Salary jurisdiction dispute: Appeal allowed, lower judgment quashed and case remanded for exclusive competence

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti la data de 10 decembrie 2015, reclamantele A. şi B., judecători în cadrul Tribunalului Ialomiţa, au formulat plângere împotriva refuzului pârâtului Ministerul Justiţiei de a soluţiona cererea de emitere pentru fiecare reclamantă în parte, începând cu data de 9 aprilie 2015, a unor noi ordine de salarizare, în vederea recalculării indemnizaţiei de încadrare, în acord cu art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014.

Solicitarea reclamantelor a vizat obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la a emite pentru fiecare în parte, începând cu data de 9 aprilie 2015 (data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015) noi ordine de salarizare, în vederea recalculării indemnizaţiei de încadrare în acord cu art. 1 alin. (5) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015, în funcţie de vechimea în profesie şi în muncă, gradul profesional şi funcţia îndeplinită în cadrul instanţei.

De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtului la acordarea, începând cu 9 aprilie 2015, în temeiul art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015, a diferenţei salariale rezultate din aplicarea de procente şi aplicarea claselor de salarizare personalului care a trecut într-o nouă tranşă de vechime în muncă/în funcţie ulterior datei de 1 ianuarie 2011, precum şi obligarea pârâtului ca la emiterea ordinelor de salarizare să ţină cont în cazul promovărilor în funcţie şi al numirii în funcţii de conducere a judecătorilor, de procentele aferente vechimii în muncă şi în funcţie, avute la data promovării, care urmează să fie incluse în indemnizaţia de încadrare brută lunară de la data de 31 decembrie 2009, chiar dacă respectiva vechime în muncă/în funcţie a fost îndeplinită ulterior acestei date.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa nr. 42 din 25 februarie 2016 Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia necompetenţei teritoriale, a admis în parte cererea formulată de reclamantele A. şi B. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, obligând pârâtul să emită ordine de salarizare pentru reclamante conform art. 1 alin. (5) din O.U.G. nr. 83/2014 astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015 şi să achite diferenţele salariale rezultate, începând cu data de 9 aprilie 2015.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei, criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, admiterea excepţiei necompetenţei materiale şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare la Curtea de Apel Bucureşti.

Un prim motiv de casare este motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488. alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., hotărârea fiind dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe.

Astfel, instanţa de fond a încălcat competenţa teritorială exclusivă, cauza de faţă impunându-se a fi soluţionată de Curtea de Apel Bucureşti.

Astfel, deşi Curtea de Apel Piteşti reţine prevederile art. 7 cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010, ca regulă în ceea ce priveşte stabilirea competenţei de soluţionare a cauzelor având ca obiect modul de stabilire a drepturilor salariale, a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 127 C. proc. civ., având în vedere că intimatele-reclamante îndeplinesc funcţia de judecător în cadrul Tribunalului Ialomiţa.

Apreciază că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 127 din C. proc. civ. referitoare la competenţa facultativă, textul de lege referindu-se la un judecător care "are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea", or în cauza de faţă competenţa exclusivă aparţine Curţii de Apel Bucureşti, iar nu Tribunalului Ialomiţa.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 7, cap. VIII din Anexa VI la Legea 284/2010, "(1) Personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori, după caz, la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile. (2) împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru hotărârile Colegiului de conducere al înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sau, după caz, a Curţii de Apel Bucureşti, pentru celelalte hotărâri..."

Aşadar, solicită admiterea excepţiei necompetenţei materiale şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare la Curtea de Apel Bucureşti.

2. Pentru motivele expuse în cele ce urmează, sentinţa instanţei de fond este nelegală, prin prisma motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ.

I.Instanţa de fond în mod greşit a dispus obligarea Ministerului Justiţiei la plata diferenţelor salariale, în condiţiile în care instanţa angajatoare este cea care are această atribuţie.

Tribunalele şi curţile de apel au personalitate juridică, raporturile de muncă ale intimatelor-reclamante sunt stabilite cu angajatorul, astfel că drepturile salariale ale acestora sunt calculate şi plătite direct de către instituţia angajatoare, care procedează şi la calcularea şi virarea contribuţiilor sociale către stat.

II.Prin hotărârea pronunţată, instanţa de fond a reţinut în mod eronat că dispoziţiile prevăzute de art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 se aplică şi judecătorilor aflaţi în situaţia prevăzută de norma legală, în condiţiile în care această normă legală este o normă de excepţie ce vizează expres şi limitativ categoriile cărora le sunt aplicabile aceste prevederi, respectiv personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, iar în cazul sistemului justiţiei, categoria funcţionarilor publici, personalul contractual, acestea fiind singurele categorii salarizate la acelaşi nivel cu personalul din Parlament.

În cazul în care intenţia legiuitorului ar fi fost ca prevederile art. 1 alin. (51) să fie aplicabile întregului personal din toate instituţiile şi autorităţile publice, acest lucru ar fi fost realizat prin modificarea expresă a alin. (1) şi (2) ale art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014 şi nu prin aprobarea unor norme derogatorii de la prevederile acestor alineate. în acelaşi timp, nu se justifica trimiterea în norma derogatorie la personalul din anumite instituţii: aparatul de lucru al Parlamentului etc.

În realitate, instanţa de fond a extins aplicarea normei legale arătate la categorii de personal cărora nu li se adresează, bazându-şi soluţia pe intenţia legiuitorului, ca măsură reparatorie, de înlăturare a diferenţelor salariate între persoane aflate în aceleaşi condiţii de vechime în muncă şi în funcţie.

Or, instanţa de fond are atribuţii în ce priveşte aplicarea legii şi nu atribuţia de a completa norma legală prin interpretarea intenţiei legiuitorului în ce priveşte înlăturarea sensului discriminatoriu instituit prin dispoziţii legale. Mai mult, precizăm că nici Curtea Constituţională nu are competenţa de a se pronunţa asupra lipsei unei reglementări, stabilind constant în jurisprudenţa sa că nu este legislator pozitiv şi nici nu are dreptul de a impune legiuitorului introducerea în textul legii în vigoare a unei alte dispoziţii decât cele j existente în cuprinsul acesteia (Decizia nr. 171 din 28 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 316 din 7 aprilie 2006).

Astfel, prin Legea nr. 71/2015, la art. 1 al O.U.G. nr. 83/2014, după alin. (5) s-a introdus un nou alineat, alin. (51), cu următorul cuprins:

"(51) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

Art. 90 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice, cu modificările şi completările ulterioare prevede că:

"(1) Funcţionarii publici şi personalul contractual din cadrul instanţelor judecătoreşti, parchetelor de pe lângă acestea, al Ministerului Justiţiei, Institutului Naţional de Expertize Criminalistice, Institutului Naţional al Magistraturii şi al Şcolii Naţionale de Grefieri sunt salarizaţi potrivit dispoziţiilor legale aplicabile aceloraşi categorii de personal din aparatul Consiliului Superior al Magistraturii."

Conform art. 63 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:

"(4) Funcţionarii publici şi personalul contractual din aparatul propriu al Consiliului Superior al Magistraturii sunt salarizaţi potrivit dispoziţiilor legale aplicabile aceloraşi categorii de personal din aparatul Parlamentului."

Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 8 coroborat cu art. 496 şi art. 497 din noul C. proc. civ., solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

4. Intimatele-reclamante B. şi A. nu au depus întâmpinare şi nu au formulat apărări în cauză.

5. Procedura derulată în recurs

Recursul fiind de competenţa Înaltei Curţi, a fost urmată procedura de filtrare prevăzută de dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., iar prin încheierea din 18 iunie 2018, în temeiul art. 493 alin. (7) din acelaşi cod, completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen pentru judecarea acestuia în şedinţă publică, în condiţii de contradictorialitate.

6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Prin primul motiv de recurs (dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ.) se arată că, deşi instanţa a reţinut prevederile art. 7 alin. (2) cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010 ca regulă în ceea ce priveşte stabilirea competenţei de soluţionare a cauzelor având ca obiect modul de stabilire a drepturilor salariale, a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 127 din C. proc. civ., având în vedere că intimatele-reclamante îndeplinesc funcţia de judecător în cadrul Tribunalului Ialomiţa.

Potrivit art. 7 cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010: (1) Personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori, după caz, la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile. (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sau, după caz, a Curţii de Apel Bucureşti, pentru celelalte hotărâri. Hotărârile pronunţate sunt irevocabile.,,

Litigiul de faţă impune o procedură specială, derogatorie de la dispoziţiile de drept comun din materia dreptului muncii precum şi de la cele din materia contenciosului administrativ, pentru stabilirea drepturilor salariale, iar Curtea de Apel Bucureşti deţine o competenţă exclusivă în ceea ce priveşte soluţionarea cauzelor având ca obiect nemulţumirea faţă de modul de stabilire a drepturilor salariale.

Corect susţine recurentul că, în speţă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 127 din C. proc. civ. referitoare la competenţa facultativă, textul de lege referindu-se la un judecător care "are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea", în vreme ce, în cauza de faţă, competenţa exclusivă aparţine Curţii de Apel Bucureşti, iar nu Tribunalului Ialomiţa ori Curţii de Apel Ploieşti.

Astfel, potrivit art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. "Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea".

Prin Decizia nr. 7/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, admiţând recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi, a statuat: "Condiţia-premisă de aplicare a dispoziţiilor art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. este aceea ca judecătorul să funcţioneze la instanţa competentă să soluţioneze cauza în primă instanţă. Condiţia nu este îndeplinită dacă partea este judecător la o altă instanţă decât cea competentă, de acelaşi grad, chiar situată în raza aceleiaşi curţi de apel.

Intenţia legiuitorului la edictarea normei este fără echivoc, reieşind din referirea strictă doar la acea instanţă la care partea îşi desfăşoară activitatea ca judecător şi căreia îi revine competenţa de soluţionare a cauzei.

Astfel, trebuie subliniat că prevederile art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. îşi găsesc aplicarea numai atunci când cererea care urmează să fie formulată de un judecător sau împotriva unui judecător ar fi, potrivit legii, de competenţa instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea.,,

Raportat la aceste considerente, nu se mai impun a fi analizate celelalte motive de nelegalitate a hotărârii, invocate de către pârât.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte, în raport de prevederile art. 488 pct. 3 C. proc. civ..,va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva Sentinţei nr. 42 din 25 februarie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. x/2015.

Va casa sentinţa recurată şi va dispune trimiterea cauzei spre competentă soluţionare la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva Sentinţei nr. 42 din 25 februarie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. x/2015.

Casează sentinţa recurată şi dispune trimiterea cauzei spre competentă soluţionare la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 octombrie 2018.

Procesat de GGC - LM