Validity of collective labor agreement bonuses and employer-paid professional dues for state-majority commercial entities under public sector salary laws

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

1.1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2015, reclamanta A. SA (SNN) a solicitat în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României:

- anularea parţială a încheierii nr. 59 din 17 iulie 2015 emisă de Comisia de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi a României, respectiv punctul 9 din încheiere prin care a fost respinsa contestaţia împotriva măsurilor dispuse prin punctul 9 din Decizia Curţii de Conturi a României nr. 16 din 11 mai 2015 şi împotriva punctului 11 din dispozitivul Deciziei;

- anularea parţiala a Deciziei nr. 16 din 11 mai 2015 emisa de Curtea de Conturi a României, respectiv anularea măsurilor dispuse la Punctul II.11 din Decizie şi anularea punctului nr. 9 din dispozitivul Deciziei, decizie care are la baza Raportul de control nr. x din 10 aprilie 2015;

- anularea parţiala a Raportului de Control nr. x din 10 aprilie 2015 emis de Curtea de Conturi respectiv punctul 3.1.9 din Raport, actul administrativ premergător emiterii Deciziei.

1.1.2. Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2015, reclamanta A. SA (SNN) a solicitat în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României:

- anularea parţiala a încheierii nr. 59 din 17 iulie 2015 emisa de Comisia de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi a României, respectiv pct. 8 din încheierea prin care a fost respinsă contestaţia nr. 6420 din 28 mai 2015 formulată împotriva Deciziei Curţii de Conturi a României nr. 16 din 11 mai 2015;

- anularea parţială a Deciziei nr. 16 din 11 mai 2015, respectiv anularea măsurilor dispuse la pct. II.10 şi anularea pct. 8 din dispozitivul Deciziei care se referă la abaterea constatată şi anularea parţială a Raportului de Control nr. x din 10 aprilie 2015, respectiv pct. 3.1.8.

1.1.3. Prin încheierea de şedinţă de la data de 27 noiembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII a de contencios administrativ şi fiscal în Dosar nr. x/2015, a fost admisă excepţia de conexitate şi trimis Dosarul nr. x/2015 la Dosarul nr. x/2015 al secţiei a VIII a din cadrul Curţii de Apel Bucureşti.

1.2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa nr. 3419 din 17 decembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în Dosar nr. x/2015, s-a admis cererea principală şi cererea conexă formulate de reclamanta A. SA, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, în ceea ce priveşte punctele 1 şi 2; a fost anulată, în parte, Încheierea nr. 59 din 17 iulie 2015 şi Decizia nr. 16 din 11 mai 2015, în ceea ce priveşte pct. 9 şi pct. 8 din încheiere, respectiv măsurile de la pct. II.11 şi II.10 din decizie; a fost respins, ca inadmisibil, pct. 3 din ambele cereri, privind anularea parţială a Raportului de Control nr. x din 10 aprilie 2015.

2. Recursul

2.1. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond, a formulat recurs pârâta Curtea de Conturi a României, solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei atacate cu privire la soluţia de admitere în parte a cererii de anulare şi, în rejudecare, respingerea acţiunii în tot ca neîntemeiată, apreciindu-se că sentinţa atacată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

2.2. În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

Astfel, s-a susţinut că instanţa de fond a făcut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1, art. 3, art. 4 şi art. 6 din Legea nr. 514/2003, coroborate cu art. 22 alin. (1), art. 57 alin. (2) - (3) şi art. 90 din Statutul consilierilor juridici şi art. 8 din Regulamentul privind formele de exercitare a profesiei de consilier precum şi a prevederilor art. 22 alin. (5) din Statutul societăţii, aprobat prin H.G. nr. 365/1998, raportat la art. 127 şi art. 131 din Legea nr. 62/2011 şi la art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992 republicată, texte de lege în baza cărora s-au dispus măsurile din Decizia nr. 16/2015.

2.2.1. Recurenta a arătat că măsurile atacate au fost emise în temeiul art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, republicată, coroborate cu prevederile pct. 174 - 227 din RODAS, raportat la legislaţia incidenţă în cauză şi documentaţia pusă la dispoziţie de entitatea auditată.

Potrivit dispoziţiilor art. 33 din Legea nr. 94/1992, republicată, activitatea de valorificare a rapoartelor de control se face în baza regulamentului aprobat conform prevederilor art. 11 alin. (2), iar conform alin. (3) în situaţiile în care se constată existenţa unor abateri de la legalitate şi regularitate, care au determinat producerea unor prejudicii, se comunică conducerii entităţii publice verificate această stare de fapt. Stabilirea întinderii prejudiciului şi dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia devin obligaţia conducerii entităţii auditate.

În lumina celor de mai sus, cu privire la actele atacate se poate constata că au fost emise în conformitate cu ansamblu de reguli, de fond şi formă, prevăzute de RODAS, pentru desfăşurarea activităţii Curţii de Conturi şi valorificarea rezultatelor acţiunilor de control, cu respectarea procedurii de comunicare şi contestare, în baza competenţei şi atribuţiilor specifice stabilite prin art. 22 - 24 din Legea nr. 94/1992, republicată.

De asemenea, Încheierea nr. 59/2015 a fost emisă potrivit dispoziţiilor pct. 219 din RODAS, conţinând toate elementele de formă şi fond prevăzute în Anexa nr. 15 la Regulament, prezentându-se motivele de fapt, respectiv argumentele care au determinat comisia să respingă contestaţia, redarea măsurii contestate şi a probelor/documentelor care au stat la baza dispunerii acesteia, motivele invocate în contestaţie de către conducerea SNN şi documentele depuse în susţinerea acesteia, motivele pentru care au fost apreciate ca nerelevante.

2.2.2. Organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic sunt reglementate de prevederile Legii nr. 514/2003, cu modificările şi completările ulterioare, iar potrivit dispoziţiilor art. 1 - 4 din această lege, consilierul juridic poate fi numit în funcţie sau angajat cu contract individual de muncă, activitatea sa constând în apărarea drepturilor şi intereselor persoanelor juridice de drept public sau privat în slujba cărora se află în conformitate cu legile ţării. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a fi consilier juridic sunt prevăzute de art. 8 din legea sus menţionată.

În cazul celor 3 consilieri ai SN A. SA, raportul juridic care stă la baza exercitării profesiei este contractul individual de muncă încheiat cu societatea, prin care le-au fost stabilite drepturi şi obligaţii, ori printre drepturile stabilite în contractele sus menţionate nu s-a prevăzut şi plata cotizaţiei pentru înscrierea într-o organizaţie profesională, respectiv prin: Contractul individual de muncă nr. x din 5 decembrie 2001, încheiat între SNN SA şi d-na. A., completat prin act adiţional fără număr de înregistrare; Contractul individual de muncă nr. x din 4 mai 2009, încheiat între SNN SA şi d-na. B., completat prin act adiţional fără număr de înregistrare; Contractul individual de muncă nr. x din 29 noiembrie 2002, încheiat între SNN SA şi d-na C., completat prin act adiţional fără număr de înregistrare.

Constatările echipei de audit nu vizează activităţile desfăşurate de consilierii juridici în cadrul SNN, privind doar drepturile acordate acestora, în sensul că, în afara salariului lunar, stabilit prin contractul individual de muncă, corespunzător timpului efectiv lucrat, SN A. SA a decontat semestrial, consilierilor juridici (prin casierie) şi contravaloarea cotizaţiei, pentru, calitatea de membru în Colegiului Consilierilor Juridici Bucureşti, fără ca acest drept să fie prevăzut şi în contractul individual de muncă.

Potrivit Statutului profesiei de consilier juridic, cheltuielile ocazionate de reorganizarea profesiei de consilier, decontate de beneficiarul activităţilor prestate de acesta, sunt prevăzute la art. 57 alin. (2) şi (3).

Conform acestor dispoziţii, exercitarea profesiei de consilier juridic este în mod evident condiţionată de plata cotizaţiei la Colegiul Consilierilor Juridici, care îi şi asigură menţinerea în "Tabloul Colegiului".

Cu toate acestea, prin actele normative anterior menţionate, nu se face referire la datoria entităţii de a suporta pe cheltuieli şi de a deconta cotizaţia consilierilor juridici la Colegiu. Cotizaţia datorată de consilierii juridici este rezultatul aderării, apartenenţei unei persoane la Colegiul Consilierilor Juridice şi nu este o îndatorire legală în sarcina persoanei juridice angajatoare, cheltuielile suportate de aceasta fiind clar reglementate de prevederile art. 57 alin. (2) - (3) din Statutul consilierilor juridici. Or, cotizaţia anuală nu este reglementată ca o cheltuială în scopul formarii profesionale a consilierilor juridici, cheltuielile prevăzute la art. 57 din Statut fiind clar identificate şi definite.

În mod greşit instanţa de fond a reţinut afirmaţia reclamantei precum că această cotizaţie anuală reprezintă o cheltuială efectuată în interesul şi beneficiul angajatorului, având în vedere că aceasta nu are temei legal, iar condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un consilier juridic sunt prevăzute la art. 8 din Legea nr. 514/2003.

De asemenea, potrivit art. 6 din Legea nr. 514/2003, "Consilierii juridici au drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege potrivit statutului profesional şi reglementărilor legale privind persoana juridică în serviciul căreia se află sau cu care are raporturi de muncă".

În acest caz, drepturile şi obligaţiile consilierilor juridici, angajaţi la SN A. SA, au fost stabilite prin contractele individuale de muncă, instanţa de fond însă nu a ţinut cont de faptul că printre drepturile stabilite în contractele individuale de muncă încheiate, nu s-a prevăzut şi plata cotizaţiei pentru înscrierea într-o organizaţie profesională.

Abaterea a fost reţinut în raport de prevederile art. 10 din C. muncii, aprobat prin Legea nr. 53/2003, precum şi a dispoziţiilor art. 10 alin. (3) şi (4) din O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern şi controlul financiar preventiv, raportate la art. 57 din Statutul Profesiei de consilier juridic publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 867 din 05.12.2003.

Din Raportul de control rezultă că la SN A. SA consilierii juridici au avut calitatea de salariat, în conformitate cu prevederile art. 10 din Legea nr. 53/2003 Codul muncii, coroborat cu prevederile art. 2 şi art. 3 din Legea nr. 514/2003, în baza celor trei contracte individuale de muncă, analizate de către echipa de audit.

Conform dispoziţiilor art. 10 din Codul muncii, aprobat prin Legea nr. 53/2003, "Contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze munca pentru şi sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remuneraţii denumite salariu".

Potrivit prevederilor art. 13 lit. b) din Statutul profesiei de consilier juridic, "Pentru activitatea depusă, consilierul juridic are dreptul să fie remunerat conform prevederilor formei scrise a raportului juridic care stă la baza exercitării profesiei faţă de beneficiar", stabilindu-se de asemenea faptul că instanţa de fond în mod greşit a reţinut afirmaţia reclamantei, conform căreia consilierii juridici din cadrul SNN desfăşoară activităţi în interesul societăţii, ca fiind suficientă în susţinerea nelegalităţii măsurii dispuse, întrucât aceasta nu este de natură a înlătura abaterile reţinute de către Curtea de Conturi, care vizează acordarea unor drepturi în condiţiile în care acestea nu erau prevăzute în contractele lor individuale de muncă.

Astfel, în afara salariului lunar, stabilit prin contractul individual de muncă, corespunzător timpului efectiv lucrat, SN A. SA a decontat semestrial, consilierilor juridici (prin casierie) şi contravaloarea cotizaţiei, pentru calitatea de membru în Colegiului Consilierilor Juridici Bucureşti.

Invocarea prevederilor art. 57 din Statut, în sensul că sunt limitativ concepute, nu dă dreptul entităţii verificate la plata unor cotizaţii anuale, fără bază legală care să reglementeze suportarea lor de către SNN SA, în temeiul O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern şi controlul financiar preventiv, la acordarea vizei de control financiar preventiv, conducătorii compartimentelor de specialitate răspund pentru realitatea, regularitatea şi legalitatea operaţiunilor ale căror documente justificative le-au certificat, respectiv potrivit art. 10 din acest act normativ. De reţinut este faptul că în acest caz, printre drepturile stabilite în contractele individuale de muncă încheiate de către consilierii juridici cu SNN SA, nu s-a prevăzut şi plata cotizaţiei pentru înscrierea într-o organizaţie profesională.

2.2.3. Potrivit considerentelor reţinute de instanţa de fond în hotărârea atacată, sporurile au fost acordate în baza contractului colectiv de muncă, act încheiat între SNN (societate de drept privat cu acţionar majoritar Statul Român) şi salariaţii săi cărora nu le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 284/2010 aceştia nefiind bugetari.

Recurentul a invocat faptul că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 127, art. 131 - 139 din Legea dialogului social nr. 62/2011, art. 22 alin. (5) din Statutul SNN SA, aprobat prin H.G. nr. 365/1998, raportate la prevederile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată.

Astfel, instanţa de fond nu a ţinut cont de dispoziţiile art. 132 din Legea dialogului social nr. 62/2011, cu modificările şi completările ulterioare, reglementări aplicabile tuturor salariaţilor, nu numai celor din categoria bugetarilor cum eronat susţine SNN. Dispoziţiile menţionate nu sunt reglementări care vizează strict sectorul bugetar, aşa cum în mod greşit s-a reţinut în considerentele hotărârii recurate, textul de lege fiind aplicabil tuturor contractelor colective de muncă indiferent de angajator.

În înţelesul Legii nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, faţă de definiţiile din art. 1 din lege, în cazul acordării celor două sporuri, nu exista niciun act normativ pentru perioada verificată care să le reglementeze indiferent de domeniul de activitate. Astfel, abaterea constatată vizează acordarea unor drepturi de natură salarială, în baza contractului colectiv de muncă, respectiv a sporului pentru acordarea vizei de control financiar preventiv şi a sporului pentru titlu ştiinţific de doctor, în condiţiile în care textele de lege care le-au reglementat au fost abrogate.

De reţinut este faptul că sporul CFP prevăzut în contractul colectiv de muncă, a fost reglementat legal prin dispoziţiile art. 9 alin. (7) din O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern financiar preventiv, potrivit cărora "Prin decizie internă a conducătorului entităţii publice, persoanele desemnate să efectueze controlul financiar preventiv propriu pot beneficia de un spor pentru complexitatea muncii de până la 25% aplicat la salariul de bază brut lunar."

Începând cu data de 1 ianuarie 2011, acest text de lege a fost abrogat în mod expres de art. 39, Cap. IV din Legea nr. 284/2010, în cauză neavând relevanţă faptul că actul normativ prin care a fost abrogat reglementa drepturile de natură salarială a personalului bugetar, întrucât textul de lege nu face distincţie între categorii de personal. Astfel, prin contractele/acordurile colective de muncă încheiate nu pot fi negociate sau incluse clauze referitoare la drepturi în bani şi în natură, altele decât cele prevăzute de legislaţia în vigoare pentru categoria respectivă de personal, negocierile pentru încheierea acestora se efectuează după aprobarea bugetelor de venituri şi cheltuieli ale ordonatorilor de credite, în limitele şi în condiţiile stabilite prin acestea.

Mai mult decât atât, legea dispune cu privire la clauzele cuprinse în contractele colective de muncă încheiate cu încălcarea prevederilor alin. (1) - (3) art. 138 din Legea nr. 62/2011, faptul că acestea sunt lovite de nulitate. Răspunderea pentru încheierea contractelor colective de muncă cu nerespectarea dispoziţiilor legale sus menţionate revine angajatorului.

În mod greşit a considerat instanţa de fond ca fiind relevantă poziţia exprimată de Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice prin adresa nr. x din 14 mai 2015, întrucât aceasta nu constituie o dovadă a legalităţii sporurilor acordate personalului SNN, constituind doar un punct de vedere asupra cadrului legal de stabilire şi acordare a salariilor angajaţilor societăţilor comerciale, în sensul că, se stabilesc prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul entităţii, în condiţiile stabilite de Legea nr. 62/2011 a dialogului social.

De reţinut este şi faptul că, prin adresa ITM nr. x din 19 mai 2015, menţionată de asemenea în cererea de chemare în judecată, se precizează în mod expres că, la negocierea şi încheierea contractelor colective de muncă, clauzele acestora pot stabili drepturi şi obligaţii numai în limitele şi în condiţiile prevăzute de lege.

Referitor la măsura dispusă pentru valorificarea constatării vizând nelegalitatea acordării sporurilor pentru exercitarea controlului financiar preventiv şi pentru titlul ştiinţific de doctor, instanţa de fond a primit în mod greşit ca întemeiate susţinerile reclamantei conform cărora cele două sporuri, ca oricare altele, pot fi liber negociate, acceptate şi plătite între societate şi angajaţii săi, în temeiul contractului colectiv de muncă, personalul său nefiind supus Legii nr. 284/2010.

Recurenta a arătat că temeiul juridic al acordării celor două sporuri nu poate fi considerat Contractul colectiv de muncă, în condiţiile în care sporurile acordate nu au la bază un act normativ care să reglementeze acordarea acestora.

Se reiterează dispoziţiile art. 132 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social şi se arată că, în urma verificărilor efectuate, s-a constatat acceptarea prin contractul colectiv de muncă a unor clauze prin care, în baza cărora s-a prevăzut acordarea sporului pentru viza CFP de 10%, aplicat la salariul de bază corespunzător timpului efectiv lucrat, precum şi acordarea sporului pentru titlul ştiinţific de doctor de 15 % aplicat la salariul de bază, în condiţiile în care, legislaţia în vigoare nu prevedea acordarea acestor sporuri.

În cazul sporului acordat persoanelor care exercita viza de control financiar preventiv, viza a fost exercitată de un număr de 3 persoane, care au beneficiat de acest spor în baza Regulamentului pentru acordarea sporurilor şi a altor drepturi, care constituie Anexă la Contractul Colectiv de Muncă a SNN SA, valabil în perioada 15 decembrie 2008 - 30 iunie 2012, înregistrat la ITM Bucureşti sub nr. x din 15 decembrie 2008 precum şi cel valabil în perioada 30 iunie 2013 - 30 iunie 2015 înregistrat sub nr. x din 20 iunie 2013 (anexele 189 -190).

La art. 26 din Anexa la contractul colectiv de muncă, s-a stabilit: "(...) pentru exercitarea controlului financiar preventiv, se acordă un spor în cuantum de 10% aplicat la salariul de bază corespunzător timpului efectiv lucrat, salariaţilor nominalizaţi prin Decizia conducătorului unităţii SNN SA".

Echipa de audit a constatat în urma verificărilor efectuate faptul că, deşi începând cu data de 1 ianuarie 2011, acordarea sporului pentru complexitatea muncii prevăzut la art. 9 alin. (5) din O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern şi controlul financiar preventiv, a fost abrogat de prevederile art. 39 lit. b), Cap. IV din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, pentru exercitarea controlului financiar preventiv, personalul desemnat pentru acordarea vizei de control financiar preventiv, a beneficiat de sporul de 10%, aplicat la salariul de bază corespunzător timpului efectiv lucrat, aceasta ca urmare a acceptării prin Contractul colectiv de muncă a clauzei prevăzută la art. 6.11 (1) precum şi prin emiterea unor decizii, fără bază legală.

În cazul sporului acordat persoanelor pentru titlu ştiinţific de doctor, în perioada 2012 - 2014, un număr de 6 persoane din cadrul SNN SA au beneficiat de acest spor, în baza prevederilor de la art. 6.11 (1) din contractul colectiv de muncă, înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti sub nr. x din 15 decembrie 2008 şi, respectiv, sub nr. x din 20 iunie 2013.

În Anexele la contractele colective de muncă, cuantumul sporului pentru titlul ştiinţific de doctor este de 15% aplicat la salariul de bază, corespunzător timpului efectiv lucrat în domeniul pentru care posedă titlul.

În mod greşit a reţinut instanţa susţinerile reclamantei conform cărora "salariaţii SNN nu se încadrează în categoriile de personal prevăzute de legea salarizării unice", fără a avea în vedere faptul că societatea a acordat sporuri fără a avea la bază un act normativ sau a căror reglementare a fost abrogată la momentul încheierii contractului colectiv de muncă, atâta timp cât acestora, le este aplicabilă Legea nr. 62/2011 a dialogului social, republicată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

2.3. Întâmpinarea

Intimata-reclamantă Societatea Naţională A. SA (SNN) a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

2.3.1. Combaterea susţinerilor recurentei cu privire la plata cotizaţiei consilierilor juridici.

Instanţa de fond a înţeles că problema de drept o constituie împrejurarea existentei sau inexistentei bazei legale pentru decontarea de către reclamanta (societatea) a cotizaţiei pe care consilierii juridici, angajaţi de aceasta cu contract individual de muncă, trebuie să o plătească anual Colegiului Consilierilor Juridici.

Recurenta afirmă, fără a demonstra că a respectat Regulamentul desfăşurând activitatea de control în baza Programului aprobat de plenul Curţii de Conturi, că atât Decizia cât şi Încheierea atacate au fost emise conform legii, astfel încât Decizia cuprinde aşa-zisele abateri de la legalitate şi regularitate, măsurile dispuse şi termenele de îndeplinire, iar încheierea conţine motivele de respingere a contestaţiei şi în consecinţă consideră că au fost respectate prevederile Legii nr. 94/1992.

Din analiza acestor acte administrative rezulta contrariul celor afirmate de recurenta deoarece în aceste acte sunt invocate aceleaşi prevederi, fără detalieri suplimentare sau argumente concludente. Afirmaţiile recurentei-paratei sunt sumare, cu caracter formal, fără indicarea legăturii de cauzalitate dintre textele de lege considerate aplicabile situaţiei de fapt şi intre aşa-zisul prejudiciu/abatere. Practic, actele administrative atacate preiau în mod identic concluziile exprimate în Raportul de control. Recurenta-pârâtă nu ia în considerare niciun document, argument sau motiv legal invocat, rezumându-se la a afirma că acestea nu reprezintă argumente noi pentru a modifica decizia.

În speţa, actele administrative atacate indica drept temeiuri legale prevederi care nu sunt aplicabile la situaţia de fapt.

Recurenta susţine că s-au făcut plăţi nelegale încălcând prevederile O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern şi controlul financiar preventiv, respectiv ale art. 10 (3), (4) şi art. 10; textul de lege invocat stabileşte cadrul legal privind exercitarea controlului preventiv propriu, respectiv persoanele care pot exercita controlul financiar preventiv (altele decât cele care aproba şi efectuează operaţiunea supusa vizei), fără a indica în concret prevederile care ar fi încălcate de către SNN. Recurenta-parata susţine că au fost încălcate prevederile art. 10 din Codul Muncii cu privire la definiţia contractului individual de muncă, dar art. 10 stabileşte termenii generali ai unei relaţii contractuale salariat/angajator, raporturile dintre SNN şi angajaţii săi consilieri juridici fiind desfăşurate în temeiul unui contract individual de muncă. De asemenea, invocarea încălcării alin. (2) şi (3) ale art. 57 din Statutul Profesiei de consilier juridic publicat în M.Of. nr. 867 din 5 decembrie 2003, este eronata, SNN în calitatea sa de beneficiar al activităţii desfăşurate de angajaţii săi, consilierii juridici, suporta în mod justificat şi perfect legal costurile ocazionate de dobândirea şi menţinerea dreptului de exercitare a profesiei de consilier juridic.

Astfel, în mod corect instanţa a considerat că prin actele contestate, recurenta nu a indicat în concret vreo dispoziţie legală care să interzică suportarea unor asemenea cheltuieli. Nu este suficient ca recurenta să arate că textul art. 57 alin. (2) şi (3) din Statutul consilierilor juridici nu cuprinde cotizaţia anuală pentru a susţine în drept existenţa abaterii constatate.

Argumentul conform căruia în dispoziţiile alin. (2) şi (3) ale art. 57 din Statut nu se regăseşte obligaţia de a suporta cotizaţia anuala, nu este unul de natura a înlătura obligaţia SNN în calitate de beneficiar al serviciilor prestate de consilierul juridic, de a achita costurile pe care consilierul juridic le efectuează pentru păstrarea acestei calităţi. Or, înscrierea şi menţinerea în colegiul consilierilor juridici, eliberarea unei legitimaţii vizate la zi, a insignei şi a celorlalte însemne, fără de care consilierul juridic nu şi-ar putea exercita chiar prerogativele funcţiei, nu se pot realiza fără plata cotizaţiei, după cum s-a arătat mai sus. Devine, astfel, evident că suportarea cotizaţiei de către angajator este subînţeleasă de text.

Aceasta concluzie rezultă din interpretarea coroborata a următoarelor prevederi legale: art. 4 din Legea nr. 514/2003, art. 3 din Statutul consilierului juridic, art. 6 din Legea nr. 514/2003, art. 22 alin. (1) din Statut, art. 90 din Statut.

Sancţiunea neplăţii taxelor şi a contribuţiilor profesionale este suspendarea exercitării profesiei de consilier juridic. În consecinţa, aceasta sancţiune afectează desfăşurarea normală a activităţii angajatorului prin suspendarea dreptului de a utiliza Legitimaţia de Consilier juridic, a celorlalte însemne specifice profesiei, precum şi a ştampilei de consilier juridic. Plata cotizaţiei de către societate nu s-a făcut în avantajul personal al consilierului juridic, ci în avantajul societăţii al cărui salariat este consilierul juridic, căruia trebuie să i se creeze toate condiţiile pentru a-şi putea îndeplini atribuţiile prevăzute de Legea nr. 514/2003, Legea nr. 192/2006; H.G. nr. 925/2006 şi de fişa postului apărând interesele societăţii.

Totodată, instanţa de fond a făcut aplicarea prevederilor art. 8 din Regulamentul privind formele de exercitare a profesiei de consilier care dispune următoarele:

"Consilierul juridic salarizat este de asemenea îndreptăţit la acoperirea de către angajator a tuturor cheltuielilor efectuate de acesta în interesul şi beneficiul angajatorului, în condiţiile în care aceste cheltuieli nu au fost avansate de angajator".

Împrejurarea că un consilier juridic din cadrul SNN desfăşoară activităţi în interesul societăţii se desprinde din textele legale enunţate chiar de către recurenta, respectiv Legea nr. 514/2003, Statutul şi Regulamentul consilierilor juridici, precum şi dispoziţiile Codului muncii cu privire la contractul individual de muncă. În plus, Decizia ICCJ nr. 22/2006 privind examinarea recursului în interesul legii privind aplicarea dispoziţiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 a societăţilor nu poate rămâne fără ecou faţă de celelalte prevederi din Statut şi astfel, toate referirile la modalitatea de exercitare a profesiei, vor avea în vedere clarificările şi dispoziţiile Deciziei ICCJ în sensul că un consilier juridic poate fi doar o persoană fizică angajată în baza unui contract individual de muncă sau un funcţionar public.

2.3.2. Combaterea argumentelor recurentei cu privire la acordarea sporurilor de doctorat şi de control financiar preventiv.

i) În susţinerea aşa zisei abateri de la legalitate, auditorii au pornit de la premisa că odată cu apariţia Legii salarizării unitare a personalului plătit din fonduri publice nr. 284/2010, sporurile pentru viza de control financiar preventiv şi pentru doctorat au fost plătite fără bază legală. Pentru a ajunge la această concluzie, recurenta a asimilat condiţiile de salarizare a personalului bugetar (plătit din fonduri publice) cu cele aplicabile personalului SNN (personal plătit din veniturile generate din activitatea de producere a energiei electrice).

Premisa auditorilor publici externi este greşita, întrucât salarizarea personalului de la nivelul SNN nu s-a făcut şi nu se face din fonduri alocate de la bugetul de stat, aşadar nu exista nicio similitudine, sub acest aspect, cu personalul a cărui salarizare este reglementata de Legea nr. 284/2010. În plus. aceste sporuri au fost negociate, acceptate şi plătite intre societate şi salariaţi, în temeiul Contractului colectiv de muncă al SNN SA deoarece personalul nu este supus prevederilor Legii nr. 284/2010. Legea cadru a salarizării unitare nr. 284/2010 se aplica personalului plătit din fonduri publice, având aplicabilitate stricta pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului (conform art. 1 alin. (1) şi prevede clar, faptul, că începând cu data intrării în vigoare a legii, drepturile salariale ale personalului prevăzut la art. 1 alin. (1) "sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege."

Având în vedere cadrul strict de reglementare al Legii nr. 284/2010 (aplicabil fondurilor salariaţilor instituţiilor bugetare plătiţi de la bugetul de stat) şi dispoziţiile art. 162 C. muncii rezultă că în cazul societăţilor naţionale cu capital majoritar de stat, cum este cazul SNN, se aplică libera negociere.

Întrucât salariaţii SNN nu se încadrează în categoriile de personal prevăzute de legea salarizării unice, restricţiile şi limitările stabilite legislativ pentru salariaţii bugetari nu pot afecta drepturile negociate prin contractele colective de muncă pentru SNN, atât timp cât salarizarea şi beneficiile acestora nu sunt reglementate prin lege. Stabilirea oricăror sporuri, indemnizaţii sau alte adaosuri, componente ale salariului, conform art. 160 din C. muncii, pentru salariaţii din societăţi comerciale care nu sunt finanţate de la bugetul de stat, se face în mod liber, prin negociere, în conformitate cu art. 162 alin. (1) şi (2) din C. muncii.

Concluzia este că intimata, societate comercială, organizată în baza Legii nr. 31/1990 că societate pe acţiuni care funcţionează în conformitate cu prevederile Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale având un buget de venituri şi cheltuieli anual, aprobat prin hotărâre de guvern precum şi de către Adunarea Generala Ordinara a Acţionarilor, listată la Bursa de Valori Bucureşti, nu se încadrează între destinatarii Legii nr. 248/2010. Astfel, SNN este o societate cu capital majoritar de stat şi nu o instituţie/autoritate publică, iar în acest context sporul pentru exercitarea controlului financiar preventiv şi cel pentru titlu ştiinţific de "Doctor" poate fi negociat în mod liber prin contractele colective de muncă;

ii) Intimata critică soluţia pronunţată şi sub aspectul faptului că instanţa a reţinut ca temei legal pentru acordarea sporurilor, Contractul colectiv de muncă al SNN SA

Această critică nu este întemeiată, deoarece art. 22 alin. (5) din Statut (aprobat prin H.G. nr. 365/1998) prevede că "drepturile de salarizare şi celelalte drepturi de personal se stabilesc prin contractul colectiv de muncă".

După cum dispune art. 127 din Legea nr. 62/2011, "organizarea şi desfăşurarea negocierilor colective, precum şi încheierea contractelor colective de muncă sunt reglementate prin prezenta lege".

Se arată că sporul pentru exercitarea controlului financiar preventiv (10% la salariul de bază) a fost introdus pentru prima data în cadrul SNN prin Actul Adiţional înregistrat sub nr. x din 17 iunie 2003 la Contractul Colectiv de Munca ("CCM") SNN pe anul 2003. Sporul pentru titlu ştiinţific de "Doctor" (15% la salariul de bază) a fost introdus în Actul Adiţional înregistrat sub nr. x din 17 aprilie 2008, la CCM SNN pe anul 2005, ca urmare a aplicării Contractului Colectiv de Muncă la nivelul ramurii energie electrica, termica, petrol şi gaze, în vigoare de la 26 martie 2007.

Aceste sporuri au fost preluate, în continuare şi în contractul colectiv de muncă înregistrat sub nr. x din 15 decembrie 2008, valabil începând cu data de 15 decembrie 2008 şi până în data de 1 iulie 2013. În anul 2013 a fost semnat şi înregistrat sub nr. x din 20 iunie 2013, Contractul Colectiv de Muncă, valabil la nivelul angajatorului SNN începând cu data de 1 iulie 2013 şi până în prezent, în art. 6.11 regăsindu-se prevăzut atât sporul pentru exercitarea controlului financiar preventiv (10% la salariul de bază) cât şi sporul pentru titlu ştiinţific de "Doctor" (15% la salariul de bază).

Din prevederile legale sus-menţionate rezultă că atâta timp cât legea nu interzice, părţile sunt libere în stabilirea clauzelor convenţiei colective. În plus, dispoziţiile art. 6.11 din Contractul Colectiv de Muncă SNN reprezintă voinţa părţilor semnatare angajatorul, pe de-o parte şi sindicatul reprezentativ, de cealaltă parte, convenţia colectivă fiind un element esenţial al dialogului social şi a cărui forţă obligatorie este garantată de Constituţia României. Astfel, art. 41 alin. (5) din Constituţie recunoaşte caracterul obligatoriu al convenţiilor colective, prevedere preluată şi de Codul Muncii care în art. 229 alin. (4) dispune că aceasta reprezintă legea părţilor.

iii) O altă critică formulată de recurentă este aceea că instanţa nu a ţinut cont de dispoziţiile art. 132 alin. (1) din Legea dialogului social nr. 62/2011, care, în viziunea recurentei, s-ar aplica şi salariaţilor care nu sunt bugetari. Cele două categorii de sporuri (pentru viza de CFP şi pentru titlul ştiinţific de doctor) sunt menţionate în CCM al SNN, aşadar sunt drepturi cuprinse în CCM al SNN, şi că atare, au fost preluate şi în contractele individuale de muncă ale salariaţilor pentru care se aplică aceste sporuri. Angajatorul are, deci, obligaţia acordării lor către salariaţii care le au incluse în contractele individuale de muncă, datorită caracterului muncii (cum este sporul pentru viza de CFP) sau pregătirii specifice care contribuie la realizarea în condiţii superioare a activităţii profesionale (cum este cazul sporului pentru titlul ştiinţific de doctor).

Trebuie subliniat faptul ea nu exista vreun text de lege care să interzică sau să limiteze dreptul societăţilor să acorde, prin contracte colective sau individuale de muncă, sporul pentru exercitarea controlului financiar preventiv şi sporul pentru titlul ştiinţific de doctor. În concluzie, rezultă că stabilirea oricăror sporuri, indemnizaţii sau alte adaosuri, componente ale salariului, conform art. 160 din C. muncii, pentru salariaţii unei societăţi, companie naţională sau societate naţională care nu este finanţată de la bugetul de stat, se face în mod liber, prin negociere, în conformitate cu prevederile art. 162 alin. (1) şi (2) din C. muncii.

La momentul la care sporul pentru control financiar preventiv a fost abrogat pentru personalul plătit din fonduri publice, respectiv personalul căruia i se aplica aceasta reglementare privind salarizarea unică, SNN avea prevăzut în CCM acest spor pentru salariaţi, spor care era prevăzut şi în contractele individuale de muncă ale angajaţilor care exercitau activitatea de control financiar preventiv.

În opinia instanţei, pe care o consideră corectă, Curtea de Conturi, în mod nelegal, face o confuzie între salarizarea personalului bugetar (plătit din fonduri publice) şi personalul salarizat din cadrul societăţilor cu capital majoritar de stat, a cărui salarizare se realizează din bugetul societăţii în conformitate cu prevederile Codului Muncii şi Legii nr. 62/1011 a dialogului social. Ca urmare a acestei grave confuzii, Curtea de Conturi consideră aplicabile SNN dispoziţiile legale aplicabile salariaţilor plătiţi din fonduri publice, deşi SNN este o persoana juridică de drept privat şi nu o instituţie publică.

Intimata a arătat că societăţile comerciale de drept privat (chiar şi cele în care Statul este acţionar majoritar) au posibilitatea de a reglementa prin contracte colective, drepturi pentru salariaţi superioare celor reglementate prin Codul Muncii, în conformitate cu prevederile art. 132 alin. (2) din Legea nr. 62/2011 care prevăd că "la încheierea contractelor colective de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile angajaţilor au un caracter minimal."

Stabilind în sarcina SNN obligaţia de a interveni până la data de 30 octombrie 2015 asupra celor convenite prin contractul colectiv de muncă, Curtea de Conturi a ignorat faptul că SNN nu are aceasta posibilitate întrucât potrivit prevederilor art. 148 din Legea nr. 62/2011, executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie, clauzele acestuia neputând fi modificate decât cu acordul ambelor părţi semnatare, în conformitate cu prevederile art. 149 din acelaşi act normativ.

Instanţa a reţinut, însă, că acordarea celor două tipuri de sporuri de către intimată nu s-a făcut niciodată în considerarea vreunui act normativ care să i se impună acesteia, fiind doar o coincidenţă faptul că sporul pentru exercitarea controlului financiar preventiv era prevăzut până la nivelul anului 2011 şi în favoarea personalului plătit din fonduri publice. Cele două sporuri au fost plătite în temeiul contractelor colective de muncă şi al actelor adiţionale încheiate la nivel de unitate începând cu anul 2005, acestea reprezentând legea părţilor.

iv) Recurenta critica soluţia instanţei de a considera relevanta poziţia exprimata de Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice prin adresa nr. x din 14 mai 2015.

intimata a arătat că nemulţumirea recurentei nu se materializează în argumente legale care sa combată poziţia exprimată de Minister precum şi motivarea instanţei de fond. Astfel, din înscrisurile menţionate mai sus şi analizate de către instanţa, care le-a coroborat cu textele legale aplicabile în cauza, rezultă, că sporurile salariale de natura celor în speţă pot fi plătite dacă sunt incluse în contractul colectiv de muncă, fiind obligatorie chiar menţinerea acestora dacă sunt reglementate prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, chiar în lipsa unor prevederi legale exprese privind acordarea acestora.

În drept, au fost invocate prev. art. 205 din C. proc. civ.

3. Procedura de soluţionare a recursurilor

3.1. Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 18 ianuarie 2018, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin Încheierea din 18 aprilie 2018, completul de filtru, a constatat, în raport de conţinutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs formulată îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a declarat recursul ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ. şi a fixat termen de judecată.

3.2. Analiza motivelor de casare invocate de recurenta-pârâtă şi subsumate cazului prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

3.2.1. Situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de prima instanţă

În fapt, intimata-reclamantă SN A. SA, este o societate pe acţiuni cu capital majoritar de stat (81%), aflată în prezent sub autoritatea Ministerului Energiei Întreprinderilor Mici şi Mijlocii şi Mediului de Afaceri, conform dispoziţiilor H.G. nr. 42/2015.

În perioada 12 ianuarie 2015 - 10 aprilie 2015, intimata-reclamantă a fost supusă unui control al Curţii de Conturi a României - Departamentul IV, iar, în urma acestei acţiuni de verificare, echipa de auditori publici externi a întocmit Raportul de Control nr. x din 10 aprilie 2015.

În cuprinsul Raportului, echipa de control a Curţii de Conturi a constatat la Punctul 3.1.9. (pag. 69 - 73), ca, în perioada 2012 - 2014, intimata-reclamantă a efectuat plăţi pentru cheltuieli nelegale, reprezentând cotizaţia a trei consilieri juridici, angajaţi ai entităţii, ca membrii în Colegiul Consilierilor Juridici, încălcând astfel dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 514 din 28 noiembrie 2003, art. 8 Capitolul II din Regulamentul privind formele de exercitare a profesiei de consilier juridic emis de Ordinul Consilierilor Juridici din România şi statutul din 29 iulie 2004 al profesiei de consilier juridic. Valoarea estimativa a abaterii de la legalitate a fost stabilită la 2.700 RON, iar consecinţa abaterii a constat în majorarea nejustificata a cheltuielilor entităţii cu suma de 2.700 RON, diminuarea profitului impozabil cu aceeaşi suma şi a impozitului pe profit datorat bugetului de stat, cu suma de 432 RON, precum şi efectuarea de plaţi pentru cheltuieli fără baza legala.

De asemenea, în cuprinsul Raportului de Control, la punctul 3.1.8. (pag. 65 - 69), auditorii publici au constatat abaterea constând în efectuarea de plaţi pentru cheltuieli de natură salarială în suma estimativă de 94.199 RON, reprezentând sporuri acordate fără baza legală, la care se adaugă contribuţia entităţii la asigurările sociale în sumă estimativă de 25.811 RON.

Împotriva Raportului, reclamanta a formulat Obiecţiuni, înregistrate la Curtea de Conturi a României sub nr. x din 27 aprilie 2015. Obiecţiunile nu au fost reţinute de către Curtea de Conturi a României, astfel că, prin Decizia nr. 16 din 11 mai 2015 au fost menţinute abaterile din Raport. Împotriva Deciziei, reclamanta a formulat Contestaţie înregistrată sub nr. x din 29 mai 2015. Comisia de soluţionare a contestaţiilor a dispus prin Încheierea nr. 59 din 17 iulie 2015 respingerea contestaţiei.

Împotriva Încheierii nr. 59 din 17 iulie 2015, a Deciziei nr. 16 din 11 mai 2015 şi a raportului de control nr. x/10 aprilie 2015 s-au formulat prezentele cereri de anulare parţială.

3.2.2. Recurenta-pârâtă a formulat un motiv de recurs generic, în cuprinsul căruia a invocat faptul că măsurile atacate au fost emise în temeiul art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, republicată, coroborate cu prevederile pct. 174 - 227 din RODAS, raportat la legislaţia incidenţă în cauză şi documentaţia pusă la dispoziţie de entitatea auditată.

Înalta Curte constată că susţinerile grupate în cadrul acestui motiv de recurs sunt lipsite de finalitate concretă, deoarece ceea ce s-a criticat prin acţiunea în anulare a fost greşita aplicare a normelor legale la situaţia de fapt, iar nu o depăşire a atribuţiilor sau lipsuri formale ale actelor de control.

3.2.3. În ceea ce priveşte motivul de casare referitor la punctul 9 din Decizia Curţii de Conturi a României nr. 16 din 11 mai 2015 şi punctul II.11 din dispozitivul Deciziei (obiectul cererii înregistrate sub nr. x/2015)

Prin măsurile atacate, recurenta-pârâtă a constatat că intimata-reclamantă, în perioada 2012 - 2014, a efectuat plaţi pentru cheltuieli nelegale, reprezentând cotizaţia a trei consilieri juridici, angajaţi ai entităţii, ca membri în Colegiul Consilierilor Juridici, încălcând astfel dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 514 din 28 noiembrie 2003, art. 8 Capitolul II din Regulamentul privind formele de exercitare a profesiei de consilier juridic emis de Ordinul Consilierilor Juridici din România şi statutul din 29 iulie 2004 al profesiei de consilier juridic.

Cum în mod corect a subliniat prima instanţă, problema de drept în speţă o constituie împrejurarea existenţei sau inexistenţei bazei legale pentru decontarea de către reclamantă a cotizaţiei pe care consilierii juridici, angajaţi de aceasta cu contract individual de muncă, trebuie să o plătească anual Colegiului Consilierilor Juridici.

Aşa cum a observat în mod judicios prima instanţă, recurenta-pârâtă Curtea de Conturi, prin actele contestate, nu a indicat în concret ce dispoziţie legală interzice suportarea unor asemenea cheltuieli, dar a avut în vedere împrejurarea că respectiva cotizaţie nu a fost reglementată prin contractele de muncă încheiate între angajator şi angajat.

De asemenea, recurenta-pârâtă a avut în vedere interpretarea per a contrario a disp. art. 57 alin. (2) şi (3) din Statutul consilierilor juridici, potrivit cărora "în scopul formării profesionale a consilierilor juridici angajaţi sau numiţi în funcţie, beneficiarii serviciilor profesionale ale acestora vor suporta cheltuielile pentru reorganizarea profesiei ocazionate de: înscrierea în colegiu, achiziţionarea robei, a legitimaţiei de consilier juridic, a insignei, ştampilelor profesionale, precum şi a tuturor registrelor de evidenţă profesională" "cheltuielile avansate de consilierul juridic, ocazionate de reorganizarea profesiei precizate la alineatul precedent, se vor deconta acestuia de către autoritatea sau instituţia publică ori de către persoana juridică în favoarea căreia acesta exercită profesia de consilier juridic" întrucât respectiva cotizaţia anuală nu este inclusă în text, recurenta-pârâtă a concluzionat în sensul că reclamanta a decontat plăţi nelegale sub acest aspect.

Înalta Curte constată că, drept urmare a corectei aplicării a legii, prima instanţă a reţinut faptul că raţionamentul juridic al recurentei-pârâte nu poate fi primit.

Astfel, chiar dacă textul art. 57 alin. (2) şi (3) din Statutul consilierilor juridici nu se referă în mod expres la cotizaţia anuală, că şi cheltuială ce va putea fi decontată de autoritatea sau instituţia publică ori de către persoana juridică în favoarea căreia acesta exercită profesia de consilier juridic, având în vedere scopul avut în vedere de legiuitor, mai corectă în cazul de faţă este aplicarea unei interpretări prin analogie decât prin folosirea regulii per a contrario. Astfel, în mod evident, scopul avut în vedere de legiuitor a fost acela de a facilita organizarea activităţii de consiliere juridică, care se desfăşoară în interesul şi pentru beneficiul angajatorului; or, pentru îndeplinirea acestui scop, acoperirea de către angajator a oricăror cheltuieli legate de menţinerea pe Tabloul consilierilor juridici, de eliberarea legitimaţiei vizate la zi şi a insignei, în temeiul cărora îşi dovedeşte calitatea reprezintă o necesitate din perspectiva interesului angajatorului.

Înalta Curte găseşte ca fiind deosebit de relevante dispoziţiile art. 8 din Regulamentul privind formele de exercitare a profesiei de consilier, potrivit cărora "consilierul juridic salarizat este de asemenea îndreptăţit la acoperirea de către angajator a tuturor cheltuielilor efectuate de acesta în interesul şi beneficiul angajatorului, în condiţiile în care aceste cheltuieli nu au fost avansate de angajator".

Dat fiind că plata cotizaţiei constituie, pentru argumentele prezentate anterior, o cheltuiala evidentă în interesul şi beneficiul angajatorului, Înalta Curte nu poate reţine susţinerile recurentei-pârâte.

Împrejurarea că prin contractele individuale de muncă ale celor trei consilieri juridici nu s-a prevăzut şi plata cotizaţiei pentru înscrierea într-o organizaţie profesională, nu mai este relevantă, faţă de modul de interpretare al dispoziţiilor legale mai sus citate; fiind un drept prevăzut de lege, nu mai trebuia să fie reglementat ca atare şi prin contractul individual de muncă.

Nu se poate considera că prin plata acestei cotizaţii de către angajator, devine o obligaţie legală a angajatorului; aceasta rămâne o obligaţie a angajatului, dar decontarea sa ca şi cheltuială de către angajator este un avantaj patrimonial acordat prin lege consilierilor juridică angajaţi cu contract individual de muncă.

Sancţiunea neplăţii taxelor şi a contribuţiilor profesionale este suspendarea exercitării profesiei de consilier juridic. În consecinţă, această sancţiune afectează desfăşurarea normală a activităţii angajatorului prin suspendarea dreptului de a utiliza legitimaţia de consilier juridic, a celorlalte însemne specifice profesiei, precum şi a ştampilei de consilier juridic. Plata cotizaţiei de către societate nu s-a făcut în avantajul personal al consilierului juridic, ci în avantajul societăţii al cărui salariat este consilierul juridic, căruia trebuie să i se creeze toate condiţiile pentru a-şi putea îndeplini atribuţiile prevăzute de Legea nr. 514/2003, Legea nr. 192/2006; H.G. nr. 925/2006 şi de fişa postului apărând interesele societăţii.

În concluzie, se constată caracterul nefondat al acestui motiv de casare referitor la plata cotizaţiei anuale a celor trei consilieri juridici angajaţi ai societăţii.

3.2.4. În ceea ce priveşte motivul de casare referitor la punctul 8 din Decizia Curţii de Conturi a României nr. 16 din 11 mai 2015 şi punctul II.10 din dispozitivul Deciziei (obiectul cererii înregistrate sub nr. x/2015)

Abaterea de la legalitate reţinută în sarcina intimatei-reclamante la acest punct constă în aceea că: "(...) deşi începând cu de 1 ianuarie 2011, acordarea sporului pentru complexitatea muncii prevăzut la art. 9 alin. (5) din O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern şi controlul financiar preventiv a fost abrogat de prevederile art. 39 lit. b), Cap. IV din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitara a personalului plătit din fonduri publice, pentru exercitarea controlului financiar preventiv, personalul desemnat pentru acordarea vizei de control financiar preventiv, a beneficiat de sporul de 10 %, aplicat la salariul de bază corespunzător timpului efectiv lucrat, aceasta ca urmare a acceptării prin Contractul Colectiv de muncă a unor clauze prevăzute la art. 6.11 (1) precum şi în emiterea unor decizii, fără bază legală ... " "(...) acceptarea prin Contractul Colectiv de Muncă a unor clauze prevăzute la art. 6.11 (1) (titlul ştiinţific de doctor) fără baza legala, respectiv acceptarea acordării sporului pentru titlul ştiinţific de doctor de 15%, în condiţiile în care, legislaţia în vigoare nu prevedea acordarea acestui spor ".

Problema de drept dedusă judecăţii prin prezentul motiv de recurs este aceea dacă acordarea sporului pentru complexitatea muncii prevăzut la art. 9 alin. (5) din O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern şi controlul financiar preventiv şi a sporului pentru titlul ştiinţific de doctor era sau nu permisă de lege, respectiv dacă Legea nr. 284/2010 este sau nu aplicabilă intimatei-reclamante.

Înalta Curte constată că Legea nr. 284/2010 priveşte salarizarea unitară a personalului plătit din bugetul general consolidat al statului. Conform prev. art. 2 din lege:

"Dispoziţiile prezentei legi se aplică:

a) personalului din autorităţi şi instituţii publice, respectiv Parlamentul, Administraţia Prezidenţială, autoritatea judecătorească, Guvernul, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, autorităţi ale administraţiei publice locale, alte autorităţi publice, autorităţi administrative autonome, precum şi instituţiile din subordinea acestora, finanţate integral din bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale;

b) personalului din autorităţi şi instituţii publice finanţate din venituri proprii şi subvenţii acordate de la bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale;

c) personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral din venituri proprii;

d) persoanelor care sunt conducători ai unor instituţii publice în temeiul unui contract, altul decât contractul individual de muncă.

(2) Dispoziţiile prezentei legi nu se aplică Băncii Naţionale a României, Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor şi Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private.

(3) Intră în categoria personalului din sectorul bugetar personalul încadrat pe baza contractului individual de muncă, personalul care ocupă funcţii de demnitate publică şi personalul care ocupă funcţii asimilate funcţiilor de demnitate publică, precum şi personalul care beneficiază de statute speciale, inclusiv funcţionarii publici şi funcţionarii publici cu statut special".

Intimata-reclamantă este o societate comercială cu capital majoritar de stat, astfel că nu se încadrează între destinatarii acestui act normativ, câtă vreme salarizarea personalului nu se realizează din bugetul general consolidat al statului, ci din veniturile proprii obţinute ca urmare a activităţii desfăşurate.

Recurenta-pârâtă a susţinut că nu are relevanţă faptul că actul normativ prin care a fost abrogat sporul pentru controlul financiar preventiv reglementa drepturile de natură salarială ale personalului bugetar, întrucât textul de lege nu face distincţie între diferitele categorii de personal, astfel că se aplică tuturor.

Această susţinere este combătută de prevederile explicite ale art. 2 din Legea nr. 284/2010 mai sus citate, care se referă, în esenţă, la personalul din sectorul bugetar, al autorităţilor şi instituţiilor publice finanţate de la bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale sau din fonduri proprii. Cum intimata-reclamantă nu este autoritate sau instituţie publică, personalul acesteia nu intră sub incidenţa acestui text legal.

În consecinţă, interdicţia acordării acestui spor de control financiar preventiv prin contractul colectiv de muncă, ca urmare a abrogării art. 9 alin. (7) din O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern financiar preventiv începând cu data de 1 ianuarie 2011, nu viza decât personalul ce cădea sub incidenţa art. 2 din Legea nr. 284/2010.

Ca urmare, nu este incidentă nici sancţiunea nulităţii pentru încălcarea prevederilor alin. (1) - (3) ale art. 138 din Legea nr. 62/2011, clauza care permitea acordarea acestui spor şi după data de 1 ianuarie 2011 nefiind nelegală.

Acelaşi raţionament se aplică şi sporului pentru titlul ştiinţific de doctor, avându-se în vedere faptul că acordarea celor două tipuri de sporuri de către intimata-reclamantă nu s-a făcut niciodată în considerarea vreunui act normativ care să i se impună acesteia; cele două sporuri au fost plătite de societatea reclamantă în temeiul contractelor colective de muncă şi al actelor adiţionale încheiate la nivel de unitate începând cu anul 2005, acestea reprezentând legea părţilor.

Întrucât salariaţii intimatei-reclamante nu se încadrează în categoriile de personal prevăzute de legea salarizării unice, restricţiile şi limitările stabilite legislativ pentru salariaţii bugetari nu pot afecta drepturile negociate prin contractele colective de muncă pentru angajaţii acesteia, atâta timp cât salarizarea şi beneficiile acestora nu sunt reglementate prin lege. Stabilirea oricăror sporuri, indemnizaţii sau alte adaosuri, componente ale salariului, conform art. 160 din C. muncii, pentru salariaţii din societăţi comerciale care nu sunt finanţate de la bugetul de stat, se face în mod liber, prin negociere, în conformitate cu art. 162 alin. (1) şi (2) din C. muncii.

Înalta Curte nu poate reţine o nerespectare a disp. art. 132 din Legea dialogului social nr. 62/2011, care are în vedere obligaţia de a exclude din contractul colectiv de muncă acele clauze contrare legii, urmând a fi diferenţiate pe categorii de personal tipurile de clauze interzise; astfel, ceea ce este interzis a fi reglementat în sectorul bugetar poate fi permis în sectorul privat şi invers.

Cât priveşte relevanţa poziţiei exprimate de Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice prin Adresa nr. x din 14 mai 2015, Înalta Curte este de acord cu recurenta-pârâtă că aceasta în sine nu constituie o dovadă a legalităţii sporurilor acordate personalului SNN, constituind doar un punct de vedere asupra cadrului legal de stabilire şi acordare a salariilor angajaţilor societăţilor comerciale, punct de vedere care luat ca atare nu este relevant în stabilirea legalităţii sporurilor. Aspectele care sunt relevante pentru soluţia adoptată în mod corect de instanţă sunt argumentele expuse anterior şi consacrate prin considerente, iar faptul că prima instanţă a considerat relevantă şi această adresă nu duce la nelegalitatea sentinţei; chiar şi prin înlăturarea relevanţei acestui înscris, rămân ca fiind corecte celelalte considerente expuse de prima instanţă.

Constatând, aşadar, că, în cazul societăţii reclamante, sporurile salariale de natura celor în speţă pot fi plătite dacă sunt incluse în contractul colectiv de muncă, fiind obligatorie chiar menţinerea acestora dacă sunt reglementate prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, chiar în lipsa unor prevederi legale exprese privind acordarea acestora, Înalta Curte constată corectitudinea soluţiei primei instanţe şi cu privire la această măsură.

3.3. Temeiul procesual al soluţiei date recursului

În temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 în C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a României împotriva Sentinţei nr. 3419 din 17 decembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal pronunţate în Dosar nr. x/2015 în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. SA, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 octombrie 2018.

Procesat de GGC - LM