Appeal against execution barred from challenging final conviction's legal qualification and fact-finding

Deliberând asupra contestaţiei la executare formulată de contestatorul A., în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 17 din 01 martie 2016 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosar nr. x/2013, s-au dispus, printre altele, următoarele:

A fost respinsă cererea formulată de inculpatul A. privind restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău.

În baza art. 26 C. pen. din 1969, art. 60 alin. (6) cu referire la art. 26 alin. (1), art. 113 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 şi art. 5 C. pen. a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa principală a amenzii în cuantum de 3000 RON.

S-a atras atenţia inculpatului A. asupra prevederilor art. 631 C. pen. din 1969 privind neplata cu rea-credinţă a amenzii penale aplicate.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de complicitate la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 26, art. 290 C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 şi art. 5 C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de complicitate la înşelăciune, prevăzută de art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen., au fost respinse acţiunile civile formulate de părţile civile B., C., D., E. şi Baroul Bacău.

În baza art. 118 lit. e) C. pen., a fost confiscată de la inculpatul A. suma de 800 RON încasată pentru examinarea părţii vătămate B. şi a inculpatului F.

În baza art. 274 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., a fost obligat, printre alţii, inculpatul A. la plata sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, printre alţii, inculpatul A.

Prin Decizia nr. 251/A din 30 iunie 2017 pronunţată în Dosarul nr. x/2013 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, printre altele, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 17 din 01 martie 2016 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosar nr. x/2013.

A fost obligat apelantul inculpat A. la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul intimat inculpat A., în sumă de 90 RON, s-a suportat din fondul Ministerului Justiţiei.

Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie la executare condamnatul A., invocând dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) şi d) C. proc. pen.

Astfel, în susţinerea cazului prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., condamnatul A. a invocat, în esenţă, următoarele:

- existenţa unei nelămuriri în ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptei pentru care a fost condamnat, în sensul că în Sentinţa nr. 17/2016 s-a reţinut săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 26 C. pen. din 1969, art. 60 alin. (6) cu referire la art. 26 alin. (1), art. 113 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 şi art. 5 C. pen. (aceasta fiind, de altfel, şi încadrarea juridică dată faptei prin rechizitoriu), însă în motivarea Deciziei nr. 251/A/2017 s-a reţinut că faptele întrunesc elementele constitutive ale complicităţii prevăzută de art. 26 C. pen. din 1969 la infracţiunea prevăzută de art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995, republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969. Aşadar, condamnatul a subliniat că Înalta Curte, în Decizia nr. 251/A/2017, deşi nu a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei, ci s-a limitat la respingerea apelului formulat de acesta, nu a mai reţinut două articole, respectiv art. 26 alin. (1) şi art. 113 alin. (1) din Legea nr. 51/1995.

- existenţa unei nelămuriri cu privire la fapta pentru care a fost condamnat, în sensul că respectiva infracţiune este de obicei, ceea ce implică necesitatea existenţei a minim 3 acte materiale, însă contestatorul a participat doar la corectarea a 2 teze, ale celor 2 candidaţi. De asemenea, a susţinut că fapta nu este prevăzută de legea penală, având în vedere, pe de-o parte, că art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995, republicată, a fost reintrodus abia la data de 01.02.2014, prin Legea nr. 187/2012, iar pe de altă parte, că activitatea de corectare a celor două teze nu reprezintă un act de complicitate la infracţiunea prevăzută de art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995, republicată.

- existenţa unei nelămuriri referitoare la utilizarea denumirilor specifice profesiei de avocat (a mărcii), având în vedere că, pe de-o parte, după condamnarea definitivă a contestatorului, actele de înregistrare ale persoanelor juridice nu au fost anulate şi nici nu s-a constatat nulitatea absolută a acestora de către instanţa de judecată, iar pe de altă parte, pe rolul Tribunalului Bucureşti există două dosare din care rezultă fără echivoc că titulara mărcii, adică a denumirilor, este UNBR paralelă. Aşadar, în opinia contestatorului, la data desfăşurării examenelor, respectiv 06.06.2012 şi 28.06.2012, utilizarea acestor denumiri s-a făcut cu drept, nu fără drept, ceea ce înseamnă că elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995, republicată, nu sunt întrunite.

- inexistenţa, în fapt, a actelor de complicitate ale contestatorului, atât sub aspectul laturii obiective, cât şi sub aspectul laturii subiective.

În susţinerea celui de-al doilea caz de contestaţie la executare, respectiv cel prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., condamnatul a invocat, în esenţă, următoarele:

- omisiunea instanţei de apel de a analiza toate cererile, excepţiile şi motivele de apel formulate de contestator, respectiv: paralelismul legislativ, confiscarea specială, individualizarea pedepsei, cheltuielile judiciare stabilite de prima instanţă de judecată. De asemenea, s-a susţinut că alte cereri, excepţii şi motive de apel au fost analizate în motivarea deciziei penale fără însă a fi puse vreodată, în prealabil, în discuţia părţilor şi a reprezentantului Ministerului Public şi fără a se pronunţa instanţa de apel asupra lor prin încheiere sau prin dispozitivul deciziei penale.

- existenţa unei cauze de stingere a pedepsei. În acest sens, s-a susţinut că aplicarea, în cauză, a Protocoalelor încheiate între Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi unităţile subordonate, pe de o parte, şi Serviciul Român de Informaţii, pe de altă parte, precum şi a Protocoalelor încheiate între Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti, pe de o parte, şi Serviciul Român de Informaţii, pe de altă parte, determină constatarea nulităţii urmăririi penale efectuate în Dosarul nr. x/2012 al Parchetului de pe lângă Curte de Apel Bacău. În aceste condiţii, contestatorul a solicitat să se constate că termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea prevăzută de art. 26 C. pen. din 1969, art. 60 alin. (6) cu referire la art. 26 alin. (1), art. 113 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, s-a împlinit, în conformitate cu prevederile art. 122 C. pen. din 1969, respectiv art. 154 C. pen.

- incidenţa dispoziţiilor Deciziei nr. 160/2018 pronunţată de Curtea Constituţională. În acest sens, contestatorul a precizat că, prin Decizia nr. 160/2018 Curtea Constituţională a respins excepţiile de neconstituţionalitate formulate de A. şi F., având în vedere existenţa unei practici constante din anii 2015 şi 2017, ulterior săvârşirii faptei. Aşadar, în opinia contestatorului, în iunie 2012 - la data faptei - era incidentă Decizia Curţii Constituţionale nr. 109/09.02.2010, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea textului legal incriminator iniţial, respectiv art. 57 alin. (6) introdus în Legea nr. 51/1995 prin O.U.G. nr. 159/2008. Prin urmare, contestatorul a solicitat achitarea, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., deoarece a fost condamnat pentru săvârşirea unei infracţiuni care nu era prevăzută de legea penală, textul legal reţinut de instanţe fiind adoptat ulterior săvârşirii faptei.

- omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra solicitării formulate de contestator privind aplicarea dispoziţiilor art. 181 C. pen. din 1969, art. 83 - art. 90 C. pen. sau art. 80 - art. 82 C. pen. De asemenea, a menţionat că nu au fost analizate nici criticile referitoare la confiscarea specială.

- omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra mai multor aspecte invocate de contestator, respectiv: posibilele încălcări ale dreptului la un proces echitabil, realizate în faza de urmărire penală şi în faza judecăţii în primă instanţă; neintroducerea în cauză a Baroului Bacău paralel la urmărirea penală şi la judecata în primă instanţă în calitate de parte/persoană responsabilă civilmente; suspendarea judecăţii în faţa primei instanţe până la soluţionarea procedurii de infringement declanşată cu privire la entităţile juridice UNBR G.

şi UNBR H.; constatarea paralelismului legislativ, cu privire la textele legale prevăzute de art. 60 alin. (6), art. 26 alin. (1) şi de art. 113 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, republicată, cu consecinţa constatării abrogării tacite a normei incriminatoare; eventuala abrogare a art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995, republicată; lipsa de previzibilitate a art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995, republicată; chestiunile nesoluţionate în faţa primei instanţe de judecată şi reiterate în faţa instanţei de apel (excepţiile invocate la prima instanţă şi nesoluţionate; chemarea în garanţie solicitată în faţa primei instanţe; respingerea unor excepţii de către prima instanţă, fără punerea lor în discuţia părţilor şi a reprezentantului Ministerului Public; nepronunţarea asupra incidenţei şi punerii în executare a Sentinţei civile nr. 2425/16.12.2013 pronunţată în contencios-administrativ de Tribunalul Bacău în sensul punerii în acord a rechizitoriului cu sentinţa pronunţată în materia contenciosului-administrativ; nepronunţarea asupra nulităţii actelor de urmărire penală invocată de inculpatul H.; nepronunţarea asupra încălcării dreptului la apărare, în faza de urmărire penală, prin prezentarea incompletă a materialului de urmărire penală); calitatea de persoană vătămată deţinută de martorul J.; neasigurarea cadrului procesual complet, fapt care a condus la vătămarea dreptului la apărare; introducerea în cauză în calitate de apelante a celor trei entităţi juridice UNBR, Baroul Bacău din cadrul UNBR şi Cabinet Avocat dr. H., confirmând faptul că acestea există şi că au cel puţin prezumţia legalităţii, şi menţinerea soluţiei de condamnare pentru art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995, republicată; respingere cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a art. 62 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) din Legea nr. 303/2004, art. 420 alin. (5), art. 474 alin. (4) şi art. 32 - art. 34 C. proc. pen.

La data de 20 septembrie 2018, contestatorul a invocat un motiv suplimentar în susţinerea contestaţiei la executare, respectiv intervenirea prescripţiei răspunderii penale. Astfel, a apreciat că este incidentă Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/26.04.2018, potrivit căreia prescripţia nu se mai întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură. Ca atare, în opinia contestatorului, termenul de prescripţie a răspunderii penale cu privire la complicitate la săvârşirea infracţiunii de folosire, fără drept, a denumirilor de "UNBR", "Barou", faptă prevăzută de art. 26 C. pen. din 1969, art. 60 alin. (6) cu referire la art. 26 alin. (1), art. 113 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 şi art. 5 C. pen. este de 5 ani conform dispoziţiilor art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen., respectiv art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen. din 1969, fiind împlinit la data de 30.06.2017.

La data de 24 septembrie 2018, contestatorul a depus un memoriu referitor la utilizarea interceptărilor ilegale în Dosarul nr. x/2013, solicitând constatarea nulităţii urmăririi penale.

La data de 25 septembrie 2018, contestatorul a depus note referitoare la pct. III al contestaţiei la executare, respectiv în ceea ce priveşte aplicarea, în cauză, a Protocoalelor încheiate între Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi unităţile subordonate, pe de o parte, şi Serviciul Român de Informaţii, pe de altă parte, solicitând constatarea nulităţii urmăririi penale.

La data de 31 octombrie 2018, contestatorul a depus o sinteză asupra petitului contestaţiei la executare.

Analizând contestaţia la executare formulată de condamnatul A., Înalta Curte constată următoarele:

În conformitate cu dispoziţiile art. 598 alin. (1) C. proc. pen., contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri:

a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă;

b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare;

c) când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare;

d) când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei.

Contestaţia la executare este o procedură jurisdicţională prin intermediul căreia se soluţionează anumite incidente limitativ prevăzute de lege, ivite în cursul punerii în executare a hotărârilor penale definitive sau în cursul executării pedepsei. Pe această cale nu se poate pune în discuţie legalitatea şi temeinicia hotărârilor în baza cărora se face executarea şi nu se poate ajunge la modificarea hotărârii rămasă definitivă, instanţa fiind abilitată să verifice doar aspectele indicate de textul legal şi nu modul de soluţionare a cauzei.

De asemenea, prin limitarea cazurilor în care poate fi folosită contestaţia la executare, legiuitorul a urmărit să nu transforme acest mijloc procesual într-o cale prin care să se împiedice procedura normală de punere în executare a hotărârilor definitive.

Practic, prin intermediul acestei instituţii de drept procesual penal, legea prevede mijloacele prin care se asigură aplicarea legii în executarea condamnării şi, totodată, exclude posibilitatea ca pe această cale să fie afectată autoritatea de lucru judecat.

Analizând, în aceste coordonate de principiu, contestaţia la executare formulată de A., Înalta Curte constată că acesta a invocat prevederile art. 598 alin. (1) lit. c) şi lit. d) C. proc. pen.

Astfel, în susţinerea cazului de contestaţie la executare prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., condamnatul A. a invocat existenţa unor nelămuriri cu privire la Decizia nr. 251/A din data de 30 iunie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2013, vizând, în esenţă, încadrarea juridică a faptei pentru care a fost condamnat, numărul actelor materiale ale infracţiunii, utilizarea în mod legal a denumirilor specifice profesiei de avocat, respectiv "UNBR" şi "Barou", precum şi inexistenţa actelor de complicitate.

Înalta Curte constată că aceste aspecte nu constituie nelămuriri cu privire la hotărârea penală care se execută, în sensul dispoziţiilor art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., ci reprezintă critici care privesc legalitatea şi temeinicia hotărârii în baza căreia se face executarea, ce nu pot fi analizate pe calea contestaţiei la executare, întrucât, aşa cum s-a menţionat anterior, prin intermediul acestei instituţii de drept procesual penal nu se poate ajunge la modificarea hotărârii rămase definitive, deoarece s-ar aduce atingere autorităţii de lucru judecat.

În acest sens, referitor la încadrarea juridică a faptei pentru care a fost condamnat contestatorul, se observă că, în considerentele Deciziei nr. 12 din 6 mai 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-au statuat următoarele:

"imposibilitatea schimbării încadrării juridice în faza executării pedepselor definitive a fost stabilită cu efect obligatoriu de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. VIII din 5 februarie 2007 care şi în prezent îşi păstrează, sub acest aspect, pe deplin, valabilitatea în materia contestaţiei la executare (...). O interpretare contrară ar implica schimbarea de încadrare juridică în faza executării hotărârii definitive de condamnare, ceea ce este inadmisibil a se realiza, întrucât o asemenea instituţie poate opera doar în cursul judecăţii, deci până la momentul dobândirii autorităţii de lucru judecat."

De asemenea, în ceea ce priveşte susţinerile contestatorului referitoare la numărul actelor materiale ale infracţiunii pentru care a fost condamnat, inexistenţa actelor de complicitate, precum şi utilizarea în mod legal a denumirilor specifice profesiei de avocat, respectiv "UNBR" şi "Barou", Înalta Curte constată că, în realitate, se urmăreşte o rejudecare a cauzei, deşi, aşa cum s-a menţionat anterior, contestaţia la executare reprezintă un mijloc jurisdicţional de rezolvare a incidentelor survenite în cursul executării unei hotărâri definitive şi nu o cale extraordinară de atac, care să permită examinarea situaţiei de fapt reţinută de instanţă, administrarea unor probe noi sau reaprecierea probelor deja administrate.

Aşadar, Înalta Curte subliniază că, prin intermediul contestaţiei la executare nu se pot repune în discuţie încadrarea juridică dată faptei prin hotărârea de condamnare, întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii ori situaţia de fapt reţinută de instanţele care au soluţionat cauza.

În continuare, Înalta Curte constată că au fost invocate de către contestator şi dispoziţiile art. 589 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. În esenţă, în susţinerea acestui motiv de contestaţie la executare, A. a invocat: omisiunea instanţei de apel de a analiza toate cererile, excepţiile şi motivele de apel formulate; existenţa unei cauze de stingere a pedepsei, respectiv împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale; nulitatea urmăririi penale ca urmare a administrării probelor în baza Protocoalelor încheiate între Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi unităţile subordonate, pe de o parte, şi Serviciul Român de Informaţii, pe de altă parte, precum şi a Protocoalelor încheiate între Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti, pe de o parte, şi Serviciul Român de Informaţii, pe de altă parte; omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra modalităţilor de executare a pedepsei solicitate de contestator; incidenţa dispoziţiilor Deciziei nr. 160/2018 pronunţată de Curtea Constituţională.

Motivele invocate de contestatorul A. nu pot fi, însă, circumscrise dispoziţiilor art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., care sunt incidente în situaţia în care se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei şi care presupun un impediment ivit în cursul executării. În acest sens, trebuie precizat că art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. cuprinde situaţiile intervenite după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare în care fie pedepsele aplicate nu se mai execută (amnistia, prescripţia executării pedepsei, graţierea, decesul persoanei condamnate), caz în care formele de executare trebuie anulate, fie intervin modificări în sensul micşorării cuantumului pedepselor ce urmează a fi puse în executare sau care se execută.

De asemenea, trebuie subliniat că prescripţia răspunderii penale nu poate fi analizată în cadrul contestaţiei la executare întemeiată pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., aceste prevederi referindu-se exclusiv la prescripţia executării pedepsei. De altfel, incidenţa prescripţiei răspunderii penale, în cazul omisiunii discutării în cursul judecăţii, poate fi analizată doar pe calea căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare, în condiţiile art. 426 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

Aşadar, Înalta Curte constată că, în realitate, contestatorul nu invocă intervenirea unei cauze de stingere ori de micşorare a pedepsei, ci contestă modalitatea în care instanţa de apel a soluţionat cauza, deşi, aşa cum s-a menţionat anterior, pe calea contestaţiei la executare nu se poate ajunge la o nouă judecată asupra fondului cauzei, şi, implicit, nu se poate reanaliza modalitatea de individualizare a pedepsei, instanţa de control judiciar pronunţând o hotărâre definitivă care se bucură de autoritate de lucru judecat.

În final, Înalta Curte reţine că reexaminarea unei hotărâri definitive nu se poate face decât în cazurile şi pe căile strict prevăzute de lege, C. proc. pen. român reglementând anumite căi extraordinare de atac, contestaţia la executare nefăcând parte dintre acestea.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia la executare formulată de condamnatul H. împotriva Deciziei penale nr. 251/A din data de 30 iunie 2017, pronunţată în Dosarul nr. x/2013 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia la executare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 251/A din 30 iunie 2017, pronunţată în Dosarul nr. x/2013 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

Obligă contestatorul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 13 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - NN