Admissibility of judicial challenge to ANRE tariff orders: application of 30-day deadline over mandatory pre-litigation complaint procedure

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, în principal:

- anularea/modificarea parţială conform pct. (iv) de mai jos a Ordinului nr. 122 din 26 martie 2014 pentru modificarea ordinelor preşedintelui ANRE privind stabilirea tarifelor reglementate pentru prestarea serviciului de distribuţie şi aprobarea preţurilor pentru furnizarea reglementată a gazelor naturale publicat în Monitorul Oficial nr. 865 din 27 noiembrie 2014, în concret a art. VII şi, respectiv, a Anexei nr. 7 la acest ordin;

- anularea/modificarea parţială conform pct. (iv) de mai jos a Ordinului nr. 21 din 27 martie 2015 privind aprobarea preţurilor pentru furnizarea reglementată a gazelor naturale realizată de reclamantă, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 30 martie 2015;

- anularea/modificarea parţială conform pct. (iv) de mai jos a Ordinului nr. 63 din 8 aprilie 2015 pentru modificarea Ordinului preşedintelui ANRE nr. 21/2015 privind aprobarea preţurilor pentru furnizarea reglementată a gazelor naturale realizată de reclamantă, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 271 din 22 aprilie 2015;

- obligarea pârâtei la întocmirea, aprobarea şi publicarea în Monitorul Oficial a unui ordin al preşedintelui ANRE care să stabilească preţurile pentru furnizarea reglementată a gazelor naturale realizată de B., cu luarea în considerare a unei componente unitare de corecţie determinată conform legii şi, respectiv, informaţiilor şi documentaţiei puse de către B. la dispoziţia ANRE, pentru perioada 2008 - 2014, asigurându-se astfel recuperarea diferenţelor de venit al B., actualizate şi cu rata inflaţiei conform dispoziţiilor normative aplicabile, în prezent (i.e. actualizate cu rata inflaţiei până la finalul anului 2014) în cuantum total de 286.206.572 RON, diferenţe de venit actualizate;

în subsidiar:

- în situaţia în care recuperarea solicitată de către B. nu ar mai fi posibilă la data punerii în executare de către ANRE a hotărârii care va fi pronunţată în cauză, să fie obligată pârâta ANRE la plata către B. a unor despăgubiri în prezent în cuantum (i.e. actualizate cu rata inflaţiei până la finalul anului 2014) de 286.206.572 RON, reprezentând diferenţe de venit al B. nerecuperate, de actualizat cu rata inflaţiei conform dispoziţiilor normative aplicabile şi la care B. este îndreptăţită şi, în acelaşi timp, diferenţă de venit al B. de actualizat cu rata inflaţiei conform dispoziţiilor normative aplicabile, între veniturile care ar fi fost obţinute de către reclamantă în situaţia în care ANRE ar fi stabilit, conform prevederilor normative aplicabile şi, respectiv, informaţiilor şi documentaţiei puse de către B. la dispoziţia ANRE, tarifele/preţurile pentru furnizarea reglementată a gazelor naturale de către B., cu asigurarea recuperării diferenţelor de venit la care reclamanta este îndreptăţită şi, respectiv, veniturile B. aferente tarifelor/preţurilor pentru furnizarea reglementată a gazelor naturale realizată de către B., astfel cum au fost stabilite în mod nelegal de ANRE prin Ordinele nr. 122/2014, nr. 21/2015 şi, respectiv, nr. 63/2015;

- cu cheltuieli de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului demers judiciar;

Prin cerere modificatoare depusă la dosar la data de 23 septembrie 2015, reclamanta a contestat, în cadrul aceluiaşi dosar, şi Ordinul nr. 105 din 1 iulie 2015 pentru modificarea ordinelor preşedintelui Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei privind stabilirea tarifelor reglementate pentru prestarea serviciului de distribuţie şi aprobarea preţurilor pentru furnizarea reglementată a gazelor naturale, publicat în Monitorul Oficial la data de 1 iulie 2015.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin încheierea de şedinţă din data de 25 ianuarie 2016, în temeiul art. 400 din C. proc. civ., s-a dispus repunerea cauzei pe rol în vederea discutării excepţiilor invocate de pârâtă din perspectiva existenţei unei cereri modificatoare formulată în cauză de reclamantă, respectiv caracterul de ordine publică sau privată a existenţei tardivităţii acţiunii, respectiv asupra incidenţei sau neincidenţei acesteia asupra contestaţiei promovate împotriva Ordinului nr. 105 din 1 iulie 2015, formulată de reclamantă, prin cererea modificatoare.

Prin Sentinţa civilă nr. 467 din 15 februarie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a constatat caracterul de ordine publică al excepţiei tardivităţii invocată de pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei şi a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei de decădere a pârâtei din dreptul de a invoca excepţia tardivităţii în ceea ce priveşte contestaţia formulată împotriva Ordinului nr. 105/2015.

A admis excepţia tardivităţii invocată de pârâtă şi a respins, ca tardiv formulată, acţiunea formulată de reclamanta B. SA, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, astfel cum a fost completată.

A respins cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva Încheierii de şedinţă din data de 25 ianuarie 2016 şi a Sentinţei civile nr. 467 din 15 februarie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta B. SA, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea acestora cu consecinţa rejudecării litigiului şi obligarea ANRE la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în recurs, formulând următoarele critici:

I.Sentinţa recurată nu este motivată cu privire la excepţia tardivităţii - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ., având în vedere faptul că prima instanţă a preluat considerentele expuse în conţinutul Sentinţei civile nr. 427/11 februarie 2016, pronunţate în Dosarul nr. x/2015 de către un alt complet de judecată din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, (Anexa 1).

Consideră că reproducerea întocmai a argumentelor prezentate de un alt complet de judecată nu echivalează cu motivarea hotărârii, chiar şi în ipoteza în care s-ar aprecia întemeiate respectivele argumente, întrucât obligaţia primei instanţe era aceea de a-şi expune propriul raţionament juridic pe care şi-a fundamentat soluţia, şi nu de a copia întocmai motivarea dată de un alt complet.

Mai mult, arată că motivarea reprezintă un element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului, a calităţii actului de justiţie, iar obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţa impusă de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

II. Prin sentinţa recurată, instanţa de fond a încălcat şi a aplicat greşit normele juridice - motive de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 5 şi 8 din C. proc. civ.

Cu privire la soluţionarea excepţiei tardivităţii, arată că instanţa de fond a interpretat şi a aplicat în mod greşit prevederile art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 privind organizarea şi funcţionarea ANRE.

În concret, în mod neîntemeiat, instanţa de fond a reţinut că:

- prin reglementarea termenului de 30 de zile de la art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007, voinţa legiuitorului a fost aceea de a deroga de la dispoziţiile Legii nr. 554/2004, cu privire la obligativitatea procedurii prealabile;

- prin Decizia nr. 136 din 10 martie 2015 pronunţată de Curtea Constituţională s-a admis excepţia de neconstituţionalitate doar cu privire la acele dispoziţii ce instituiau un termen de 30 de zile pentru contestarea actelor cu caracter normativ, nu şi a celor individuale, aşa cum rezultă din dispozitivul şi considerentele acestei decizii.

Consideră că raţionamentul juridic expus de prima instanţă este greşit, întrucât recurenta-reclamantă nu avea obligaţia de a formula acţiune directă la Curtea de Apel Bucureşti, împotriva actului administrativ individual contestat în prezenta cauză în termen de 30 de zile de la data publicării ordinelor contestate în Monitorul Oficial al României.

Anterior pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale, jurisprudenţa în materie a statuat în mod constant că acţiunile în contencios administrativ împotriva ordinelor şi deciziilor emise de către preşedintele ANRE, deci care pot fi atacate în contencios administrativ în condiţiile art. 9 alin. (10) din fosta Lege nr. 13/2007 a energiei electrice şi, respectiv, ale art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007, se supun regimului juridic prevăzut de Legea nr. 554/2004. Astfel, înainte de a se adresa secţiei de contencios administrativ a Curţii de Apel Bucureşti, petentul avea şi are obligaţia de a formula plângere prealabilă.

Consideră că în mod legal a formulat şi a transmis către ANRE plângeri prealabile împotriva ordinelor contestate în prezentul litigiu (Anexele nr. 51 - 53 la cererea de chemare în judecata şi Anexa III la cererea modificatoare), în termen de 30 de zile de la publicarea acestora, aspect confirmat şi de răspunsurile transmise de ANRE, prin care s-au respins plângerile înregistrate pe motiv că nu a fost identificat niciun motiv de nelegalitate, şi nu pe motiv ca acestea ar fi fost inadmisibile.

Subliniază că excepţiile de la regula obligativităţii procedura plângerii prealabile sunt expres şi limitativ prevăzute la art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, însă, în speţă, nu ne aflăm în niciunul dintre cazurile de excepţie menţionate.

În plus, arată că ordinele şi deciziile preşedintelui ANRE fac parte din categoria actelor administrative care pot fi revocate de către emitent, inclusiv pe calea plângerii prealabile, de vreme ce O.U.G. nr. 33/2007 nu instituie vreo procedura administrativ-jurisdicţională specială. Chiar şi într-un asemenea caz, având în vedere că s-au formulat plângeri prealabile împotriva ordinelor contestate în prezentul litigiu, ar fi fost aplicabile dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, chiar daca ar mai fi fost în vigoare sau nesuspendat (ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale), art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 nu excludea obligativitatea formulării plângerii prealabile în condiţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, acest articol de lege instituind doar o competenta teritorială exclusivă (adică aceea a Curţii de Apel Bucureşti) în ceea ce priveşte acţiunile în contencios administrativ formulate împotriva ordinelor şi deciziilor preşedintelui ANRE.

Termenul de 30 de zile prevăzut de art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 se raportează la instituţia plângerii prealabile reglementate de art. 7 din Legea nr. 554/2004.

În raport de cele expuse mai sus conchide că în mod eronat prima instanţă:

- a invocat principiul specialia generalibus derogant cu privire la aplicarea art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 şi, în consecinţă, neobligativitatea parcurgerii procedurii prealabile,

- a expus un raţionament juridic greşit la ultimul paragraf, pagina 6 din sentinţa recurată, potrivit căruia daca ar achiesa la necesitatea parcurgerii procedurii prealabile, în cazul ordinelor şi deciziilor ANRE, "s-ar ajunge în toate situaţiile la depăşirea termenului special de 30 de zile pentru introducerea acţiunii în anulare" deoarece, inclusiv în prezenta speţa, ANRE a comunicat răspunsurile în termen de 30 de zile;

- a reţinut că, în cazul ordinelor şi deciziilor ANRE, nu se aplică parcurgerea procedurii prealabile pe motiv că dispoziţiile art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 nu ar face trimitere la "condiţiile instituite prin Legea nr. 554/2004", întrucât excepţiile de la procedura plângerii prealabile sunt expres şi limitativ prevăzute la art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004.

În acest sens, aminteşte că în susţinerea argumentelor sale, la răspunsul la întâmpinare formulat în prima instanţa, a depus deja la dosarul cauzei jurisprudenţa (Anexele nr. 6 - 12), din care rezulta în mod clar că (1) procedura plângerii prealabile este obligatorie în cazul contestării ordinelor şi deciziilor ANRE, introducerea acţiunii direct la Curtea de Apel conduce la respingerea acţiunii, ca inadmisibilă, iar (2) formularea acţiunii în faţa instanţei de contencios nu trebuia efectuată în termen de 30 de zile de la comunicarea/primirea/publicarea actului administrativ contestat, ci în termenul prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 (de 6 luni de zile), după parcurgerea plângerii prealabile.

Instanţa de fond nu a avut în vedere jurisprudenţa la care reclamanta a făcut referire şi nici nu a arătat motivele pentru care nu a avut în vedere aceasta jurisprudenţă. Curtea de Apel Bucureşti a stabilit ca este inadmisibilă acţiunea în contencios administrativ având ca obiect anularea unui ordin emis de preşedintele ANRE şi întemeiata pe O.U.G. nr. 33/2007 coroborat cu fosta Lege nr. 13/2007, admiţând în acest sens excepţia inadmisibilităţii invocata chiar de către ANRE prin întâmpinarea depusa (Sentinţa civilă nr. 3478 din data de 23 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII -a contencios administrativ şi fiscal - Anexa nr. 6).

De asemenea, arată că hotărârea primei instanţe este dată cu interpretarea eronata a deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2015, întrucât în mod greşit s-a reţinut că dispoziţiile art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 au fost declarate neconstituţionale doar în ceea ce priveşte impunerea termenului de 30 de zile pentru contestarea actelor normative, nu şi a celor individuale, iar în ceea ce priveşte actele administrative individuale, Curtea Constituţională ar fi constatat explicit caracterul constituţional al art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007, deoarece, chiar şi în eventualitatea în care s-ar pierde termenul de contestare de 30 de zile, există posibilitatea invocării excepţiei de nelegalitate, pe cale incidentală, fără limitare în timp.

Într-adevăr, prin dispozitivul Deciziei Curţii Constituţionale, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007, doar în privinţa termenului stabilit pentru atacarea în contencios administrativ a actelor administrative cu caracter normativ emise de ANRE, însă consideră că, contrar celor reţinute de prima instanţă, există o contrarietate între acest dispozitiv şi criticile de constituţionalitate invocate de autorul excepţiei de neconstituţionalitate, care a susţinut că termenul stabilit obstrucţionează accesul liber la justiţie garantat de Constituţie pentru ambele categorii de acte, iar Curtea Constituţională, prin motivele expuse, a arătat că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate (art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007) nu face distincţie intre actele cu caracter normativ şi cele cu caracter individual, fiind toate supuse aceluiaşi termen de decădere de 30 de zile, constatând, totodată, că, în cazul celor cu caracter individual, dacă nu sunt atacate în termenul de 30 de zile, ele pot fi contestate pe cale incidentală, fără o limitare în timp, pe calea excepţiei de nelegalitate.

În consecinţă, susţine că în mod contradictoriu s-a reţinut că recurenta reclamantă ar fi trebuit să înregistreze inclusiv acţiunea în contencios administrativ în termen de 30 de zile de la publicarea ordinelor contestate în Monitorul Oficial, deşi prevederile art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 erau suspendate încă de la data de 8 mai 2015 şi, ulterior, acestea au fost abrogate integral, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale, atât cu privire la actele administrative individuale, cat şi cu privire la actele administrative normative, întrucât în termen de 45 de zile de la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nu au fost puse de acord cu Constituţia prevederile declarate neconstituţionale.

De asemenea, în mod neîntemeiat nu s-au avut în vedere la pronunţarea soluţiei considerentele (1) Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ("ICCJ") nr. 10/2015 pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Anexa 3 la răspunsul la întâmpinare) şi nici pe cele ale (2) Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 766/2011 şi nr. 223/2012, precum şi ceea ce s-a statuat la nivelul doctrinei (Anexele nr. 3 - 4 la răspunsul la întâmpinare).

Astfel, deşi sediul materiei privind aplicabilitatea deciziilor Curţii Constituţionale reprezentat de art. 147 din Constituţie şi art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale nu reglementează situaţia aplicării acestor decizii, literatura de specialitate şi practica judiciara a Curţii Constituţionale, precum şi cea a ICCJ au statuat şi au oferit o interpretare unitara în acest sens, după cum urmează:

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 10/2015, pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Anexa 3 la răspunsul la întâmpinare), cu privire la art. 147 din Constituţie s-a statuat ca:

"Sintagma «sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor » utilizata atât de Constituţie, cat şi de Legea nr. 554/2004, nu poate primi decât o interpretare unitară, în sensul ca excepţia de neconstituţionalitate admisă, respectiv actul administrativ anulat nu produc niciun efect în privinţa cauzelor irevocabil/definitiv soluţionate, însă produc efecte în cauzele aflate în curs de soluţionare la data publicării deciziei Curţii Constituţionale sau a hotărârii judecătoreşti de anulare (...). Nu există nicio raţiune pentru care să se aplice un tratament diferenţiat, din punctul de vedere al efectelor pe care le produc, hotărârilor prin care se invalidează o normă legala." (s.n.)

Ca atare, dezlegarea art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 şi a art. 147 din Constituţie cu privire la aplicabilitatea deciziilor Curţii Constituţionale nu puteau fi interpretate în mod contrar de prima instanţa, prin admiterea excepţiei tardivităţii, ulterior pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale, decizia ICCJ fiind obligatorie sub acest aspect şi oferind o interpretare unitară.

În acest context, arată că inclusiv jurisprudenţa Curţii Constituţionale, anterioară deciziei ICCJ mai sus menţionata, interpreta art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 şi art. 147 din Constituţie în sensul în care deciziile sale se aplica inclusiv cauzelor aflate în curs de soluţionare, menţionând exemplificativ Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 (Anexa 3 la răspunsul la întâmpinare) şi Decizia nr. 223 din 13 martie 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 259 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii (Anexa 4 la răspunsul la întâmpinare).

Susţine că soluţia primei instanţei este contradictorie şi cu practica Curţii de Apel de vreme ce recent, în dosarul nr. x/2015, astfel cum rezulta din extrasul de pe portalul instanţelor de judecata (Anexa nr. 1 la prezenta cerere de recurs), excepţia tardivităţii formulării acţiunii în contencios administrativ a fost respinsă, având în vedere tocmai considerentele Deciziei Curţii Constituţionale şi cele ale Deciziei ICCJ nr. 10/2015 pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Menţionează că în cadrul Dosarului nr. x/2015, prin cea de a doua cerere modificatoare a acţiunii formulate (Anexa nr. 2 la prezenta cerere de recurs) a solicitat anularea unui act administrativ normativ (Ordinul nr. 73/2014), precum şi a trei acte normative unilaterale cu caracter individual, împotriva cărora a formulat separat inclusiv plângeri prealabile.

Consideră că la aceste motive de recurs se încadrează şi neanalizarea capătului de cerere subsidiar, ca o consecinţa a admiterii excepţiei tardivităţii, apreciind că, în cazul casării sentinţei recurate şi trimiterii cauzei spre rejudecare, se impune analizarea şi a capătului de cerere subsidiar, acesta fiind pe deplin admisibil.

III. Sentinţa recurată cuprinde motive străine de natura cauzei - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ.

Sub un prim aspect, arată că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1037 din 9 iulie 2009, preluată din considerentele Deciziei Curţii Constituţionale, nu este incidentă în prezenta cauza, de vreme ce în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 28 alin. (2) din Legea concurentei nr. 21/1996 autorul acesteia critica doar cerinţa de a ataca actele administrative cu caracter normativ emise de Consiliul Concurentei, în termen de 30 de zile de la publicarea lor în Monitorul Oficial.

Chiar dacă, prin analogie, Curtea Constituţionala a amintit în considerentele Deciziei nr. 136/2015 cea ce s-a stabilit prin Decizia nr. 1037 din 9 iulie 2009, sunt diferite criticile de constituţionalitate care au motivat decizia adoptată de cele care au motivat pronunţarea Deciziei nr. 1037 din 9 iulie 2009.

Sub un al doilea aspect, arată că prima instanţa a expus un raţionament juridic greşit la paragraful nr. 1, pagina 6 din sentinţa recurată, invocând art. 7 alin. (4) coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 554/2004, cu referire la imposibilitatea soluţionării plângerii prealabile în termenul de 30 de zile prevăzut la art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007, de vreme ce art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 554/2004 nu face referire la acest ultim aspect, ci defineşte:

"instanţa de contencios administrativ.

IV. Încheierea recurată a fost data cu încălcarea regulilor de procedură - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 5 din C. proc. civ.

În acest sens, arată că intimata-pârâtă ANRE, în faţa primei instanţe, a invocat excepţia tardivităţii formulării acţiunii în contencios administrativ, însă nu şi cu privire la cererea modificatoare a acţiunii, respectiv cu privire la capătul de cerere prin care s-a solicitat anularea/modificarea parţială a Ordinului ANRE nr. 105/2015.

Prin încheierea de şedinţa din data de 23 noiembrie 2015, prima instanţa a consemnat cele susţinute de intimata ANRE, respectiv ca nu doreşte sa formuleze întâmpinare la cererea modificatoare a acţiunii, şi că doreşte sa se apere prin concluziile scrise, iar la termenul de judecată din data de 18 ianuarie 2016 intimata ANRE nu a invocat aceasta excepţie şi cu privire la capătul de cerere (iv) din acţiunea modificată.

Cu toate acestea, prin încheierea recurată, în temeiul dispoziţiilor art. 400 C. proc. civ., prima instanţă a repus cauza pe rol în vederea discutării excepţiilor invocate de intimata ANRE din perspectiva existenţei unei cereri modificatoare formulate şi a acordat termen de judecată la 15 februarie 2016, citând părţile cu menţiunea de a formula concluzii cu privire la caracterul de ordine publica sau privată al excepţiei tardivităţii acţiunii, respectiv asupra incidenţei sau neincidenţei acesteia asupra contestaţiei promovate împotriva Ordinului ANRE nr. 105/2015, formulată prin cererea modificatoare.

Consideră că încheierea recurată a fost dată cu încălcarea regulilor de procedura reglementate la art. 247 alin. (3) şi art. 400 din C. proc. civ..Indiferent de caracterul public sau privat al excepţiei tardivităţii formulării acţiunii cu privire la Ordinul ANRE nr. 105/2015, intimata ANRE nu a invocat aceasta excepţie şi cu privire la capătul de cerere (iv) al acţiunii modificate, prin care s-a solicitat anularea/modificarea parţială a Ordinului ANRE nr. 105/2015.

Prin art. 400 din C. proc. civ., s-a reglementat posibilitatea instanţei de a repune cauza pe rol, astfel:

"Dacă, în timpul deliberării, instanţa găseşte că sunt necesare probe sau lămuriri noi va dispune repunerea pe rol a cauzei, cu citarea părţilor." (s.n.)

Arată că a învederat şi primei instanţe, ulterior repunerii pe rol, faptul că invocarea excepţiilor absolute sau relative trebuie sa se realizeze şi având în vedere prevederile art. 247 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit cărora părţile sunt obligate să invoce toate mijloacele de apărare şi toate excepţiile procesuale de îndată ce le sunt cunoscute, în caz contrar, ele vor răspunde pentru pagubele pricinuite părţii adverse, dispoziţiile art. 189 - 191 fiind aplicabile.

Însă, dispunând repunerea cauzei pe rol, prima instanţă nu a respectat regulile de procedura citate mai sus, şi nici principiul disponibilităţii prevăzut la art. 9 din C. proc. civ., de vreme ce:

- doar apariţia unor elemente noi, respectiv probe sau lămuriri noi, permitea repunerea cauzei pe rol şi, în consecinţa, nefinalizarea procesului deliberării;

- în cauză, prima instanţa a solicitat explicaţii părţilor, repunând cauza pe rol, deşi nu exista niciun element nou în raport de care sa amâne procesul deliberării asupra excepţiilor invocate prin întâmpinare şi susţinute de intimata ANRE;

- la acel moment procesual nu exista vreo împrejurare de fapt sau de drept a pricinii care ar fi trebuit elucidata din moment ce intimata ANRE nu a formulat întâmpinare la cererea modificatoare şi nu a susţinut excepţia tardivităţii formulării cererii de anulare a Ordinului ANRE nr. 105/2015;

- repunerea cauzei pe rol şi acordarea unui nou termen a privilegiat intimata ANRE, echivalează şi cu încălcarea principiului egalităţii părţilor în fata justiţiei reglementat la art. 8 din C. proc. civ. căci, potrivit art. 394 alin. (3) din C. proc. civ.: "(3) După închiderea dezbaterilor, părţile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancţiunea de a nu fi luat în seamă." (s.n.)

Deşi i s-a acordat dreptul de a formula întâmpinare la cererea modificatoare a acţiunii şi i s-a acordat cuvântul cu privire la incidenţa sau invocarea oricăror excepţii la termenul de judecată din data de 18 ianuarie 2016, intimata ANRE (1) a menţionat în mod expres că nu doreşte să formuleze întâmpinare la cererea modificatoare a acţiunii şi că doreşte sa se apere prin concluziile scrise (a se vedea încheierea de şedinţa din data de 23 noiembrie 2015, în care s-a consemnat acest aspect) şi (2) la termenul de judecată din data de 18 ianuarie 2016 nu a invocat această excepţie şi cu privire la capătul de cerere (iv) din acţiunea modificată.

În concluzie, faţă de neregularitatea descrisă, consideră că încheierea recurată a fost pronunţată de prima instanţă cu încălcarea regulilor de procedura menţionate mai sus.

Având în vedere toate motivele de recurs expuse, solicită instanţei de recurs casarea hotărârilor recurate cu consecinţa rejudecării litigiului şi admiterea acţiunii în contencios administrativ.

4. Apărările intimatei

Pârâta ANRE a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind legală şi temeinică, formulând, în motivare, următoarele apărări:

Ab initio, arată că pretinsele motive de casare ale sentinţei recurate sunt, în esenţă, aserţiuni personale şi interpretări proprii ale regulilor de procedură aplicabile în etapa judecării fondului, total lipsite de o motivaţie juridică, motiv pentru urmează a fi înlăturate de către instanţa de recurs.

1. Cu referire la motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., - în susţinerea căruia se arată că sentinţa recurată nu este motivată cu privire la excepţia tardivităţii, prima instanţă preluând considerentele altei hotărâri, fără a avea un raţionament propriu - intimata pârâtă arată că însăşi recurenta a folosit în cauza respectivă aceleaşi critici ca şi în dosarul pendinte, iar faptul că soluţiile din cele două dosare sunt identice în sensul admiterii excepţiei tardivităţii, ca urmare a faptului că sunt incidente dispoziţiile art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007, nu înseamnă că sentinţa atacată este copiată după Sentinţa nr. 427 din 11 februarie 2016.

De asemenea, arată că din analiza comparativă a celor două sentinţe rezultă că în prezentul dosar judecătorul fondului a motivat în primul rând caracterul excepţiei tardivităţii, ulterior s-a raportat la criticile aduse Deciziei nr. 136/2015 a Curţii Constituţionale, a analizat caracterul actului contestat şi a motivat de ce este individual, mai mult decât atât, raţionamentul şi argumentarea judecătorului reiese chiar şi din faptul că aduce argumente privind admiterea excepţiei cu privire la capătul de cerere completator.

Totodată, cu referire la susţinerea că Decizia Curţii Constituţionale nu ar fi motivată, în ceea ce priveşte aplicabilitatea termenului doar cu referire la actele normative, recurenta reclamantă a adus aceleaşi argumente ca şi în dosarul antemenţionat, judecătorul fondului statuând faţă de aceste critici că Decizia Curţii Constituţionale reţine expressis verbis faptul că, contrar susţinerilor reclamantei, Curtea constată că aceste dispoziţii au fost declarate neconstituţionale doar în ceea ce priveşte impunerea termenului de 30 de zile pentru contestarea actelor administrative normative, nu şi a celor individuale.

2. Cu referire la motivele de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., prin care se susţine că instanţa de fond a încălcat şi a aplicat greşit normele juridice - intimata pârâtă arată că recurenta reclamantă critică raţionamentul judecătorului prin raportare la alte sentinţe din alte dosare, însă toate sentinţele indicate de recurentă sunt anterioare pronunţării Curţii Constituţionale asupra excepţiei de neconstituţionalitate a art. 5 alin. (7) din O.U.G.. nr. 33/2007.

Aşa cum se poate observa, judecătorul de fond a motivat admiterea excepţiei tardivităţii exclusiv în baza celor reţinute de judecătorii Curţii Constituţionale, mai mult decât atât, de fapt aşa zisele motive de recurs sunt critici aduse Deciziei Curţii Constituţionale şi nu a unei greşeli a judecătorului de fond.

Într-adevăr, înainte de admiterea acestei excepţii de neconstituţionalitate, practica instanţelor nu a fost unitară, în sensul că, în anumite situaţii judecătorii au reţinut că este vorba de un contencios derogatoriu şi nu se impunea plângerea prealabilă, în alte situaţii, cu toate că s-a reţinut că este vorba de un contencios derogatoriu, judecătorii au reţinut că trebuia parcursă procedura prealabilă.

Consideră că sub aspectul soluţionării excepţiei tardivităţii nu are relevanţă în prezenta speţă dacă trebuia sau nu parcursă procedura prealabilă, atâta vreme cât, potrivit art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007, Ordinele ANRE pot fi contestate la Curtea de Apel în termen de 30 de zile de la publicare.

Cu referire la susţinerea recurentei, în sensul că "în mod eronat prima instanţă a reţinut că dispoziţiile art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 au fost declarate neconstituţionale doar în ceea ce priveşte impunerea termenului de 30 de zile pentru contestarea actelor normative, nu şi a celor individuale, arată că aceasta vine în contradicţie cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 136 din 10 martie 2015, în care se reţine "admite excepţia de neconstituţionalitate (...) şi constată că prevederile art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007, prin care se stabileşte un termen pentru atacarea în contencios administrative a actelor administrative cu caracter normativ emise de preşedintele ANRE în exercitarea atribuţiilor sale, sunt neconstituţionale".

În ceea ce priveşte efectele deciziilor Curţii Constituţionale, sediul materiei îl constituie dispoziţiile art. 147 din Constituţie. Din cadrul acestui text constituţional numai alin. (4) are o aplicabilitate generală, în sensul că acesta îşi găseşte aplicarea în raport cu toate deciziile Curţii pronunţate în exercitarea atribuţiilor prevăzute de Constituţie şi Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Potrivit acestui alineat "Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor".

Art. 147 alin. (1) din Constituţie stabileşte, în privinţa legilor şi ordonanţelor în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, că acestea "îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept". Această prevedere constituţională este reluată la art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

Astfel, instanţa de fond a aplicat Decizia într-un mod conform considerentelor acesteia. Prin urmare, dacă instanţa constituţională a apreciat necesar să se pronunţe chiar în cuprinsul deciziei sale cu privire la efectele cu relevanţă constituţională ale acesteia, instanţele judecătoreşti sau autorităţile administrative sunt cele care au competenţa de a aplica decizia Curţii Constituţionale, transpunând efectele stabilite de Curte în procesul infraconstituţional de interpretare şi aplicare a legii.

Într-un atare context, sunt neîntemeiate aserţiunile recurentei în sensul că prevederile art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007, atât cu privire la actele administrative individuale, cât şi cu privire la actele administrative normative, erau suspendate încă de la data de 8 mai 2015 şi, ulterior abrogate integral, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale, art. 5 alin, 7 din O.U.G. nr. 33/2007.

Netemeinicia afirmaţiilor recurentei este susţinută inclusiv de Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, prin care Curtea a stabilit că, "indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text. atunci când Curtea Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituţia, menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare, atât instanţele judecătoreşti, cât şi organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curţii şi să o aplice ca atare".

Mai mult, prin Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011, Curtea a statuat că "în interpretarea legii, instanţele judecătoreşti, între care şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, trebuie să respecte cadrul constituţional, iar sancţionarea depăşirii/încălcării acestuia revine în exclusivitate Curţii Constituţionale. (...) Constituţia reprezintă cadrul şi măsura în care legiuitorul şi celelalte autorităţi pot acţiona; astfel şi interpretările care se pot aduce normei juridice trebuie să ţină cont de această exigenţă de ordin constituţional cuprinsă chiar în art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, potrivit căruia în România respectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale este obligatorie. Din perspectiva raportării la prevederile Constituţiei, Curtea Constituţională verifică constituţionalitatea textelor legale aplicabile în interpretarea consacrată prin recursurile în interesul legii. A admite o teză contrară contravine însăşi raţiunii existenţei Curţii Constituţionale, care şi-ar nega rolul său constituţional"

Nu în ultimul rând, prin Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, Curtea a constatat constituţionalitatea unui text de lege într-o anumită interpretare "având în vedere faptul că neconstituţionalitatea este atât o sancţiune ultimă aplicată de instanţa constituţională cu repercusiuni asupra existenţei normative a legii, cât şi parte integrantă a ordinii juridice normative (Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 605 din 14 august 2008)".

Este important a înţelege efectele acestor decizii, cu atât mai mult cu cât deciziile sub rezervă de interpretare,prin care se constată constituţionalitatea textului într-o anumită măsură, reprezintă o pondere în creştere în jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

Nu în ultimul rând, toate consideraţiile menţionate în privinţa deciziilor pure şi simple de constatare a neconstituţionalităţii referitoare la necesitatea menţionării chiar în textul considerentelor deciziei Curţii a efectelor pe care acestea le produc sunt valabile mutatis mutandis şi în cazul deciziilor interpretative. Un asemenea raţionament are în vedere că, în privinţa acestei categorii de decizii, gradul de complexitate al efectelor pe care îl produc este chiar mai mare faţă de deciziile pure şi simple, din moment ce textul care a făcut obiectul controlului de constituţionalitate nu este eliminat din fondul activ al legislaţiei, ci îşi va găsi aplicarea în interpretarea stabilită de instanţa constituţională.

În concluzie, subliniază că puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care acesta se sprijină. Astfel, atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept (A se vedea, în acest sens, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 1415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 796 din 23 noiembrie 2009 etc. Este un considerent de principiu din ce în ce mai des folosit de instanţa constituţională, pentru a reaminti autorităţilor publice că au obligaţia aplicării conforme a deciziilor sale, inclusiv a efectelor stabilite prin acestea.

Având în vedere toate aspectele expuse anterior, cu privire la efectele şi considerentele deciziilor Curţii Constituţionale, este absolut evident că afirmaţiile recurentei reclamante nu au niciun fel de suport probaţional în prezenta cauză.

Cu referire la susţinerea recurentei - reclamante prin care se arată că "soluţia primei instanţe este contradictorie cu sentinţa din Dosarul nr. x/2015, în care excepţia tardivităţii a fost respinsă având în vedere considerentele Deciziei Curţii Constituţionale (...)", arată că în dosarul menţionat, excepţia a fost respinsă ca urmare a faptului că actul contestat este act normativ, şi nu individual cum este în prezenta cauză.

Referitor la cea de-a treia critică "neanalizarea capătului de cerere subsidiar, (...), sentinţa recurată cuprinde motive străine de natura cauzei" în acest context, intimata pârâtă susţine că este exagerată aserţiunea recurentei - reclamante potrivit căreia "invocarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1037/2009 nu este incidenţă în prezenta cauză, de vreme ce critică doar cerinţa de a ataca actele administrative cu caracter normativ".

Acest mod de abordare a argumentaţiei denotă o gravă contradicţie, pe de o parte se critică faptul că judecătorul de fond nu a motivat şi justificat sentinţa atacată, pe de altă parte, se observă că aceasta critică în fapt raţionamentul judecătorului care a realizat o analogie a altor Decizii ale Curţii Constituţionale în prezenta speţă, neînţelegere asupra conţinutului normei procesuale aplicabile.

Reaminteşte că în prezenta cauză recurenta a solicitat: anularea/modificarea parţială a Ordinului nr. 122/2014 (...), anularea/modificarea a Ordinului nr. 21 din 27 martie 2015 (...), anularea/modificarea a Ordinului nr. 63 din 8 aprilie 2015 (...), obligarea ANRE la întocmirea, aprobarea şi publicarea în Monitorul Oficial a unui Ordin al preşedintelui ANRE care să stabilească preţurile pentru furnizarea reglementată a gazelor naturale realizată de către B., cu luarea în considerare a unei componente unitare de corecţie (...) în subsidiar, obligarea ANRE la plata către B. a unor despăgubiri în prezent în cuantum de 286.206.572 RON, reprezentând diferenţe de venit al B. nerecuperate, de actualizat cu rata inflaţiei conform dispoziţiilor normative aplicabile şi la care B. este îndreptăţită (...)".

Consideră că în mod corect judecătorul fondului a reţinut pe pag. 8 că "în ceea ce priveşte capătul subsidiar de cerere, având ca obiect obligarea pârâtei la plata despăgubirilor, Curtea constată că acesta nu se mai impune a fi soluţionat, întrucât reclamanta l-a formulat doar pentru situaţia în care recuperarea nu ar mai fi posibilă la data punerii în executare a hotărârilor definitive, întrucât ar trece o perioadă prea mare de timp. Or, această situaţie premisă nu este incidenţă în cauză, capetele principale fiind respinse în temeiul unor excepţii".

Ca atare, aserţiunile generale ale recurentei - reclamante nu au fost dovedite în speţă, prin urmare nu vor putea însuşite de către instanţa de recurs, neexistând niciun motiv de nulitate în ceea ce priveşte sentinţa recurată.

3 Cu referire la motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - "încheierea recurată a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură"arată că recurenta reia considerentele expuse la termenul de judecată din 18 ianuarie 2016 şi care au fost deja dezvoltate la primul motiv de casare.

În ciuda a ceea ce afirmă recurenta - reclamantă, în prezenta cauză nu se poate vorbi despre încălcarea de către prima instanţă a regulilor de procedură reglementate la art. 247 alin. (3) şi art. 400 din C. proc. civ., instanţa având dreptul de a repune cauza pe rol ori de câte ori doreşte să se edifice cu privire la anumite aspecte care nu au fost dezbătute de părţi.

Pe de altă parte, repunerea pe rol a cauzei a urmărit să pună în discuţia părţilor anumite aspecte care au fost expuse prin concluzii şi pentru că judecătorul fondului a constatat, cu prilejul deliberării, că anumite împrejurări de fapt sau de drept au rămas nelămurite. Măsura a fost dispusă, în scopul respectării unor principii procesuale, cum sunt principiul adevărului, al contradictorialităţii şi al dreptului la apărare şi a fost ordonată pentru discutarea de către părţi a unor probleme de drept ce nu au format obiect al dezbaterilor contradictorii (caracterul excepţiei tardivităţii).

În concluzie, faţă de argumentele invocate, solicită respingerea ca neîntemeiat recursului formulat de către B. S.A. şi menţinerea Sentinţei recurate ca fiind legală şi temeinică.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) noul C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 21 mai 2018, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) noul C. proc. civ.

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 01 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 22 octombrie 2018.

6. Aspecte de fapt şi de drept relevante

Analizând excepţia tardivităţii, invocată de pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, pentru nerespectarea termenului de introducere a cererii de chemare în judecată de 30 de zile, stabilit de art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei, prima instanţă a constatat, în prealabil, caracterul de ordine publică al excepţiei, reţinând că excepţia de ordine publică poate fi invocată în orice fază a pricinii, inclusiv ulterior repunerii cauzei pe rol, iar nu numai prin întâmpinare, de regulă formulată anterior acordării primului termen de judecată, prin urmare a respins cererea reclamantei de decădere a pârâtei din dreptul de a invoca excepţia tardivităţii în ceea ce priveşte contestaţia formulată împotriva Ordinului nr. 105/2015 ca neîntemeiată.

În acest context, prima instanţă a înlăturat susţinerile reclamantei, în sensul că prin Decizia nr. 136/2015 Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea reglementării şi cu referire la actele administrative cu caracter individual, iar nu doar a celor cu caracter normativ. Dimpotrivă, a observat că instanţa de contencios constituţional a constatat explicit caracterul constituţional al prevederilor art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 în ceea ce priveşte actele administrative individuale, tocmai în considerarea faptului că, în situaţia în care ar pierde termenul special de contestare de 30 de zile, persoana care se consideră vătămată are posibilitatea invocării excepţiei de nelegalitate a ordinului sau deciziei preşedintelui A.N.R.E., pe cale incidentală, fără limitare în timp.

În continuare, a reţinut că termenul de 30 de zile prevăzut de dispoziţiile art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 are caracter special faţă de cel de drept comun de 6 luni, prevăzut la art. 11 din Legea nr. 554/2004, prin urmare, se aplica cu prioritate, potrivit principiului specialia generalibus derogant.

De asemenea, prima instanţă a reţinut că prin reglementarea termenului special de 30 de zile, voinţa legiuitorului a fost aceea de a deroga de la dispoziţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 referitoare la obligativitatea procedurii prealabile. Per a contrario, a specificat că, dacă s-ar considera, astfel cum greşit apreciază reclamanta, că, în ipoteza contestării ordinelor sau deciziilor preşedintelui A.N.R.E., este obligatorie parcurgerea procedurii prealabile, în condiţiile şi termenele instituite prin Legea nr. 554/2004, s-ar ajunge în toate situaţiile la depăşirea termenului special de 30 de zile pentru introducerea acţiunii în anulare, contrar voinţei legiuitorului de a institui acest termen special de introducere a acţiunii.

În consecinţă, prima instanţă a admis excepţia tardivităţii introducerii acţiunii, constatând că faţă de data formulării cererii de chemare în judecată, 28 iulie 2015, cererea în anularea Ordinelor nr. 122/26 noiembrie 2014 (publ. în M.O. din 27 noiembrie 2014), nr. 21 din 27 martie 2015 (publ. în M.O. din 30 martie 2015) şi nr. 63 din 8 aprilie 2015 (publ. în M.O. din 22 aprilie 2015), precum şi data înregistrării cererii completatoare, 23 septembrie 2015, în anularea Ordinului nr. 105 din 1 iulie 2015 (publ. în M.O. din 1 iulie 2015) termenul de sesizare a instanţei de 30 de zile de la publicare în M.O. a fost depăşit.

7. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei-pârâte, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Prin cel dintâi motiv de recurs, încadrat la art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ., recurenta reclamantă a susţinut că hotărârea pronunţată de prima instanţă nu este motivată cu privire la excepţia tardivităţii, judecătorul fondului, fără a avea un raţionament propriu, a preluat considerentele expuse de către un alt complet de judecata din cadrul Curţii de Apel Bucureşti în conţinutul Sentinţei civile nr. 427 din 11 februarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. x/2015.

Cu referire la această critică, intimata pârâtă a susţinut că însăşi recurenta a folosit în cauza respectivă aceleaşi critici ca şi în dosarul pendinte, iar faptul că soluţiile din cele două dosare sunt identice în sensul admiterii excepţiei tardivităţii ca urmare a faptului că sunt incidente dispoziţiile art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007, nu echivalează cu lipsa motivării.

În acord cu alegaţiile intimatei pârâte, Înalta Curte observă că judecătorul fondului a indicat motivele de fapt şi de drept care fundamentează admiterea excepţiei, a motivat, în primul rând, caracterul excepţiei tardivităţii, ulterior s-a raportat la criticile vizând efectele Deciziei nr. 136/2015 a Curţii Constituţionale, a analizat caracterul actului contestat, motivând că este individual, iar în final, a analizat consecinţele admiterii excepţiei cu privire la capătul de cerere subsidiar.

De asemenea, nu se poate susţine că preluarea unor considerente dintr-o cauză analoagă echivalează cu lipsa motivării, în condiţiile în care argumentele reţinute sunt pertinente şi concludente prin prisma soluţiei adoptate prin dispozitiv şi nu sunt de natură să prejudicieze drepturile procesuale ale părţilor care să atragă vreuna dintre situaţiile care determină incidenţa motivului de nelegalitate invocat.

Prin cel de-al doilea şi al treilea motiv de recurs s-a susţinut că instanţa de fond a încălcat şi a aplicat greşit normele juridice de drept procesual şi de drept material, critici care au fost încadrate la art. 488 alin. (1) punctele 5 şi 8 din C. proc. civ. fără a se dezvolta în mod distinct argumentele care se subscriu fiecărui motiv de casare în parte.

Cu privire la soluţionarea excepţiei tardivităţii, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond, reţinând că prin reglementarea termenului de 30 de zile de la art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 voinţa legiuitorului a fost aceea de a deroga de la dispoziţiile Legii nr. 554/2004, atât cu privire la obligativitatea procedurii prealabile cât şi a termenului de introducere a acţiunii în contencios, a interpretat şi a aplicat în mod corect prevederile art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 privind organizarea şi funcţionarea ANRE.

În acest context trebuie reţinut că nu mai este de actualitate jurisprudenţa la care a făcut referire recurenta reclamantă, anterioară pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2015, prin care s-a statuat că acţiunile în contencios administrativ împotriva ordinelor şi deciziilor emise de către preşedintele ANRE, deci care pot fi atacate în contencios administrativ în condiţiile art. 9 alin. (10) din fosta Lege nr. 13/2007 a energiei electrice şi, respectiv, ale art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007, se supun regimului juridic prevăzut de Legea nr. 554/2004.

Trebuie arătat, totodată, că sunt neconcludente criticile prin care s-a susţinut că actele preşedintelui ANRE sunt revocabile pe calea plângerii prealabile sau că plângerea nu a fost respinsă de autoritatea emitentă pe motiv de netemeinicie, iar nu de inadmisibilitate, având în vedere faptul că admiterea excepţiei tardivităţii a fost consecinţa sancţionării depăşirii termenului de decădere de 30 de zile, care curge de la data publicării actului în Monitorul Oficial, sancţiune care intervine indiferent de realizarea procedurii plângerii prealabile.

Înalta Curte împărtăşeşte şi opinia exprimată de prima instanţă cu privire la efectele Deciziei nr. 136 din 10 martie 2015, prin care Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate cu privire la acele dispoziţii ce instituiau un termen de 30 de zile pentru contestarea actelor cu caracter normativ, nu şi a celor individuale, aşa cum în mod greşit a susţinut recurenta reclamantă.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate invocată, prin prisma garantării accesului liber la justiţie, la pct. 17 al considerentelor din decizia pronunţată, Curtea Constituţională a reţinut că ambele categorii de acte administrative (individuale şi normative) sunt supuse aceluiaşi termen de 30 de zile. De asemenea, constatând că, spre deosebire de actele administrative cu caracter individual, care vor putea fi contestate pe cale incidentală, prin invocarea excepţiei de nelegalitate, actele administrative cu caracter normativ nu vor mai putea fi atacate în justiţie, ceea ce ar echivala cu o derogare de la principiul constituţional al controlului judecătoresc al acestora, în lipsa unei excepţii prevăzute de art. 126 alin. (6) din Constituţie.

Într-un atare context, Înalta Curte apreciază cu sunt lipsite de fundament aserţiunile recurentei în sensul că, în temeiul art. 147 alin. (1) din Constituţie, prevederile art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 erau suspendate încă de la data de 8 mai 2015, atât cu privire la actele administrative individuale cât şi cu privire la actele administrative normative, şi ulterior abrogate integral, ca efect al deciziei Curţii Constituţionale.

Prin cel de-al patrulea motiv de recurs, încadrat la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta reclamantă a susţinut că referirile primei instanţa la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1037 din 9 iulie 2009, fără ca acestea să fie incidente în cauză, constituie motive străine de natura cauzei.

De asemenea, a arătat că referirile primei instanţe la dispoziţiile art. 7 alin. (4) coroborate cu art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 554/2004, în contextul imposibilităţii soluţionării plângerii prealabile în termenul de 30 de zile, constituie un raţionament greşit, care se subscrie tot acestui motiv de recurs, întrucât dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. g) definesc instanţa de contencios administrativ, definiţie nerelevantă în cauză.

Înalta Curte reţine, în primul rând, că aspectele invocate vizează considerente care nu au fost determinante în admiterea excepţiei tardivităţii, soluţie care a fost argumentată atât în fapt cât şi în drept prin argumente concludente, iar în al doilea rând, aşa cum rezultă din răspunsurile date criticilor care se circumscriu motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., nu se poate reţine că hotărârea este susţinută numai de aceste argumente, cerinţă esenţială pentru a se putea reţine motivul de recurs invocat.

Cea-a de-a treia critică, care se subscrie motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., se referă la "neanalizarea capătului de cerere subsidiar", sens în care se arată că soluţia care se impune este casarea şi trimiterea cauzei în rejudecare, cu consecinţa analizării capătului subsidiar de cerere, acesta fiind pe deplin admisibil. Având în vedere că aceste critici se susţin doar pentru ipoteza casării hotărârii şi rejudecării cauzei, fără a fi dezvoltate argumente referitoare la încălcarea unor norme de drept procedural sau de drept material, Înalta Curtea apreciază că nu se impune analizarea lor.

Cu referire motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia recurenta reclamantă a criticat încheierea de şedinţă din data de 25 ianuarie 2016, afirmând că dispoziţia de repunere pe rol cauzei, pentru a se discuta dacă excepţiile invocate de pârâtă urmează a fi analizate şi din perspectiva cererii modificatoare, încalcă regulile de procedura reglementate la art. 247 alin. (3) şi art. 400 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că sunt nefondate.

Dispoziţia de repunere pe rol a cauzei şi redeschiderea dezbaterilor pentru a se pune în discuţia părţilor caracterul de ordine publică a excepţiei tardivităţii, ca urmare a nerespectării termenului imperativ de 30 de zile reglementat de prevederile art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007, nu încalcă prevederile art. 247 alin. (3) C. proc. civ., întrucât acestea nu decad instanţa sau părţile de posibilitatea invocării unei excepţii absolute, ci stabilesc în sarcina părţii răspunderea pentru pagubele cauzate părţii adverse, în cazul în care nu a respectat regulile privind invocarea excepţiilor.

Excepţia tardivităţii vizează, în cazul de faţă, nerespectarea unui termen imperativ, prin urmare trebuie considerată o excepţie peremptorie, absolută, care poate fi invocată şi de către instanţă din oficiu. Ca atare, repunerea pe rol pentru discutarea unei excepţii care putea fi invocată şi din oficiu de către instanţă nu contravine dispoziţiilor art. 400 C. proc. civ. Aprecierea instanţei asupra necesitării unor probe sau a unor lămuriri, în înţelesul art. 400 C. proc. civ., nu poate fi interpretată restrictiv, în sensul că ar însemna doar posibilitatea instanţei de a solicita părţilor explicaţii cu privire la împrejurările de fapt şi de drept relevante, ci trebuie interpretată într-un sens mai larg, incluzând posibilitatea discutării sau invocării unei excepţii de ordine publică, care poate influenţa legalitatea soluţiei ce urmează să se pronunţe.

Aşa fiind, Înalta Curte apreciază cu nu se poate reţine în cauză încălcarea regulilor de procedura reglementate la art. 247 alin. (3) şi art. 400 din C. proc. civ.

8. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta C. SA împotriva încheierii de şedinţă din 25 ianuarie 2016 şi a Sentinţei civile nr. 467 din 15 februarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2015, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 octombrie 2018.

Procesat de GGC - LM