

1. Prevederile art. 30 din T.F.U.E. se opun unei interpretări în sensul că, în ipoteza în care contribuabilul a suportat efectiv taxa cu efect echivalent, acesta poate solicita restituirea sumelor achitate cu acest titlu chiar dacă mecanismul de plată a taxei a fost conceput în legislaţia naţională astfel încât taxa să se răsfrângă asupra consumatorului european?

2. Restituirea sumelor percepute cu titlu de taxe cu efect echivalent în ipoteza în care acestea au fost suportate efectiv de către contribuabil (iar nu transferate consumatorului) este compatibilă cu prevederile dreptului comunitar?

Răspunzând sesizării, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin Hotărârea din 1 martie 2018 pronunţată în cauza C-76/17 a declarat că "Dreptul Uniunii, în particular articolul 30 TFUE, trebuie interpretat în sensul că contribuabilul care a suportat efectiv sarcina unei taxe cu efect echivalent contrare acestui articol trebuie să poată obţine rambursarea sumelor plătite cu acest titlu, chiar şi într-o situaţie în care mecanismul de plată a taxei a fost conceput, în legislaţia naţională, astfel încât această taxă să fie repercutată asupra consumatorului."

Însă, prin această hotărâre s-a remarcat că, înainte de soluţionarea cererii de restituire, se impune calificarea taxei în discuţie, respectiv dacă este o taxă cu efect echivalent în sensul art. 30 din TFUE sau un impozit intern a cărui legalitate poate fi cercetată din perspectiva art. 110 TFUE, chiar dacă în aparenţă instanţa supremă atunci când a formulat cererea pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare ar fi calificat-o ca o taxă cu efect echivalent.

Sub acest aspect, sunt relevante următoarele considerente ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, preluate integral din conţinutul acesteia:

"17. Împrejurarea că, pe plan formal, o instanţă naţională a formulat cererea sa preliminară făcând trimitere la anumite dispoziţii ale dreptului Uniunii nu împiedică Curtea să furnizeze acestei instanţe toate elementele de interpretare care pot fi utile pentru soluţionarea cauzei cu care este sesizată, indiferent dacă respectiva instanţă s-a referit sau nu s-a referit la acestea în enunţul întrebărilor sale. În această privinţă, revine Curţii sarcina de a extrage din ansamblul elementelor furnizate de instanţa naţională, în special din motivarea deciziei de trimitere, elementele de drept al Uniunii care necesită o interpretare, având în vedere obiectul litigiului (a se vedea în special Hotărârea din 27 octombrie 2009, ČEZ, C-115/08, EU:C:2009:660, punctul 81, şi Hotărârea din 29 septembrie 2016, Essent Belgium, C-492/14, EU:C:2016:732, punctul 43).

18. În speţă, instanţa de trimitere arată că taxa prevăzută de O.U.G. nr. 249/2000 este o taxă cu efect echivalent, în sensul articolului 30 TFUE. Cu toate acestea, din decizia de trimitere reiese că, drept răspuns la cererea de rambursare a A., Ministerul Economiei susţinuse că această taxă nu era nici o taxă vamală, nici o taxă cu efect echivalent, ci constituia un impozit intern, iar Curtea de Apel Bucureşti, instanţa pe fond din cauza principală, a confirmat această concluzie în hotărârea din 12 octombrie 2011.

19. În observaţiile lor scrise, guvernul român şi Comisia Europeană consideră de asemenea că taxa prevăzută de O.U.G. nr. 249/2000 constituie un impozit intern, în sensul articolului 110 TFUE.

20. Având în vedere aceste contestări, este astfel necesar, înainte de a răspunde la întrebările adresate de instanţa de trimitere, să se furnizeze acestei instanţe toate elementele de interpretare utile privind calificarea juridică a respectivei taxe în raport cu dreptul Uniunii.

21. Orice sarcină pecuniară, chiar minimă, impusă unilateral asupra mărfurilor în temeiul faptului că trec frontiera, oricare ar fi denumirea şi modul de aplicare ale acesteia, şi care nu reprezintă o taxă vamală propriu-zisă constituie o taxă cu efect echivalent unei taxe vamale. În schimb, o sarcină pecuniară care rezultă dintr-un regim general de impozite interne aplicat în mod sistematic, potrivit aceloraşi criterii obiective, unor categorii de produse indiferent de originea sau de destinaţia acestora intră în sfera de aplicare a articolului 110 TFUE, care interzice impozitele interne discriminatorii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 iunie 2006, Air Liquide Industries Belgium, C-393/04 şi C-41/05, EU:C:2006:403, punctele 51, 55 şi 56, precum şi Hotărârea din 17 iulie 2008, Essent Netwerk Noord şi alţii, C-206/06, EU:C:2008:413, punctele 40 şi 41).

22. O taxă aplicată pe baza unor criterii identice produselor naţionale comercializate pe piaţa naţională şi celor exportate poate totuşi fi interzisă de TFUE atunci când venitul din acest impozit este destinat susţinerii unor activităţi de care beneficiază în mod special produsele naţionale comercializate pe piaţa naţională.

23. Astfel, într-un asemenea caz, poate rezulta o discriminare împotriva produselor exportate, în măsura în care sarcina fiscală care grevează produsele comercializate pe piaţa naţională este neutralizată de avantaje la a căror finanţare serveşte aceasta, pe când cea care grevează produsele exportate reprezintă o sarcină netă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 aprilie 2002, NygArd, C-234/99, EU:C:2002:244, punctul 22, şi Hotărârea din 8 iunie 2006, Koornstra, C-517/04, EU:C:2006:375, punctul 18).

24. În această privinţă, dacă avantajele care rezultă din modul cum sunt utilizate veniturile dintr-o taxă care face parte dintr-un regim general de impozite interne şi care se aplică în mod sistematic produselor naţionale comercializate pe piaţa naţională şi celor exportate compensează integral sarcina suportată de produsul naţional comercializat pe piaţa naţională la punerea sa în circulaţie, acest impozit constituie o taxă cu efect echivalent unei taxe vamale, contrar articolelor 28 şi 30 TFUE. În schimb, o astfel de taxă ar constitui o încălcare a interdicţiei de a discrimina prevăzute la articolul 110 TFUE dacă avantajele pe care le presupune afectarea veniturilor din impozit pentru produsele naţionale comercializate pe piaţa naţională nu compensează decât parţial sarcina suportată de acestea. În această ipoteză, taxa percepută asupra produselor naţionale exportate, în principiu legală, va trebui să fie interzisă în măsura în care compensează respectiva sarcină şi să facă obiectul unei reduceri proporţionale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 iunie 2006, Koornstra, C-517/04, EU:C:2006:375, punctele 19 şi 20, precum şi jurisprudenţa citată).

25. Pentru a fi aplicat în mod util şi corect, criteriul compensării presupune să fie verificată, în cursul unei perioade de referinţă, echivalenţa pecuniară dintre cuantumurile percepute în mod global asupra produselor naţionale comercializate pe piaţa naţională în temeiul taxei vizate şi avantajele de care beneficiază aceste produse cu titlu exclusiv. Revine, aşadar, instanţei de trimitere sarcina de a se asigura că produsele naţionale comercializate pe piaţa naţională nu obţin, de facto, din veniturile din taxa în litigiu un beneficiu exclusiv sau proporţional mai mare decât produsele naţionale exportate, susceptibil să compenseze total sau parţial sarcina reprezentată de această taxă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 iunie 2006, Koornstra, C-517/04, EU:C:2006:375, punctele 21 şi 22, precum şi jurisprudenţa citată).

26. În speţă, din cererea de decizie preliminară reiese că O.U.G. nr. 249/2000 a instituit Fondul special pentru produse petroliere, constituit pentru acoperirea obligaţiilor de plată ale fostei CRP şi finanţat prin contribuţia tuturor producătorilor şi a procesatorilor de produse petroliere (benzină şi motorină) cu sediul în România. Conform articolului 1 din O.U.G. nr. 249/2000, aceşti contribuabili sunt obligaţi să includă în preţul produselor pe care le livrează, atât pe piaţa naţională, cât şi în afara României, o sumă forfetară de 0,01 USD pe fiecare litru de produs petrolier comercializat. Potrivit articolului 5 din O.U.G. nr. 249/2000, obligaţia de a calcula şi de a vira sumele rezultate revine producătorilor şi procesatorilor persoane juridice cu sediul în România, indiferent de destinaţia produselor lor.

27. Or, deşi taxa prevăzută la articolul 1 din O.U.G. nr. 249/2000 constituie într-adevăr o sarcină pecuniară, impusă unilateral asupra unor mărfuri, aceasta nu pare, având în vedere elementele prezentate la punctul anterior, să fie datorată în temeiul trecerii unei frontiere. Astfel, această taxă se aplică în acelaşi mod, la aceeaşi rată şi în acelaşi stadiu atât produselor petroliere livrate pe piaţa română, cât şi celor livrate într-un alt stat membru. Faptul generator al taxei prevăzute la respectivul articol 1 pare, aşadar, să constea în comercializarea produselor petroliere, indiferent dacă aceasta are loc în România sau în alt stat membru. Această taxă s-ar aplica astfel independent de faptul că produsele petroliere în cauză trec frontiera română.

28. În aceste condiţii, taxa menţionată este susceptibilă să constituie un impozit intern nediscriminatoriu, compatibil cu dreptul Uniunii.

29. Cu toate acestea, instanţa de trimitere ar mai trebui să verifice şi dacă afectarea veniturilor din aceeaşi taxă nu avantajează produsele petroliere naţionale comercializate pe piaţa naţională, decizia sa neconţinând niciun element în această privinţă. Astfel, împrejurarea că taxa prevăzută la articolul 1 din O.U.G. nr. 249/2000 serveşte la plata datoriilor fostei CRP nu poate, în sine, să permită înlăturarea definitivă a ipotezei în care veniturile din această taxă ar fi de fapt destinate alimentării unor activităţi de care beneficiază exclusiv sau parţial aceste produse în detrimentul produselor naţionale exportate către alte state membre decât România.

30. Dacă din aceste verificări rezultă că veniturile din taxa prevăzută la articolul 1 din O.U.G. nr. 249/2000 nu avantajează produsele naţionale comercializate pe piaţa naţională, această taxă ar putea constitui un impozit intern legal. Dacă s-ar dovedi că taxa le avantajează parţial sau într-atât încât să compenseze integral sarcina sa, ar putea fi vorba fie, în primul caz, despre un impozit intern discriminatoriu contrar articolului 110 TFUE, fie, în al doilea caz, despre o taxă cu efect echivalent unei taxe vamale contrară articolului 30 TFUE. Revine astfel instanţei de trimitere sarcina să efectueze verificările necesare pentru a stabili natura taxei prevăzute la articolul 1 din O.U.G. nr. 249/2000 şi compatibilitatea sa cu dreptul Uniunii."

Prin O.U.G. nr. 249/2000 s-a dispus crearea Fondului special pentru produse petroliere, fond care era finanţat din contribuţia tuturor producătorilor şi procesatorilor de produse petroliere (benzină şi motorină), persoane fizice şi juridice cu sediul în România, categorie în care intra şi reclamanta.

Potrivit art. 2 din acest act normativ Fondul special pentru produse petroliere, a fost utilizat pentru acoperirea integrală a obligaţiilor de plată aferente fostei B., care conform Anexei 1 se ridica la data de 13 noiembrie 2000 la suma de 647.384.000 USD.

Contribuabilii menţionaţi în ipoteza legii aveau obligaţia să includă în preţul produselor pe care le livrau, o sumă fixă de 0,01 USD pe fiecare litru de produs tranzacţionat, indiferent de piaţa pe care se comercializau, la intern sau extern, sumă care, după ce era colectată prin încasarea preţului de la consumator, trebuia virată în contul Fondul special pentru produse petroliere.

Prin urmare, taxa instituită prin O.U.G. nr. 249/2000 este o taxă fixă şi este aplicată sistematic atât produselor naţionale, cât şi produselor exportate, conform aceloraşi criterii, indiferent de originea sau de destinaţia acestora. Această taxă este datorată independent de faptul că produsele petroliere în cauză trec frontiera română, faptul generator al taxei constând în comercializarea produselor petroliere, indiferent dacă aceasta are loc în România sau în alt stat membru.

În continuare, aşa cum s-a menţionat în hotărârea citată, este de analizat dacă produsele naţionale comercializate pe piaţa naţională nu obţin, de facto, din veniturile din taxa în litigiu un beneficiu exclusiv sau proporţional mai mare decât produsele naţionale exportate, susceptibil să compenseze total sau parţial sarcina reprezentată de această taxă.

Potrivit art. 10 din Normele metodologice privind utilizarea Fondului special pentru produse petroliere aprobate prin H.G. nr. 1341/2001, acest fond se va utiliza pentru acoperirea integrală a obligaţiilor de plată aferente fostei B. - SA, care conform Anexei 1 la O.U.G. nr. 249/2000 se ridica la data de 13 noiembrie 2000 la suma de 647.384.000 USD, sumă care a fost preluată la datoria publică internă în baza O.U.G. nr. 72/1997 privind regularizarea datoriei fostei B..

Rezultă din cele expuse în precedent, că din taxa în discuţie ca element de activ al Fondului special pentru produse petroliere se alimentează datoria publică internă a Statului Român, constituită prin preluarea datoriilor fostei sale companii de stat.

Prin acest demers, nu se poate susţine că se creează un avantaj produselor petroliere comercializate pe piaţa naţională, în detrimentul celor livrate la export care în raport de primele ar suferi un dezavantaj de orice natură, efectele recunoscute de legiuitor fiind uniforme indiferent de destinaţia alocată lor.

Instanţa de control judiciar nu poate împărtăşi punctul de vedere al reclamantei conform cu care din perspectiva aplicării principiului compensării, avantajul creat constă în stingerea unor datorii acumulate cu privire la aceeaşi categorii de produse, pentru că nu se întrevede din această aserţiune ce influenţă are stingerea acestor datorii asupra elementului de cost al produselor petroliere şi cum compensează parţial sau total sarcina fiscală impusă produselor comercializate pe piaţa naţională, spre deosebire de cele furnizate la export.

Prin urmare, se poate concluziona că sumă forfetară de 0,01 USD pe fiecare litru de produs petrolier comercializat instituită prin O.U.G. nr. 249/2000 nu este o taxă cu efect echivalent în sensul art. 30 din Tratatul pentru Funcţionare a Uniunii Europene, astfel că nu poate fi valorizat dispozitivul Hotărârii din 1 martie 2018 pronunţată în cauza C-76/17 de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în sensul restituirii taxelor plătite cu acest titlu de reclamantă, întrucât textele legale care o instituie răspund exigenţei de conformitate cu dreptul primar unional.

Aşa fiind, se constată că în cauză nu s-au conturat elemente de nelegalitate în ceea ce priveşte actul administrativ contestat (refuzul de restituire), argumentele expuse de către recurenta - reclamantă în calea de atac de atac a recursului nefiind apte să conducă la casarea hotărârii instanţei de fond.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamanta Societatea A. SA împotriva Sentinţei civile nr. 165 din 28 ianuarie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de recurenta C. împotriva Încheierii din 18 ianuarie 2016 şi Sentinţei nr. 165 din 25 ianuarie 2016 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Modifică, în parte, hotărârile recurate în sensul că admite cererea expertului C. de majorare a onorariului de expert, de la suma de 1.000 RON la suma de 12.755,54 RON, şi, în consecinţă, obligă reclamanta la plata onorariului suplimentar de expert în sumă de 12.755,54 RON.

Respinge recursul formulat de SC A. SA împotriva Sentinţei nr. 165 din 25 ianuarie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 octombrie 2018.

Procesat de GGC - LM