Unfunded EU project reimbursement: appellate court’s bare dismissal of counterclaim violates mandatory reasoning requirements for judicial decisions.

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 12 august 2014, sub nr. x/2014, reclamanta A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, ca, prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa, să se dispună:

1) Anularea în tot a Deciziei nr. 1/DGACRPDS din 14 mai 2014 comunicată în data de 20 mai 2014 şi prin care pârâta a dispus unilateral rezilierea Contractului de finanţare nr. x din 26 octombrie 2009 pentru proiectul având codul SMIS-2085 intitulat "Centrul de agrement Xx", încheiat între pârâtă, în calitate de AMPOR, şi A. SRL, în calitate de beneficiar, precum şi obligarea societăţii reclamante la restituirea în întregime a sumei de 1.553.146,71 RON, reprezentând debit aferent FEDR pentru cele trei cereri de rambursare;

2) Obligarea pârâtei la continuarea derulării Contractul de finanţare nr. x din 26 octombrie 2009 prin POR 2007 - 2013, Axa prioritară 5, Domeniul major de intervenţie 5 - 2;

3) Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională la cererea de chemare în judecată formulată de A. SRL, prin care a solicitat:

1) obligarea A. SRL, în temeiul art. 18 alin. (5) teza a 2-a din Contractul de finanţare nr. x din 26 octombrie 2009, la plata sumei de 1.553.146,71 RON, respectiv: 245.819,24 RON (debit aferent FEDR, Cererea de rambursare nr. 1), 265.612,56 RON (debit aferent FEDR, Cererea de rambursare nr. 2) şi 1.041.714,91 RON (debit aferent FEDR, Cererea de rambursare nr. 3);

2) obligarea A. SRL, în temeiul art. 12 alin. (13) şi (16) din Contractul de finanţare nr. x din 26 octombrie 2009, la plata dobânzilor de întârziere începând cu data de 7 iunie 2014 (care reprezintă ziua următoare expirării termenului limită de restituire a debitului, conform notificării MDRAP nr. 34599 din 15 mai 2014 primită de reclamantă la data de 22 mai 2014, conform confirmării de primire), în valoare de 0,1% pe zi de întârziere din suma datorată, până la data plăţii efective;

3) obligarea A. SRL, în temeiul art. 12 alin. (13) şi (15) din contractul de finanţare nr. x/26 octombrie 2009 la plata comisioanelor bancare ocazionate de rambursarea sumelor datorate către minister, care cad în sarcina reclamantei;

4) obligarea SC A. SRL la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa civilă nr. 813 din 23 martie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii şi excepţia necompetenţei sale materiale în ce priveşte cererea reconvenţională; a respins, ca neîntemeiate, atât cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. SRL în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, cât şi cererea reconvenţională formulată de pârât.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei de fond au formulat recurs ambele părţi.

3.1. Prin recursul declarat de reclamanta A. SRL, s-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, în rejudecarea fondului, să se admită cererea de chemare în judecată, cu cheltuielile de judecată pe cale separată.

În motivarea recursului se arată, în esenţă, că hotărârea atacată este pronunţată cu eronata interpretare şi aplicare a legii, în ceea ce priveşte soluţia primei instanţe de a respinge excepţia inadmisibilităţii cererii reconvenţionale, arătând că cererea reconvenţională trebuie să respecte aceleaşi condiţii ca şi cererea introductivă, inclusiv referitor la procedurile prealabile speciale, dar, în speţă, pârâtul nu a îndeplinit procedura impusă prin art. 7 al Legii nr. 554/2004 şi nici nu au fost respectate prevederile art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 554/2004, privind subiectele ce pot sesiza instanţa de contencios administrativ şi obiectul acestor cereri.

Un alt motiv de recurs este cel referitor la nemotivarea hotărârii, recurenta-reclamantă susţinând că în considerentele sentinţei atacate nu se regăsesc temeiurile de fapt şi de drept pentru care a fost respinsă cererea sa, apreciind că prima instanţă doar a reprodus pasaje din susţinerile părţilor, fără a se referi la motivele invocate de titularul cererii de chemare în judecată, motive care, în opinia sa, au condus la întârzierea implementării contractului.

Totodată, a arătat recurenta-reclamantă că nu a existat o analiză atentă, obiectivă, dată de către judecătorul cauzei în privinţa culpei Societăţii A. SRL în modalitatea de implementare a contratului de finanţare, precizând, în mod eronat, că autoritatea de management a fost anunţată cu întârziere despre existenţa Dosarului penal nr. x/2012, respectiv în data de 11 decembrie 2013, deşi corespondenţa purtată între părţile semnatare ale Contractului de finanţare nr. x din 26 octombrie 2009 relevă informarea AMPOR pe tot parcursul anului 2013 despre existenţa respectivului dosar penal. Cu titlu de exemplu, menţionează recurenta-reclamantă că, prin Adresa nr. x din 4 iulie 2013 înaintată Organismului Intermediar pentru Programul Operaţional Regional, a arătat că se lucrează la documentaţia de reatribuire a contractului de lucrări şi că termenul de 6 luni de prelungire a implementării contractului nu este suficient, nepermiţând efectuarea unei achiziţii de lucrări, aceleaşi aspecte fiind relevate şi prin Adresa nr. x din 11 iulie 2013 emisă de către beneficiar. Prin adresa AMPOR nr. x din 11 aprilie 2013 însă, s-a arătat că nu se poate prelungi implementarea contractului de finanţare pentru 19 luni, aşa cum a cerut beneficiarul, ci doar cu 6 luni, motivat de nesiguranţa creată de Dosarul penal nr. x/2012, în care societatea beneficiara este învinuită.

S-a menţionat că, în perioada noiembrie 2012 - noiembrie 2013, din cauze obiective, societatea beneficiară nu a putut face plăţi către furnizori, contul său fiind sechestrat, ca măsură asigurătorie, prin ordonanţa DNA din data de 08 noiembrie 2012, măsură ridicată tot prin ordonanţă de către acelaşi organism în data de 29 noiembrie 2013.

În concluzie, a susţinut recurenta-reclamantă că judecătorul fondului nu a analizat toate temeiurile de fapt şi de drept invocate de pârât în decizia contestată, reţinând, astfel, în mod eronat, legalitatea actului administrativ atacat în cauză.

3.2. Prin recursul declarat de pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, s-a solicitat casarea, în parte, a sentinţei recurate, în sensul admiterii cererii sale reconvenţionale, cu consecinţa obligării reclamantei A. SRL la plata sumelor solicitate de minister, respectiv:

1. obligarea A. SRL, în temeiul art. 18 alin. (5) teza a 2-a din Contractul de finanţare nr. x din 26 octombrie 2009, la plata sumei de 1.553.146,71 RON, respectiv: 819,24 RON debit aferent FEDR, cererea de rambursare nr. x, 265.612,56 RON debit aferent FEDR, cererea de rambursare nr. 2) şi 1.041.714,91 RON (debit aferent FEDR, cererea de rambursare nr. 3);

2. obligarea SC A. SRL, în temeiul art. 12 alin. (13) şi (16) din acelaşi contract de finanţare, la plata dobânzilor de întârziere începând cu data de 7 iunie 2014, în valoare de 0,1% pe zi de întârziere din suma datorată, până la data plăţii efective;

3) obligarea SC A. SRL, în temeiul art. 12 alin. (13) şi (15) din contractul de finanţare la plata comisioanelor bancare ocazionate de rambursarea sumelor datorate către minister, care cad în sarcina reclamantei;

4) obligarea SC A. SRL la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul-pârât consideră că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică în ceea ce priveşte respingerea cererii reconvenţionale formulată de MDRAP, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., republicat.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, recurentul-pârât invocă motivarea succintă în ceea ce priveşte respingerea cererii reconvenţionale, fără arătarea motivelor şi a probelor ce au stat la baza soluţiei pronunţate, ipoteză care, în opinia recurentului, este echivalentă cu motivele contradictorii ori străine de natura pricinii, obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată fiind consacrată legislativ în art. 425 din C. proc. civ., republicat, şi statuată ca necesitate în doctrina şi practica judiciară a instanţelor interne, dar şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât critică soluţia primei instanţe în ceea ce priveşte respingerea ca neîntemeiată a cererii reconvenţionale, hotărârea atacată fiind dată, în opinia sa, cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

A susţinut recurentul-pârât că, în speţă, cererea reconvenţională ar fi putut respinsă doar în situaţia în care Decizia nr. 1/DGACRPDS din 14 mai 2014 privind rezilierea Contractului de finanţare nr. x din 26 octombrie 2009 ar fi fost un titlu executoriu, dar respectiva decizie a fost emisă ca urmare a analizării procedurii de conciliere dintre minister şi A. SRL, aşa încât măsurile dispuse în acest act ar fi putut fi duse la îndeplinire de reclamantă de bunăvoie. Cu toate acestea, reclamanta a contestat această decizie în vederea recuperării sumelor deja achitate beneficiarului, iar recurentul-pârât arată că trebuie să obţină un titlu executoriu în vederea executării silite a reclamantei, conform art. 632 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., republicat.

Astfel, dacă în cazul prefinanţării, prevederile O.U.G. nr. 64/2009 reglementează situaţia în care pentru recuperarea acesteia se pot emite decizii de recuperare care constituie titlu de creanţă, în cazul cererilor de rambursare, actul normativ anterior menţionat nu stabileşte posibilitatea de a se emite titluri executorii.

Pe fondul cererii reconvenţionale, recurentul-pârât învederează faptul că, în ceea ce priveşte obligarea reclamantei A. SRL la plata sumei de 1.553.146,71 RON, această obligaţie incumbă din contractul de finanţare nr. x/26 octombrie 2009, care avea ca obiect acordarea finanţării nerambursabile de către minister pentru implementarea proiectului cod SMIS 2085 cu titlul "Centrul de agrement Xx", iar potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (4) din contractul de finanţare, perioada de implementare a proiectului era de 31 de luni, aceasta fiind prelungită prin intermediul a 6 acte adiţionale la 49 luni, ce s-au împlinit la data de 26 noiembrie 2013.

Se mai arată că, potrivit cererii de finanţare, A. SRL s-a angajat să realizeze: a) Centrul de agrement cu utilităţile aferente (9000 mp); b) să ofere un pachet de servicii turistice; c) să angajeze 50 persoane (28 femei şi 22 bărbaţi), dar pe parcursul perioadei de implementare, instituţia recurentă a constatat mai multe probleme, respectiv: primul contract de lucrări încheiat de A. SRL, prin care s-au realizat lucrări în cadrul proiectului de 5 % a fost reziliat în luna noiembrie a anului 2012; la ultima propunere a Agenţiei pentru Dezvoltare Regională Nord Est (ADR NE) de prelungire a contractului de finanţare cu 19 luni, datorită rezilierii contractului de lucrări, ministerul a fost de acord doar cu o extindere de 6 luni, având în vedere Dosarul de urmărire penală nr. 102/P/2012 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie; prin Adresa nr. x din 9 septembrie 2013, recurentul-pârât a solicitat ADR NE ca până la termenul de 16 septembrie 2013, A. SRL să transmită proiectul tehnic revizuit, în caz contrar, urmând ca Organismul Intermediar să propună ministerului rezilierea contractului de finanţare, dar reclamanta nu a dat curs acestei solicitări, ci a informat ADR NE cu privire la asumarea datei de 30 septembrie 2013 pentru depunerea documentaţiei tehnice revizuite, documentaţie ce a fost totuşi depusă la 4 octombrie 2013. La data de 23 septembrie 2013, reclamanta a transmis la ADR NE solicitarea de prelungire a perioadei de implementare a proiectului cu 17 luni (prin Actul adiţional nr. 7), act adiţional care nu a mai fost semnat.

Astfel, având în vedere aceste aspecte, s-a constatat că de la data rezilierii contractului de lucrări (noiembrie 2012) şi până la data depunerii noii documentaţii tehnice pentru continuarea lucrărilor (octombrie 2013), au trecut peste 10 luni, întârziere ce se datorează exclusiv culpei A. SRL. Odată cu ultima prelungire a contractului de finanţare prin Actul adiţional nr. x, s-a aprobat ca reclamanta să demareze şi să finalizeze atât documentaţia tehnică revizuită, cât şi licitaţia de lucrări, fapt care nu s-a realizat până la finalizarea perioadei de implementare a proiectului (26 noiembrie 2013), când progresul general al proiectului era de 6% şi când A. SRL a semnat contractele de servicii de management de proiect, publicitate şi informare, audit şi dirigenţie de şantier, singura achiziţie rămasă de realizat fiind cea de dotări, programată după finalizarea lucrărilor), stadiul financiar al proiectului fiind de 3,7%.

Date fiind aceste aspecte, recurentul-pârât a apreciat că proiectul creează riscuri de implementare tehnică şi financiară, cu implicaţii majore în pierderea fondurilor, cu atât mai mult cu cât, urmare emiterii raportului de vizită la faţa locului nr. 14231/OI din 26 august 2013, întocmit de ADR Nord-Est cu ocazia vizitei din data de 22.08.2013, a rezultat că, în speţă, calendarul activităţilor prezintă întârzieri foarte mari şi proiectul prezintă risc crescut de neîndeplinire a indicatorilor. Astfel, apreciază recurentul-pârât că reclamanta nu a respectat obligaţiile asumate prin contract, respectiv: obligaţii referitoare la respectarea calendarului activităţilor; asigurarea unui management eficient al proiectului necesar implementării corecte şi termenele stabilite prin contract a activităţilor; la respectarea calendarului achiziţiilor; la obligaţia informării Organismului Intermediar şi a ministerului cu privire la orice situaţie care ar determina încetarea sau întârzierea executării contractului; nu a informat AM POR cu privire la dosarul de urmărire penală decât în data de 11 decembrie 2013, deşi dosarul a fost constituit din anul 2012.

De asemenea, arată că reclamanta a intenţionat să schimbe amplasamentul proiectului, ceea ce ar fi afectat criteriile de eligibilitate iniţiale şi declararea proiectului ca fiind neeligibil, astfel că, în temeiul art. 21 alin. (1) din contractul de finanţare, recurentul a iniţiat procedura de conciliere pe cale amiabilă cu A. SRL, dar aceasta nu s-a prezentat la conciliere şi nici nu a transmis un punct de vedere în scris, motiv pentru care recurentul-pârât a emis Decizia nr. 1/DGACRPDS din 14 mai 2014 privind rezilierea contractului de finanţare şi, în consecinţă, reclamanta a fost notificată asupra obligaţiei de a achita sumele de 245.819,24 RON (debit aferent FEDR, Cererea de rambursare nr. 1), 265.612,56 RON debit aferent FEDR, Cererea de rambursare nr. 2) şi 1.041.714,91 RON (debit aferent FEDR, Cererea de rambursare nr. 3), în maxim 15 zile de la data primirii notificării, sub sancţiunea calculării dobânzilor de întârziere.

Referitor la obligarea reclamantei A. SRL, în temeiul art. 12 alin. (13) şi (16) din Contractul de finanţare nr. x/26 octombrie 2009, la plata dobânzilor de întârziere începând cu data de 7 iunie 2014, în valoare de 0,1% pe zi de întârziere din suma datorată, până la data plăţii efective, recurentul-pârât arată că aceste sume trebuiau restituite în maxim 15 zile calendaristice de la data primirii Notificării nr. x din 15 mai 2014, sub sancţiunea calculării dobânzilor de întârziere, conform art. 12 alin. (16) din contractul de finanţare.

De asemenea, recurentul-pârât precizează faptul că, în conformitate cu prevederile art. 12 alin. (15) din contractul de finanţare, comisioanele bancare ocazionate de rambursarea sumelor datorate către minister, cad în sarcina exclusivă a beneficiarului.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinarea depusă în cauză, recurentul-pârât Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice a solicitat anularea recursului reclamantei ca nemotivat, iar în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat.

4.2. Legal citată, recurenta-reclamantă A. SRL nu a formulat întâmpinare la recursul pârâtului.

5. Procedura de soluţionare a recursului

5.1 Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 20 septembrie 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 28 martie 2018, completul de filtru a admis excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a avocatului B. pentru reclamanta A. SRL, prin lichidator judiciar C.; a constatat, în raport de conţinutul raportului, că cererea de recurs formulată de pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., şi a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nul, iar recursul declarat de pârâtul MDRAP este fondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

1.a) Recursul declarat de reclamanta Societatea A. SRL

La termenul de judecată din data de 28 martie 2018, având a se pronunţa asupra admisibilităţii în principiu asupra recursului declarat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte a admis excepţia lipsei calităţii de reprezentant a avocatului B. pentru Societatea A. SRL, prin lichidator judiciar C., reţinând, în acest sens, manifestarea expresă de voinţă a practicianului în insolvenţă desemnat pentru societatea în cauză, prin care acesta a arătat cu nu-şi însuşeşte recursul declarat de apărătorul ales al debitoarei aflate în administrarea sa, nefiind confirmat mandatul iniţial al avocatului semnatar al declaraţiei de recurs.

Potrivit prevederilor art. 486 alin. (1) C. proc. civ., "1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni:

... e) semnătura părţii sau a mandatarului părţii în cazul prevăzut la art. 13 alin. (2), a avocatului sau, după caz, a consilierului juridic;", iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c) - e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii. Dispoziţiile art. 82 alin. (1), art. 83 alin. (3) şi ale art. 87 alin. (2) rămân aplicabile".

Conform dispoziţiilor statuate prin prevederile art. 87 pct. 5 C. proc. civ., "vor fi citaţi: 5. cei supuşi procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului prin administratorul judiciar ori, după caz, lichidatorul judiciar".

Aceste norme procedurale se coroborează cu dispoziţiile cuprinse în art. 85 alin. (1) şi alin. (4) din Legea nr. 85/2014, privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, "(1) Deschiderea procedurii ridica debitorului dreptul de administrare, constând în dreptul de a-şi conduce activitatea, de a-şi administra bunurile din avere şi de a dispune de acestea daca nu şi-a declarat intenţia de reorganizare, în condiţiile art. 67 alin. (1) lit. g). Ridicarea dreptului de administrare se dispune şi în cazul în care debitorul nu şi-a declarat intenţia de reorganizare în termenul prevăzut la art. 74.

(4) Dreptul de administrare al debitorului încetează de drept la data la care se dispune deschiderea falimentului."

În condiţiile în care asupra societăţii A. SRL a fost deschisă procedura de faliment prin Sentinţa civilă nr. 533 din 23 martie 2016, pronunţată de Tribunalul Iaşi în Dosarul înregistrat sub nr. x/2015, dreptul de reprezentare convenţională conferit iniţial de administratorul statutar al persoanei juridice care a formulat cererea de recurs nu mai subzistă, fiindu-i ridicat dreptul de administrare debitoarei aflate în acest moment în faliment.

Aşadar, pentru a justifica demersurile iniţiate pentru exercitarea căii de atac de către apărătorul ales al recurentei-reclamante, în virtutea mandatului acordat iniţial, de către reprezentantul legal al societăţii respective, era imperios necesar să existe o însuşire a recursului de către cel care deţine în prezent prerogativele de administrare şi conducere a activităţii debitoarei, manifestare de voinţă ce ar fi ratificat intervenţia avocatului de conservare a dreptului de a formula calea de atac extraordinară a recursului în cauză.

Cum o astfel de manifestare de voinţă nu a fost consemnată la dosar, fiind expres arătat că lichidatorul judiciar al Societăţii A. SRL nu îşi însuşeşte recursul declarat de avocatul B., instanţa de recurs a reţinut, cu deplin temei, la termenul de judecată din data de 28 martie 2018, că nu a fost făcută dovada calităţii de reprezentant convenţional al recurentei-reclamante de către cel care a semnat declaraţia de recurs, fiind, astfel, admisă excepţia lipsei calităţii de reprezentant al acestei persoane fizice pentru societatea în numele căreia a fost formulată calea de atac.

Consecinţa juridică a lipsei de reprezentare a semnatarului cererii de recurs este cea a anulării recursului respectiv, sancţiune expres indicată în prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ.

1.b) Recursul declarat de pârâtul reconvenient Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice (MDRAP, în continuare)

Un prim motiv de casare, a cărui analiză se impune cu precădere, este cel reglementat de prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., referitor la nemotivarea hotărârii atacate.

În susţinerea acestui motiv a arătat recurentul-pârât că motivarea extrem de succintă a primei instanţe în privinţa cererii reconvenţionale pe care a avut a o soluţiona echivalează cu nemotivarea soluţiei pronunţate asupra acestei cereri, fapt care, în opinia sa, determină casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe spre rejudecare.

Acest prim temei de casare este fondat, întrucât întreaga analiză în fapt şi în drept, realizată de judecătorul fondului, a privit cererea de chemare în judecată, fără a fi luate în considerare susţinerile ample ale MDRAP din cuprinsul cererii reconvenţionale, singura trimitere făcută de prima instanţa asupra acestei cereri fiind cea din ultimul paragraf al sentinţei atacate, în care s-a arătat că " pentru considerentele expuse, având în vedere dispoziţiile art. 1 şi 8 din Legea nr. 554/2004, va fi respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, cât şi cererea reconvenţională având în vedere că prin decizia emisă s-au stabilit ca urmare a contractului de finanţare în sarcina reclamantei în calitate de beneficiar obligaţia de restituire în întregime a celor 3 cereri de rambursare, care fac obiectul cererii reconvenţionale, reclamanta fiind notificată în acest sens, astfel încât se va respinge şi cererea reconvenţională."

Potrivit prevederilor art. 425, alin. (1), lit. b) C. proc. civ., "hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Motivarea adecvată a unei hotărâri judecătoreşti nu reprezintă o facultate a judecătorului cauzei, ci o obligaţie a acestuia, care, în acest mod, expune în mod convingător raţionamentul logico-juridic ce a condus la pronunţarea soluţiei în cauză, prin luarea în considerare a susţinerilor în fapt şi în drept ale părţilor litigante şi arătarea argumentelor care au fost însuşite, pe baza probelor administrate, determinând, astfel, rezolvarea chestiunilor litigioase în maniera reflectată în dispozitivul sentinţei pronunţate în primă instanţă.

Cerinţa motivării unei hotărâri judecătoreşti este instituită de legiuitor drept o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisa a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioara a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi a art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

În absenţa unei examinări atente a argumentelor prezentate de părţi şi fără analiză temeinică a probelor administrate în cauză, soluţia pronunţată este una formală, fără suport procedural şi de drept material, nefiind cunoscută modalitatea în care judecătorul cauzei a ajuns la rezultatul materializat în dispozitivul hotărârii pronunţate, act procedural lovit, astfel, de arbitrariu, ce face imposibilă exercitarea controlului judiciar în calea de atac exercitată de partea interesată.

În atare condiţii, observând că niciunul dintre argumentele invocate de recurentul-pârât MDRAP în cererea sa reconvenţională nu a fost analizat de către prima instanţă, reţine Înalta Curte că soluţia ce se impune este cea de casare a sentinţei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, la aceeaşi instanţă, pentru a se pronunţa atât pe cererea reconvenţională, prin examinarea susţinerilor în fapt şi în drept ce au fost invocate în cuprinsul său, cât şi asupra întâmpinării formulate cu privire la această cerere.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond va avea în vedere şi aspectele invocate în cererea de recurs, privind necesitatea emiterii unui titlu de creanţă pentru recuperarea sumelor pretinse de recurentul-pârât MDRAP pe calea cererii reconvenţionale, precum şi calificarea Deciziei nr. 1/DGACRPDS din 14 mai 2014 privind rezilierea Contractului de finanţare nr. x din 26 octombrie 2009, având ca obiect finanţarea proiectului cod SMIS 2085 cu titlu "D." din perspectiva existenţei sau nu, în cuprinsul său, a elementelor necesare pentru a fi un titlu de creanţă, în raport de dispoziţiile legale în materie.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele anterior expuse, în raport de prevederile art. 496 C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurentul-pârât MDRAP împotriva Sentinţei civile nr. 813 din 23 martie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pe care o va casa şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, fiind menţinute soluţiile pronunţate de judecătorul fondului asupra excepţiilor privind inadmisibilitatea cererii reconvenţionale şi necompetenţa materială a instanţei de fond în soluţionarea cererii reconvenţionale.

În privinţa căii de atac declarate de recurenta Societatea A. SRL, Înalta Curte va anula acest recurs, în raport de dispoziţiile art. 486 alin. (1), lit. e), alin. (2) şi alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU TOATE ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta A. SRL, prin administrator judiciar C. împotriva Sentinţei civile nr. 813 din 23 martie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice împotriva aceleiaşi sentinţe civile.

Casează, în parte, sentinţa civilă recurată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe spre rejudecare în ceea ce priveşte cererea reconvenţională formulată de pârâtul-reclamant Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei civile recurate.

Fără cale de atac, în ceea ce priveşte soluţia de anulare a recursului declarat de reclamanta A. SRL, prin administrator judiciar C.

Definitivă, în rest.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 octombrie 2018.

Procesat de GGC - LM