Appeals by tax and health authorities rejected; prior annulment of data-transfer protocol upheld on res judicata grounds

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea adresată Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal înregistrată la data de 31 octombrie 2014, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H. şi I. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii Preşedintele Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, anularea art. 30, 31 şi 35 din Ordinul Preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 617/2007, anularea Protocolului nr. P5282 din 26 octombrie 2007/95896 din 30 octombrie 2007 încheiat între pârâţii Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală precum şi Actul adiţional nr. x (181797 din 13 aprilie 2009/801320 din 9 aprilie 2009) la protocolul menţionat.

2. Soluţia instanţei de fond.

Prin Sentinţa civilă nr. 28/CA/2016-P.I. din 17 februarie 2016, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de către pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală;

- a admis excepţia lipsei de interes invocată de către pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate în ceea ce priveşte acţiunea formulată de reclamantul B.;

- a respins ca lipsită de interes acţiunea formulată de reclamantul B. în contradictoriu cu pârâţii Preşedintele Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală;

- a respins ca nefondată excepţia lipsei de interes invocată de către pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate în ceea ce priveşte acţiunea formulată de reclamanţii A., C., D., E., F., G., H. şi I.

- a admis excepţia lipsei de obiect a petitului privind anularea articolului 35 din Ordinul Preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 617/2007.

- a respins ca lipsit de obiect capătul de cerere privind anularea articolului 35 din Ordinul Preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 617/2007.

- a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A., C., D., E., F., G., H. şi I., în contradictoriu cu pârâţii Preşedintele Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală;

- a anulat Protocolul nr. P5282 din 26 octombrie 2007/95896 din 30 octombrie 2007 încheiat între pârâţii Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală precum şi Actul adiţional nr. x (181797 din 13 aprilie 2009/801320 din 9 aprilie 2009) la protocolul menţionat.

- a respins ca nefondate celelalte pretenţii;

- a obligat pe pârâţii Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală la plata în favoarea reclamanţilor A., C., D., E., F., G., H. şi I. a sumei de 100 RON reprezentând cheltuieli de judecată parţiale.

3. Cererea de recurs

Împotriva Sentinţei civile nr. 28/CA/2016-P.I. din 17 februarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate.

3.1. Prin recursul formulat, Recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea în parte a sentinţei civile recurate, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată şi menţinerii actelor atacate ca fiind temeinice şi legale.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., a arătat că hotărârea primei instanţe este dată cu încălcarea sau aplicarea greşita a normelor de drept material invocate în motivarea excepţiei inadmisibilităţii capetelor de cerere referitoare la anularea Protocolului nr. P5282 din 26 octombrie 2007/95896 din 30 octombrie 2007 încheiat intre Casa Naţionala de Asigurări de Sănătate şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscala şi a Actului Adiţional nr. 1 (nr. 181797 din 13 aprilie 2009/801320 din 9 aprilie 2009) la protocol, menţionând în acest sens dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 554/2004 - privind determinarea subiectelor de sesizare a instanţei de contencios administrativ, precum şi dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a), b), c) şi j), din acelaşi act normativ, privind definirea termenilor de persoană vătămată, autoritate publici şi plângere prealabilă.

Protocolul încheiat în baza colaborării celor doua autorităţi publice nu are calitatea de act administrativ în sensul prevăzut de lege, ci este o operaţiune administrativă premergătoare întocmirii actului administrativ întrucât simpla furnizare de date cu privire la persoanele care fac parte din diferite categorii ce realizează venituri, luată separat nu este capabilă să dea naştere, să modifice sau să stingă raporturi juridice.

Calitatea de act administrativ în sensul prevăzut de lege nu poate fi conferita de faptul ca Protocolul stă la baza emiterii de către CNAS a deciziilor de impunere privind contribuţiile la FNUASS prin furnizarea de către administraţiile fiscale a veniturilor impozabile realizate de persoanele enumerate în Protocol.

Cu privire la fondul cauzei, arată că hotărârea primei instanţe este criticabilă întrucât este întemeiată exclusiv pe hotărârea CJUE pronunţată la data de 1 octombrie 2015 în cauza C-201/14, care a stabilit că reglementarea internă cuprinsă în actele administrative contestate în cauză contravine articolelor 10, 11 şi 13 din Directiva 95/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 24 octombrie 1995.

Astfel, instanţa de fond nu a dezvoltat un raţionament propriu în urma căruia să arate cum a ajuns la soluţia pronunţată, aşa încât, sub acest aspect, hotărârea este nemotivată, întrucât soluţia CJUE nu poate tine locul propriilor argumente de fapt şi de drept ale instanţei în susţinerea hotărârii pe care a pronunţat-o.

Hotărârea CJUE a fost pronunţată pe baza informaţiilor oferite de instanţa de trimitere, aşa cum rezultă din paragraful 29, 35, 37, 38 din hotărâre, informaţii care sunt distorsionate şi în raport de care rezultă o altă situaţie de fapt decât cea din prezenta cauză, motiv pentru care hotărârea CJUE nu este pe deplin aplicabilă în cauză şi nu poate constitui de drept temei al anulării Protocolului.

Astfel, hotărârea CJUE s-a bazat exclusiv pe informaţiile şi explicaţiile oferite de instanţa de trimitere (instanţa de fond), informaţii şi explicaţii eronate, instanţa de trimitere precizând că pentru stabilirea calităţii de asigurat nu sunt necesare date privind veniturile realizate de persoanele fizice (paragraful 37 din hotărârea CJUE).

Stabilirea CAS se face în funcţie de veniturile asiguraţilor, astfel încât hotărârea a fost pronunţată în baza unor informaţii eronate, se recunoaşte calitatea de asigurat a anumitor categorii de persoane dar numai în anumite condiţii, şi în niciun caz nu se recunoaşte calitatea de asiguraţi persoanelor fizice ce obţin venituri din activităţi independente precum intimaţii din prezenta cauză.

Prin urmare, este evident că motivarea hotărârii CJUE a plecat de la anumite premise eronate care au fost transmise de către instanţa de fond, ceea ce determină schimbarea situaţiei de fapt faţă de cea reală, iar o hotărâre pronunţată de CJUE se poate aplica de către o instanţă naţională numai dacă situaţia de fapt este identică.

În ceea ce priveşte aspectul reţinut de instanţa de fond, în sensul că există neconcordante între dreptul european şi reglementările interne, arată că transferul de date nu este reglementat prin Protocolul încheiat între CNAS şi ANAF, acest protocol doar stabileşte modalitatea în care urma să se realizeze transferul datelor privind veniturile persoanelor ce realizează venituri din activităţi independente, însă dreptul CNAS de a stabili cuantumul contribuţiei prin raportare la venitul realizat, precum şi transferul datelor de la ANAF cu privire la venituri sunt reglementate prin acte normative, pe care contribuabilii le cunoşteau.

Cu toate acestea, Protocolul nu este un act asimilat actelor administrative, iar acesta nu este temeiul de drept în baza căruia s-a realizat transferul, ci este actul prin care s-a prevăzut modalitatea în care aceste date vor fi transmise între cele două instituţii, obligaţia de colaborare între instituţiile publice fiind reglementată de art. 60 - 62 din O.G. nr. 92/2003.

În aceste condiţii, Protocolul a fost încheiat pentru a lămuri modalitatea în care aceste date se transmit între cele două instituţii, având în vedere că o mare parte dintre contribuabilii care desfăşoară activităţi independente precum cei din prezenta cauză nu îşi declară şi nu îşi plătesc obligaţiile privind asigurările sociale de sănătate.

În acest context susţine că, având în vedere ca există texte legale care prevăd obligativitatea transmiterii acestor date în vederea stabilirii situaţiei fiscale reale a contribuabilul, texte ce sunt cunoscute sau trebuia să fie cunoscute de către orice cetăţean al României, prevederile art. 10 şi art. 11 din Directiva 95/46 nu sunt incidente în cauză şi nu pot institui obligaţii în sarcina acestor obligaţii de informare a fiecărui contribuabil în parte despre măsura transferului datelor privind veniturile realizate.

De altfel, situaţia privind transferul datelor privind veniturile între cele două instituţii (ambele organe fiscale, unul având competenta în ceea ce priveşte contribuţia de asigurări de sănătate şi altul în ceea ce priveşte impozitul pe venit), este similara celei privind colaborarea între organele fiscale din statele membre UE cu privire la stabilirea situaţiei fiscale reale a contribuabilului, situaţie pentru care nu se impune o astfel de obligaţie de informare a persoanei de la care s-a colectat datele.

În concluzie, în raport de măsurile legislative adoptate prin art. 60 - 62 din O.G. nr. 92/2003, în cauză îşi găsesc aplicabilitatea prevederile art. 13 din Directiva 95/46 CE.

Susţine că art. 13 din Directiva 95/46 îşi găseşte aplicabilitatea în cauză, având în vedere că prin reglementarea prevăzută la art. 60 - 62 din O.G. nr. 92/2003 privind obligativitatea transmiteri datelor între instituţiile publice ce administrează venituri datorate bugetului general consolidat al României pentru stabilirea situaţiei fiscale reale, Statul a urmărit protejarea unui interes financiar important al sau în domeniul bugetar şi fiscal.

Mai mult, trebuie observat că în paragraful 39, CJUE a analizat posibilitatea incidenţei excepţiei prevăzute de art. 13 din Directiva, reţinând că o astfel de transmitere de date cu caracter personal intră sub incidenţa acestui articol, însă plecând de la aceleaşi informaţii eronate furnizate de instanţa de fond, a constatat că această măsură trebuie adoptată prin măsuri legislative, iar Protocolul nu constituţie o astfel de măsură legislativă.

Or, în cauză măsura legislativă exista şi era instituită prin Codul de procedură fiscală, act normativ în baza căruia îşi desfăşoară activitatea atât ANAF cât şi CNAS, dovadă fiind chiar actele emise de CNAS în care se menţionează ca actele emise de acestea se pot contesta în conformitate cu prevederile O.G. nr. 92/2003.

În aceste condiţii, susţine că măsura legislativa la care face trimitere CJUE se regăseşte în prevederile art. 60 - 62 din O.G. nr. 92/2003 coroborate cu prevederile art. 7 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, potrivit cărora organul fiscal (şi aşa cum s-a arătat la momentul încheierii protocolului CNAS avea calitatea de organ fiscal în ceea ce priveşte contribuţia de asigurări de sănătate) este îndreptăţit să examineze, din oficiu, starea de fapt, să obţină şi să utilizeze toate informaţiile şi documentele necesare pentru determinarea corectă a situaţiei fiscale a contribuabilului.

Prin urmare, Protocolul încheiat de către CNAS şi ANAF s-a realizat în baza unor măsuri legislative transpuse în prevederile art. 7, art. 60 - 62 din O.G. nr. 92/2003, care potrivit paragrafului 39 din hotărârea CJUE pot constitui baza pentru a fi incidentă excepţia prevăzută de art. 13 din Directiva.

Concluzionând, în raport de cele arătate, arată că soluţia CJUE se bazează pe o situaţie de fapt distinctă, caz în care hotărârea nu poate fi aplicata în cauza, întrucât în legislaţia naţională existau acele măsuri legislative care să prevadă această transmitere de date între instituţiile publice.

În final, recurenta-pârâtă critică hotărârea primei instanţe şi în ceea ce priveşte obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 100 RON, arătând că nu au fost avute în vedere criteriile legale de stabilire a acestor cheltuieli. Consideră că instanţa de fond, respingând acţiunea în parte ca rămasă fără obiect, nu putea reţine că pârâta se află în culpă procesuală şi nici că partea care le solicita a câştigat în mod irevocabil procesul.

3.2. Prin recursul declarat, pârâta Casă Naţională de Asigurări de Sănătate a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate, iar pe fond, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

1. Instanţa, în mod greşit, prin sentinţa civilă atacată, nu s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a preşedintelui CNAS, întrucât, aşa cum a menţionat la punctul I. al întâmpinării, în mod eronat reclamanţii au formulat acţiunea în contradictoriu cu preşedintele CNAS, în calitate de emitent al actului administrativ.

Preşedintele CNAS este reprezentantul legal al instituţiei emitente al actului administrativ a cărui nelegalitate se invocă şi are atribuţiile stabilite în mod expres, prevăzute la art. 281 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare.

Potrivit art. 280 din actul normativ mai sus invocat, Preşedintele CNAS este ordonator principal de credite pentru administrarea şi gestionarea fondului şi reprezintă CNAS în relaţiile cu terţii şi pe asiguraţi în raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, componente ale sistemului asigurărilor sociale de sănătate şi îi sunt aplicabile prevederile legii responsabilităţii ministeriale.

Pe cale de consecinţa, nu există identitate între persoana pârâtului şi persoana care este titulară a drepturilor şi obligaţiilor în raportul juridic dedus judecăţii.

Calitatea procesuală pasivă şi implicit, calitatea de emitent al actului administrativ contestat în acest dosar o are Casa Naţională de Asigurări de Sănătate în conformitate cu art. 266 din Legea nr. 95/2006, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit căruia CNAS este instituţie publică, autonomă, de interes naţional, cu personalitate juridică, care are ca principal obiect de activitate asigurarea funcţionării unitare şi coordonate a sistemului de asigurări sociale de sănătate din România.

Referitor la data emiterii Ordinului nr. 617/2007 - pentru aprobarea Normelor metodologice privind stabilirea documentelor justificative pentru dobândirea calităţii de asigurat, respectiv asigurat fără plata contribuţiei, precum şi pentru aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor, datorate la Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate - 24 septembrie 2007, prin întâmpinare a precizat că Preşedintele CNAS, domnul J., nu este semnatarul acestui act administrativ cu caracter normativ, întrucât la acea dată nu deţinea funcţia de membru în Consiliului de administraţie şi de preşedinte al Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate.

2. În mod eronat, instanţa de fond a reţinut faptul că, având în vedere concluzia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene exprimată în hotărârea din data de 1 octombrie 2015 pronunţată în cauza C-201/14 (F.CLI:LU:C:2015:638), în sensul că reglementarea internă cuprinsă în actele administrative contestate în prezenta cauză contravine articolelor 10, 11, şi 13 din Directiva 95/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, dacă persoanele ale căror date cu caracter personal au fost transmise în temeiul actelor administrative contestate nu sunt informate despre această transmitere sau despre această prelucrare şi ţinând scama că, deşi li s-a pus în vedere, pârâţii nu au făcut dovada informării fiecărui reclamant în parte prealabil transmiterii datelor cu caracter personal care formează obiectul actelor administrative contestate, acestea neprevăzând o astfel de informare, sancţiunea care intervine în acest caz nu poate fi alta decât nulitatea.

Astfel, Decizia CJUE priveşte cererea de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj, pentru interpretarea articolului 124 TFUE, precum şi a articolelor 10, 11 şi 13 din Directiva 95/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date.

CJUE a soluţionat cauza mai sus menţionată la data de 1 octombrie 2015 şi a declarat că "articolele 10, 11 şi 13 din Directiva 95/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date trebuie interpretate în sensul că se opun unor măsuri naţionale precum cele în discuţie în litigiul principal, care permit unei autorităţi a administraţiei publice a unui stat membru să transmită date personale unei alte autorităţi a administraţiei publice şi prelucrarea lor ulterioară, fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau despre această prelucrare".

În speţa dedusă judecăţii sunt incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece, deşi s-a raportat la soluţionarea de către CJUE a celei de a patra întrebări preliminare, respectiv dacă pot fi prelucrate datele personale de către o autoritate căreia nu i-au fost destinate aceste date, Curtea de Apel Oradea trebuia, în cuprinsul sentinţei recurate, să delimiteze în mod strict chestiunile legate de obligaţia instituţiilor publice de informare a acestor persoane şi care reprezintă o chestiune ce excede învestirii instanţei naţionale, aceasta fiind îndrituită să se pronunţe numai asupra cererii de anulare a actelor administrative cu care a fost învestită.

Astfel, instanţa de fond trebuia să reţină, pe de o parte, că obligaţia de informare a persoanelor vizate de către CNAS şi ANAF este o chestiune care tine exclusiv de punerea în executare a hotărârii CJUE de către aceste autorităţi, iar pe de altă parte, că reclamanţii în cauza de faţă nu au fost exoneraţi de la plata contribuţiei de asigurări de sănătate, aspect care de fapt se doreşte de către aceştia prin promovarea prezentei acţiuni.

Abordarea primei instanţe echivalează cu o aplicare necorespunzătoare a dispoziţiilor Curţii Europene de Justiţie care a stabilit în mod clar doar asupra chestiunii de drept privind interpretarea articolelor 10, 11 şi 13 din Directiva 95/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, nu şi asupra altor reglementări din legislaţia naţională în domeniul asigurărilor sociale de sănătate.

În cauză sunt incidente şi dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., raportat la faptul că, prevederile din dreptul intern care reglementează obligaţia contribuţiei de asigurări sociale de sănătate nu au făcut obiectul controlului jurisdicţional exercitat de Curtea Europeană de Justiţie în ceea ce priveşte legislaţia naţională aplicabilă asigurărilor sociale de sănătate, astfel că nici instanţa naţională nu era îndrituită să se raporteze la aceasta şi să aplice în mod greşit normele de drept material.

Prima instanţă trebuia să aibă în vedere că legislaţia naţională are ca scop asigurarea funcţionării sistemului de finanţare a ocrotirii sănătăţii populaţiei, fiind un mijloc de realizare a dreptului constituţional la ocrotirea sănătăţii, că obligaţia plăţii contribuţiei de asigurări de sănătate reprezintă o obligaţie prevăzută în mod expres de Legea-cadru în domeniul sănătăţii, respectiv de Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare, în forma în vigoare la data promovării acţiunii de către reclamanţi, precum şi faptul că prin intermediul asigurărilor sociale de sănătate se asigură ocrotirea şi protecţia socială din partea statului atât a angajatorilor şi a salariaţilor, cât şi a persoanelor inactive care nu mai realizează venituri şi a membrilor familiilor acestora.

3. Obiectul Protocolului nr. P5282 din 26 octombrie 2007/95896 din 30 octombrie 2007 încheiat între pârâţii C.N.A.S. şi A.N.A.F. şi a Actului adiţional nr. x (181797 din 13 aprilie 2009/801320 din 9 aprilie 2009) la protocolul anterior indicat îl constituie furnizarea de date cu privire la:

- persoanele care fac parte din următoarele categorii: persoane care realizează venituri din profesii libere, din drepturi de proprietate intelectuală, din dividende, dobânzi şi din cedarea folosinţei bunurilor, din agricultură şi silvicultură care sunt impozitate conform Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, de către ANAF către CNAS, în scopul exercitării atribuţiilor legale ale acestora.

- plata Contribuţiilor datorate de angajator şi angajat la FNUASS, pentru persoanele fizice care au calitatea de angajat.

Aceste date sunt transmise de către ANAF către CNAS, în scopul exercitării atribuţiilor legale ale acesteia, respectiv în vederea stabilirii calităţii de asigurat a persoanelor.

Astfel, ANAF, prin intermediul structurilor de profil subordonate, în calitate de autoritate naţională fiscală, furnizează în suport electronic baza de date cu privire la veniturile persoanelor care realizează venituri din profesii libere, din drepturi de proprietate intelectuală, din dividende, dobânzi şi din cedarea folosinţei bunurilor, din agricultură şi silvicultură şi plata contribuţiilor la FNUASS de către angajatori, iar lunar actualizarea acestei baze de date.

Pentru obligaţiile de plată faţă de fond, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de ANAF, baza de impunere pentru stabilirea contribuţiilor datorate de persoanele care realizează venituri din profesii libere, din drepturi de proprietate intelectuală, din dividende, dobânzi şi din cedarea folosinţei bunurilor, din agricultură şi silvicultură se stabileşte de ANAF, prin intermediul structurilor de profil subordonate fiind ulterior transmisă CNAS, potrivit Protocolului încheiat între CNAS şi ANAF mai sus menţionat.

În acest context subliniază că persoanele care realizează venituri din activităţi independente au avut şi au obligaţia legală (stabilită începând cu anul 1998 prin Legea nr. 145/199, din anul 2003 prin O.U.G. nr. 150/2002, şi ulterior, din 2006, prin Legea nr. 95/2006) de a achita contribuţia de asigurări sociale de sănătate calculată asupra veniturilor realizate.

Art. 315 din Legea nr. 95/2006, cu modificările şi completările ulterioare, prevede că datele necesare pentru stabilirea calităţii de asigurat vor fi transmise în mod gratuit caselor de asigurări de sănătate de către autorităţile, instituţiile publice şi alte instituţii, pe bază de protocol.

Astfel, în temeiul prevederilor legale mai sus menţionate, Protocolul nr. P 5282 din 26 octombrie 2007/95896 din 30 octombrie 2007 încheiat între CNAS şi ANAF, precum şi Actul adiţional nr. x (181797 din 13 aprilie 2009/801320 din 9 aprilie 2009) la acesta, reglementează transferul bazei de date dintre ANAF şi CNAS/CAS cu privire la veniturile realizate de persoanele fizice raportat la contribuţiile plătite de acestea, astfel încât să se poată stabili calitatea de asigurat a respectivelor persoane.

Totodată, trebuie precizat faptul că C.N.A.S. deţine calitatea de operator de date cu caracter personal în înţelesul Legii nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, cu modificările şi completările ulterioare.

Legea nr. 95/2006, cu modificările şi completările ulterioare (în forma în vigoare la momentul respectiv), prevedea în sarcina CNAS/CAS stabilirea contribuţiei de asigurări sociale de sănătate, pe baza dalelor transmise de ANAF, în condiţiile în care asiguratul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a declara veniturile realizate, potrivit legii.

Din cele mai sus menţionate, rezultă că nu există un acces preferenţial al CNAS la datele transmise în mod legal de ANAF cu privire la veniturile impozabile realizate de persoanele fizice care realizează venituri din activităţi independente, având în vedere că datele sunt transmise pentru efectuarea de către CAS a unei obligaţii legale.

Este de menţionat, în ceea ce priveşte obligaţia plăţii contribuţiei de asigurări sociale de sănătate, argumente de aceeaşi natură au fost reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 172 din 17 aprilie 2004, Decizia nr. 934 din 14 decembrie 2006, Decizia nr. 775 din 12 mai 2009, Decizia nr. 335 din 10 martie 2011 şi Decizia nr. 307/2013 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 208, art. 211 alin. (1), art. 215 alin. (3) şi art. 257 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 95/2006.

Pe cale de consecinţă, este obligatorie plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate şi de către persoanele care realizează venituri din activităţi independente, inclusiv de către reclamanţi, atât potrivit Legii nr. 95/2006, cu modificările şi completările ulterioare, cât şi potrivit Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, modificat prin O.U.G. nr. 125/2011, care stipulează la art. 296 alin. (1) că persoanele fizice şi juridice care au calitatea de angajator, precum şi entităţile prevăzute la art. 296 lit. f) şi g) au obligaţia de a calcula, de a reţine şi de a vira contribuţiile de asigurări sociale obligatorii. În continuare, Codul fiscal la alin. (3) al aceluiaşi articol, reglementează expres cotele de contribuţii sociale obligatorii.

Codul fiscal prevede fără echivoc că persoanele care realizează venituri din profesii libere au calitatea de contribuabil (art. 296 alin. (1) lit. d) de la Capitolul II. "Contribuţii sociale obligatorii privind persoanele care realizează venituri impozabile din activităţi independente, activităţi agricole, silvicultură, piscicultura, din asocieri fără personalitate juridică, precum şi din cedarea folosinţei bunurilor").

Reclamanţii au obligaţia de a se asigura în sistemul asigurărilor sociale de sănătate, întrucât "instituirea acestei obligaţii are o justificare constituţională, şi se aplică tuturor persoanelor prevăzute de norme de lege, fără privilegii ori discriminări" (Curtea Constituţională a României prin Decizia nr. 775 din 12 mai 2009 publicată în Monitorul Oficial a României, Partea I, nr. 459 în data de 2 iulie 2009).

Reclamanţii nu şi-au îndeplinit obligaţia de a comunica casei de asigurări de sănătate în evidenţele căreia figurau veniturile impozabile, în vederea stabilirii şi achitării contribuţiei, pentru a evita executarea obligaţiei legale de plată a contribuţiei al FNUASS.

4. În mod nelegal şi netemeinic şi cu eludarea dispoziţiilor legale aplicabile în speţă, instanţa de fond a reţinut că un act administrativ intern, cum sunt protocolul şi anexa la acesta contestate în prezenta cauză, nu poate conţine reglementări contrare prevederilor unei directive europene astfel cum acestea sunt interpretate de către instanţa abilitată în acest sens prin tratate, respectiv Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Dispoziţiile statuate de Curtea Europeană de Justiţie referitor la textul de lege al art. 315 din Legea nr. 95/2006, cu modificările şi completările ulterioare se referă strict la interpretarea dacă art. 315 din Legea nr. 95/2006 poate constitui, în sensul articolului 10 din Directiva 95/46, o informaţie prealabilă care să permită scutirea operatorului de obligaţia de a informa persoanele de la care colectează date privind veniturile lor despre destinatarii acestor date.

Curtea a statuat faptul că nu se poate considera că transmiterea în cauză a fost efectuată cu respectarea dispoziţiilor articolului 10 din Directiva 95/46 .

Drept urmare, rezultă cu evidenţă că interpretarea Curţii priveşte respectarea de către autorităţile naţionale a dispoziţiilor din Directivă sub aspectul informării prealabile a persoanelor vizate şi nicidecum dreptul instituţiilor abilitate de a transmite informaţii în vederea stabilirii calităţii de asigurat în sistemul de asigurări sociale de sănătate naţional şi implicit obligaţia plăţii contribuţiei de asigurări sociale de sănătate.

Totodată, arată că Protocolul şi Actul Adiţional nu sunt acte administrative cu caracter normativ, acestea fiind acte administrative cu caracter intern încheiate între CNAS şi ANAF având ca obiect un schimb de informaţii între cele două autorităţi pentru stabilirea calităţii de asigurat în sistemul de asigurări sociale de sănătate. Menţionează în acest sens că prevederile O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, care la art. 60 - 62 din Secţiunea a 5-a - Colaborarea dintre autorităţile publice - reglementează în mod expres utilizarea protocolului ca formă juridică privind schimbul de informaţii.

De asemenea, aceste acte administrative nu se supun rigorii publicării în Monitorul Oficial a României, în raport de prevederile art. 5 din Legea nr. 202/1998 privind organizarea Monitorului Oficial al României, cu modificările şi completările ulterioare.

Trebuie avut în vedere faptul că, în situaţia de faţă este vorba de o manifestare de voinţă concordantă exprimată în vederea executării ori a organizării executării legii şi nu despre un acord de voinţă cu scopul de a da naştere, a modifica şi a stinge drepturi şi obligaţii.

În speţa dedusă judecăţii, protocolul şi actul adiţional reprezintă un acord de voinţă prin care cele două instituţii, în îndeplinirea obligaţiei legale de colaborare, stabilesc conţinutul obligaţiei şi dreptului corelativ de furnizare a datelor sus menţionate.

Astfel, trebuie subliniat faptul că prevederile acestui protocol au urmărit un interes public, şi anume de a proteja echilibrul fiscal între cheltuielile şi veniturile statului. În acest sens, se poate considera că statul cunoaşte direct propria societate şi nevoile sale şi că autorităţile naţionale sunt, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internaţional pentru a determina ceea ce reprezintă "interesul public".

5. Casele de asigurări de sănătate au calculat în temeiul legii contribuţiile datorate la FNUASS şi neachitate pentru anii anteriori de reclamanţi pe baza veniturilor declarate de aceştia la ANAF. Impunerea a avut în vedere perioadele pentru care datoria fiscală se afla în termenul de prescripţie de 5 ani. Astfel, obligaţia de informare prevăzută de Directiva 95/46/CE - în legătură cu prelucrarea datelor cu caracter personal, nu are nicio legătură cu exercitarea atribuţiilor fiscale şi stabilirea unor datorii fiscale în sarcina reclamanţilor.

Scopul pentru care a fost introdusă acţiunea iniţială privind presupusa nelegalitate a Ordinului nr. 617/2007 precum şi a Protocolului nr. P 5282 din 26 octombrie 2007/95896 din 30 octombrie 2007 încheiat între CNAS şi ANAF, precum şi a Actului adiţional nr. x (181797 din 13 aprilie 2009/801320 din 9 aprilie 2009) la acesta, este de a amâna cât mai mult achitarea contribuţiei legale la asigurările sociale de sănătate pe care o au reclamanţii, urmărindu-se prin acest mod, anularea Ordinului şi protocolului mai sus menţionate, iar pe fondul cauzei, sustragerea de la plata unei contribuţii legale prin intermediul unei

6. În final arată că obligarea sa la plata în favoarea reclamanţilor a sumei de 100 RON reprezentând cheltuieli de judecată parţiale contravin criteriilor legale privind stabilirea şi dovedirea cheltuielilor de judecată.

În consecinţa, solicită admiterea recursului formulat C.N.A.S. în sensul respingerii acţiunii iniţiale ca neîntemeiată, în integralitatea sa.

4. Apărările intimaţilor

Intimaţii, deşi legal citaţi, nu au formulat întâmpinare.

Intimata D., în reprezentarea intimaţilor reclamanţi, prin notele de şedinţă înregistrate a solicitat respingerea recursului, învederând că prin Decizia nr. 2041 din 17 mai 2018 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în Dosarul nr. x/2013* a respins recursurile formulate de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei Curţii de Apel Cluj nr. 64 din 14 decembrie 2015, prin care s-a admis în parte acţiunea reclamanţilor şi s-a dispus anularea Protocolului nr. P5282 din 26 octombrie 2007/95896 din 30 octombrie 2007 încheiat între pârâţii Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală precum şi a Actului adiţional nr. x (181797 din 13 aprilie 2009/801320 din 9 aprilie 2009) la protocolul menţionat.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) noul C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 21 mai 2018, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) noul C. proc. civ.

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal,precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 1 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 22 octombrie 2018.

6. Aspecte de fapt şi de drept relevante

Analizând excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de către pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prima instanţă a constatat că protocolul contestat precum şi actul adiţional au natura juridică a unui act administrativ deoarece din conţinutul acestora rezultă că două autorităţi publice, respectiv pârâtele, în regim de putere publică şi în vederea organizării executării legii, respectiv a prevederilor art. 315 din Legea nr. 95/2006, au stabilit condiţiile în care informaţii legate de veniturile obţinute de anumite categorii de persoane vor fi transmise de la o autoritate publică la alta.

În consecinţă, prima instanţă a înlăturat apărările pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în sensul că protocolul, şi actul adiţional la acesta, ar avea natura juridică a unei operaţiuni administrative prealabile, reţinând că prin însăşi conţinutul lor actele respective dau naştere la un raport juridic al cărui conţinut cuprinde dreptul unei autorităţi publice a primi informaţii legate de veniturile unor categorii determinate de persoane şi obligaţia corelativă a unei alte autorităţi publice de a furniza aceste informaţii.

Cu privire la fondul cauzei, în ceea ce priveşte petitul privind anularea Protocolului nr. P5282 din 26 octombrie 2007/95896 din 30 octombrie 2007 încheiat între pârâţii Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală precum şi a actului adiţional nr. x (181797 din 13 aprilie 2009/801320 din 9 aprilie 2009) la protocolul menţionat, prima instanţă a constatat că, potrivit hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din data de 1 octombrie 2015 pronunţată în cauza C-201/14 (ECLI:EU:C:2015:638), "articolele 10, 11 şi 13 din Directiva nr. 95/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date trebuie interpretate în sensul că se opun unor măsuri naţionale precum cele în discuţie în litigiul principal, care permit unei autorităţi a administraţiei publice a unui stat membru să transmită date personale unei alte autorităţi a administraţiei publice şi prelucrarea lor ulterioară, fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau despre această prelucrare."

De asemenea, pentru a analiza conformitatea actelor administrative atacate cu legea în sens larg, prima instanţă a indicat actele normative cu forţă juridică superioară, principiul constituţional consacrat de art. 20 alin. (1) şi (2) din Constituţie privind supremaţia tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte faţă de legile interne, precum şi Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, potrivit căreia dreptul european se aplică cu prioritate faţă de orice reglementare internă contrară, chiar şi atunci când o astfel de contrarietate ar exista faţă de normele constituţionale ale statelor membre (cauza Simmenthal, C-106/77). În consecinţă, a reţinut că un act administrativ intern, cum sunt protocolul şi actul adiţional la acesta, contestate în prezenta cauză, nu poate conţine reglementări contrare prevederilor unei directive europene astfel cum acestea sunt interpretate de către instanţa abilitată în acest sens prin tratate, respectiv Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

În continuare, reamintind concluzia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene exprimată în hotărârea din data de 01 octombrie 2015, pronunţată în cauza C-201/14 (ECLI:EU:C:2015:638), în sensul că reglementarea internă cuprinsă în actele administrative contestate în prezenta cauză contravine articolelor 10, 11 şi 13 din Directiva 95/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date dacă persoanele ale căror date cu caracter personal au fost transmise în temeiul actelor administrative contestate nu sunt informate despre această transmitere sau despre această prelucrare, şi, ţinând seama că, deşi li s-a pus în vedere, pârâţii nu au făcut dovada informării fiecărui reclamant în parte prealabil transmiterii datelor cu caracter personal care formează obiectul actelor administrative contestate, acestea neprevăzând o astfel de informare, prima instanţă a constatat că sancţiunea care intervine în acest caz nu poate fi alta decât nulitatea.

7. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenţii-pârâţi, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei-reclamante, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În şedinţa publică din data de 22 octombrie 2018 instanţa de recurs a pus în discuţie efectele Deciziei nr. 2041 din 17 mai 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2013*, privind respingerea recursurilor formulate de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei Curţii de Apel Cluj nr. 64 din 14 decembrie 2015, sentinţă prin care s-a admis în parte acţiunea reclamanţilor şi s-a dispus anularea Protocolului nr. P5282 din 26 octombrie 2007/95896 din 30 octombrie 2007 încheiat între pârâţii Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală precum şi a Actului adiţional nr. x (181797 din 13 aprilie 2009/801320 din 9 aprilie 2009) la protocolul menţionat.

Reprezentantul pârâtei Casa Naţională de Asigurări de Sănătate a susţinut, în esenţă, că hotărârea judecătorească definitivă prin care au fost anulate actele administrative care formează obiectul prezentei judecăţi produc efecte doar inter partes. Cu alte cuvinte, în opinia recurentei pârâte, anularea unui act administrativ, în cadrul controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ produce efecte faţă de emitentul actului respectiv numai în relaţia cu reclamanţii a căror acţiune a fost admisă.

Înalta Curte nu poate împărtăşi opinia exprimată de recurenta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, apreciind că, în temeiul art. 435 C. proc. civ., sunt obligatorii şi opozabile acesteia efectele substanţiale ale hotărârii judecătoreşti definitive date în litigiul anterior, prin care s-au anulat actele administrative emise, întrucât în calitate de emitent a avut calitate de parte în respectivul proces, şi nu calitate de terţ, care ar putea invoca inopozabilitatea hotărârii în cazul în care ar face dovada contrară celor statuate de instanţă.

Astfel, art. 435 alin. (1) C. proc. civ., stabileşte, cu referire la efectul substanţial al actului jurisdicţional prin care se produce modificarea situaţiei juridice dintre părţile în litigiu prin aplicarea regulii de drept la împrejurarea de fapt, că hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora. Cu toate acestea, alin. (2) al aceluiaşi articol extinde sfera persoanelor faţă de care efectual substanţial se produce, stabilind că hotărârea este opozabilă oricărei persoane atât timp cât aceasta nu face, în condiţiile legii, dovada contrară.

Din acest efect al hotărârii derivă şi cea privind puterea de lucru judecat de care beneficiază soluţia instanţei de contencios administrativ prin care s-a anulat un act administrativ, care pe plan procesual înseamnă că hotărârea judecătorească beneficiază de prezumţia de validitate şi regularitate, iar pe plan substanţial, pe fond, se manifestă prin efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, în temeiul art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Aşa fiind, potrivit dispoziţiilor alin. (2) al art. 430 C. proc. civ., atât părţile cât şi terţii, dar şi instanţa, pot să opună lucrul anterior judecat, dacă are legătură cu litigiul din urmă, şi împiedică emitentul actului administrativ atacat care a pierdut procesul să repună în discuţie aceleaşi apărări, invocând acelaşi temei juridic în susţinerea legalităţii actului anulat.

Prin sentinţa Curţii de Apel Cluj nr. 64 din 14 decembrie 2015, definitivă prin Decizia nr. 2041 din 17 mai 2018 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a statuat cu autoritate de lucru judecat natura juridică de acte administrative a Protocolului nr. P5282 din 26 octombrie 2007/95896 din 30 octombrie 2007 încheiat între pârâţii Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală precum şi a Actului adiţional nr. x (181797 din 13 aprilie 2009/801320 din 9 aprilie 2009) la protocolul menţionat.

Pentru a se pronunţa în acest sens, instanţa de fond a reţinut, cu privire la excepţia inadmisibilităţii invocate de pârâta ANAF, că protocolul este un act asimilat actelor administrative având ca obiect prestare de servicii publice, în speţă de sănătate.

De asemenea, cu referire la legalitatea actelor administrative atacate, în cadrul litigiului menţionat s-a stabilit că sunt neconcludente apărările recurentelor pârâte analoage celor invocate în prezenta cauză, întrucât nu se mai poate fi pune în discuţie caracterul obligatoriu al interpretării date Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin hotărârea din data de 1 octombrie 2015 în cauza C-201/14 (ECLI:EU:C:2015:638) prin care s-a arătat că "articolele 10, 11 şi 13 din Directiva nr. 95/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date trebuie interpretate în sensul că se opun unor măsuri naţionale precum cele în discuţie în litigiul principal, care permit unei autorităţi a administraţiei publice a unui stat membru să transmită date personale unei alte autorităţi a administraţiei publice şi prelucrarea lor ulterioară, fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau despre această prelucrare".

În aceeaşi ordine de idei, prin Decizia nr. 2041 din 17 mai 2018 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la recursul pârâtei Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, a statuat:

"Instanţa naţională este obligată să respecte interpretarea CJUE atunci când soluţionează litigiul care a generat întrebarea preliminară, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 267 TFUE.

În plus, susţinerile referitoare la pretinsele premise factuale greşite pe care s-ar fi fundamentat interpretarea CJUE nu sunt întemeiate şi nu pot fi primite, fiind evident, pe de o parte, că instanţa de recurs, naţională, nu poate în niciun mod evalua, altera sau nesocoti conţinutul hotărârii adoptate, iar pe de altă parte, reţinând că autorităţile pârâte din prezenta cauză au avut la dispoziţie toate mijloacele procedurale pentru a-şi efectua apărările şi a prezenta toate elementele de fapt şi de drept apreciate ca fiind relevante nu doar în faţa instanţei naţionale dar şi în faţa CJUE.

Nefondate sunt şi susţinerile vizând împrejurarea că CJUE nu s-ar fi pronunţat asupra nelegalităţii Ordinului Preşedintelui CNAS nr. 617/2007 sau a Protocolului nr. P 5282 din 26 octombrie 2017 şi a Actului adiţional nr. x la acesta, în condiţiile în care, în mod evident, în atribuţiile instanţei comunitare nu intră soluţionarea fondului cauzei, acesta fiind întotdeauna atributul instanţei naţionale ci numai pronunţarea pe chestiuni de drept, respectiv pe interpretarea dreptului unional şi respectiv pe compatibilitatea normelor naţionale cu acesta.

Hotărârea preliminară a CJUE este obligatorie pentru instanţa de trimitere, în privinţa litigiului în cadrul căruia a fost formulată întrebarea preliminară.

Drept urmare, în mod judicios şi deplin întemeiat judecătorul fondului s-a raportat şi a acordat prevalenţă, în analiza sa, considerentelor şi interpretărilor cuprinse în decizia CJUE, rezultând totodată, fără echivoc, din considerentele sentinţei atacate că nu doar aceste argumente au fost avute în vedere în adoptarea soluţiei pronunţate.

În acord cu cele reţinute de instanţa de fond, şi contrar susţinerilor înfăţişate de ambele recurente de altfel, şi instanţa de recurs apreciază pertinenţa şi relevanţa în cauza de faţă a paragrafelor 36 - 44 din decizia CJUE, ce nu se mai impun a fi reproduse, acestea susţinând concluzia obligatorie a hotărârii în sensul că, "Directiva 95/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date trebuie interpretată în sensul că se opunea unei reglementări naţionale precum cea în discuţie în litigiul principal, care permite unei instituţii publice a unui stat membru să prelucreze datele cu caracter personal care au fost transmise de o altă instituţie publică, în special datele privind veniturile persoanelor vizate, fără ca acestea din urmă să fi fost informate în prealabil cu privire la transmitere şi cu privire la prelucrare."

Nefondată este în opinia instanţei de recurs şi afirmaţia recurentei CNAS potrivit cu care, se impunea ca instanţa de fond să reţină în cuprinsul sentinţei pronunţate că reclamanţii nu au fost exoneraţi de la plata contribuţiei de asigurări de sănătate.

Instanţa de recurs, din perspectiva legalităţii şi a caracterului judicios al sentinţei verificate retine că nu era obligatorie inserarea unei astfel de menţiuni în considerentele hotărârii, în condiţiile în care, instanţa nu a fost învestită cu atare cerere, chestiunea obligativităţii plăţii contribuţiei de asigurări de sănătate, fiind distinctă şi străină de prezentul litigiu care nu a avut ca obiect plata contribuţiei de asigurări de sănătate.

Astfel, nu se poate concluziona în sensul că, prin soluţia adoptată, reclamanţii intimaţi au fost exoneraţi de la îndeplinirea obligaţiilor legale ce le incumbă, respectiv de la plata contribuţiei de asigurări de sănătate, mai cu seamă că prevederile din dreptul intern care reglementează obligaţia plăţii contribuţiei de asigurări sociale de sănătate nu făcut nici obiectul controlului exercitat de CJUE în ceea ce priveşte legislaţia naţională aplicabilă asigurărilor sociale de sănătate.

Prin susţineri şi motive distincte recurenta CNAS s-a referit la obligaţia plăţii contribuţiei de asigurări sociale de sănătate de către reclamanţi şi la cadrul legal aplicabil, instanţa de recurs constatând, în acord şi cu cele susţinute şi de către intimaţii-reclamanţi, că acestea nu poţi fi apreciate ca fiind veritabile motive de recurs şi ca atare nici nu se impune a fi analizate, raportat tocmai la obiectul cauzei, sus arătat deja, şi care nu a vizat analiza obligaţiei de plată a contribuţiei de asigurări de sănătate.

În cuprinsul cererii de recurs, la pct. III, recurenta-pârâtă a reiterat susţinerea potrivit cu care, în mod eronat, instanţa de fond a reţinut că nu se poate considera că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 13 din Directiva 95/46 pentru ca un stat membru să poată deroga de la drepturile şi obligaţiile care decurg din art. 10 din aceeaşi directivă, apreciind totodată că interpretarea CJUE nu a vizat şi aceste aspecte şi arătând că protocolul şi actul adiţional nu sunt acte administrative cu caracter normativ, fiind numai acte administrative cu caracter intern încheiate între CNAS şi ANAF ce nu pot face obiectul acţiunii în anulare fiind expresia unui acord de voinţă cu scopul de a da naştere, a modifica şi a stinge drepturi şi obligaţii şi nu o manifestare de voinţă în vederea executării sau organizării executării legii.

Şi aceste motive sunt neîntemeiate, instanţa de recurs reţinând cu prioritate împrejurarea că, încheierea de şedinţă din data de 25 noiembrie 2013 prin care instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâţi în ceea ce priveşte natura juridică a protocolului în discuţie şi actului adiţional la acesta, stabilindu-se ca acest protocol este un act asimilat actelor administrative, susceptibil aşadar de-a face obiectul unei acţiuni în anulare, nu formează obiectul recursului de faţă, respectiv nu a fost atacată odată cu sentinţa instanţei de fond, astfel cum se impunea în măsura în care pârâţii ar fi apreciat ca nelegală respingerea excepţiei de inadmisibilitate precum şi calificarea naturii juridice a actelor în discuţie conferita de judecătorul fondului.

În fine, cu privire la cel de-al 4-lea motiv de recurs înfăţişat de recurenta CNAS, vizând prejudicierea bugetului FNUASS, Înalta Curte reţine, în acord cu cele înfăţişate şi de intimaţii-reclamanţi, ca şi acesta este străin de obiectul cauzei şi ca atare nu se impune a fi examinat ca veritabil motiv de recurs, în condiţiile în care litigiul de faţă nu vizează obligaţia de plată a asigurărilor de sănătate de către reclamanţi, ci legalitatea emiterii de către autorităţile recurente a unor acte administrative producătoare de efecte juridice."

Totodată, cu privire la recursul pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin aceeaşi decizie, s-a reţinut:

"La rândul său recurenta pârâtă ANAF a criticat hotărârea instanţei de fond, susţinând similar pârâtei CNAS, nelegalitatea acesteia în principal pe împrejurarea că judecătorul fondului şi-a motivat soluţia adoptată exclusiv pe hotărârea CJUE care, la rândul său, s-a fundamentat pe informaţii distorsionate de fapt ce i-au fost oferite.

Înalta Curte, a examinat mai sus criticile similare înfăţişate de recurenta CNAS (a se vedea pct. 6.1 din prezenta) şi s-a pronunţat deja pe aceste aspecte, arătând argumentele pentru care a constatat că atare afirmaţii şi critici nu se susţin, ce îşi păstrează deplin valabilitatea şi în contextul examinării recursului de faţă.

A mai susţinut recurenta ANAF că prevederile art. 10 şi 11 din Directiva 95/46 nu sunt incidente în cauză şi nu pot institui în sarcina autorităţilor obligaţii de informare a fiecărui contribuabil în parte, în speţa dedusă judecăţii găsindu-şi aplicabilitatea art. 13 din Directiva 95/46, prin raportare la dispoziţiile art. 60 - 62 din O.G. nr. 92/2003 care reglementează obligaţia de colaborare între instituţiile publice astfel că protocolul contestat reprezintă doar reglementarea modalităţii în care datele se transmit între cele două instituţii şi nu constituie temeiul legal în baza căruia s-a realizat transferul de date.

Nu sunt întemeiate aceste susţineri şi ca atare ele nu pot fi primite, în condiţiile în care, în cuprinsul hotărârii CJUE pronunţată în Cauza Bara, în paragrafele 81 - 85, s-a arătat în mod expres, în examinarea măsurii în care lipsa informării persoanelor vizate, în legătură cu situaţia din litigiul principal, este în mod alternativ susceptibilă de a intra sub incidenţa cerinţelor prevăzute la art. 13 din Directiva 95/46, că "nu poate fi admis argumentul invocat de guvernul român, potrivit căruia dispoziţiile legale care impun ANAF obligaţia de a transmite către CNAS datele necesare pentru îndeplinirea sarcini sale şi protocolul din 26 octombrie 2007 încheiat între cele două instituţii care organizează această transmitere, ar constitui măsura legislativă prevăzută la articolul 13 alin. (1) din respectiva directivă pentru a deroga de la obligaţia de informare care le revine operatorilor de date cu caracter personal."

Chestiunea aşadar rezolvată, obligatorie, nu poate fi repusă în discuţie şi nici anihilată pe calea controlului exercitat de instanţa de recurs, susţinerile recurentei ANAF fiind vădit nefondate, mai cu seamă că protocolul a cărei anulare a fost solicitată şi a actului adiţional la acesta nu au fost încheiate în aplicarea dispoziţiilor art. 60 - 62 din O.G. nr. 92/2003, republicată, ci în aplicarea prevederilor art. 35 din Ordinul preşedintelui CNAS nr. 617/2007".

În concluzie, având în vedere efectele substanţiale ale sentinţei Curţii de Apel Cluj nr. 64 din 14 decembrie 2015, definitivă prin Decizia nr. 2041 din 17 mai 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat de care se bucură aceasta, care se produc faţă de pârâţi în mod necondiţionat, aceştia având calitate de părţi şi nu de terţi în respectiva cauză, Înalta Curte apreciază că nu pot fi reanalizate criticile încadrate de către recurenţii pârâţi la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, întrucât prin aceasta analiză s-ar repune în discuţie legalitatea unui act administrativ anulat definitiv cu încălcarea dispoziţiilor art. 435 C. proc. civ. şi 431 alin. (2) C. proc. civ.

8. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va respinge, ca nefondate, recursurile formulate de pârâte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâtele Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva Sentinţei nr. 28/CA/2016-P.I. din 17 februarie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2014, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 octombrie 2018.

Procesat de GGC - LM