Prosecutor's dismissal upheld; CSM discharge for corruption conviction prevails over retirement claim.

Asupra contestaţiei de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Hotărârea contestată

Prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 397 din 6 aprilie 2017 s-a dispus:

"Art. 1 - Propune Preşedintelui României eliberarea din funcţie a domnului A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin, ca urmare a condamnării definitive pentru săvârşirea unei infracţiuni.

Art. 2 - Constată ca rămasă fără obiect cererea formulată de domnul A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin, prin care se solicită eliberarea din funcţie, prin pensionare, începând cu data de 23 martie 2017.

Art. 3 - Prezenta hotărâre se înaintează Preşedintelui României, în vederea emiterii decretului de eliberare din funcţie".

Astfel, prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii s-a reţinut incidenţa prevederilor art. 83 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, conchizând că domnul A. nu poate beneficia de pensia de serviciu prevăzută de art. 82 şi 83, situaţie în care solicitarea de eliberare din funcţie prin pensionare, începând cu data de 23 iulie 2017 a rămas fără obiect.

2. Contestaţia dedusă judecăţii

Prin contestaţia înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal la data de 25 aprilie 2017 sub nr. x/2017, contestatorul A. a solicitat, în contradictoriu cu intimatul Consiliul Superior al Magistraturii (CSM):

- anularea Hotărârii nr. 397 din 6 aprilie 2017 emisă de Plenul Consiliului Superior al Magistraturi, ca fiind netemeinică şi nelegală;

- obligarea Consiliului Superior al Magistraturii să admită cererea sa de eliberare din funcţia de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin, prin pensionare, începând cu data de 23 martie 2017 şi să emită o nouă hotărâre prin care să propună Preşedintelui României eliberarea sa din funcţia de procuror prin pensionare, începând cu data de 23 martie 2017.

În motivarea contestaţiei, a apreciat că, prin Hotărârea nr. 397 din data de 6 aprilie 2017, Plenul Consiliul Superior al Magistraturii, în mod netemeinic şi nelegal, printr-o interpretare arbitrară şi aplicarea greşită a Legii nr. 303/2004, a dispus respingerea cererii sale ca fiind rămasă fără obiect, cerere întemeiată pe Decizia de pensionare nr. 234303 din data de 21 octombrie 2009, neactualizată, emisă de Casa Judeţeană de Pensii Caraş-Severin, necontestată conform art. 87 din Legea nr. 19/2000 la instanţa competentă şi definitivă la momentul depunerii solicitării de eliberare din funcţie.

A susţinut că intimatul trebuia să constate că nu a solicitat menţinerea sa în activitate ca magistrat/procuror condamnat, şi ca urmare, greşit invocă în motivarea hotărârii şi faptul că sunt incidente dispoziţiile art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 303/2004.

Datorită acestei interpretări şi aplicări arbitrare a legii în raport cu obiectul cererii, Consiliul Superior al Magistraturii în mod netemeinic a hotărât eliberarea sa din funcţie prin aplicarea dispoziţiilor art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 303/2004 fără a lua în considerare posibilitatea aplicării dispoziţiilor art. 65 alin. (1) lit. b) din aceeaşi lege.

Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, prin Hotărârea nr. 397 din 6 aprilie 2017, a hotărât să propună Preşedintelui României eliberarea sa din funcţia de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin ca urmare a condamnării definitive pentru săvârşirea unei infracţiuni, fără a lua în considerare faptul că, prin Sentinţa penală nr. 187 din 13 noiembrie 2015 pronunţată în Dosarul nr. x/2014 de Curtea de Apel Timişoara, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 97/A din 23 martie 2017 pronunţată în acelaşi dosar de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu a fost condamnat pentru o faptă penală săvârşită în calitate de procuror, ci pentru fapte penale săvârşite în calitate de cadru didactic universitar.

Prin Sentinţa penală nr. 187/2015 a Curţii de Apel Timişoara s-a dispus condamnarea sa la pedeapsa de 3 ani închisoare cu suspendare sub supraveghere, pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită şi trafic de influenţă, fapte săvârşite în calitate de cadru didactic şi achitarea sa pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000 (faptă presupus a fi fost săvârşită în calitate de procuror).

Articolul 289 din C. pen., coroborat cu art. 6 şi 7 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, diferenţiază subiecţii calificaţi ai infracţiunii de corupţie în raport de funcţia publică pe care o exercită şi prin al cărei exerciţiu au săvârşit fapta de corupţie, în consecinţă, fiind stabilite şi sancţiuni diferite.

În acord cu acest cadru legislativ penal, a apreciat că şi Legea nr. 303/2004 în art. 65 alin. (1), reglementează modalităţi diferite de eliberare din funcţie a unui judecător sau procuror, în funcţie de obiectul cererii acestora şi starea lor profesională la momentul depunerii cererii, care trebuie să fie analizate cu obiectivitate de către Consiliul Superior al Magistraturii în fiecare caz în parte.

A considerat că, în cazul său, printr-o interpretare arbitrară şi subiectivă a dispoziţiilor art. 65 alin. (1) lit. f) din Legii nr. 303/2004, Consiliul Superior al Magistraturii a apreciat situaţia sa ca fiind situaţia tipică a unui procuror condamnat pentru fapte penale săvârşite în activitatea judiciară exercitată ca magistrat, fără a lua în considerare faptul că a fost condamnat nu în legătură cu această activitate ci în legătură cu activitatea didactică universitară.

Prin această modalitate de soluţionare a cererii sale hotărâtă de Consiliul Superior al Magistraturii printr-o interpretare subiectivă şi arbitrară a dispoziţiilor art. 83 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, hotărârea contestată are ca efecte, pe lângă eliberarea sa din funcţia de procuror, şi pierderea abuzivă a dreptului la pensia specială stabilită anterior condamnării, pensie care reprezintă un drept câştigat, dar şi o subrogare a Consiliului Superior al Magistraturii atât în competenţa instanţei penale de judecată, cât şi în competenţa instanţei civile de judecată.

Această subrogare nelegală şi neconstituţională a Consiliului Superior al Magistraturii în competenţa materială a unei instanţe penale, are ca efect direct stabilirea şi aplicarea definitivă a unei sancţiuni penale complementare sancţiunilor stabilite de C. pen. deci, o sancţiune care excede legii penale şi anume pierderea pensiei speciale.

De asemenea, aşa cum a arătat, are o decizie definitivă de pensionare prin care a obţinut un drept patrimonial absolut, drept ce nu poate fi anulat decât în urma unei judecăţi publice în faţa unei instanţe independente şi imparţiale iar nu în urma unei decizii/hotărâri administrative unilaterale emisă de o instituţie administrativă care nu se bucură de imparţialitate şi care nu are capacitatea materială şi procedurală de a anula, modifica sau retrage un drept de proprietate acordat prin decizia altei autorităţi administrative.

Faţă de cele de mai sus, a solicitat a se constata că, lipsa de claritate juridică a normelor legislative incidente material şi procedural precum şi interpretarea subiectivă şi arbitrară a acestor norme juridice făcută de către Consiliul Superior al Magistraturii prin Hotărârea nr. 397 din 6 aprilie 2017, au avut ca rezultat vătămarea unui drept al său patrimonial, constituţional, şi anume dreptul la pensia de serviciu.

3. Apărarea formulată de intimatul Consiliul Superior al Magistraturii

Intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiată a contestaţiei.

A arătat că, prin Hotărârea nr. 397 din 6 aprilie 2017 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, s-a propus Preşedintelui României eliberarea din funcţie a domnului A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin, ca urmare a condamnării definitive pentru săvârşirea unei infracţiuni.

Totodată, Plenul a constatat ca rămasă fără obiect cererea formulată de contestator privind eliberarea din funcţie, prin pensionare, începând cu data de 23 martie 2017.

S-a reţinut în cuprinsul acestei hotărâri că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 65 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, fiind incidente prevederile art. 83 alin. (1) din acelaşi act normativ, astfel că partea nu poate beneficia de pensia de serviciu prevăzută de actul normativ menţionat

La data de 10 aprilie 2017, Consiliul Superior al Magistraturii a înaintat către Preşedintele României hotărârea cuprinzând propunerea de eliberare din funcţie a contestatorului, ca urmare a condamnării definitive pentru săvârşirea unei infracţiuni.

Prin Decretul nr. 410 din 25 aprilie 2017, Preşedintele României a dispus eliberarea din funcţie a contestatorului ca urmare a condamnării definitive pentru săvârşirea unei infracţiuni.

Decretul menţionat a fost publicat în Monitorul Oficial al României nr. 294 din 26 aprilie 2017.

Din textele legale anterior precizate, se observă că legiuitorul nu a stabilit o ordine de prioritate în situaţia în care intervin două sau mai multe cauze ce pot conduce la eliberarea din funcţie a unui magistrat.

Cu toate acestea, din ansamblul reglementării Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că acest act normativ face distincţie între motivele imputabile, respectiv neimputabile, de eliberare din funcţie a unui judecător sau procuror, stabilind anumite drepturi pentru magistraţii eliberaţi din funcţie din motive neimputabile [art. 33 alin. (1), art. 65 alin. (6) şi art. 82 alin. (5)].

Eliberarea din funcţie prin pensionare se circumscrie motivelor neimputabile de încetare a activităţii, în timp ce intervenirea unei condamnări definitive pentru săvârşirea unei infracţiuni face parte din categoria motivelor imputabile de încetare a activităţii unui magistrat, respectiv de eliberare a sa din funcţie.

S-a reiterat faptul că, deşi legea nu stabileşte o ordine de prioritate când intră în concurs două sau mai multe cauze ce conduc la eliberarea din funcţie a magistratului, o astfel de prioritate trebuie stabilită, în concret, în funcţie de circumstanţe, dat fiind consecinţele eliberării din funcţie pe motive imputabile.

A subliniat faptul că în acelaşi sens este şi jurisprudenţa instanţei supreme în materie învederând, ca exemplu, Deciziile nr. 419 din 9 februarie 2017 şi nr. 2115 din 23 iunie 2016 pronunţate de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

În continuare, a arătat că din Sentinţa penală nr. 187 din 13 noiembrie 2015 a Curţii de Apel Timişoara, definitivă prin Decizia nr. 97 din 23 martie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, reiese că partea contestatoare a fost condamnată pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită în formă continuată, de trafic de influenţă în formă continuată şi de fals intelectual.

În aceste condiţii, nu sunt incidente prevederile art. 65 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, textul legal făcând referire la condamnarea definitivă intervenită pentru infracţiunea de vătămare corporală.

În acelaşi timp, astfel cum a reţinut şi Plenul, a susţinut că sunt aplicabile în speţă dispoziţiile art. 83 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, în raport de care contestatorul nu poate beneficia de pensie de serviciu fiind condamnat pentru infracţiuni de corupţie, în sensul prevederilor art. 5 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare.

S-a mai arătat că, nu are relevanţă în speţă faptul că infracţiunile au fost săvârşite de parte în calitate de cadru didactic, iar nu de magistrat, având în vedere că textele legale aplicabile în materie nu disting în raport de calitatea profesională a celui care a săvârşit faptele, respectiv dacă acesta a acţionat în calitate de magistrat sau într-o altă calitate oficială.

În raport de cele expuse, a apreciat că, în mod judicios, Plenul a acordat prioritate cauzei imputabile de eliberare din funcţie, respingând ca rămasă fără obiect cererea de eliberare din funcţie prin pensionare.

Nu are relevanţă în speţă faptul că partea contestatoare deţine de la Casa de Pensii o decizie de pensionare, în condiţiile în care, potrivit art. 65 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, eliberarea din funcţie a judecătorilor şi procurorilor se dispune prin decret al Preşedintelui României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii.

Astfel, existenţa deciziei de pensionare nu obligă Consiliul să formuleze o propunere de eliberare din funcţie prin pensionare, în lipsa întrunirii cerinţelor legale şi a intervenirii priorităţii unui alt caz de eliberare din funcţie a magistratului.

În drept, a invocat prevederile art. 65 alin. (1) şi (11) şi art. 83 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

4. Procedura derulată

La data de 26 iunie 2017 contestatorul a depus la dosar cerere de modificare/precizare a cererii de chemare în judecată prin care a menţionat că solicită şi anularea Decretului Preşedintelui României nr. 410 din 25 aprilie 2016, publicat în Monitorul Oficial nr. 294 din 26 aprilie 2017.

În cuprinsul cererii completatoare a solicită să se constate nelegalitatea celor două acte administrative atât sub aspectul temeiului legal în baza căruia s-a dispus eliberarea sa din funcţia de procuror respectiv art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 303/2004 cât şi sub aspectul că au fost emise şi puse în executare cu încălcarea dispoziţiilor art. 29 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 317/2004.

Contestatorul, prin cererea înregistrată la data de 7 august 2017, a invocat excepţia de nelegalitate a Decretului Preşedintelui României nr. 410 din 25 aprilie 2017 motivat de faptul că a fost emis înainte de împlinirea termenului legal de 15 zile prevăzut de art. 29 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 317/2004 şi după înregistrarea contestaţiei în instanţă.

La data de 14 noiembrie 2017 a depus la dosar cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 83 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

La data de 19 decembrie 2017 intimata Administraţia Prezidenţială a invocat excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Administraţia Prezidenţială, excepţia lipsei procedurii prealabile, excepţia lipsei de interes şi pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

La termenul de judecată din data de 30 ianuarie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Administraţiei Prezidenţiale, a constatat că parte în proces este Instituţia Preşedintelui României, dispunând introducerea în cauză a acestei instituţii şi a respins excepţia de necompetenţă materială a instanţei.

Prin încheierea din data de 8 mai 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de A. şi a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 83 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

La şedinţa de judecată din data de 9 octombrie 2018, contestatorul a precizat că înţelege să invoce excepţia de nelegalitate a Decretului Preşedintelui României nr. 410 din 25 aprilie 2017 publicat în Monitorul Oficial nr. 294 din 26 aprilie 2017 şi să solicite anularea Hotărârii nr. 397 din 6 aprilie 2017 emisă de intimatul Consiliul Superior al Magistraturii.

În dovedirea susţinerilor, părţile au înţeles să se folosească de proba cu înscrisuri iar, în cadrul acesteia, intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a depus documentaţia care a stat la baza emiterii hotărârii contestate, în temeiul art. 13 din Legea nr. 554/2004.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra contestaţiei de faţă.

Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma probatoriilor administrate şi a dispoziţiilor legale incidente, se reţin următoarele:

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, se constată că a fost invocată de intimatul Consiliul Superior al Magistraturii prin întâmpinarea la contestaţia adiţională prin care contestatorul a solicitat şi anularea Decretului Preşedintelui României nr. 410 din 24 aprilie 2016.

Înalta Curte reţine însă că, prin cererea înregistrată la data de 7 august 2017, contestatorul a invocat excepţia de nelegalitate a Decretului Preşedintelui României nr. 410 din 25 aprilie 2017 iar, la termenul de judecată din 9 octombrie 2018, s-a luat act de precizarea contestatorului în sensul că a înţeles să invoce excepţia de nelegalitate a acestui act.

Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate".

Art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 prevede că: "În cazul în care a constatat nelegalitatea actului administrativ cu caracter individual, instanţa în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate va soluţiona cauza, fără a ţine seamă de actul a cărei nelegalitate a fost constatată".

Excepţia de nelegalitate, după cum este reglementată de dispoziţiile legale citate, reprezintă un mijloc de apărare comun prin care, în cadrul unui proces aflat în desfăşurare, una din părţi se apără şi solicită ca actul criticat să nu fie luat în considerare la soluţionarea cauzei.

În aceste condiţii, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de intimatul Consiliul Superior al Magistraturii, va fi respinsă.

Examinând contestaţia formulată de contestatorul A., astfel cum a fost modificată, Înalta Curte constată că este nefondată, faţă de considerentele ce vor fi expuse.

Prin Hotărârea nr. 397 din 6 aprilie 2017 Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a propus Preşedintelui României eliberarea din funcţie a contestatorului A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin, ca urmare a condamnării definitive pentru săvârşirea unei infracţiuni.

De asemenea, s-a constatat ca rămasă fără obiect cererea formulată de contestator prin care a solicitat eliberarea din funcţie, prin pensionare, începând cu data de 23 martie 2017.

În motivarea Hotărârii s-a reţinut că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 65 alin. (11) din Legea nr. 303/2004, fiind incidente prevederile art. 832 alin. (1) din acelaşi act normativ, astfel că petentul nu poate beneficia de pensia de serviciu.

Prin Decretul nr. 410 din 25 aprilie 2017, Preşedintele României a dispus eliberarea din funcţie a contestatorului ca urmare a condamnării definitive pentru săvârşirea unei infracţiuni, Decret publicat în Monitorul Oficial al României nr. 294 din 26 aprilie 2017.

O critică a contestatorului vizează modalitatea în care intimatul a interpretat şi aplicat prevederile Legii nr. 303/2004, susţinând că cererea sa a fost întemeiată pe Decizia de pensionare nr. 234303 din 21 octombrie 2009 emisă de Casa Judeţeană de Pensii Caraş-Severin, ce nu a fost contestată conform art. 87 din Legea nr. 19/2000.

În primul rând, se reţine că decizia de pensionare reprezintă un act juridic ce are ca destinatar persoana care a formulat cererea de pensionare, astfel cum rezultă din prevederile art. 86 din Legea nr. 19/2000 şi, în aceste condiţii, contestatorul deciziei nu poate fi decât această persoană şi nu un terţ.

Art. 87 alin. (1) din Legea nr. 19/2000, în vigoare la data emiterii deciziei de pensionare, prevede clar faptul că decizia emisă în condiţiile art. 86 alin. (1) poate fi contestată în termen de 45 de zile de la comunicare or, contestatorul din prezenta cauză nu justifica nici un interes în a-şi contesta propria decizie de pensionare în termenul legal. Intimatul Consiliul Superior al Magistraturii nu este angajatorul contestatorului astfel că nu avea posibilitatea legală de a fi titularul unei acţiuni în anulare a deciziei de pensionare a contestatorului.

În consecinţă, acest argument avansat de contestator nu este de natură a înlătura motivele de fapt şi de drept expuse în preambulul Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 397 din 6 aprilie 2017.

În al doilea rând, Înalta Curte constată că în mod corect intimatul a făcut aplicarea prevederilor art. 832 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 care dispun că:

"Nu beneficiază de pensia de serviciu prevăzută la art. 82 şi 83 şi de indemnizaţia prevăzută la art. 81 judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi şi personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor care, chiar ulterior eliberării din funcţie, au fost condamnaţi definitiv ori s-a dispus amânarea aplicării pedepsei pentru o infracţiune de corupţie, o infracţiune asimilată infracţiunilor de corupţie sau o infracţiune în legătură cu acestea, săvârşite înainte de eliberarea din funcţie. Aceste persoane beneficiază de pensie în sistemul public, în condiţiile legii".

În cazul de faţă, contestatorul a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 187 din 13 noiembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 97 din 23 martie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În consecinţă, cererea contestatorului adresată Consiliului Superior al Magistraturii, prin care a solicitat eliberarea din funcţie prin pensionare, a fost în mod corect apreciată ca fiind rămasă fără obiect, faţă de prevederile legale antereferite.

Contestatorul a considerat că intimatul trebuia să dea prevalenţă prevederilor art. 65 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 303/2004 potrivit căruia judecătorii şi procurorii sunt eliberaţi din funcţie prin pensionare, şi nu prin aplicarea prevederilor art. 65 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ care reglementează situaţia eliberării din funcţie a judecătorilor şi procurorilor în urma condamnării definitive pentru săvârşirea unei infracţiuni.

În speţă, se pune problema priorităţii în situaţia concursului dintre două cazuri de eliberare din funcţie, respectiv între motive imputabile şi neimputabile.

Textul legal incident în cauză (art. 65 alin. (1) din Legea nr. 303/2004) nu prevede o anumită ordine de prioritate între situaţiile enumerate astfel că nu se identifică nici un motiv de nelegalitate a Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii contestată, prin care s-a apreciat că se dă prevalenţă, în cazul eliberării din funcţie a magistraţilor, motivelor imputabile.

În urma analizării motivelor de oportunitate, Înalta Curte constată că intimatul a respectat propria practică administrativă, fără a da dovadă de un exces de putere în înţelesul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 care se referă la exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

În condiţiile în care s-ar acorda prioritate cazului de eliberare din funcţie prin pensionare, astfel cum a apreciat contestatorul, s-ar eluda însăşi voinţa legiuitorului exprimată prin prevederile art. 832 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, interpretarea corectă, în urma aplicării metodei sistematice, fiind în sensul că beneficiul pensiei de serviciu poate fi acordat doar magistraţilor eliberaţi din funcţie pentru motive neimputabile.

Contestatorul susţine că intimatul nu a luat în considerare faptul că a fost condamnat pentru fapte penale săvârşite în calitatea sa de cadru universitar, nu de procuror.

Relativ la această susţinere, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 65 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 (în forma în vigoare la data emiterii Hotărârii contestate):

"Prin excepţie de la prevederile alin. (1) lit. f), judecătorii şi procurorii pot fi menţinuţi în activitate în cazul în care condamnarea sau amânarea aplicării pedepsei a fost pronunţată pentru infracţiunea prevăzută de art. 196 alin. (2) - (4) din C. pen. Menţinerea în activitate se dispune de către Consiliul Superior al Magistraturii, dacă se apreciază că infracţiunea săvârşită nu aduce atingere prestigiului profesiei".

În mod judicios intimatul a apreciat că, în cazul contestatorului, nu sunt incidente prevederile legale citate anterior. Astfel, teza I a textului legal menţionat face trimitere la art. 196 alin. (2) - (4) din C. pen. ce se referă la săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală, ceea ce nu este cazul de faţă întrucât contestatorul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită şi de trafic de influenţă astfel că nu se încadrează în situaţia de excepţie prevăzută de art. 65 alin. (1) prima teză din Legea nr. 303/2004.

În ceea ce priveşte teza a doua a aceluiaşi text legal în discuţie, pentru a se dispune menţinerea în activitate a magistratului, este necesar ca intimatul să aprecieze că infracţiunea săvârşită nu aduce atingere prestigiului profesiei.

Legiuitorul a lăsat astfel drept de apreciere Consiliului Superior al Magistraturii, nefiind instituită nici o distincţie bazată pe calitatea şi funcţia deţinută de persoana care a săvârşit infracţiunea astfel că nu se vor reţine argumentele prezentate de contestator.

În cazul de faţă, a fost avută în vedere natura infracţiunilor săvârşite, apreciindu-se în mod corect, fără depăşirea limitelor impuse de lege şi în mod obiectiv, faptul că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 65 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

Intimatul nu s-a subrogat instanţei penale sau civile, aşa cum eronat susţine contestatorul, ci a respectat prevederile legale incidente, aplicând în mod corect prevederile art. 65 alin. (1) lit. f) şi alin. (2) din Legea nr. 303/2004, respectiv dispoziţiile art. 35 lit. a) din Legea nr. 317/2004.

În ceea ce priveşte pierderea dreptului la pensia specială, Înalta Curte evidenţiază jurisprudenţa Curţii Europene care a statuat că dreptul la pensie nu este garantat ca atare de Convenţie iar art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca oferind dreptul la pensie de o anumită sumă (Deciziile Skorkiewicz contra Poloniei din 1 iunie 1999, nr. 39860/98 şi Laloyaux contra Belgiei din 9 martie 2006, nr. 73511/01).

Curtea de la Strasbourg a considerat că, în cadrul marjei lor de apreciere, statele pot introduce în legislaţia naţională sancţiuni financiare, ca urmare a unei condamnări penale însă o astfel de sancţiune nu trebuie să conducă la pierderea totală a dreptului la pensie şi securitate socială.

Dreptul naţional respectă jurisprudenţa Curţii Europene iar scopul urmărit este asigurarea unei bune funcţionalităţi a sistemului judiciar respectiv integritatea profesiei de magistrat şi independenţa justiţiei.

În cazul contestatorului sunt aplicabile prevederile art. 832 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora "Consiliul Superior al Magistraturii va informa Casa Naţională de Pensii Publice cu privire la apariţia uneia dintre situaţiile prevăzute de prezentul articol care are ca efect acordarea, suspendarea, încetarea sau reluarea plăţii pensiei de serviciu ori, după caz, suspendarea sau reluarea procedurii de soluţionare a cererii de acordare a pensiei de serviciu. Informarea Consiliului Superior al Magistraturii cuprinde elementele necesare pentru aplicarea măsurii respective de către casele teritoriale de pensii, inclusiv datele de identificare a persoanei, temeiul de drept al măsurii, precum şi data de la care se aplică".

De asemenea, contestatorului nu îi este înlăturat dreptul la pensie în sistemul public, în condiţiile legii, astfel că nu se pune problema pierderii dreptului la pensie în totalitate, cu atât mai mult cu cât Curtea Constituţională, în Decizia nr. 873 din 25 iunie 2010, a statuat că "drepturile rezultate din actul de pensionare sunt previzibile şi anume îndrituirea persoanei la cuantumul aferent pensiei din sistemul ordinar de pensionare, restul cuantumului pensiei (cea suplimentară) fiind supus elementelor variabile, amintite mai sus, şi anume optica legiuitorului şi resursele financiare ale statului care pot fi alocate în această direcţie".

Prin aceeaşi Decizie se reţine că "statutul constituţional al magistraţilor - statut dezvoltat prin lege organică şi care cuprinde o serie de incompatibilităţi şi interdicţii, precum şi responsabilităţi şi riscurile pe care le implică exercitarea acestor profesii- impune acordarea pensiei de serviciu ca o componentă a independenţei justiţiei, garanţie a statului de drept, prevăzută de art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală".

În consecinţă, nu sunt pertinente consideraţiile contestatorului, întrucât raţiunea sistemului de pensii speciale pentru categoria profesională a magistraţilor rezidă din aplicarea principiului independenţei justiţiei, prevăzut de art. 124 din Constituţie.

Aceasta este şi raţiunea textului art. 832 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, text care nu are caracter imprecis ci este clar, stabilind fără echivoc condiţiile în care nu se poate beneficia de pensia de serviciu prevăzută de art. 82 şi 831 şi anume condamnarea definitivă pentru o infracţiune de corupţie, o infracţiune asimilată infracţiunii de corupţie sau în legătură cu aceasta, săvârşită înainte de eliberarea din funcţie.

Textul sus-menţionat nu face nici o distincţie raportat la săvârşirea infracţiunii de corupţie doar în ceea ce priveşte activitatea de magistrat astfel că devine incident principiul general de interpretare al normelor juridice potrivit căruia ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie sa distingem) astfel că nu se va reţine modalitatea în care contestatorul a realizat interpretarea textului, redată în cuprinsul răspunsului la întâmpinare.

Contestatorul aduce critici textului legal (art. 832 din Legea nr. 303/2004) în sensul că este imprevizibil însă instanţele judecătoreşti nu au competenţa de a desfiinţa norme juridice instituite prin lege şi de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative (Decizia Curţii Constituţionale nr. 821/2008) întrucât se încalcă principiul separaţiei puterilor în stat.

De altfel, prin încheierea din data de 8 mai 2018, Înalta Curte a admis cererea formulată de contestator şi a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 832 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

Prin răspunsul la întâmpinare, contestatorul a completat contestaţia cu o altă critică, susţinând că Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 397/2017 este nelegală deoarece a fost pusă în executare prin introducerea în circuitul civil în interiorul termenului de contestare.

Înalt Curte apreciază că este neîntemeiată critica respectivă întrucât priveşte modalitatea de executare a actului administrativ ce reprezintă o operaţiune ulterioară emiterii acestuia.

În cadrul analizei legalităţii actului juridic se verifică modul de respectare a prevederilor normative în vigoare la data emiterii actului şi nu modul în care a fost pus în executare.

Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că nu sunt identificate motive de nelegalitate ale Hotărârii nr. 397 din 6 aprilie 2017 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, ce a fost emisă cu respectarea cadrului legal.

În ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate a Decretului Preşedintelui României nr. 410 din 25 aprilie 2017 publicat în Monitorul Oficial nr. 294 din 26 aprilie 2017, invocată de contestator, instanţa reţine că este vorba despre un act emis ulterior Hotărârii Plenului C.S.M. nr. 397 din 6 aprilie 2017, ce are la bază, ca şi temei legal, prevederile art. 35 lit. a) din Legea nr. 317/2004 în forma în vigoare la data emiterii actului şi ale art. 69 lit. h) din Hotărârea nr. 326/2005 din 24 august 2005 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii.

În aceste condiţii, se observă că actul faţă de care s-a invocat excepţia de nelegalitate este în raport de dependenţă faţă de obiectul principal al litigiului de faţă, respectiv faţă de Hotărârea nr. 397 din 6 aprilie 2017 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, astfel că are caracter de act subsecvent şi depinde de legalitatea actului principal.

Raportat la faptul că, actul principal care a produs efecte în cazul contestatorului a fost emis cu respectarea prevederilor legale, astfel cum s-a argumentat anterior, în analiza excepţiei de nelegalitate a actului subsecvent, nu se pot reţine motive care să conducă la o altă soluţie faţă de cea dată contestaţiei îndreptată împotriva actului principal.

În concluzie, în baza prevederilor art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 şi ale art. 4 din Legea nr. 554/2004, se va respinge ca nefondată contestaţia formulată împotriva Hotărârii nr. 397 din 6 aprilie 2017 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, astfel cum a fost modificată şi, pe cale de consecinţă, se va respinge excepţia de nelegalitate a Decretului Preşedintelui României nr. 410 din 25 aprilie 2017 publicat în Monitorul Oficial nr. 294 din 26 aprilie 2017, invocată de contestator.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de intimatul Consiliul Superior al Magistraturii.

Respinge contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva Hotărârii nr. 397 din 6 aprilie 2017 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, astfel cum a fost modificată, ca nefondată.

Respinge excepţia de nelegalitate a Decretului Preşedintelui României nr. 410 din 25 aprilie 2017 publicat în Monitorul Oficial nr. 294 din 26 aprilie 2017, invocată de contestatorul A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 octombrie 2018.

Procesat de GGC - LM